Nu-i lăsați singuri...
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 4
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântăm Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu cu dragostea și cu credința cu care am rostit Numele acesta Sfânt de la cele dintâi cuvinte, de la cele dintâi clipe ale întâlnirii noastre, cu ocazia acestor sărbători. Și dorim să cinstim și să slăvim Numele Domnului cu aceeași dragoste și credință până la sfârșitul vieții noastre. Pentru că fiecare dintre noi avem nenumărate dovezi ale bunătății și grijii Lui minunate față de noi.
Fiecare dintre noi, câți suntem aici, sute, mii... știe Dumnezeu adevăratul nostru număr, am avea de spus în fața lui Dumnezeu - în momentele noastre de recunoștință și de mulțumire, cu multe, multe lacrimi - mulțumirile noastre pentru cât ne-a făcut nouă, fiecăruia dintre noi, Dumnezeu. Fiecăruia dintre noi, după cum s-a spus înainte, Dumnezeu ne-a deschis ochii ceilalți, cu care se văd lucrurile nevăzute, și ne-a deschis urechile celelalte, cu care se aud lucrurile tainice ale lui Dumnezeu și șoaptele sfântului Său Cuvânt, șoaptele gurii dulci a lui Iisus printre cuvintele Cărții Sfinte pe care le citim în genunchi și în singurătate.
Toți cei care suntem aici am fi avut și am avea multe de spus pentru slava lui Dumnezeu și pentru mângâierea și îmbărbătarea tuturor celorlalți dintre noi care suntem aici. Ne pare rău din toată inima că nu pot să vorbească la microfonul acesta, pentru toate sufletele acestea și pentru toată lumea întreagă, fiecare dintre cei care am venit aici.
Căci sunt încredințat că toți ceilalți care n-au ajuns să spună un cuvânt aici ar spune la fel, ca și cei puțini care, fiecare, și-au dat silința, după puterile lor, să spună lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (...) pe care le-au auzit cu urechile lor, le-au văzut cu ochii lor și le-au simțit cu inima lor.
Fiecare dintre noi ar fi avut să spună poate mai frumos decât cei care au putut vorbi. Dar glasul tainic al tăcerii și al rugăciunii noastre, al recunoștinței adânci din inima fiecăruia dintre noi îl ascultă totdeauna Dumnezeu, Care aude, dincolo de puterea cuvântului, șoaptele, suspinele, recunoștința tainică a fiecăruia dintre noi, a inimii fiecăruia dintre noi.
La vremea nunții, de când eram copil, știu că e obiceiul bun și a fost obicei bun și străbun un cuvânt ca cei mai bătrâni să spună un cuvânt de mângâiere, un cuvânt de sfătuire un cuvânt de îndrumare pentru cei care de data aceasta își leagă viața, unul de celălalt.
Și multe cuvinte minunate a pregătit Dumnezeu și de data aceasta prin gurile celor care au vorbit din partea Domnului, [dând] fiecare câte un sfat pentru cei care sunt acum aici îmbrăcați în haina de nuntă, ca și pentru cei care au fost [așa] ieri sau alaltăieri, sau acum câțiva zeci de ani, ca și pentru cei care vor fi mâine, poimâine și peste câți ani încă ne va mai rândui Dumnezeu să-i putem petrece împreună pe aceia dintre noi cărora Dumnezeu le-a rânduit în mijlocul nostru o astfel de sărbătoare.
Și la nunta aceasta s-au spus atâtea lucruri minunate! Domnul Dumnezeu, Care cunoaște pe fiecare dintre cei care am venit aici și Care știe de trebuința fiecăruia dintre noi, printr-un cuvânt sau altul rostit de cei care s-au perindat aici, a dat câte o îndrumare, a dat câte un îndemn, câte o mustrare, dacă a fost nevoie, sau câte o mângâiere fiecăruia dintre cei care am venit aici. Numai dacă sufletul care a fost vizat de Cuvântul lui Dumnezeu a primit acest cuvânt. Numai dacă inima căreia era adresată această săgeată s-a lăsat străpunsă de Cuvântul lui Dumnezeu și a simțit mângâierea, și a simțit îndemnul sau mustrarea de care era nevoie și de care are nevoie în momentul și locul acesta.
În ziua nunții trebuie să spui celor care pornesc pe calea vieții căsniciei lor multe lucruri. Pentru că în viața pe care o încep și pe parcursul căreia știe numai bunul Dumnezeu ce-i așteaptă, ei trebuie să fie pregătiți din timp, prin îndemnul sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu, pentru fiecare moment și împrejurare care îi poate aștepta.
Tot ce i se poate întâmpla unui om în viața lui, să ne așteptăm să ni se poată întâmpla și nouă. Și pentru că foarte mulți n-au fost pregătiți din timp să întâmpine o încercare care a venit pe nepregătite peste ei, în momentul când aceasta a venit s-au prăbușit. Și adesea prăbușirea multora a fost pentru totdeauna.
