Iată Ierusalimul!... „Cetatea cea sfântă a Domnului”

Câteva clipe zburate cu automobilul şi, iată, Ierusalimul se iveşte în faţa noastră. Aşezat sus pe o colină şi strălucind în lumina soarelui, e aşa măreţ şi tainic cum mi-l închipuiam şi cum îl văzusem închipuit în icoanele despre Ierusalimul cel Ceresc.

Dăm pe pagina următoare imaginea Ierusalimului aşa cum l-am văzut la prima vedere, strălucind măreţ şi tainic în lumina soarelui. Prin aşezarea şi înfăţişarea ce o are, Ierusalimul este unic în felul lui, în toată lumea. Chiar şi numai acest lucru spune că Ierusalimul nu e un oraş ca oricare altul. Aşa cum stă sus, pe vârful unui deal de stâncă, pare şi azi o „cetate a Domnului”.

De jur-împrejurul oraşului se văd văi adânci şi dealuri înalte, stâncoase, arse de soare şi bătute de praf. Un fior te cuprinde când vezi mai întâi Ierusalimul. Se pare că toate stâncile şi dealurile din jurul lui predică despre marea minune şi arătare dumnezeiască ce s-a petrecut în acest loc.

O lume nouă se deschide în faţa noastră, o lume ce te umple de fior. În zare se văd munţi şi dealuri pleşuve. Oriâncotro te-ai uita, nu vezi nici păduri, nici verdeaţă. E o lume parcă de fier şi de piatră.

Ierusalimul e aşezat pe două coline, la o înălţime geografică de 800 de metri. Colina din dreapta e Muntele Sionului şi e cu ceva mai înaltă decât cea din stânga. De jur-împrejur, Ierusalimul se vede înconjurat cu ziduri de piatră. Dar şi mai tari decât acestea sunt zidurile fireşti care îl înconjoară.

De jur-împrejur, Ierusalimul e înconjurat de puternice întărituri fireşti. Spre răsărit se ridică în faţa lui Muntele Măslinilor; spre nord e Muntele Scopus; spre sud e adâncimea Văilor Chedron şi Hinom; spre vest este ridicătura muntelui ce duce spre Betleem. Ierusalimul stă sus, pe creasta celor două coline, fiind înconjurat dinspre răsărit, sud şi asfinţit cu adâncimea Văilor Hinom şi Chedron. Numai spre nord are legătură directă cu Muntele Scopus. „Cetatea Ierusalimului” de care vorbeşte Biblia e cu adevărat o cetate. Munţii, ridicăturile şi adâncimile din jurul ei parcă sunt anume făcute să o apere. De aceea zicea Psalmistul:

„Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său” (Ps 125, 2); „Israel este fără frică în locuinţa lui” (Deut 33, 28); „Ierusalimul va locui în linişte” (Ier 33, 16).

Pe lângă aceasta, Ierusalimul mai are încă ceva ce înalţă sufletul. Aşezat la o înălţime de 800 de metri, din toate părţile trebuie să „te sui” la Ierusalim. De oriâncotro te-ai apropia de Ierusalim, dinspre răsărit, apus sau miazăzi, trebuie să urci munţi şi dealuri. De aceea se foloseşte în Biblie de atâtea ori expresia despre „suirea la Ierusalim”.

Adevărat că Ierusalimul stă mai jos decât înălţimile ce-l înconjoară, dar ca să poţi ajunge în Ierusalim trebuie să urci mai întâi înălţimile. Şi apoi, chiar când te-ai apropiat de Ierusalim, trebuie să urci din nou, căci Ierusalimul e înconjurat din trei părţi cu adâncimea Văilor Hinom şi Chedron. Ca să intri în Ierusalim, trebuie să urci, să te urci mereu...

Această suire a locului spre Ierusalim trezeşte în om şi o înălţare, o ridicare sufletească.

Când începi a te sui spre Ierusalim, simţi o uşurare, o înălţare sufletească. Te atrage parcă ceva spre Domnul, spre înălţime. Îţi vine să cânţi cu Psalmistul: „La munţi, suflete, să ne ridicăm...”.

