Darea înainte sau înapoi
Traian Dorz - Garanția Veșnică
1 - Când omul începe să dea înapoi, îl vezi numai cum începe să înțeleagă sucit Cuvântul Sfânt, pe care înainte Îl înțelegea ca ceilalți frați
și să vorbească nechibzuit despre învățătura cea dreaptă pe care el însuși o cinstea înainte,
inima lui tulburată ia hotărâri pripite,
umblă cu gânduri ascunse și alege tovărășii străine și rele, căzând în greșeli tot mai dureroase.
Se vede ușor că ceva nu mai este bine, dar nu se știe deocamdată ce.
Se vede că ceva a ajuns acolo ne-bun, dar nu se știe deocamdată cum.
Dar nu peste mult se vede păcatul și viermele care aduce starea asta.
Vai de cel care nu ascultă atunci mustrarea și nu se întoarce!
2 - Nici o categorie de oameni de pe lumea aceasta nu are atât de multe făgăduințe mângâietoare din partea lui Dumnezeu și a Sfântului Său Cuvânt,
- ca cei săraci,
dacă ascultă Cuvântul lui Dumnezeu - și-L împlinesc.
3 - Nici o categorie de oameni nu are atât de multe înștiințări și osândiri, ca și cei bogați,
- dacă nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și nu-L împlinesc.
4 - Aceasta poate că este așa, nu numai din pricină că inima omului sărac, este mai smerită, dar ea nici nu are de ce să se alipească pe lume atât de vinovat ca inima bogatului, care se alipește de ceea ce i se pare lui că are al său.
Ce prilej minunat ca inima săracului să se alipească tot mai puternic și mai deplin numai de Dumnezeu!
5 - În felul acesta inima săracului este mai grabnic îndemnată să se înalțe spre Dumnezeu
și mai gata să asculte de voia Lui, fiindcă el vede cel mai bine că trăiește nu prin ale sale, ci numai prin ale lui Dumnezeu.
6 - Neavând bogățiile lumii care s-o robească și s-o îngreuieze, inima săracului, mai ușor se ridică spre Dumnezeu și mai cu grabă și mai cu drag se alipește de lucrurile cele de Sus.
Cred că este așa, mai ales pentru că săracul neavând ca bogatul avuții în chip vinovat adunate, acestea nu apasă peste sufletul său cu osânda și cu blestemul acestora, care adesea fac cu neputință mântuirea celui ce le are (Luca 6, 12).
7 - Oriunde este îngrămădită o avuție pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieții acesteia răpesc tot timpul celui avut și întunecă seninătatea feței și inimii omului aceluia,
- dar peste grămădirea avuției sale, apasă blestemul.
Apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept, cele adunate de omul bogat.
8 - Orice om muncind cinstit, nu poate aduna averi, nu poate strânge avuție și nu poate deveni bogătaș.
Poate numai să-și câștige pâinea necesară sau mulțumitoare, pentru traiul cinstit al său și al familiei sale.
Orice trece peste asta vine de obicei în chip necinstit - și deci vinovat.
9 - Nimeni nu poate grămădi averi dacă muncește numai cinstit în toate.
Ci dacă undeva s-au îngrămădit multe avuții lumești, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip și necinstit!
Iar ceea ce este strâns în chip necinstit, este vinovat și este apăsat de un blestem.
De aceea sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuții împărțindu-le pe la cei de la care au fost luate.
10 - Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată și păstrată în chip vinovat, până ține această avuție, întinzându-se și peste cine o stăpânește și se lipește de ea, îngreunând și sufocând totul, sub aceleași apăsătoare urmări.
De aceea Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuțiile lumești.
11 - Dumnezeu voiește, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Și atunci ori îi ia El avuțiile acestuia spre a-l ușura și a-l scăpa de blestemul lor, - ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuși lui Dumnezeu ori săracilor, ca să se elibereze din cătușele lor,
12 - Primul simțământ pe care îl are sufletul născut din nou, este dorința de a se despovăra de apăsătoarea greutate a avuțiilor lumești (Fap. Ap. 2, 45),
simțind și presimțind vinovăția acestora.
13 - Cea dintâi dovadă a adevărului nașterii din nou este chiar dărnicia, binefacerea și împărțirea avuției, - căci sufletul bun dorește să-I dea lui Dumnezeu nu numai tot avutul lui dinăuntru ci și cel din afară.
Dorește nu numai să scape el de povara avuțiilor sale, ci să și scape pe alții de povara sărăciei lor.
adevăratul credincios este gata să renunțe cu bucurie la tot acest greu balast pământesc, care sunt avuțiile peste necesități. Poverile acestea l-au împiedicat pe om și-l împiedică încă atât de mult pe calea mântuirii.
Acestea l-au oprit atâta vreme de la această fericită cale, cu amăgirea deșertăciunii lor.
O, cât de înțelept este acela care face așa cât mai curând și cât mai deplin!
15 - Bunul credincios știind că dacă împarte bunurile care îi prisosesc lui, va ușura viața fraților săi săraci, va face mereu aceasta, spre slava lui Dumnezeu, dând săracilor care sunt atât de mult iubiți de Domnul,
- și cu care el va fi împreună moștenitor apoi în Împărăția cerurilor în curând.
O, ce mare și fericită este lucrarea celui ce face așa!
16 - Cel credincios este destul de înțelept astfel că dăruindu-le aici, el le va avea pe aceste avuții în cer pe veci, nespus mai frumoase și mai dulci,
împreună cu toată răsplătirea lor,
de la Dumnezeu și de la cei cărora le-a dăruit.
17 - Întotdeauna apropierea unei mari primejdii pe care nu o mai poți nici amâna nici ocoli, îți umple sufletul îngrozit de ea cu o unică și mare dorință:
- aceea de a se grăbi venirea și trecerea ei cât mai repede.
E dovadă că sufletul are o mare credință, când în astfel de clipe de înspăimântată așteptare,
- poate să se înalțe și poate să se atingă prin rugăciune măcar cât de puțin de Dumnezeu.
18 - Când în fața năvălirii vrăjmașului amenințător la care privești cu ochii măriți și mirați de groază, - poți să te sustragi pe o clipă de la aceste temeri și poți să te avânți spre Dumnezeu cu toată puterea ultimei tale nădejdi ca să-i smulgi puterea și liniștea curajului de care ai nevoie atunci, aceasta este un mare har.
Atunci Îl grăbești în ajutorul tău pe Dumnezeu ca El să te scape, cu un ceas sau cu o clipă mai înainte de a fi zdrobit de copitele cailor vrăjmașului tău.
Ce mare lucru este acesta!
19 - Rugăciunea în fața vrăjmașului este o dovadă de mare credință, pentru că în clipa unei astfel de primejdii sunt rare acele suflete care mai pot să se roage.
Pentru că priveliștea vrăjmașului care se năpustește - este totdeauna înfricoșătoare.
Și atunci ai nevoia cea mai mare să fii întărit.
20 - Priveliștea morții care vezi că ți se apropie fioros și grabnic, este atât de cumplită și atât de copleșitoare, încât mintea este năucită și se pierde cu totul. Atunci greu își mai aduce aminte de rugăciune.
De aceea trebuie să ne rugăm înainte de ispită, fiindcă atunci e foarte greu să te rogi.
Doamne, izbăvește-ne totdeauna de cel rău.
Amin.