Iată Ierusalimul!... „Cetatea cea sfântă a Domnului”

Câteva clipe zburate cu automobilul și, iată, Ierusalimul se ivește în fața noastră. Așezat sus pe o colină și strălucind în lumina soarelui, e așa măreț și tainic cum mi-l închipuiam și cum îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel Ceresc.

Dăm pe pagina următoare imaginea Ierusalimului așa cum l-am văzut la prima vedere, strălucind măreț și tainic în lumina soarelui. Prin așezarea și înfățișarea ce o are, Ierusalimul este unic în felul lui, în toată lumea. Chiar și numai acest lucru spune că Ierusalimul nu e un oraș ca oricare altul. Așa cum stă sus, pe vârful unui deal de stâncă, pare și azi o „cetate a Domnului”.

De jur-împrejurul orașului se văd văi adânci și dealuri înalte, stâncoase, arse de soare și bătute de praf. Un fior te cuprinde când vezi mai întâi Ierusalimul. Se pare că toate stâncile și dealurile din jurul lui predică despre marea minune și arătare dumnezeiască ce s-a petrecut în acest loc.

O lume nouă se deschide în fața noastră, o lume ce te umple de fior. În zare se văd munți și dealuri pleșuve. Oriâncotro te-ai uita, nu vezi nici păduri, nici verdeață. E o lume parcă de fier și de piatră.

Ierusalimul e așezat pe două coline, la o înălțime geografică de 800 de metri. Colina din dreapta e Muntele Sionului și e cu ceva mai înaltă decât cea din stânga. De jur-împrejur, Ierusalimul se vede înconjurat cu ziduri de piatră. Dar și mai tari decât acestea sunt zidurile firești care îl înconjoară.

De jur-împrejur, Ierusalimul e înconjurat de puternice întărituri firești. Spre răsărit se ridică în fața lui Muntele Măslinilor; spre nord e Muntele Scopus; spre sud e adâncimea Văilor Chedron și Hinom; spre vest este ridicătura muntelui ce duce spre Betleem. Ierusalimul stă sus, pe creasta celor două coline, fiind înconjurat dinspre răsărit, sud și asfințit cu adâncimea Văilor Hinom și Chedron. Numai spre nord are legătură directă cu Muntele Scopus. „Cetatea Ierusalimului” de care vorbește Biblia e cu adevărat o cetate. Munții, ridicăturile și adâncimile din jurul ei parcă sunt anume făcute să o apere. De aceea zicea Psalmistul:

„Cum este înconjurat Ierusalimul de munți, așa înconjoară Domnul pe poporul Său” (Ps 125, 2); „Israel este fără frică în locuința lui” (Deut 33, 28); „Ierusalimul va locui în liniște” (Ier 33, 16).

Pe lângă aceasta, Ierusalimul mai are încă ceva ce înalță sufletul. Așezat la o înălțime de 800 de metri, din toate părțile trebuie să „te sui” la Ierusalim. De oriâncotro te-ai apropia de Ierusalim, dinspre răsărit, apus sau miazăzi, trebuie să urci munți și dealuri. De aceea se folosește în Biblie de atâtea ori expresia despre „suirea la Ierusalim”.

Adevărat că Ierusalimul stă mai jos decât înălțimile ce-l înconjoară, dar ca să poți ajunge în Ierusalim trebuie să urci mai întâi înălțimile. Și apoi, chiar când te-ai apropiat de Ierusalim, trebuie să urci din nou, căci Ierusalimul e înconjurat din trei părți cu adâncimea Văilor Hinom și Chedron. Ca să intri în Ierusalim, trebuie să urci, să te urci mereu...

Această suire a locului spre Ierusalim trezește în om și o înălțare, o ridicare sufletească.

Când începi a te sui spre Ierusalim, simți o ușurare, o înălțare sufletească. Te atrage parcă ceva spre Domnul, spre înălțime. Îți vine să cânți cu Psalmistul: „La munți, suflete, să ne ridicăm...”.

