Osteneala şi lenea
Traian Dorz - Avuția Sfântului Moștenitor
1 - Osteneala şi zbuciumul căutării leacului său, este preţul prin care fiecare om se face vrednic de vindecarea sa.
Cine caută leacul acolo unde se găseşte şi când se găseşte, - şi cine caută până îl găseşte, acela se vindecă sigur.
Cine leneveşte în păcat şi nu-L caută pe Domnul Isus, piere în osânda veşnică.
2 - Cine renunţă sau cine caută leacul unde nu se găseşte, şi când nu se poate găsi,
sau nici nu se osteneşte să-l înceapă a-l căuta,
- acela piere în orbia lui, piere pe vecii vecilor.
Cu boala orbiei din naştere, trebuie să vină fiecare om neapărat până la Hristos.
3 - Ce minune a făcut Domnul cu atâţia orbi! ...
Ce minune a făcut El chiar şi cu noi înşine... Cu mine şi cu tine.
Cât de orbi am fost şi noi înainte de a-L întâlni pe Domnul, şi cât eram de nenorociţi!
Dar am venit chiar atunci când am fost chemaţi.
O, din ce orbie ne-a scăpat Domnul! Slavă veşnică Lui.
4 - Binecuvântate să fie lucrările lui Dumnezeu prin care am fost izbăviţi: Dragostea Tatălui, Jertfa Fiului şi Harul Duhului Sfânt!
Binecuvântate să fie darurile Sale faţă de noi: harul rugăciunii, lumina Cuvântului şi părtăşia Frăţietăţii...
Binecuvântate să fie darurile noastre faţă de El: lucrarea credinţei, osteneala dragostei, tăria nădejdii şi lacrimile recunoştinţei veşnice.
5 - Nu-i totdeauna ziuă, ca să poţi lucra oricând.
Nu-i totdeauna libertate ca să se propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu în orice vreme.
Nici omul nu-i totdeauna în stare să-L poată primi şi înţelege oricum.
Nici inima omului nu-i totdeauna gata să-L asculte şi să-L urmeze oriunde.
Nici vremea cercetării nu-i totdeauna ca omul să poată amâna oricât.
Fericită ocazia când toate se întâlnesc.
6 - Trebuie să lucrezi cât este ziuă, căci vine şi noaptea când nimeni nu mai poate lucra.
Trebuie să alergi cât timp este o libertate, căci vine şi strâmtorarea când nimeni nu mai poate cum vrea
şi când îţi este mintea limpede, trebuie să primeşti Cuvântul Adevărului, fiindcă vine şi vremea când judecata se tulbură.
Şi când este inima gata, trebuie să te predai Domnului, căci vine degrab şi vremea când pornirea bună a inimii încetează şi când iarăşi îţi cuprinde inima, îngheţul şi nepăsarea faţă de Dumnezeu.
Şi când este vremea cercetării, să te laşi schimbat de Duhul Domnului spre mântuire
căci şi vremea aceasta trece şi apoi zadarnic nici nu mai vrei, nici nu mai poţi!
7 - Vine foarte repede vremea când ori te sfârşeşti tu, ori se sfârşeşte ziua muncii tale şi a aşteptării tale,
ori se pierde libertatea, ori puterea ta,
ori încetează bătăile inimii tale, ori bătăile Domnului Isus la ea,
ori te depărtezi tu de Domnul, ori El de tine.
Iar atunci, orice ai face este prea târziu. Pentru totdeauna.
8 - Domnul Isus ţine neapărat să fie oriunde Singura Lumină El şi Singurul Stăpân ascultat şi iubit, numai El.
Îndată ce Hristos nu mai poate fi Singurul Luminător undeva,
când inima, sau adunarea, sau lucrarea aceea mai caută şi mai priveşte şi în altă lumină, deosebită de cea a Lui,
- atunci Domnul Isus Se retrage şi pleacă de acolo.
9 - Dumnezeu nu poate să împartă şi să stăpânească o inimă sau o casă, cu un alt stăpân.
El nu mai vrea să aibă nici un fel de legătură cu un alt stăpân, afară de El (2 Cor. 6, 14-18; Isaia 42, 8).
Când o inimă vrea să rămână a lui Hristos, este ca o mireasă care ţine să rămână sfântă numai a preaiubitului ei pentru totdeauna.
Ar fi o nelegiuire chiar şi numai să gândească altfel.
10 - Îndată ce Domnul vede că o inimă sau o lucrare, sau o familie, nu este numai a Lui, Mirele Cel Sfânt, Lumina cea unică pleacă.
Nu mai are rost să mai rămână.
Dacă şi un om n-ar primi să mai rămână soţul unei iubiri împărţite, atunci cum să poată rămânea Dumnezeu?
11 - Iubirea cea numai de Dumnezeu, este cea mai dintâi poruncă, şi cea mai mare, şi cea mai unică (Matei 22, 36-38).
