O hartă a Palestinei, a Locurilor Sfinte

În mersul spre Ierusalim, mă voi opri puțin aici, să spun ceva despre Palestina, despre țara locurilor sfinte. Pentru o mai bună orientare a cititorilor - în legătură cu însemnările călătoriei - dăm pe pagina următoare o hartă a locurilor sfinte. În această hartă se vede Palestina, Țara Sfântă, așa cum era pe vremea Mântuitorului. Harta locurilor sfinte e și azi tot așa, numai înfățișarea politică a țării s-a schimbat.

Țara locurilor sfinte nu e o țară mare. E o țară mică. Nu e mai mare decât trei-patru județe mai mari din Ardeal. Are cam 28 de mii de kilometri pătrați. E mai mult lungăreață decât lată. Lungimea ei este de 270 km, iar lățimea între 127-187 km. În 1912, încă n-avea un milion de locuitori. Azi însă - în urma colonizărilor - are un milion și jumătate de locuitori.

În vremile vechi, nu se folosea cuvântul „Palestina” pentru Locurile Sfinte; în Biblie se chema „Canaan”, „Țara Sfântă”, „Țara Făgăduinței”, „Țara Domnului”.

În acest teritoriu s-a petrecut toată istoria Vechiului și Noului Testament. Aici a fost Canaanul pe care l-au cuprins israelitenii când au venit din robia Egiptului și l-au împărțit între cele douăsprezece seminții ale lui Israel (Iosua, cap. 13). Aici au fost cei 31 de împărați despre care spune Biblia că i-au bătut israelitenii când au intrat în Canaan (Iosua, cap. 12). Însă un astfel de împărat nu putea să aibă mai mult decât o cetate și câteva sate.

Pe acest teritoriu s-au petrecut toate întâmplările istorisite în scripturile Noului și ale Vechiului Testament. Toți munții, toate văile, toate satele și orașele din țara aceasta grăiesc despre amintiri sfinte. Întreagă Palestina e o țară plină cu sfinte comori religioase.

Oare de ce Și-a ales Dumnezeu această țară mică să fie ea loc al descoperirilor ce le-a făcut oamenilor? Întâi, pentru că Dumnezeu n-are trebuință de vase tari și puternice când e vorba de lucrurile și planurile Sale. A doua, pentru că așezarea geografică a Palestinei era potrivită pentru acest scop. De jurâmprejur, Palestina e înconjurată cu puternice granițe firești. La sud și răsărit, e înconjurată de pustietăți mari; la nord, de munții Libanului; iar la vest, de Marea Mediterană. E ca o insulă, ca o cetate apărată de influențele popoarelor păgâne cu idolii lor. În această cetate S-a descoperit Dumnezeu poporului celui ales; aici a ținut școală cu el și aici a pregătit omenirea pentru primirea mântuirii sufletești prin Jertfa cea mare a Fiului Său.

Dar, de altă parte, Țara Sfântă nu era o cetate izolată, închisă cu totul de lumea mare. Dimpotrivă, era tocmai în locul unde se întâlneau trei lumi: Asia, Africa și Europa. Multă vreme s-a susținut credința că Palestina și Ierusalimul sunt centrul, mijlocul lumii. Toate popoarele aveau treceri și legături cu Țara Sfântă, și prin aceste legături s-a răspândit și printre popoarele păgâne credința în Dumnezeul cel Adevărat.

Pe vremea Mântuitorului, Palestina era sub stăpânirea romană. Înainte de războiul cel mare, Palestina era sub stăpânirea turcilor. De la război încoace, a dat Dumnezeu de au ajuns locurile sfinte în mâinile creștinilor. Palestina se află azi sub stăpânirea englezilor.

Pe vremea Mântuitorului, Palestina era împărțită în trei provincii: Iudeea, Samaria și Galileea. Născut în Betleemul Iudeii, Mântuitorul a crescut mai departe în Nazaretul Galileii, până la vârsta de treizeci de ani. Mântuitorul a petrecut și a învățat mai mult în Galileea, pentru că în Iudeea era prigonit de iudei, care umblau să-L piardă. În Galileea e Lacul Ghenezaret (Tiberiada), de unde a chemat Iisus pe cei doisprezece Apostoli. Acolo sunt: Capernaumul, Cana, Muntele Tabor, Gadara, Fântâna lui Iacob și alte locuri de amintire creștină. Cele mai multe din pildele și învățăturile Sale le-a spus Iisus în locurile acestea. Din Galileea, Iisus a venit în trei rânduri la Ierusalim. A treia oară a fost prins și răstignit.

Noi, pelerinii, am făcut prin locurile sfinte următorul drum: de la portul Iaffa am mers cu trenul până la Ierusalim (54 km, în trei ore). De la Ierusalim am mers cu automobilele în Betleem, cale de câteva minute. De la Ierusalim am mers la Marea Moartă, la Iordan și Ierihon, cale de 40 km. De la Ierusalim până în Galileea, la Nazaret și celelalte locuri, e o cale de 200 km, pe care am făcut-o cu automobilele în câteva ore (uitați-vă pe harta de mai înainte).