Îmi vin în minte cuvintele de la Isaia, proorocul: „Veniţi să ne suim în Sion, în muntele cel sfânt al Domnului, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui!...”. (Is 2, 3). Oraşul Ierusalim este o icoană a vieţii noastre sufleteşti. Viaţa noastră trebuie să fie o înălţare, o urcare neîncetată spre Ierusalimul cel Ceresc, spre Ierusalimul mântuirii noastre sufleteşti.

Ceva din istoria Ierusalimului

Înainte de a intra în Sfânta Cetate, vom spune ceva pe scurt şi despre istoria Ierusalimului.

Oraşul Ierusalim are o vechime foarte mare. Când au ocupat israelitenii Canaanul, după scăparea din robia Egiptului, Ierusalimul s-a cuvenit „fiilor lui Beniamin, care n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau pe atunci în Ierusalim” (Jud 1, 21). Pe urmă, iebusiţii au rămas iarăşi ei stăpâni pe cetate.

Oraşul capitală a israelitenilor şi a iudeilor era pe acele vremuri Hebronul. Din Hebron s-a ridicat împăratul David şi „a mers cu oamenii lui asupra Ierusalimului şi împotriva iebusiţilor, locuitorii ţării. Şi a pus David mâna pe cetăţuia Sionului... şi s-a aşezat în cetăţuia pe care a numit-o cetatea lui David, şi a făcut întărituri de jur-împrejur” (2 Sam 5, 6-10).

Ierusalimul a fost clădit pe vârful muntelui Sion, de aceea se cheamă şi cetatea Sionului. Tot aici a fost şi muntele Moria, pe care s-a suit odinioară Avraam, să jertfească pe fiul său Isaac. Pe vârful acestui munte s-a clădit mai târziu vestitul templu al lui Solomon. În curgerea vremilor, Ierusalimul a trecut prin multe încercări şi pustiiri. Pentru păcatele poporului şi ale împăraţilor, Dumnezeu a ridicat împotriva Ierusalimului pe Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care, venind cu armată mare, a cuprins Ierusalimul şi l-a dărâmat (2 Împ 24, 8-20). Aceasta s-a întâmplat în anul 606 înainte de naşterea lui Hristos. După robia babilonică de 70 de ani, împăratul Cirus le-a dat voie israelitenilor să se întoarcă iar în Ierusalim. Sub conducerea lui Ezra, Ierusalimul şi templul au fost zidite din nou.

La anul 37 înainte de Hristos, ajungând pe tronul Iudeii Irod cel Mare, acesta rezidi templul lui Solomon şi întări cetatea Ierusalimului. În această rezidire a fost Ierusalimul pe vremea Mântuitorului.

În Marţea cea mare, Mântuitorul a profeţit apostolilor dărâmarea Ierusalimului prin următoarele cuvinte: „Amin, amin zic vouă că nu va rămâne aici nici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mc 13, 1-4). Profeţia Mântuitorului s-a împlinit întocmai. În anul 70 după Hristos, evreii încercară să alunge stăpânirea romană. Atunci Titus, împăratul romanilor, cuprinse Ierusalimul şi îl trecu prin foc şi sabie, întocmai ca odinioară Nabucodonosor. Sângele profeţilor şi al Mântuitorului se răzbunase asupra celor ce-l luaseră asupra lor şi a copiilor lor.

Ierusalimul a mai trecut încă prin multe încercări. După romani veniră perşii şi după perşi veni islamul, credincioşii fanatici ai lui Mahomed. Prin veacul al unsprezecelea, pentru scurtă durată, Ierusalimul fu cucerit de cruciaţi. Căzu apoi iarăşi în mâinile turcilor şi arabilor. Până la războiul cel mare, Palestina şi Ierusalimul erau în mâinile turcilor.

Pelerinajul era împreunat cu mari primejdii. Însă de la război încoace a dat Dumnezeu să ajungă locurile sfinte iarăşi în mâinile creştinilor. Palestina şi Ierusalimul se află azi sub stăpânirea englezilor. Ierusalimul are azi vreo 80 de mii de locuitori: arabi, evrei şi creştini.

Intrăm în Ierusalim...