Noi am căutat totdeauna să ne tragem nouă seva de viață din rădăcinile Cuvântului lui Dumnezeu, din pământul cel mănos, de lângă izvoarele minunate cele de apă vie, care ne sunt nouă Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Biblia este Cartea noastră de temelie, este Cartea revelației lui Dumnezeu, este îndrumarea, este puterea, este lumina, este călăuzirea noastră.
Și ceea ce este busola - adică instrumentul care-l ajută pe marinar să se călăuzească în nopțile și-n furtunile pe marea îndepărtată, arătându-i ținta, arătându-i țelul, arătându-i singurul punct nemișcat din univers, nordul, în funcție de care își stabilește locul unde se găsește în orice împrejurare ar fi acest lucru este pentru noi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Cum să se poată orienta bine un marinar, un călător pe mare, dacă n-are busola, care să îi arate lui locul precis, unicul punct sigur și nemișcat din univers? Cum să se poată orienta un om pe marea vieții acesteia pline de atâtea valuri și încercări, dacă nu cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu se orientează după el în așa fel, încât cunoscând bine locul unde trebuie să ajungă, direcția pe care trebuie să meargă - să-și fixeze și să-și poată determina singur locul în care se găsește el însuși, starea lui sufletească în funcție de locul la care trebuie să ajungă și de drumul pe care trebuie să meargă.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu conține în el lumina adevărată. Când noi ieșim într-o noapte luminoasă, cu cer senin și ne uităm pe cer, determinăm locul unde ne găsim în funcție de steaua nordului, de Steaua Polară, singura stea nemișcată în tot cerul acesta care se rotește cu miile lui de stele în jurul ei. Dar dacă ne-am uita bine, [am vedea că] Steaua Polară nu-i o stea.
Uitați-vă bine în nopțile când se vede luna, când se văd stele clare pe cer și veți vedea că, acolo unde noi zicem că-i Steaua Polară, e o cruce. Steaua Polară este brațul drept al unei cruci. Crucea este semnul nemișcat din univers. Spre acest semn sfânt când se orientează sufletul nostru și viața noastră, știm sigur drumul pe care mergem, locul unde ne găsim și Ținta la care trebuie să ajungem.
Hristos cel Răstignit, Crucea Lui - care este taina, puterea, harul, biruința creștină, a creștinilor, a creștinătății și a fiecărui creștin în parte - este puterea, semnul de viață și de putere stă în Jertfa Mântuitorului nostru Care ne-a răscumpărat.
De obicei, am dori, în serile noastre și în stările noastre, să ne gândim în chip deosebit la Evanghelia duminicii viitoare. Mâine este o duminică binecuvântată, o Evanghelie mare și sfântă. Multe lucruri am avea să ne împărtășim în seara aceasta unii altora. Și Domnul Dumnezeu să ne binecuvânteze mintea noastră cu limpezime, cu ascultare, cu evlavie, cu putere de reținere a acestor lucruri minunate.
Vă mulțumim din toată inima că ne-ați ascultat îndemnul frățesc pe care vi l-am spus de la început, când v-am rugat, pentru ceasurile acestea pe care Dumnezeu ni le-a rânduit să le petrecem împreună, să fiți cu toată luarea aminte asupra cuvintelor sfinte care ne vor fi împărtășite aici, indiferent prin ce: prin poezie, prin cântare, prin rugăciune, prin vorbire, prin tot ceea ce s-a vorbit și s-a produs până acum și [de acum] mai departe.
Este Cuvântul Lui Dumnezeu pe care bine facem dacă din toată inima îl ascultăm, cu toată evlavia, pentru că numai în felul acesta puterea lui Dumnezeu îl imprimă adânc în conștiința noastră și în memoria noastră. Pentru ca - așa cum a spus și fratele Opriș -, plecând de aici, să nu-l uităm niciodată. Și să păstrăm în inimile noastre îndemnul pe care Domnul ni l-a dat și a vrut să ni-l dea nouă fiecăruia dintre noi în acestea.
Vă mulțumim că ați răbdat setea, că ați răbdat oboseala și că v-ați dat toate silințele să ascultați, așa cum se și cuvine, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, căruia îi datorăm tot respectul și ascultarea noastră. Somnul îl mai aflăm; și apa o vom mai afla; și pe toate celelalte le vom mai afla. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, în felul acesta minunat, când și ochii, și urechile, și inimile noastre îl pot simți și îl pot pătrunde astăzi, mai rar ni se dă astfel de ocazii să-l ascultăm.
Am dori, în scurte cuvinte (pentru că timpul ne este atât de cântărit și după noi mai așteaptă niște frați minunați care au să vă împărtășească din partea Domnului niște lucruri frumoase), în timpul acesta scurt, dorim să ne amintim de Evanghelia de mâine. Poate mulți vom merge la sfânta biserică. Vom auzi o Evanghelie cunoscută, Evanghelia cu înmulțirea pâinilor în pustie.