Și acum, după această mică oprire, să mergem mai departe spre Ierusalim.

Am ajuns la Lida

Cea dintâi gară în care ne oprim e orașul Lida, în care se află ruinele bisericii «Sf. Gheorghe». În acest oraș a vindecat Apostolul Petru pe slăbănogul Enea, care suferea de trei ani de zile (Fapte 9, 32-34).

Un lucru ciudat băgăm de seamă: ceasurile noastre, aduse din Europa, aici arată o întârziere de o oră. Trebuie să le mutăm înainte cu o oră, pentru că pe aici, fiind locurile mai spre răsărit, vremea umblă mai iute cu un ceas ca pe la noi.

Trenul străbate mai departe câmpia, pământul începe a fi tot mai slab. Se ivesc coaste sterpe. În zare se vede un deal de nisip mișcător. Sosim în a doua gară, în orășelul Ramleh. Aici s-a aflat un cimitir cu 40 de cripte. Creștinii cinstesc acest loc ca fiind mormintele celor 40 de mucenici.

Se spune că aici a fost și vechiul sat Arimateea, de unde era și Iosif cel din Arimateea.

Din ce înaintăm, locurile se fac tot mai deluroase și tot mai pleșuve, mai sterpe și pietroase. Nicăieri nu se vede nici o verdeață. Suntem în anotimpul când pe aici totul e ars și dogorit de vânturile fierbinți din iulie. Din ce înaintăm, amintirile religioase sporesc.

Sosim în valea Sorek. Aici trăia Samson cu Dalila lui, care l-a înșelat cu dezmierdările ei și a trădat filistenilor taina puterii lui (Judecători, cap. 16). Trecând prin acest loc, mă gândeam la cei mulți-mulți pe care îi biruie diavolul cu ajutorul dezmierdărilor.

Înaintăm prin satul Malha și Valea Trandafirilor. Aici sunt locurile pe unde a purtat David lupte de biruință împotriva filistenilor. Ne înfioară gândul că pe aici a vorbit Dumnezeu de atâtea ori cu aleșii Săi și de aici a ridicat profeți și vestitori ai sosirii lui Mesia.

Așteptăm să se termine dealurile stâncoase, dar tot mai multe și tot mai mari se ivesc înainte. Pe coaste sunt garduri de zid înșirate unele după altele; sunt acestea un fel de grădini apărate din jos cu zid, ca ploile să nu ducă și puținul pământ cât a mai rămas acolo. Prin aceste grădini se văd pomi și vițăde-vie.

Se ivește locul numit Katamon, de unde a fost bătrânul Simeon, cel care a avut fericirea să nu moară înainte de a-L vedea pe Mântuitorul.

Avem între noi câțiva bătrâni trecuți de 70 de ani și, când aud de acest loc, îngenunchează în semn de bucurie și de mulțumită lui Dumnezeu că i-a învrednicit să vadă locurile sfinte înainte de a închide ochii. Uitându-mă la ei, parcă auzeam vorbele bătrânului Simeon: „Acum, slobozește pe robul Tău...”. Suntem în apropierea Ierusalimului.

Sosind la Ierusalim...

Cu cât ne apropiem cu trenul de Ierusalim, cu atât sufletul nostru e cuprins tot mai mult de dorința să vedem locurile sfinte și de fiorul că în curând vom umbla pe unde a umblat Scumpul nostru Mântuitor. Între pelerini aud întrebarea: „Oare cine ne așteaptă la gară în Ierusalim?”. Cum stau cu Noul Testament în mână, această întrebare mă face să mă gândesc și să simt că eu nu sunt „străin” aici, în țara aceasta, departe.

Mă gândesc că la Ierusalim eu am un Prieten mare și bun, pe Iisus Mântuitorul, cu Care de atâtea ori am vorbit prin rugăciune, stăruind, nopțile, lângă învățăturile Lui din Sfânta Scriptură. Inima îmi arde de bucurie că mă voi putea întâlni și aici cu El și Îi voi putea mulțumi că m-a scăpat din atâta moarte trupească și sufletească.

Trenul fluieră prelung și se oprește. Am ajuns în gara Ierusalim! Pe tablă, în fața gării, e scris cuvântul „Jerusalem” în engleză, arabă și ebraică. Ierusalimul încă nu se vede din gară. În fața lui stă o colină mică. În gară, fel de fel de oameni și de porturi. O agenție, cu care se făcuse înțelegere din vreme, ne așteaptă să ne ducă în oraș cu automobilele. Rând pe rând, automobilele ne iau și pleacă cu noi. A fost un lucru ce mie nu mi-a plăcut, aceste automobile. Cu toată oboseala, cu tot praful și căldura, aș fi preferat să intru în Ierusalim pe jos, cu răgazul sufletesc ce-l cere un astfel de lucru sfânt.

La prima vedere a Ierusalimului, mi-ar fi plăcut să îngenunchez, să mă rog, să mulțumesc cu lacrimi fierbinți Celui ce m-a învrednicit de acest dar mare și sfânt. Vechii evrei, de câte ori se apropiau de Ierusalim, îngenuncheau în țărâna drumului și se rugau. Așa trebuia să facem și noi.