O hartă a Palestinei, a Locurilor Sfinte

În mersul spre Ierusalim, mă voi opri puţin aici, să spun ceva despre Palestina, despre ţara locurilor sfinte. Pentru o mai bună orientare a cititorilor - în legătură cu însemnările călătoriei - dăm pe pagina următoare o hartă a locurilor sfinte. În această hartă se vede Palestina, Ţara Sfântă, aşa cum era pe vremea Mântuitorului. Harta locurilor sfinte e şi azi tot aşa, numai înfăţişarea politică a ţării s-a schimbat.

Ţara locurilor sfinte nu e o ţară mare. E o ţară mică. Nu e mai mare decât trei-patru judeţe mai mari din Ardeal. Are cam 28 de mii de kilometri pătraţi. E mai mult lungăreaţă decât lată. Lungimea ei este de 270 km, iar lăţimea între 127-187 km. În 1912, încă n-avea un milion de locuitori. Azi însă - în urma colonizărilor - are un milion şi jumătate de locuitori.

În vremile vechi, nu se folosea cuvântul „Palestina” pentru Locurile Sfinte; în Biblie se chema „Canaan”, „Ţara Sfântă”, „Ţara Făgăduinţei”, „Ţara Domnului”.

În acest teritoriu s-a petrecut toată istoria Vechiului şi Noului Testament. Aici a fost Canaanul pe care l-au cuprins israelitenii când au venit din robia Egiptului şi l-au împărţit între cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Iosua, cap. 13). Aici au fost cei 31 de împăraţi despre care spune Biblia că i-au bătut israelitenii când au intrat în Canaan (Iosua, cap. 12). Însă un astfel de împărat nu putea să aibă mai mult decât o cetate şi câteva sate.

Pe acest teritoriu s-au petrecut toate întâmplările istorisite în scripturile Noului şi ale Vechiului Testament. Toţi munţii, toate văile, toate satele şi oraşele din ţara aceasta grăiesc despre amintiri sfinte. Întreagă Palestina e o ţară plină cu sfinte comori religioase.

Oare de ce Şi-a ales Dumnezeu această ţară mică să fie ea loc al descoperirilor ce le-a făcut oamenilor? Întâi, pentru că Dumnezeu n-are trebuinţă de vase tari şi puternice când e vorba de lucrurile şi planurile Sale. A doua, pentru că aşezarea geografică a Palestinei era potrivită pentru acest scop. De jurâmprejur, Palestina e înconjurată cu puternice graniţe fireşti. La sud şi răsărit, e înconjurată de pustietăţi mari; la nord, de munţii Libanului; iar la vest, de Marea Mediterană. E ca o insulă, ca o cetate apărată de influenţele popoarelor păgâne cu idolii lor. În această cetate S-a descoperit Dumnezeu poporului celui ales; aici a ţinut şcoală cu el şi aici a pregătit omenirea pentru primirea mântuirii sufleteşti prin Jertfa cea mare a Fiului Său.

Dar, de altă parte, Ţara Sfântă nu era o cetate izolată, închisă cu totul de lumea mare. Dimpotrivă, era tocmai în locul unde se întâlneau trei lumi: Asia, Africa şi Europa. Multă vreme s-a susţinut credinţa că Palestina şi Ierusalimul sunt centrul, mijlocul lumii. Toate popoarele aveau treceri şi legături cu Ţara Sfântă, şi prin aceste legături s-a răspândit şi printre popoarele păgâne credinţa în Dumnezeul cel Adevărat.

Pe vremea Mântuitorului, Palestina era sub stăpânirea romană. Înainte de războiul cel mare, Palestina era sub stăpânirea turcilor. De la război încoace, a dat Dumnezeu de au ajuns locurile sfinte în mâinile creştinilor. Palestina se află azi sub stăpânirea englezilor.

Pe vremea Mântuitorului, Palestina era împărţită în trei provincii: Iudeea, Samaria şi Galileea. Născut în Betleemul Iudeii, Mântuitorul a crescut mai departe în Nazaretul Galileii, până la vârsta de treizeci de ani. Mântuitorul a petrecut şi a învăţat mai mult în Galileea, pentru că în Iudeea era prigonit de iudei, care umblau să-L piardă. În Galileea e Lacul Ghenezaret (Tiberiada), de unde a chemat Iisus pe cei doisprezece Apostoli. Acolo sunt: Capernaumul, Cana, Muntele Tabor, Gadara, Fântâna lui Iacob şi alte locuri de amintire creştină. Cele mai multe din pildele şi învăţăturile Sale le-a spus Iisus în locurile acestea. Din Galileea, Iisus a venit în trei rânduri la Ierusalim. A treia oară a fost prins şi răstignit.

Noi, pelerinii, am făcut prin locurile sfinte următorul drum: de la portul Iaffa am mers cu trenul până la Ierusalim (54 km, în trei ore). De la Ierusalim am mers cu automobilele în Betleem, cale de câteva minute. De la Ierusalim am mers la Marea Moartă, la Iordan şi Ierihon, cale de 40 km. De la Ierusalim până în Galileea, la Nazaret şi celelalte locuri, e o cale de 200 km, pe care am făcut-o cu automobilele în câteva ore (uitaţi-vă pe harta de mai înainte).