Îmi vin în minte cuvintele de la Isaia, proorocul: „Veniți să ne suim în Sion, în muntele cel sfânt al Domnului, ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui!...”. (Is 2, 3). Orașul Ierusalim este o icoană a vieții noastre sufletești. Viața noastră trebuie să fie o înălțare, o urcare neîncetată spre Ierusalimul cel Ceresc, spre Ierusalimul mântuirii noastre sufletești.

Ceva din istoria Ierusalimului

Înainte de a intra în Sfânta Cetate, vom spune ceva pe scurt și despre istoria Ierusalimului.

Orașul Ierusalim are o vechime foarte mare. Când au ocupat israelitenii Canaanul, după scăparea din robia Egiptului, Ierusalimul s-a cuvenit „fiilor lui Beniamin, care n-au izgonit pe iebusiții care locuiau pe atunci în Ierusalim” (Jud 1, 21). Pe urmă, iebusiții au rămas iarăși ei stăpâni pe cetate.

Orașul capitală a israelitenilor și a iudeilor era pe acele vremuri Hebronul. Din Hebron s-a ridicat împăratul David și „a mers cu oamenii lui asupra Ierusalimului și împotriva iebusiților, locuitorii țării. Și a pus David mâna pe cetățuia Sionului... și s-a așezat în cetățuia pe care a numit-o cetatea lui David, și a făcut întărituri de jur-împrejur” (2 Regi 5, 6-10).

Ierusalimul a fost clădit pe vârful muntelui Sion, de aceea se cheamă și cetatea Sionului. Tot aici a fost și muntele Moria, pe care s-a suit odinioară Avraam, să jertfească pe fiul său Isaac. Pe vârful acestui munte s-a clădit mai târziu vestitul templu al lui Solomon. În curgerea vremilor, Ierusalimul a trecut prin multe încercări și pustiiri. Pentru păcatele poporului și ale împăraților, Dumnezeu a ridicat împotriva Ierusalimului pe Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care, venind cu armată mare, a cuprins Ierusalimul și l-a dărâmat (4 Regi 24, 8-20). Aceasta s-a întâmplat în anul 606 înainte de nașterea lui Hristos. După robia babilonică de 70 de ani, împăratul Cirus le-a dat voie israelitenilor să se întoarcă iar în Ierusalim. Sub conducerea lui Ezra, Ierusalimul și templul au fost zidite din nou.

La anul 37 înainte de Hristos, ajungând pe tronul Iudeii Irod cel Mare, acesta rezidi templul lui Solomon și întări cetatea Ierusalimului. În această rezidire a fost Ierusalimul pe vremea Mântuitorului.

În Marțea cea mare, Mântuitorul a profețit apostolilor dărâmarea Ierusalimului prin următoarele cuvinte: „Amin, amin zic vouă că nu va rămâne aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-4). Profeția Mântuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor, cuprinse Ierusalimul și îl trecu prin foc și sabie, întocmai ca odinioară Nabucodonosor. Sângele profeților și al Mântuitorului se răzbunase asupra celor ce-l luaseră asupra lor și a copiilor lor.

Ierusalimul a mai trecut încă prin multe încercări. După romani veniră perșii și după perși veni islamul, credincioșii fanatici ai lui Mahomed. Prin veacul al unsprezecelea, pentru scurtă durată, Ierusalimul fu cucerit de cruciați. Căzu apoi iarăși în mâinile turcilor și arabilor. Până la războiul cel mare, Palestina și Ierusalimul erau în mâinile turcilor.

Pelerinajul era împreunat cu mari primejdii. Însă de la război încoace a dat Dumnezeu să ajungă locurile sfinte iarăși în mâinile creștinilor. Palestina și Ierusalimul se află azi sub stăpânirea englezilor. Ierusalimul are azi vreo 80 de mii de locuitori: arabi, evrei și creștini.

Intrăm în Ierusalim...

Și acum să ne urmăm mai departe calea spre sfânta cetate. Automobilele coboară mai întâi cu noi în adâncimea unei văi și apoi ne ridicăm spre oraș. Iată, suntem în fața porților Ierusalimului! De jur-împrejur, Ierusalimul se vede înconjurat cu ziduri înalte de câțiva metri. Casele n-au acoperiș (peste tot, în Orient, casele n-au acoperiș înalt ca la noi). Locul acoperișului îl ține o boltitură puțin ridicată la mijloc, ca acoperișul unui cuptor de copt pâine. Acoperișurile caselor par niște uriașe funduri de cuptoare.