Acest Cuvânt al lui Dumnezeu este ca un mărgăritar cu o mie de fețe: pe oricare parte îl întorci, are altă înfățișare, tot mai frumoasă. Și cu cât și îl citești, cu atâta harul lui Dumnezeu îți pătrunde inima și descoperi în el niște adevăruri tot mai frumoase. Nădăjduiesc că și în seara aceasta, în câteva clipe pe care le vom avea de împărtășit împreună, vom avea să ne descoperim, prin Duhul lui Dumnezeu, niște trăsături foarte tainice, foarte duioase, foarte scumpe și foarte necesare pentru noi din Evanghelia din ziua de mâine, duminică, cu Înmulțirea Pâinilor. Și veți vedea în aceste câteva adevăruri (...) lucruri așa de importante pentru noi, fie că noi vom trece prin ele, fie că alții vor trebui să treacă.
Această Evanghelie este de la Sfântul Matei, capitolul 14, începând cu versetul 14, până la 21. Dar noi vom citi cu un verset mai înainte, ca să putem înțelege tot ce se petrece în Evanghelia care urmează.
Zice: „Iisus, când a auzit vestea aceasta (că Ioan Botezătorul a murit, a fost omorât), a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur, la o parte, într-un loc pustiu”.
Știți cât de mult ne spun nouă aceste cuvinte? Gândiți-vă: Iisus a auzit vestea despre moartea prietenului Său, a înaintemergătorului Său, a acelui suflet care L-a înțeles și L-a iubit cel mai mult pe Domnul și despre care Mântuitorul a spus niște cuvinte nespus de minunate când a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că, din cei născuți din femeie, nici unul n-a fost mai mare ca Ioan Botezătorul”.
Ce dragoste și ce respect a avut Mântuitorul față de acest profet al lui Dumnezeu, față de acest om minunat al lui Dumnezeu! Mamele lor, Sfânta Fecioară Maria și Sfânta Elisabeta, au fost acele suflete binecuvântate de Dumnezeu care, prin înștiințare cerească, au primit vestea nașterii unor copii profetici, a unor copii ai promisiunii. Acești doi fii: Ioan Botezătorul, fiul Elisabetei, și Iisus, Fiul lui Dumnezeu, numit fiul Mariei, au fost doi trimiși ai lui Dumnezeu, care au fost înștiințați prin îngeri, printr-o promisiune cerească. Mamele lor au fost cele două ființe binecuvântate în Sfânta Evanghelie care, începând cu Noul Testament, ne-a arătat niște ființe strălucite cărora ființele cerești le-au făcut mărturisiri minunate și despre care au dovedit ce rol măreț, ce preț măreț au avut ele în fața lui Dumnezeu.
Sfânta Elisabeta s-a închinat Maicii Domnului când a recunoscut-o, căci Duhul lui Dumnezeu o înștiințase și ea a zis: „Cum mi s-a făcut mie harul acesta, să vină la mine Maica Domnului meu? Și, cu tot respectul și cu toată admirația, s-a aplecat și s-a închinat înaintea ei.
[Despre] îngerul lui Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil, profetul Daniel spune că atunci când l-a văzut, [când Arhanghelul Gavriil] a venit să-i facă o descoperire din partea lui Dumnezeu, el s-a prăbușit la pământ ca mort, înspăimântat de măreția acestui trimis ceresc, și a căutat să i se închine lui, copleșit de teama, de respectul, de admirația sfântă pe care ți-o trezește apariția unei astfel de ființe divine, dumnezeiești.
Îngerul Gavriil vine și-i spune lui Daniel atunci: „Eu sunt îngerul Gavriil, care stau în fața lui Dumnezeu. Am venit să-ți spun mesajul acesta”. Ei, acest „înger care stă în fața lui Dumnezeu” vine la Sfânta Fecioară, să-i facă ei întâi și întâi o plecăciune și o închinare. Și i-a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har”.
Despre taina Sfintei Treimi și despre lucrarea Sfintei Treimi se vorbește prima dată în Sfânta Scriptură și în istoria noastră, a omenirii, nu la Botezul Mântuitorului în Iordan, cum obișnuit se vorbește. Ci la vestirea arhanghelului despre nașterea Mântuitorului și despre rolul ceresc pe care l-a primit Maica Domnului. Atunci vorbește îngerul despre Tatăl, despre Fiul și despre Duhul Sfânt.
Prima dată, taina Sfintei Treimi s-a arătat peste Sfânta Fecioară Maria ca o dovadă cerească de ce importanță divină i s-a dat acestei ființe divine din care S-a născut apoi Mântuitorul. Ea i-a fost, trupește, și tată, și mamă. Ce taină este aceasta! Fiecare om s-a născut din două ființe omenești. Numai Hristos S-a născut din ea. De aceea i s-a zis: „sămânța femeii”.