Şi acum să ne urmăm mai departe calea spre sfânta cetate. Automobilele coboară mai întâi cu noi în adâncimea unei văi şi apoi ne ridicăm spre oraş. Iată, suntem în faţa porţilor Ierusalimului! De jur-împrejur, Ierusalimul se vede înconjurat cu ziduri înalte de câţiva metri. Casele n-au acoperiş (peste tot, în Orient, casele n-au acoperiş înalt ca la noi). Locul acoperişului îl ţine o boltitură puţin ridicată la mijloc, ca acoperişul unui cuptor de copt pâine. Acoperişurile caselor par nişte uriaşe funduri de cuptoare.

Intrăm în cetate pe o poartă largă şi ne oprim în piaţa principală a oraşului. Ne dăm jos. Un fior îmi străbate sufletul. Îmi vin în minte cuvintele Psalmistului: „Picioarele noastre sunt în curţile tale, Ierusalime” (Ps 121, 2).

Mă înfioară gândul că picioarele mele stau pe locul pe unde a umblat Mântuitorul. Mă smeresc în inima mea şi mulţumesc Domnului de acest dar mare de care m-a învrednicit.

Din piaţă plecăm la locuinţele pe unde suntem împărţiţi. Unii rămân la un hotel, iar cei din clasa a treia tragem la o întreprindere italiană numită «Casa Nova». Îndată ce intrăm mai adânc în oraş, dăm de forma cea veche a Ierusalimului. Străzile sunt înguste şi pavate cu lespezi de piatră; pe unele locuri abia merg trei oameni alături. Oriâncotro te uiţi, tot zid şi iar zid înalt. Pe aici nu sunt curţi, nici case singuratice. Toată strada e un zid. Dar, spre deosebire de alte ziduri, cele din Ierusalim au în ele ceva sfânt; au în ele un fior sfânt ce parcă te apleacă să te rogi la fiecare zid şi să săruţi fiecare piatră.

Pe străzi, oameni ca şi la Iaffa. Mulţime de arabi se îngrămădesc în jurul nostru ca să ne vadă. Nu înţelegem ce grăiesc, dar din felul cum se întreabă înţelegem că se interesează din care parte a lumii suntem. Cum între noi se află şi câţiva ţărani bucovineni, în frumosul lor port cu cojoace, suntem întâi judecaţi a fi din Rusia, ţara care a dat pe vremuri cei mai mulţi pelerini. Pe urmă însă, străinii au aflat că suntem din România, o ţară poate nouă pentru ei.

Îndată ce ajung la locul de găzduire, eu mă apuc de meseria mea de gazetar. Îmi deschid caietul de însemnări şi notez cu de-amănuntul toate cele văzute şi auzite. Mă simt veşnic urmărit de răspunderea cea mare ce o am faţă de darul de care m-a învrednicit Dumnezeu ca să văd locurile sfinte. Mă gândesc neîncetat că trebuie să răsplătesc acest dar scriind cu deamănuntul toate cele văzute şi simţite la locurile sfinte, ca prin aceasta să aduc sufleteşte şi pe alţii pe urmele Mântuitorului.

Îmi trebuie, înainte de toate, o hartă a Ierusalimului. Vreau să cercetez cu de-amănuntul toate locurile din Ierusalim şi din jur, ca, la rândul meu, să pot lămuri şi pe cititorii mei. Un călugăr italian de la casa noastră de odihnă mă serveşte cu o hartă a Ierusalimului.

Pentru orientarea cititorilor, înainte de a ieşi prin Ierusalim, dau şi aici în carte această hartă, tradusă pe româneşte şi întregită după observaţiile făcute în decursul călătoriei.

Îndată după cazarea la locuinţele desemnate, agenţia pe care o avem la Ierusalim ne împarte prin dl. Mavromihali un program al zilelor cât vom sta în Ierusalim şi împrejurimi. Programul e tipărit în româneşte cu titlul: „Programul românilor închinători” şi arată ca prim punct vizitarea Sfântului Mormânt şi participarea la Vecernia cea Mare a Sărbătorii «Înălţarea Sfintei Cruci».

Ne gătim de plecare.

Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cu o ceată dintre pelerini, s-a dus mai întâi la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim. Au fost întâmpinaţi cu toată dragostea de Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, Damianos, un chip de adevărat apostol, bătrân de optzeci de ani, dar plin de viaţă şi râvnă evanghelică. S-au schimbat şi câteva scurte discuţii.

Mitropolitul Nicolae spune, între altele, că a adus la Ierusalim sufletul unui popor întreg. Alături de noi a venit, cu sufletul, poporul întreg, să se închine şi să mulţumească pentru „toate câte ne-a făcut nouă Domnul”.

