Păcatul și pocăința
Traian Dorz - Și acum să facem
1 - Păcatul și pocăința ar trebui să meargă mereu împreună, toată vremea cât omul trăiește pe pământ între ele. Păcatul ar trebui să fie totdeauna mic - dar pocăința mare. Păcatul să fie ușor, dar pocăința grea. Atunci omul ajunge odată să aibă pocăință totdeauna iar păcat niciodată după cum este scris
2 - Păcat mic nu există. Toate păcatele sunt mari. Există însă pocăință mică. O pocăință mică, pentru un păcat mare, nu înseamnă nimic.
3 - Pocăința atunci este adevărată când este mai mare decât păcatul. O operație atunci este vindecătoare când cuțitul taie mai adânc decât rădăcina infecției. Dacă taie mai puțin, rădăcina crește din nou.
4 - Pocăința atunci este adevărată când scoate rădăcina păcatului, nu când taie numai lăstarii dinafară.
5 - Fără nașterea din nou, nu există izbăvire de sub puterea păcatului. Firea cea veche este rădăcina păcatului și câtă vreme n-am scos-o prin puterea Cuvântului și a Duhului Sfânt din toată inima noastră, ea va da mereu lăstari plini de amărăciune (Evrei 12, 15).
6 - Dar și după nașterea din nou mai pot da lăstari ai firii vechi precum pe sub un altoi, pot să iasă muguri și lăstari din tulpina veche, împiedicând creșterea mlădiței noi și până la urmă uscând-o.
Veghetorul trebuie să fie mereu atent ca să curețe totul la timp.
7 - Orice curățire trebuie să se facă necruțător. Tot ce rămâne necurățat crește din nou. Firea veche este ca șarpele care nu cedează decât când îi este zdrobit capul. Până atunci luptă, se zbate, se ascunde și nu se lasă.
Oricine îl cruță, ori îl crede - ajunge mușcat de el.
8 - Ce grea este totuși pocăința! Numai cine a primit puterea nașterii din nou și se păstrează mereu prin rugăciune și prin cuvânt în vegherea ei, acela o poate iubi și purta.
Dar pentru un astfel de suflet nimic nu este mai ușurător și mai fericit ca lacrimile ei.
9 - Ce mare deosebire este totuși între inimile oamenilor! Unele inimi învață când li se arată o greșeală, sunt gata să și-o recunoască și să și-o căiască. Aceste inimi îți devin recunoscătoare pentru mustrarea care le-a deschis ochii, fiindcă iubesc neprihănirea și voia lui Dumnezeu.
Dintre aceștia se aleg sfinții, frații, prietenii.
10 - Dar sunt alte inimi care nu primesc nici o mustrare, ci în loc de pocăință și în loc de îndreptare - vin cu justificări, cu argumente, cu îndreptățiri și chiar cu învinuirea altora!
Astfel de oameni îți devin dușmani.
Dintre aceștia se aleg vânzătorii, pârâșii, demonii.
11 - Toate păcatele pot fi iertate oamenilor care vin înaintea lui Dumnezeu cu o pocăință pe măsura acestor păcate. Tatăl le iartă pentru Sângele lui Hristos sub care vine sufletul pocăit adus de Duhul Sfânt.
Numai păcatul contra Duhului Sfânt nu poate fi iertat, fiindcă cel care calcă în picioare pe Duhul harului - nu mai are cine să-l aducă la Hristos, căci el a respins pe Singurul său Salvator: Duhul Sfânt.
12 - Cunoscând acest cutremurător adevăr iată că nu păcatul este nenorocirea cea mai mare - ci lipsa unei pocăințe adevărate și adânci. Oamenii nu vor fi osândiți pentru păcatele pe care le-au făcut - ci pentru lipsa pocăinței corespunzătoare pentru ele.
13 - Cine se pocăiește cu adevărat, acela se și îndreaptă și nu mai face răul de care s-a pocăit odată. Cine zice că s-a pocăit - dar face mai departe, fie pe față, fie în ascuns aceleași păcate - acela este un mincinos.
14 - Omul prefăcut se poate minți pe sine însuși - și mai poate minți un timp și pe alții, - dar pe Dumnezeul care ne vede la fiecare inima și ascunzișurile - nu-L putem minți niciodată. Un astfel de om este cel mai osândit.
15 - În toate sectoarele vieții pământești omul mai poate păcătui și uneori mai poate avea vreo îndreptățire. Dar cine umblă cu prefăcătorie, cu minciuna și cu înșelătoria în Evanghelia, în Lucrarea Duhului Sfânt - acela nu va avea nici o iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor, după cum și este scris (Marcu 3, 28-29).
16 - Ce frumoasă este pocăința sinceră și adevărată! Cât de plăcută este ea nu numai înaintea lui Dumnezeu - dar chiar și înaintea oamenilor! Numai acela care a devenit un demon prin răutatea sa, acela nu poate ierta, așa cum nu iartă diavolul, fiindcă în el nu există nimic bun.
17 - Cine poate avea în sine pornirea spre milă și iertare, acela are în el o sămânță din Dumnezeu... Și pentru acest bun divin, va afla și el însuși iertarea și mila divină.
18 - Cine are în în el pornirea spre judecată și pedeapsă asupra altora, acela arată că este el însuși osândit să fie judecat și pedepsit.
19 - Păcatul nu se răsfrânge numai asupra celui care îl face - ci și asupra urmașilor lui. Părinții mănâncă aguridă - iar copiilor li se strepezesc dinții, spune înștiințarea lui Dumnezeu (Plângeri 5, 7; Ezec. 18, 2; 1 Cor. 7, 14).
Cain a fost un criminal, Abel a fost o victimă, - dar nu ei erau adevărații vinovați, ci părinții lor, care păcătuiseră. Ei ispășeau numai.
20 - Părinților, nu păcătuiți, fără să vă pocăiți și să vă îndreptați sincer, ca să nu trebuiască să ispășească urmașii voștri păcatul de care nu v-ați pocăit voi și nu l-ați îndreptat.
Dumnezeul Milei și Iertării, firea noastră cea veche ne aruncă mereu în păcat, dar dă-ne firea cea nouă, care să ne scoată din el prin pocăință.