O scrisoare de Crăciun
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 3
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiții mei frați și surori!
Bucuria cerească din Noaptea Nașterii Mântuitorului nostru preaiubit, mă rog Domnului și Dumnezeului nostru să v-o dăruiască și să v-o păstreze pe totdeauna în inimile și în familiile fiecăruia și ale tuturor!
Vă scriu cu ochii scăldați în lacrimi și cu inima încă plină de marea și sfânta bucurie neașteptată pe care mi-ați făcut-o prin osteneala dragostei arătate în seara de Ajun. Bucuria a fost atât de mare pentru că era atât de neașteptată pentru mine. De aceea vă mulțumesc nespus de mult, în Numele dulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, Care singurul a putut aduce, la prima Sărbătoare a Nașterii Lui și la fiecare sărbătoare a Nașterii Sale de atunci și până astăzi, pacea și înfrățirea adevărată și dulce și în noi, și între noi.
Aceasta a fost și o confirmare a adevărului pe care l-am scris și l-am mărturisit toată viața, pentru care am muncit, am luptat și am suferit, după cum am zis cândva:
Zburați, cântări, în depărtări,
spre-a lumii-ntregi popoare,
înflăcărați pe mii de frați
spre-o unică lucrare!
Apropiați pentru Hristos
spre-o unică-nfrățire,
căci tot ce-i veșnic și frumos
stă-n pace și-n iubire.
Noi, toți oamenii, ne-am născut ca să trăim și să ne bucurăm. Numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos, El, Cel scump, El S-a născut ca să sufere și să moară. El, grăuntele de grâu care a murit pentru ca noi să avem viață, după cum este scris: „Dacă grăuntele nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”.
O, dacă Domnul nostru Preaiubit n-ar fi primit să vină și să moară pentru noi, El ar fi rămas în cer. Ar fi rămas în slavă. Dar ar fi rămas singur. Ar fi rămas fără noi. Iar noi am fi rămas pentru totdeauna fără El. În întuneric, în robie, în moarte și în osânda veșnică în care eram - după cum este scris: „Aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efes 2, 12).
Acum da, noi trăim; dar trăim numai pentru că El a primit să vină, să moară în locul nostru.
Noi ne bucurăm; dar ne bucurăm numai pentru că El a primit să sufere în locul nostru.
Noi suntem fericiți; dar numai pentru că El a luat asupra Lui toată nefericirea păcatelor noastre.
Noi suntem îmbrăcați în hainele albe ale mântuirii, dar numai pentru că El a primit să stea gol în iesle și gol pe Cruce, pentru ca nouă să nu ni se mai vadă niciodată goliciunea păcatelor noastre.
Noi suntem puși într-o stare de cinste; dar numai pentru că El a primit să fie pus într-o stare de ocară și de rușine pentru noi.
O, dacă Dulcele Iisus n-ar fi primit toate acestea, El, asupra Lui, din dragoste pentru noi, oare unde am fi noi acum? Am fi în iadul și-n osânda veșnică, pe vecii vecilor fără nici o nădejde.
De aceea se cuvine să nu putem uita niciodată și nici unul dintre noi cât de mult suntem datori față de Tatăl Ceresc, Care ne-a iubit atât de mult, încât pe singurul Său Fiu L-a dat pentru lumea aceasta, ca oricine va crede în El, primind Jertfa Lui, să nu moară, ci să aibă viață veșnică (In 3, 16).
Și de aceea se cuvine să nu putem uita niciodată și nici unul dintre noi cât de mult a suferit dulcele nostru Mântuitor Iisus pentru răscumpărarea noastră, a fiecăruia și a tuturor, așa cum spune Sfântul Pavel când zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu și spre răbdarea lui Hristos” (2 Tes 3, 5).
În noaptea de Crăciun, citind și ascultând Sfântul Cuvânt al Evangheliei, multe gânduri ne copleșesc inima noastră. Sărbătoarea Nașterii Domnului este mai întâi o sărbătoare a bucuriei pentru toate popoarele pământului. Pentru că ea începe cu Vestea Bună a venirii Mântuitorului, adusă de marele înger Gavril celei mai nevinovate ființe de pe pământ, Sfânta Fecioară Maria, pe care Domnul Dumnezeu a ales-o ca pe vasul sfințit și folositor Stăpânului, precum scrie la 2 Tim 2, 21; singura care a fost găsită în stare să fie folosită pentru această mare și dumnezeiască lucrare de mântuire a întregii lumi.