Numai El a fost sămânța femeii. Și când se spune aici de cuvântul „femeie”, acestui cuvânt i se dă o importanță nespus mai mare decât cea pe care i-o dăm noi astăzi. Și când Mântuitorul i-a zis ei „femeie”, i-a zis în acel sens înalt în care vedea Dumnezeu rolul acestei ființe când a zis: „Sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui”. El a fost, trupește, sămânță numai a ei. Și de aceea El i-a zis [când era] pe cruce: „Femeie, iată fiul tău”, pentru că era [spus] atunci într-un sens mult mai înalt; și cuvântul acesta, „femeie”, spus Maicii Sale însemna atunci de o mie de ori mai mult decât dacă i-ar fi zis „mamă”. Dacă i-ar fi zis „mamă”, ar fi micșorat rolul ei. Ar fi diminuat importanța ei. Dar, fiindcă i-a zis „femeie”, i-a [numit] cea mai înaltă calificare și cel mai înalt rol și rost rânduit ei de Dumnezeu. Și, pentru că ea nu mai avea pe nimeni după plecarea Lui, El i-a zis: „Iată fiul tău” și lui Ioan i-a zis: „Fiule, iată mama ta”. Și de atunci Ioan a luat-o la ale sale, în casa sa. Ce rol înalt și ce stare înaltă!
(Am vrut numai în treacăt să amintim aceste lucruri, deși, pentru a desăvârși și a completa ideea, ar mai fi nevoie de timp și de cuvinte. Vrem să trecem acum peste aceasta.)
Dragostea Domnului față de proorocul Ioan Botezătorul s-a manifestat în atât de multe feluri! Și, când El a zis: „Cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu e mai mare decât Ioan”, n-a spus gândind că este și că poate fi cineva mai mic, adică mai smerit, mai ascultător și mai supus decât acest profet. Nimeni!
Cel mai mic din împărăția lui Dumnezeu, adică acela care s-ar putea face mai mic decât Ioan, acela-i mai mare. Dar mai mic decât Ioan, numai Hristos S-a putut face.
Mai smerit decât Ioan, numai Hristos a fost. De aceea, în toată Împărăția lui Dumnezeu, după Cuvântul Mântuitorului, singur Domnul Hristos e mai mare decât Ioan. Adică iată cum se adeveresc cuvintele Lui: „Dintre cei născuți din femeie, nimeni n-a fost mai mare ca el”.
Cât de adânc trebuie să fi fost legat Domnul Iisus de profetul, de mărturisitorul, de înaintemergătorul Său, de Ioan! Când mamele lor, Elisabeta și Maria, s-au dus împreună, ele s-au dus să postească, să se roage împreună. Amândouă au fost niște mame binecuvântate, exemple de smerenie, de post, de rugăciune și de înfrânare. Și sigur că, și după ce s-au născut copiii lor, ele au stat împreună și i-au lăsat să crească împreună. Mântuitorul și Ioan Botezătorul, în copilăria lor, trebuie să fi umblat mult timp împreună. Și între ei trebuie să se fi legat o adâncă prietenie și părtășie, cum nu trebuie să mai fi fost față de nimeni.
De aceea noi înțelegem starea Mântuitorului când a auzit că Ioan a murit. Zice: „Când Iisus a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo, într-o corabie, să Se ducă singur, la o parte, într-un loc pustiu”. Când moare ființa iubită, când te desparți de ființa care ți-a fost unică în viață, nu mai dorești nimic altceva, decât singurătatea și lacrimile. Să te poți retrage undeva, să stai în tăcere, cu amintirile tale, cu durerea ta, cu frumoasele clipe care au trecut pentru totdeauna împreună cu ființa care, rupându-se din tine, a rupt o parte din inima ta în care și-a făcut loc atât de adânc.
Știe Dumnezeu prin ce stări ați trecut și dumneavoastră. Poate unii ați avut ființe scumpe, unice în viață, de care v-ați legat într-un fel unic. N-aș dori și nimeni n-ar trebui să-și dorească să mai treacă încă o dată prin astfel de experiențe. În momentele acelea când te desparți de ființa care ți-a fost legată pentru totdeauna de sufletul tău și care a avut rădăcini atât de adânci în inima ta, partea din inimă în care a fost înrădăcinată ființa aceasta cu o iubire negrăită și strălucită se smulge o dată cu ea.
Undeva, în locul unde a fost această ființă, a rămas o rană din care va curge totdeauna, mai văzut sau mai nevăzut, sânge și lacrimi. Așa a fost viața Mântuitorului și starea Lui când a auzit că Ioan a murit.
Dragii noștri frați și surori! Singur Dumnezeu știe prin ce trebuie să mai trecem și noi, fiecare dintre noi. Poate că unii dintre noi am trecut prin astfel de stări prin care Mântuitorul nostru a trecut când a auzit vestea că prietenul Lui, că soțul Lui, că acela pe care Dumnezeu l-a trimis înaintea Lui, nu mai este; a murit de o moarte tragică și dureroasă. Dacă ați trecut vreodată prin astfel de stări, dacă ați avut vreodată o ființă iubită legată de sufletul vostru pentru totdeauna - [fie că] a fost mama sau soția, sau fratele, sau copilul, sau cine știe ce altă ființă pe care Dumnezeu v-a legat-o pentru totdeauna de suflet - și ați trecut prin astfel de împrejurări, știți și înțelegeți prin ce împrejurări trebuie să fi trecut Mântuitorul când n-a vrut...,, Nu mai vreau să știu nimic. Acum am nevoie numai de singurătate, de pustiu și de lacrimi.