Intrăm în cetate pe o poartă largă și ne oprim în piața principală a orașului. Ne dăm jos. Un fior îmi străbate sufletul. Îmi vin în minte cuvintele Psalmistului: „Picioarele noastre sunt în curțile tale, Ierusalime” (Ps 121, 2).

Mă înfioară gândul că picioarele mele stau pe locul pe unde a umblat Mântuitorul. Mă smeresc în inima mea și mulțumesc Domnului de acest dar mare de care m-a învrednicit.

Din piață plecăm la locuințele pe unde suntem împărțiți. Unii rămân la un hotel, iar cei din clasa a treia tragem la o întreprindere italiană numită «Casa Nova». Îndată ce intrăm mai adânc în oraș, dăm de forma cea veche a Ierusalimului. Străzile sunt înguste și pavate cu lespezi de piatră; pe unele locuri abia merg trei oameni alături. Oriâncotro te uiți, tot zid și iar zid înalt. Pe aici nu sunt curți, nici case singuratice. Toată strada e un zid. Dar, spre deosebire de alte ziduri, cele din Ierusalim au în ele ceva sfânt; au în ele un fior sfânt ce parcă te apleacă să te rogi la fiecare zid și să săruți fiecare piatră.

Pe străzi, oameni ca și la Iaffa. Mulțime de arabi se îngrămădesc în jurul nostru ca să ne vadă. Nu înțelegem ce grăiesc, dar din felul cum se întreabă înțelegem că se interesează din care parte a lumii suntem. Cum între noi se află și câțiva țărani bucovineni, în frumosul lor port cu cojoace, suntem întâi judecați a fi din Rusia, țara care a dat pe vremuri cei mai mulți pelerini. Pe urmă însă, străinii au aflat că suntem din România, o țară poate nouă pentru ei.

Îndată ce ajung la locul de găzduire, eu mă apuc de meseria mea de gazetar. Îmi deschid caietul de însemnări și notez cu de-amănuntul toate cele văzute și auzite. Mă simt veșnic urmărit de răspunderea cea mare ce o am față de darul de care m-a învrednicit Dumnezeu ca să văd locurile sfinte. Mă gândesc neîncetat că trebuie să răsplătesc acest dar scriind cu deamănuntul toate cele văzute și simțite la locurile sfinte, ca prin aceasta să aduc sufletește și pe alții pe urmele Mântuitorului.

Îmi trebuie, înainte de toate, o hartă a Ierusalimului. Vreau să cercetez cu de-amănuntul toate locurile din Ierusalim și din jur, ca, la rândul meu, să pot lămuri și pe cititorii mei. Un călugăr italian de la casa noastră de odihnă mă servește cu o hartă a Ierusalimului.

Pentru orientarea cititorilor, înainte de a ieși prin Ierusalim, dau și aici în carte această hartă, tradusă pe românește și întregită după observațiile făcute în decursul călătoriei.

Îndată după cazarea la locuințele desemnate, agenția pe care o avem la Ierusalim ne împarte prin dl. Mavromihali un program al zilelor cât vom sta în Ierusalim și împrejurimi. Programul e tipărit în românește cu titlul: „Programul românilor închinători” și arată ca prim punct vizitarea Sfântului Mormânt și participarea la Vecernia cea Mare a Sărbătorii «Înălțarea Sfintei Cruci».

Ne gătim de plecare.

Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cu o ceată dintre pelerini, s-a dus mai întâi la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim. Au fost întâmpinați cu toată dragostea de Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, Damianos, un chip de adevărat apostol, bătrân de optzeci de ani, dar plin de viață și râvnă evanghelică. S-au schimbat și câteva scurte discuții.

Mitropolitul Nicolae spune, între altele, că a adus la Ierusalim sufletul unui popor întreg. Alături de noi a venit, cu sufletul, poporul întreg, să se închine și să mulțumească pentru „toate câte ne-a făcut nouă Domnul”.