Apoi sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei pentru mulțimea îngerilor nevinovați, care cântau „Osana!” în noaptea asta, strigând tuturor oamenilor: „Bucurați-vă, că vi S-a născut Mântuitorul!” Asta era bucuria și este bucuria celor curați cu inima, care cântă laude pentru Domnul.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru toți păstorii care stăteau și stau de strajă, păzindu-și turmele lor. Asta era și este bucuria acelora care veghează și se roagă așteptând pe Domnul și veghind asupra celor iubiți ai lor.
Apoi este o sărbătoare a bucuriei pentru magii care au lăsat totul și au plecat pe urmele lui Iisus. Asta este bucuria celor care ostenesc și aleargă pentru Domnul.
Apoi a fost o sărbătoare a bucuriei pentru toți cei ce primiseră pe Maica Domnului ca să-L nască pe Mântuitorul la ei, văzând toate minunile care se petreceau în noaptea aceea. Asta este bucuria tuturor acelora care L-au primit pe Domnul Iisus în casele și în inimile lor.
Numai pentru Tatăl ceresc, nașterea Fiului Său era un prilej de durere. Pentru că El știa unde Și-a trimis pe Fiul Său Preaiubit. Și știa ce va trebui El să sufere pentru lumea cea pierdută după care venea El s-o mântuiască. Îngerașii cei nevinovați cântau că venirea Domnului va fi o mare bucurie pentru tot norodul. Dar Tatăl știa cât de mult se va tulbura Irod și tot Ierusalimul împreună cu el când vor auzi de la magi că S-a născut Fiul Sfânt. Și că, în loc să I se închine, ei vor căuta Pruncul ca să-L omoare. De aceea, în sărbătoarea bucuriei tuturor, inima Tatălui suferea.
Apoi Fiul lui Dumnezeu, Copilul Sfânt care Se năștea ca să aducă tuturor sărbătoarea bucuriei, El Însuși, în această sărbătoare, tremura pe paiele reci, în ieslea și-n mirosul greu al unui grajd murdar ca orice grajd de animale, înfășat doar într-un scutecel subțire. Încălzit fiind numai de sânul iubitor și dulce al unei tinere Mame și Fecioare care, ea însăși fiind săracă, trebuie să fi fost foarte subțire îmbrăcată. Aceasta se vede și din faptul că n-a avut nici bani mulți, ca să poată plăti un adăpost într-o casă, nici o înfățișare mândră, pentru ca oamenii să fie gata, văzând-o, să-i deschidă casele cu grabă și cu respect, cum fac oamenii, de obicei, atunci când vin cei bogați.
Pentru Maica Sfântă, Sărbătoarea Nașterii era o noapte în care suferea nu numai durerile nașterii, ci și durerea umilinței de a naște într-un grajd; durerea suferinței pentru Copilașul ei, Care Se năștea în această umilință. Ea, care știa ce Fiu este Acela pe care Îl naște ea... Apoi durerea presimțirilor grele care apasă totdeauna pe inima unei mame; a unei mame sfinte, al cărei Fiu va trebui să fie adus jertfă, după cum i-a spus îngerul Gavril și după cum îi va spune curând bătrânul Simeon, când îi va zice: „Inima ta va fi străpunsă de o sabie, pentru ca să se descopere gândurile multora” (Lc 2, 35).
Se cuvine deci să ne gândim, în sărbătoarea bucuriei noastre, la dragostea, la răbdarea și la jertfa acelora care au suferit pentru ca noi să ne bucurăm. La dragostea Tatălui, la răbdarea Fiului și la suferința Fecioarei Maria, Mama Domnului Iisus.
În Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus se vorbește mult despre îngeri, despre păstori și despre magi, pentru ca să vedem și să dorim frumoasa curăție a îngerilor, frumoasa credință a păstorilor și frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuți sfinte ne spun nouă și ne învață pe noi să le dorim și să ne rugăm să le avem întocmai ca ei.
Pentru că numai așa vom fi și noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus și să ne împărtășim de mântuirea Lui.
Dar se vorbește prea puțin despre nădejdea și așteptarea bătrânilor Simeon și Ana, care au fost și ei lângă Domnul Iisus și s-au bucurat și ei de El îndată după nașterea Lui. Despre acești oameni binecuvântați se spune foarte puțin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2.
Dar o veche tradiție spune că bătrânul Simeon și credincioasa Ana duceau o viață sfântă, în așteptarea Domnului. Viața acestor oameni ne învață că oricine Îl așteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viață sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaște pe Hristos. O, ce făgăduință fericită este asta! Și slăvit să fie Domnul că și de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a așteptat mereu pe Iisus ducând o viață sfântă, spune tradiția că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduința cunoașterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toți acești mulți ani, se spune că el se ducea zilnic la templu și aștepta cu dor să apară Hristos.