Nu doresc să văd pe nimeni. Nu doresc să Mă mângâie nimeni. Nu doresc să-Mi spună nimeni nimic. Lăsați-mă singur! Să pot plânge singur, să pot să-Mi adun inima Mea și să încerc să-Mi alin o durere pe care nimeni pe lumea aceasta nu Mi-o mai poate alina”.
Dacă n-ați trecut prin astfel de clipe, eu mă rog lui Dumnezeu să vă apere să nu treceți niciodată. Că pe foarte mulți, o astfel de despărțire i-a nimicit pentru totdeauna. Știu cazuri multe când, de cineva rupându-se o astfel de ființă, n-a mai fost în stare să-și ducă viața. Într-un fel sau altul, a căutat să meargă și el în locul unde știa și a simțit că s-a dus ființa de care era legat pentru totdeauna și pentru care mai găsea un rost și pentru viața sa pe pământ.
Dar ce s-a întâmplat cu Mântuitorul atunci? Ucenicii Lui au știut, au văzut aceasta. Au văzut că Mântuitorul vrea să Se ducă singur, la o parte. Și mulțimile cele care se împărtășiseră din binecuvântările Lui au înțeles durerea și și-au zis: „Să nu-L lăsăm singur. Să mergem lângă El și să suferim împreună cu El”
(Când Mântuitorul era odată departe și acolo a venit la El vestea că Lazăr, prietenul Său din Betania, este bolnav, a zis: „Lazăr, prietenul nostru, doarme. Mă duc să-l trezesc”. Dar ucenicii Îi spun: „Vrei să Te duci acolo? Păi nu știi că acum, de curând, au încercat iudeii să Te omoare?”. Și El le-a zis: „Lazăr a murit”. Și Mântuitorul S-a dus la el. Și unul dintre apostoli, când L-a văzut că merge, a zis: „Să mergem și noi și să murim împreună cu El”. Nu cu Lazăr să moară, ci cu Mântuitorul, despre Care știau ei că se duce la moarte! Pentru că într-adevăr urmăreau să-L ucidă... și, mai târziu, s-a dovedit că L-au și ucis. Dar ce frumos a fost gestul apostolului care a zis: „Să mergem și noi să murim cu El!” Dacă nu mai putem trăi cu El pe lumea aceasta, dacă cu Hristos nu mai avem loc pe pământ, mergem să murim și noi cu El! Ce rost mai are viața noastră fără Hristos? Ce rost mai are viața noastră fără ființa iubită, fără Acela pe care noi am considerat că este centrul vieții noastre, comoara sufletului nostru, singurul nostru mod de a trăi și singurul nostru scop pentru care merită să trăim.)
Când au văzut ei că Mântuitorul, zdrobit de durere după Ioan, vrea să scape de ei, de toți, că i-a lăsat acolo și S-a suit într-o corabie, să Se ducă în pustie singur, ei au înțeles drama prin care trecea Hristos atunci. Și au înțeles în ce stare rămân ei, dacă El îi lasă singuri.
Aș vrea, din înțelesul Evangheliei de mâine, să desprindem un mare adevăr. Când vedem sufletele sfinte, sufletele scumpe, sufletele alese, sufletele binefăcătoare - cum a fost Mântuitorul în mijlocul omenirii de atunci,- când vedem că sunt amenințate de o mare durere, frământate de o mare zdrobire de inimă, să nu le lăsăm singure. Să nu-i lăsăm niciodată singuri pe cei care trec prin necazuri și prin zdrobiri deosebite.
Domnul să binecuvânteze sufletele acestea tinere care astăzi se unesc împreună. Și să le apere Domnul de situațiile pline de dramatism și de durere, când unui om i se rupe din inimă chiar rădăcina care-l mai ținea legat de viață.
Nu-i lăsați singuri pe cei care trec prin astfel de împrejurări.
Unul dintre aceștia doi care stau aici e vlăstarul unei familii care a trecut printr-o astfel de durere. În ziua bucuriei, noi împărtășim și durerea celor pe care îi iubim și pe care am încercat să-i însoțim de-a lungul vieții noastre cu puținul pe care l-am putut avea. Am fost martori la suferințele fratelui Sabin. Am fost martori la plecarea lui. Numai Domnul știe ce ruptură a fost într-o inimă atunci când l-a luat la El pe acest copil credincios al Lui, care a crescut în urma lui nouă vlăstare binecuvântate, dintre care unul este astăzi îmbrăcat în haină de mire. Dumnezeu a răsplătit în felul acesta răbdarea și credința mamei care a suferit încercarea cea grea de acum atâția ani, întâi prin boala și prin suferința soțului ei iubit și după aceea prin plecarea lui la Domnul.