Orice altă iubire din inima noastră trebuie să-I fie supusă Lui.
Dacă nu e supusă această altă iubire este o idolatrie şi un păcat.
Singura noastră Lumină să fie numai Hristos.
12 - Fără Hristos toate lucrările oamenilor se vor întoarce împotriva lor înşişi.
Materia pe care au subjugat-o oamenii şi pe care au chinuit-o dezlegându-se din robia omului, îl va nimici pe om tiranul şi robul ei; - omul materialist.
Şi astfel, pieirea omului va fi prin el însuşi, prin lucrările lui însuşi.
13 - Nici tu nu vei rămânea pe veci în casa aceasta în care eşti acum, atât de urât, de prigonit, de batjocorit, de părăsit, de neînţeles, de înşelat sau dispreţuit.
Va veni odată şi Domnul tău, sau îngerii Lui, şi te vor lua şi pe tine din mijlocul acelora - ca să te duci în cer, la El.
Dar cât timp eşti încă între ei, fii lumina lor.
Poate că numai după ce vei pleca tu, vor vedea ei ce ai fost dacă astăzi nu văd
oricum ar fi însă, câtă vreme eşti cu ai tăi, fă-ţi datoria de a le fi lumină. Lumină blândă, lumină curată, lumină strălucitoare.
14 - Nici voi, fraţi credincioşi, nu veţi rămânea veşnic în satul acesta în care toţi vă sunt vrăjmaşi astăzi. Şi în care toţi vă latră şi vă muşcă, precum nişte câini.
Va veni curând şi vremea să vă despărţiţi de ei. Voi vă veţi duce atunci la locul vostru, iar ei la al lor.
Şi veşnic veţi fi despărţiţi.
Însă atâta vreme cât trăiţi printre ei, fiţi lumina satului sau oraşului vostru.
Fiţi lumină prin cuvântul vostru, prin blândeţea, prin curăţia şi mai ales sfinţenia întregii voastre vieţi.
15 - Nu vom rămânea veşnic între voi, oameni ai acestei lumi, cărora nu vă cerem decât atât de puţin, dar dorim să vă dăm atât de mult.
Nu vom fi pe totdeauna batjocura şi victimele voastre. Va veni în curând şi clipa despărţirii noastre veşnice, de voi şi de lumea asta.
Dar abia după ce nu vom mai fi, veţi vedea voi cine am fost.
16 - Fiţi liniştiţi oameni ai lumii acesteia, nu vă vom supăra multă vreme cu chemările mântuirii pe care nu le mai puteţi suferi, cu prezenţa noastră blajină, evlavioasă şi răbdătoare de care v-aţi săturat.
Încă puţină vreme şi vom fi despărţiţi pe vecii vecilor şi noi de voi şi voi de noi. Şi locul nostru de al vostru. Şi starea noastră de a voastră.
Abia atunci vă veţi aduce aminte, şi abia după aceea ne veţi cunoaşte şi voi, cine am fost.
Dar până atunci, lăsaţi-ne să fim aşa printre voi şi suportaţi-ne
căci atâta vreme încă mai este har şi pentru voi.
17 - Domnul Isus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.
Şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii din vina noastră prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat El.
Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stăruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii Lui (Ioan 15, 7).
Iar ceea ce am pierdut noi, putem dobândi prin pocăinţa unei credinţe înlăcrimate de la iubirea Lui răscumpărătoare (Matei 7, 11).
Căci lui Dumnezeu şi credinţei vii îi este cu putinţă totul.
18 - Când în Lucrarea mântuirii tale tu nu poţi face chiar nimic, Domnul Isus nu-ţi cere să faci nimic; face El totul.
Când însă poţi face ceva şi tu, atâta cât poţi face, Dumnezeu îţi porunceşte să faci; aşteaptă să faci şi atâta trebuie să faci.
19 - Şi după cum noi nu putem face Lucrarea Lui, tot aşa şi Domnul nu vrea să facă şi partea noastră.
El este gata totdeauna să ajute pe cei neputincioşi, sau pe cei ce se străduiesc din greu să lupte...
- dar niciodată nu vrea să încurajeze pe cei leneşi sau pe cei îndărătnici. Adică pe aceia care nu vor să facă nici ceea ce pot ei face.
20 - Ascultarea poruncii, este şi verificarea credinţei noastre
- nu porneşte la drum acela care nu crede că va ajunge.
Şi nu se osteneşte să semene şi să plivească răbdător, acela care nu are nici o nădejde să culeagă.
Cine este în stare de jertfă şi osteneli, acela dovedeşte că are credinţă.
Iar Dumnezeu răsplăteşte totdeauna credinţa dovedită.
Binecuvântată să fie răsplata credinţei adevărate.
Amin.