De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinați Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc și tainic după care el Îl va recunoaște pe Iisus. Dar de atâția ani, de fiecare dată se întorcea întristat: „Nici astăzi n-a venit...”; ,,Nici acesta nu este El”...
Totuși bătrânul Simeon n-a deznădăjduit. Ci ani după ani L-a așteptat pe Domnul cu același dor sfânt, cu aceeași neclintită încredințare că va veni. Fiindcă știa că Cel care îi făcuse făgăduința este Cel adevărat și Care nu se poate să mintă. Oricât va întârzia, Îl va aștepta în fiecare zi, plin de o nouă nădejde, căci profeția spunea: „Domnul mi-a răspuns și a zis: «Scrie profeția și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor, că este o profeție a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți. Dacă zăbovește, așteapt-o! Că va veni și se va împlini negreșit” (Hab 2, 2-3).
Și, dacă Simeon nu s-a îndoit în inima lui, ci L-a așteptat pe Hristos cu răbdare, cu credință și cu nădejde, el nu s-a înșelat. Nădejdea lui s-a împlinit. A văzut cu ochii lui mântuirea lui Dumnezeu, Lumina lumii și slava noului Israel. Iar după aceea a putut să strige cu ochii plini de-o strălucită bucurie cerească: „Acum slobozește, Stăpâne, pe robul tău în pace!”.
Să nu uităm astăzi nici noi ce ne spune nădejdea lui Simeon nouă, celor cărora ni s-a făcut înștiințarea că trebuie să-L așteptăm și noi pe Domnul Iisus, că El vine; așa cum L-a așteptat și Simeon: cu o viață sfântă, cu o frică sfântă de Dumnezeu și cu o nădejde sfântă, mereu vie și mereu trează, gândindu-ne în fiecare dimineață că poate astăzi vine.
Iată un exemplu de așteptare:
Când era războiul și pe fronturi erau duși mulți părinți care lăsaseră acasă copii iubiți și mulți soți care lăsaseră acasă soții iubite, și mulți fii care lăsaseră acasă părinți iubiți, la terminarea războiului, când acei care mai scăpaseră cu viață se întorceau înapoi, la toate porțile așteptau cei rămași, să vină cei dragi ai lor plecați departe, scăpați din primejdiile morții.
Închipuiți-vă pe copiii care își așteptau pe tăticul lor dorit cum stăteau în poartă de dimineața până seara, cu inimile pline de nădejde și cu ochii plini de lacrimi, să-l vadă venind. Și de fiecare dată când vedeau de departe pe cineva, cum le tresăreau inimioarele lor, cum băteau în palme, strigând, cu ochii strălucitori: „Iată-l pe tăticu, mamă!... Iată, vine tăticul!”.
Închipuiți-vă o soție iubitoare și credincioasă, la fel, lăsată de ani îndelungați singură și îndurerată. Cum se va fi uitat și ea pe uliță în sus și în jos, așteptând să-l recunoască de departe, printre cei ce veneau, pe preaiubitul inimii ei atât de îndelung așteptat și dorit. Închipuiți-vă, la fel, o mamă, un tată, niște părinți bătrâni care poate își așteptau pe singurul lor fiu, cum vor fi întrebat și ei pe toți cei ce veneau: „Dar pe fiul meu nu l-ați văzut?”; „Dar copilul meu nu vine?”; ,Dar de băiatul nostru nu știți cumva ceva?”.
O, cât de mulți au așteptat în zadar atunci... Cel iubit și așteptat atât de mult al lor, al multora, n-avea să mai vină niciodată. Cei ce veneau, nimeni nu-l văzuse, nimeni nu știa, nimeni nu le spunea nimic.
Cine poate să știe atunci cât de amar rupe inima o nădejde înșelată, o speranță care a fost așteptată îndelung, dar nu s-a mai împlinit...
Desigur - slăvită să fie puterea lui Dumnezeu! - că au fost mulți și multe nădejdi împlinite. Închipuiți-vă ce fericiți au fost cei care, așteptându-se îndelung, în sfârșit, au putut, într-o clipă fericită, să se strângă unii pe alții la inima lor arsă de dor și să se poată îmbrățișa fericiți. Ce răsplata dumnezeiască a răbdării îndelungi și a așteptării cu nădejde era întâlnirea aceasta pe care o așteptaseră atâția ani!...
Dar a mai fost uneori și altfel: au fost și soți care, după mulți ani venind acasă, și-au găsit soția căsătorită și în casa lor un alt om. Soția nu l-a mai așteptat. Și-a luat alt soț. Acum cel ce venea afla în casa lui un alt stăpân; în moștenirea lui, pe un străin; și în locul lui, pe un vrăjmaș care se uita la el amenințător.