Şi acum, după această mică oprire, să mergem mai departe spre Ierusalim.

Am ajuns la Lida

Cea dintâi gară în care ne oprim e oraşul Lida, în care se află ruinele bisericii «Sf. Gheorghe». În acest oraş a vindecat Apostolul Petru pe slăbănogul Enea, care suferea de trei ani de zile (Fapte 9, 32-34).

Un lucru ciudat băgăm de seamă: ceasurile noastre, aduse din Europa, aici arată o întârziere de o oră. Trebuie să le mutăm înainte cu o oră, pentru că pe aici, fiind locurile mai spre răsărit, vremea umblă mai iute cu un ceas ca pe la noi.

Trenul străbate mai departe câmpia, pământul începe a fi tot mai slab. Se ivesc coaste sterpe. În zare se vede un deal de nisip mişcător. Sosim în a doua gară, în orăşelul Ramleh. Aici s-a aflat un cimitir cu 40 de cripte. Creştinii cinstesc acest loc ca fiind mormintele celor 40 de mucenici.

Se spune că aici a fost şi vechiul sat Arimateea, de unde era şi Iosif cel din Arimateea.

Din ce înaintăm, locurile se fac tot mai deluroase şi tot mai pleşuve, mai sterpe şi pietroase. Nicăieri nu se vede nici o verdeaţă. Suntem în anotimpul când pe aici totul e ars şi dogorit de vânturile fierbinţi din iulie. Din ce înaintăm, amintirile religioase sporesc.

Sosim în valea Sorek. Aici trăia Samson cu Dalila lui, care l-a înşelat cu dezmierdările ei şi a trădat filistenilor taina puterii lui (Judecători, cap. 16). Trecând prin acest loc, mă gândeam la cei mulţi-mulţi pe care îi biruie diavolul cu ajutorul dezmierdărilor.

Înaintăm prin satul Malha şi Valea Trandafirilor. Aici sunt locurile pe unde a purtat David lupte de biruinţă împotriva filistenilor. Ne înfioară gândul că pe aici a vorbit Dumnezeu de atâtea ori cu aleşii Săi şi de aici a ridicat profeţi şi vestitori ai sosirii lui Mesia.

Aşteptăm să se termine dealurile stâncoase, dar tot mai multe şi tot mai mari se ivesc înainte. Pe coaste sunt garduri de zid înşirate unele după altele; sunt acestea un fel de grădini apărate din jos cu zid, ca ploile să nu ducă şi puţinul pământ cât a mai rămas acolo. Prin aceste grădini se văd pomi şi viţăde-vie.

Se iveşte locul numit Katamon, de unde a fost bătrânul Simeon, cel care a avut fericirea să nu moară înainte de a-L vedea pe Mântuitorul.

Avem între noi câţiva bătrâni trecuţi de 70 de ani şi, când aud de acest loc, îngenunchează în semn de bucurie şi de mulţumită lui Dumnezeu că i-a învrednicit să vadă locurile sfinte înainte de a închide ochii. Uitându-mă la ei, parcă auzeam vorbele bătrânului Simeon: „Acum, slobozeşte pe robul Tău...”. Suntem în apropierea Ierusalimului.

Sosind la Ierusalim...

Cu cât ne apropiem cu trenul de Ierusalim, cu atât sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorinţa să vedem locurile sfinte şi de fiorul că în curând vom umbla pe unde a umblat Scumpul nostru Mântuitor. Între pelerini aud întrebarea: „Oare cine ne aşteaptă la gară în Ierusalim?”. Cum stau cu Noul Testament în mână, această întrebare mă face să mă gândesc şi să simt că eu nu sunt „străin” aici, în ţara aceasta, departe.

Mă gândesc că la Ierusalim eu am un Prieten mare şi bun, pe Iisus Mântuitorul, cu Care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune, stăruind, nopţile, lângă învăţăturile Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni şi aici cu El şi Îi voi putea mulţumi că m-a scăpat din atâta moarte trupească şi sufletească.

Trenul fluieră prelung şi se opreşte. Am ajuns în gara Ierusalim! Pe tablă, în faţa gării, e scris cuvântul „Jerusalem” în engleză, arabă şi ebraică. Ierusalimul încă nu se vede din gară. În faţa lui stă o colină mică. În gară, fel de fel de oameni şi de porturi. O agenţie, cu care se făcuse înţelegere din vreme, ne aşteaptă să ne ducă în oraş cu automobilele. Rând pe rând, automobilele ne iau şi pleacă cu noi. A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut, aceste automobile. Cu toată oboseala, cu tot praful şi căldura, aş fi preferat să intru în Ierusalim pe jos, cu răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt.

La prima vedere a Ierusalimului, mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulţumesc cu lacrimi fierbinţi Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare şi sfânt. Vechii evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim, îngenuncheau în ţărâna drumului şi se rugau. Aşa trebuia să facem şi noi.