Binecuvântați să fie toți acei frați și surori care au înțeles durerea acestei familii și au stat alături de ea. Și au ajutat-o ca, după ce a trecut cu bine prin zilele încercării, să ajungem acum să ne bucurăm. Dar și în bucuria aceasta, ochii noștri sunt scăldați de lacrimi. Pentru că noi, cei care iubim și simțim dragostea adevărată față de Domnul, față de frați și față de surori, avem totdeauna lacrimi în ochii noștri: și când ne întâlnim, de bucurie, și când ne despărțim, de mâhnire. Ochii noștri sunt plini de lacrimi totdeauna. Și ce binecuvântați, și ce limpezi, și ce curați, și ce sfinți sunt ochii totdeauna umeziți de lacrimi!
Vedem ce s-a întâmplat cu apostolii și cu mulțimea: când a aflat mulțimea că Iisus Se duce singur și a înțeles motivul amărăciunii și izolării Lui, s-a luat după El. Ei nu L-au lăsat singur. S-au dus. Și El, când a văzut durerile lor, a uitat de durerea Lui. Când a văzut lacrimile lor, a uitat de lacrimile Lui. Când a văzut trebuințele lor, a uitat de suferința Lui. Le-a vindecat bolnavii, i-a mângâiat pe cei întristați, le-a alinat rănile și durerile trupești și sufletești. Și, când le-a fost foame, El a știut ce adâncă este în inima omului trebuința hranei. Și a îngrijit s-o aibă și pe aceasta.
Deși trei zile - spune în altă parte Evanghelia - au stat lângă El, L-au ascultat, poate au plâns împreună cu El, s-au mângâiat împreună cu El, n-au mâncat, nici n-au băut nimic. Că locul unde se aflau era un loc pustiu. Prezența lui Hristos le ținea loc și de timp, și de hrană, și de mâncare, și de băutură, și de odihnă, și de medicamente. Prezența lui Hristos umplea tot. Noi binecuvântăm pe Domnul ori de câte ori trăim clipe de acelea când, în prezența lui Hristos, nu mai simțim nici somn, nici oboseală, nici durere, nici foame, nici sete, nici... nimic.
Și binecuvântăm pe Domnul pentru clipele pe care le-am trăit în seara aceasta aici (că numai niște clipe au fost), când am văzut că într-adevăr nici dumneavoastră, sute, mii, câți suntem aici, n-ați simțit nici foame, nici sete, nici somn, nici oboseală, ci, în starea aceasta, [stând] în picioare, înghesuiți, știe Domnul cum am venit fiecare dintre noi, ați simțit deplină satisfacție și bucurie prin Cuvântul și prin prezența lui Hristos în mijlocul nostru.
Dar iată, cei care s-au dus să-L mângâie pe Domnul, cu adevărat, ei au fost mângâiați. Cei care au mers să-I facă Lui un bine, cu adevărat, lor li s-a făcut, ei s-au împărtășit de un bine.
Și înmulțirea pâinilor, acea minune neuitată și această dovadă a puterii și a dumnezeirii Mântuitorului, li s-a arătat pe deasupra satisfacerii trebuințelor lor pământești de pâine și de pește, adică de hrană. Li s-a arătat umplându-le sufletul de puterea și de bucuria lui Dumnezeu, pe care, dincolo de hrană, o dă prezența lui Hristos în sufletele și în viața celor care-L ascultă și-L urmează pe El.
Am aici o hârtie însemnată pe două pagini numai cu idei și cu gânduri pe care le-am primit meditând câtva timp la înțelesul versetelor, la înțelesul fiecărui cuvânt din aceste versete ale Evangheliei după Matei, unde se vorbește despre minunea înmulțirii pâinilor. Dar acum timpul nostru s-a scurtat. Mulțumim lui Dumnezeu că aici, chiar dacă, într-un fel sufletesc, noi suntem într-un pustiu, adică într-un loc unde găsim așa de puțină hrană duhovnicească, mângâiere duhovnicească, bucurie duhovnicească, zic, chiar și într-un astfel de loc, Domnul a găsit pentru noi un timp și o stare în care ne împărtășește acea hrană sufletească cu care simțim acum că ni s-a umplut sufletul și ni s-a înviorat inima.
Primiți Cuvântul lui Dumnezeu! Am dori din toată inima să reținem din cele relatate aici și câte ar mai fi - măcar ideea aceasta. Și, ca s-o putem concretiza mai bine, am să spun o istorioară. Scurtă.
O mamă credincioasă dorea să-i învețe pe copiii ei ca în fiecare zi să facă o faptă bună. Seara îi întreba pe fiecare ce faptă bună a făcut. Într-o seară ea îl întrebă pe băiețelul cel mai mare:
- Dragul mamei, tu ce faptă bună ai făcut astăzi?
- Mamă, zice el, am văzut o femeie bătrână căznindu-se să ducă o sarcină de lemne. Era săracă, venea de la pădure, era obosită, slabă. Și, pentru că era pădurea departe și pentru că era slabă, ea a făcut o sarcină mai mare, să nu trebuiască să tot vină. Și pe drum a căzut sub sarcina aceasta. Eu m-am dus și am luat sarcina ei. I-am ajutat și am dus-o până acasă.