Ce îndurerat va fi auzit el și din gura femeii pe care altădată a iubit-o atât de mult și cu gândul la care suferise, nădăjduise, luptase și umblase, și răbdase atâția ani, dar pe care acum o vedea stând lângă dușmanul lui și spunându-i și ea: „Pleacă! Acum tu nu mai ai loc aici”. Și acum închipuiți-vă, dragii mei frați și surori, dacă puteți, cum trebuie să fi fost de zdrobită inima acelui alungat chiar din casa lui, înșelat tocmai de către sufletul pentru care el suferise, așteptase, jertfise, răbdase, umblase atât de mult...
Oare nu putem noi înțelege în acest tablou trist pe Iisus, Mântuitorul nostru iubit, care trebuie să plece în felul acesta din ușa multor răscumpărați ai Lui, preaiubiți ai Lui, care altădată erau credincioși și ei, dar care acum au primit în inima lor alte iubiri; în viața lor, alte căsătorii, nelegiuite, și în dragostea lor, un soț străin. Acum inima aceasta Îl alungă pe Iisus, pe preaiubitul Mântuitor și soț, rămânând alipită de păcat, de vrăjmașul lui Hristos.
Nu sunt oare atâtea familii așa? Nu sunt oare atâtea Biserici așa? Nu este chiar lumea întreagă de-acum așa? Lumea aceasta pe care a iubit-o Dumnezeu atât de mult... lumea aceasta pe care a răscumpărat-o Hristos cu prețul atât de mare al Sângelui său Sfânt; lumea aceasta care se leapădă acum pe față și în chip așa de vinovat de Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul ei, și se lipește atât de desfrânat de Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu, care I-a luat locul lui Iisus în casa Lui, locul lui Dumnezeu în moștenirea Sa, locul Duhului Sfânt în lăcașul Său. Scoțând afară pe Dumnezeu și spunându-l: „Tu nu mai ai loc aici!”.
Scumpii mei frați și surori, iată gânduri la care trebuie să medităm adânc fiecare dintre noi. Și cu prilejul acestei sărbători, să învățăm de la îngeri cât să fim de curați; și de la păstori, cât să fim de veghetori; și de la magi, cum să ostenim de credincioși pentru aflarea Mântuitorului.
Dar și mai mult să învățăm de la Simeon cum să-L așteptăm cu o viață sfântă, temătoare de Dumnezeu și cu o nădejde neclintită și puternică, iubitoare și trează, fierbinte și mereu proaspătă, până ce-L vom vedea, până ce-L vom întâmpina, până ce se va striga: „Binecuvântat este Cel care vine! Osana! Împăratul și Dumnezeul nostru!”. Căci El, Iisus cel ce vine, va veni în ceasul în care nu ne gândim și răsplata Lui va fi nebănuită și strălucită pentru toți acei care L-au iubit și L-au așteptat în curăție.
O, Scumpul și Dulcele nostru Mântuitor, Iisuse Doamne! Tu, Care vii de la Tatăl să Te naști printre noi, aducând mântuirea noastră ca pe un dar veșnic al dragostei Tatălui ceresc, slavă veșnică Ție! Tu ești bucuria dumnezeiască atât de universală, a tuturor; atât de familiară, a preaiubiților Tăi; și atât de personală, a fiecăruia dintre noi. Slavă veșnică Ție!
Tu ești atât de lipsit, încât fiecare sărac poate să-Ți dea ceva. Ești atât de smerit, încât și cel mai de jos om poate privi de sus către Tine. Și ești atât de răbdător, încât Te lași ocărât și de cel mai nevrednic dintre oameni, îndurându-Te de toți, pentru a-i putea mântui pe toți. Slavă veșnică Ție!
Tu vii acum spunându-ne nouă nu „Pocăiți-vă!” ci „Schimbați-vă!” Că oamenii azi se „pocăiesc”, dar nu se schimbă. Se botează, dar nu se nasc din nou. Iar Tu nu dorești astfel de oameni, Doamne, ci vrei ca ai Tăi să fie ca Tine.
Te rugăm, făgăduiește fiecăruia dintre noi că nu va muri până ce Te va cunoaște. Iar fiecăruia care Te-am cunoscut, ajută-ne să Te așteptam cu o nădejde vie, cu o dragoste fierbinte și cu o viață sfântă, până ce Te vom vedea cu bucurie. Slavă veșnică Ție, Domnul și Dumnezeul nostru! Amin și amin!
Slăvit să fie Domnul!