Admirăm figura măreaţă a Prea Fericitului Patriarh Damianos. Este un adevărat patriarh din Biblie, pe care Bunul Dumnezeu l-a învrednicit cu peste optzeci de ani.

Când îl vezi întâia dată, gândul ţi se duce îndată la vremile biblice, la vremile patriarhilor biblici. Patriarhul Damianos pare un patriarh, un apostol rămas din acele vremuri.

Ne pregătim de plecare spre Biserica Sfântului Mormânt.

Înainte de această plecare, dăm în continuare o hartă cu Ierusalimul şi Locurile Sfinte. Fără această hartă de orientare nu putem scrie nici despre Biserica Sfântului Mormânt.

O hartă a Ierusalimului

Ierusalimul - precum arată harta de alături - are trei cartiere: cartierul creştin, cartierul musulman (arab) şi cartierul evreu. Ierusalimul e înconjurat şi azi cu zid de cetate, rămas din vechile ziduri ale cetăţii Ierusalimului (pe hartă acest zid se vede tras cu o linie groasă, neagră). Cetatea are şi azi şapte porţi. În stânga se vede poarta Iaffa; sus e poarta Damascului şi a lui Irod; la dreapta e poarta martirului Ştefan; mai jos e poarta de aur. Pe această poartă a intrat Mântuitorul în Duminica Floriilor. Azi această poartă e închisă cu zid.

În partea de jos mai sunt încă două porţi: poarta Sionului şi poarta dublă. Zidurile vechiului Ierusalim erau înspre sud mai în jos de cum sunt azi, iar în partea nordică erau ceva mai intrate în oraş. Prin asta se explică faptul că Golgota se află azi înăuntrul zidurilor Ierusalimului, cu toate că evangheliile spun că Golgota a fost afară din cetate. S-a constatat că pe vremea Mântuitorului zidurile cetăţii dinspre nord erau mai băgate în oraş şi astfel Golgota cădea pe atunci în afara cetăţii. Pe locul unde se vede scris: «Via Dolorosa», «Drumul Crucii», e o stradă ce suie în sus spre Golgota. Acesta e drumul Crucii, drumul durerilor, drumul mântuirii noastre sufleteşti pe care Iisus a urcat spre Golgota, ducând pe umeri crucea cea grea a răstignirii.

Dinspre sud şi răsărit, Ierusalimul e înconjurat de două văi adânci: Valea Hinom şi Valea Chedron sau Valea lui Iosafat. Apă însă nu este în ele decât pe timpul ploilor. Înconjurat fiind de toate părţile cu ziduri, Ierusalimul e şi în privinţa aceasta unic în felul lui. El e un oraş ce nu se mai poate lăţi, ca alte oraşe. Toată viaţa şi întinderea lui e strânsă între zidurile cetăţii. Înăuntrul cetăţii fiecare palmă de loc e cucerită şi folosită. Pe hartă sunt notate locurile mai însemnate. Vom vorbi pe larg despre ele la vremea lor.

Spre Biserica Sfântului Mormânt...

Şi acum, după oprirea cu hărţile cunoaşterii Ierusalimului, să urmăm calea sfintei călătorii. În curtea Patriarhiei, ne strângem în cortegiu de procesiune pentru a pleca spre Biserica Sfântului Mormânt. În fruntea cortegiului se aşază Prea Fericitul Patriarh şi Î. P. S. Sa, Mitropolitul nostru. Pornim către Golgota, spre Sf. Mormânt, cântând „Sfinte Dumnezeule”; „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase...”. Clopotele Bisericii Sfântului Mormânt umplu Sfânta Cetate cu glasul lor puternic, duios, plângător. Trăim clipe neuitate, clipe pe care niciodată nu le vom mai simţi în viaţa noastră. Înaintăm cântând cu capetele plecate, apăsaţi parcă de măreţia clipelor ce le trăim.

Străbatem uliţe înguste, pline cu bolţi încărcate de lumânări, tămâie, icoane şi alte lucruri ce le caută pelerinii. Lucrătorii îşi lasă lucrul, comercianţii îşi părăsesc prăvăliile; toată lumea iese afară să vadă cortegiul nostru înaintând spre Golgota.