Admirăm figura măreață a Prea Fericitului Patriarh Damianos. Este un adevărat patriarh din Biblie, pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu peste optzeci de ani.

Când îl vezi întâia dată, gândul ți se duce îndată la vremile biblice, la vremile patriarhilor biblici. Patriarhul Damianos pare un patriarh, un apostol rămas din acele vremuri.

Ne pregătim de plecare spre Biserica Sfântului Mormânt.

Înainte de această plecare, dăm în continuare o hartă cu Ierusalimul și Locurile Sfinte. Fără această hartă de orientare nu putem scrie nici despre Biserica Sfântului Mormânt.

O hartă a Ierusalimului

Ierusalimul - precum arată harta de alături - are trei cartiere: cartierul creștin, cartierul musulman (arab) și cartierul evreu. Ierusalimul e înconjurat și azi cu zid de cetate, rămas din vechile ziduri ale cetății Ierusalimului (pe hartă acest zid se vede tras cu o linie groasă, neagră). Cetatea are și azi șapte porți. În stânga se vede poarta Iaffa; sus e poarta Damascului și a lui Irod; la dreapta e poarta martirului Ștefan; mai jos e poarta de aur. Pe această poartă a intrat Mântuitorul în Duminica Floriilor. Azi această poartă e închisă cu zid.

În partea de jos mai sunt încă două porți: poarta Sionului și poarta dublă. Zidurile vechiului Ierusalim erau înspre sud mai în jos de cum sunt azi, iar în partea nordică erau ceva mai intrate în oraș. Prin asta se explică faptul că Golgota se află azi înăuntrul zidurilor Ierusalimului, cu toate că evangheliile spun că Golgota a fost afară din cetate. S-a constatat că pe vremea Mântuitorului zidurile cetății dinspre nord erau mai băgate în oraș și astfel Golgota cădea pe atunci în afara cetății. Pe locul unde se vede scris: «Via Dolorosa», «Drumul Crucii», e o stradă ce suie în sus spre Golgota. Acesta e drumul Crucii, drumul durerilor, drumul mântuirii noastre sufletești pe care Iisus a urcat spre Golgota, ducând pe umeri crucea cea grea a răstignirii.

Dinspre sud și răsărit, Ierusalimul e înconjurat de două văi adânci: Valea Hinom și Valea Chedron sau Valea lui Iosafat. Apă însă nu este în ele decât pe timpul ploilor. Înconjurat fiind de toate părțile cu ziduri, Ierusalimul e și în privința aceasta unic în felul lui. El e un oraș ce nu se mai poate lăți, ca alte orașe. Toată viața și întinderea lui e strânsă între zidurile cetății. Înăuntrul cetății fiecare palmă de loc e cucerită și folosită. Pe hartă sunt notate locurile mai însemnate. Vom vorbi pe larg despre ele la vremea lor.

Spre Biserica Sfântului Mormânt...

Și acum, după oprirea cu hărțile cunoașterii Ierusalimului, să urmăm calea sfintei călătorii. În curtea Patriarhiei, ne strângem în cortegiu de procesiune pentru a pleca spre Biserica Sfântului Mormânt. În fruntea cortegiului se așază Prea Fericitul Patriarh și Î. P. S. Sa, Mitropolitul nostru. Pornim către Golgota, spre Sf. Mormânt, cântând „Sfinte Dumnezeule”; „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase...”. Clopotele Bisericii Sfântului Mormânt umplu Sfânta Cetate cu glasul lor puternic, duios, plângător. Trăim clipe neuitate, clipe pe care niciodată nu le vom mai simți în viața noastră. Înaintăm cântând cu capetele plecate, apăsați parcă de măreția clipelor ce le trăim.

Străbatem ulițe înguste, pline cu bolți încărcate de lumânări, tămâie, icoane și alte lucruri ce le caută pelerinii. Lucrătorii își lasă lucrul, comercianții își părăsesc prăvăliile; toată lumea iese afară să vadă cortegiul nostru înaintând spre Golgota.