- Bine, dragul mamei, i-a zis mama. Domnul să te binecuvânteze cu făgăduința pe care a făcut-o El tuturor celor care îi vor ajuta pe cei neputincioși în necazurile lor.
A venit fetița cea mijlocie și i-a zis:
- Mamă, eu astăzi, la vremea când a trebuit să ne luăm mâncare noastră în repaus, aveam lângă mine o colegă săracă care n-avea nimic de mâncare. Am luat bucățica mea de pâine și am împărțit-o cu ea. Ea a fost așa de fericită că a avut pe cineva care să-i dea și ei de mâncare.
- Bine, draga mamei, a zis mama, Domnul să te binecuvânteze cu binecuvântarea pe care a promis-o El când a zis: „Adevărat vă spun că oricine va da un pahar cu apă unui lipsit nu-și va pierde răsplata”.
Și fetița cea mai mică a zis:
- Mamă, eu n-am putut să ajut nici la sarcina de lemne, n-am putut să-mi împart nici bucățica mea de pâine cu nimeni.
Dar am o colegă căreia i-a murit mama și care nu mai poate de durere și de lacrimi toată ziua. Ea s-a izolat de toți și toți s-au izolat de ea. Eu, când am văzut-o singură și plângând, m-am dus, mamă, am prins-o de braț, am cuprins-o de după gât și am plâns cu ea. Asta a mângâiat-o foarte mult și mi-a mulțumit.
- Bine, a zis mama. Tu, draga mamei, ai făcut cel mai mare și mai frumos bine. Că-i un bine să-l ajuți pe cel sărac și slab. E un bine să-ți împarți pâinea cu cel flămând. Dar binele cel mai mare este să împarți lacrima ta cu suferința celui care suferă lângă tine și să-l încredințezi tu că simți alături de el. Aceasta îi ușurează durerea și aceasta îi dă tărie să poată trece cu biruință prin încercare.
Binecuvânteze Domnul mulțimile acelea și pe ucenicii care n-au lăsat pe Domnul singur să meargă în pustiu, să plângă și să rămână singur! Că om era și El. Și atunci când Și-a pierdut pe cel mai apropiat prieten a suferit mai mult decât oricare dintre noi durerea aceasta. Pentru că cine iubește cel mai mult suferă cel mai mult. Și Domnul Iisus, Care l-a iubit pe profetul Său - și i-a iubit pe toți ai Lui a suferit cel mai mult. Și suferă și astăzi cel mai mult.
Dragii mei frați și surori! Domnul știe prin ce trebuie să mai trecem. Domnul știe prin ce va trebui să mai treacă și acești tineri. E bine ca, în ziua când ei iau drumul acesta împreună, prin Cuvântul lui Dumnezeu, să fie înștiințați de orice i s-ar putea întâmpla unui om pe pământ. Că tot ce i se poate întâmpla unui semen al nostru ni se poate întâmpla și nouă. Dacă puterea lui Dumnezeu nu ne-ar fi ferit, în atâtea accidente în care alții au murit, am fi murit și noi. Dacă nu ne-ar fi salvat puterea lui Dumnezeu, prin taina minunată a dragostei Sale, în locurile de durere și în stările de necaz prin care am trecut noi și [unde] mulți, mulți au murit, am fi murit și noi. Dar puterea lui Dumnezeu ne-a salvat, pentru că au fost frați și surori care s-au rugat pentru noi.
Dumnezeu să vă răsplătească suflete de frați și de surori care, fie că ne-ați văzut fața, fie că nu ne-ați văzut-o, ați auzit [de noi] și ne-ați însoțit în pustietatea și-n singurătatea noastră cu rugăciunea, cu lacrimile și cu dragostea voastră. Dumnezeu v-a ascultat. Ne-a înviorat inimile. De ce? Aveam nevoie ca, și noi, înviorați prin rugăciunile voastre, prin dragostea voastră, să ajungem să înviorăm și să mângâiem sufletele multora. După cum și spune Sfântul Apostol Pavel: „Mulțumim lui Dumnezeu, Care, prin încercările prin care am trecut, am fost mângâiați, ne-a întărit, să-i putem și noi mângâia pe alții”.
Rugați-vă pentru cei care se roagă, să se poată ruga mai fierbinte.
Ajutați-i pe cei care ajută pe alții, ca să poată ajuta mai mult.
Întăriți pe cei tari, care poartă pe umerii lor povara multor suflete, să mai poată purta.
Însoțiți pe cei care trebuie să treacă prin dureri, pentru ca, ei înșiși trecând prin toate, să poată însoți și ajuta pe cei care, la rândul lor, au să treacă.
Sunt oameni cărora Dumnezeu le-a făcut o chemare deosebită. Oamenii aceștia sunt deosebiți.
Ei fac pentru Dumnezeu o slujbă deosebită și semenilor lor, și poporului lor, și lumii prin care trec... o slujbă deosebită. Dar și ei au parte de încercări grele, în care e bine să nu fie lăsați singuri. Însoțiți-i, pentru ca, la rândul lor, ei să vă poată răsplăti cum a răsplătit Hristos mulțimilor care s-au dus: nu numai săturându-i trupește cu o mâncare minunată din cer, ci umplându-le și sufletele de mângâiere.
Dorim să-L rugăm pe Domnul pentru acești miri iubiți și pentru toate familiile tinere care s-au unit prin Taina Cununiei, prin lucrarea puterii Duhului Sfânt, să se pregătească pentru orice încercări în viață. Și, când va trebui să treacă prin cele mai grele încercări, să-L binecuvânteze pe Domnul, să-L cheme în ajutorul lor. Și, când ei îi vor vedea pe alții trecând prin împrejurări grele, să-i ajute cu mângâiere. Pentru ca, la rândul lor, să poată fi și ei ajutați.
Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua aceasta. Și, dacă printre toate celelalte îndemnuri pe care le-am auzit l-am auzit și pe acesta, desprins din Evanghelia de mâine, să-l punem la inimă. Că de multe binefaceri avem noi nevoie în viață. Dar în momentele cele mai grele ale încercării, de aceasta avem nevoie cel mai mult: să ne dea Domnul o inimă răbdătoare, iubitoare și înțelegătoare față de toți cei care trebuie să treacă prin astfel de împrejurări. Pentru ca, ajutându-i noi pe alții, să putem fi și noi ajutați, la rândul nostru, când va trebui să trecem prin astfel de stări.
Acum, de încheiere, mulțumim lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta. Și-L rugăm pe Domnul să le ajute tuturor celor care participă pentru prima dată la astfel de nunți să vadă ce taină minunată și ce mijloc minunat este mijlocul acesta ceresc prin care Dumnezeu ne-a adus pe noi în starea să ne sărbătorim nunțile noastre, botezurile noastre, logodnele noastre, aniversările noastre și chiar și privegherile și parastasele, și celelalte ocazii strălucite și sfinte, familiale, în slujba credinței noastre.
Până la venirea Părintelui Iosif Trifa, care a fost profetul lui Dumnezeu în mijlocul poporului nostru, și până la ivirea acestei Lucrări, care este profetul lui Dumnezeu în mijlocul societății noastre, noi n-am cunoscut, părinții noștri și semenii noștri n-au cunoscut astfel de petreceri binecuvântate, potrivite Cuvântului lui Dumnezeu și tradiției sfintei noastre Bisericii și a poporului nostru credincios.
De aceea, rugăm pe Domnul să ne dăruiască lumina și ajutorul Său și să-i înțelepțească pe toți părinții să se întoarcă la Dumnezeu și să-și crească copiii în ascultarea de El. Pentru ca, atunci când vor avea ocazia unei căsătorii, să poată fi căsătoriți nu numai cu suflete binecuvântate, cu soții binecuvântate sau soți binecuvântați, ci și într-o atmosferă binecuvântată de Dumnezeu, cum este cea de astăzi, când miile de suflete prezente aici se roagă împreună cu ei să-i binecuvânteze Dumnezeu.
Ce binecuvântați sunt cei pe care Dumnezeu îi binecuvântează! Spune un cuvânt: „Ce legați pe pământ va fi legat și în ceruri”. Noi legăm prin rugăciune și prin credință aceste suflete pentru totdeauna. Și legate vor fi și aici, și în ceruri.
Dea Domnul să ne îmbrăcăm cu legătura aceasta a dragostei despre care spunea fratele Opriș. El să le îmbrace pe aceste suflete scumpe și pe toți cei care iau parte acum la această sărbătoare, în așa fel, încât nedespărțiți și nedezbrăcați de ea să putem trece în veșnicie. Pentru că aceasta este legătura desăvârșirii, care este haina de nuntă cu care noi vom fi primiți la acea Nuntă despre care s-a spus și se mai spune că se pregătește în cer.
Domnul să ne ajute la aceasta și să ne binecuvânteze.
Încă o dată le mulțumim tuturor celor care, din evlavie și din respect față de cuvântul lui Dumnezeu, și-au înfrânat trebuințele trupești și nu s-au mișcat. Îi rugăm și mai departe pe frații și pe surorile noastre care n-au măcar un loc pe-o scândură să stea... Domnul să vă dea putere să mai stați puțin în picioare, un ceas sau cât va mai fi nevoie. Pentru ca să aveți un folos și mai mare din Cuvântul lui Dumnezeu. Că cei care plătesc mai scump un lucru știu să-l prețuiască mai mult. Și Dumnezeu le va răsplăti după prețuirea pe care o dau Cuvântului Său celui Sfânt. Cei care stau jos vor primi o plată. Cei care stau în picioare vor primi zece plăți.
Dumnezeu să vă răsplătească în chip strălucit, după bogăția darului Său în Hristos Iisus și prin Duhul Sfânt, de acum și până-n veci. Amin.
Slăvit să fie Domnul!