Păcatul şi pocăinţa
Traian Dorz - Și acum să facem
1 - Păcatul şi pocăinţa ar trebui să meargă mereu împreună, toată vremea cât omul trăieşte pe pământ între ele. Păcatul ar trebui să fie totdeauna mic - dar pocăinţa mare. Păcatul să fie uşor, dar pocăinţa grea. Atunci omul ajunge odată să aibă pocăinţă totdeauna iar păcat niciodată după cum este scris
2 - Păcat mic nu există. Toate păcatele sunt mari. Există însă pocăinţă mică. O pocăinţă mică, pentru un păcat mare, nu înseamnă nimic.
3 - Pocăinţa atunci este adevărată când este mai mare decât păcatul. O operaţie atunci este vindecătoare când cuţitul taie mai adânc decât rădăcina infecţiei. Dacă taie mai puţin, rădăcina creşte din nou.
4 - Pocăinţa atunci este adevărată când scoate rădăcina păcatului, nu când taie numai lăstarii dinafară.
5 - Fără naşterea din nou, nu există izbăvire de sub puterea păcatului. Firea cea veche este rădăcina păcatului şi câtă vreme n-am scos-o prin puterea Cuvântului şi a Duhului Sfânt din toată inima noastră, ea va da mereu lăstari plini de amărăciune (Evrei 12, 15).
6 - Dar şi după naşterea din nou mai pot da lăstari ai firii vechi precum pe sub un altoi, pot să iasă muguri şi lăstari din tulpina veche, împiedicând creşterea mlădiţei noi şi până la urmă uscând-o.
Veghetorul trebuie să fie mereu atent ca să cureţe totul la timp.
7 - Orice curăţire trebuie să se facă necruţător. Tot ce rămâne necurăţat creşte din nou. Firea veche este ca şarpele care nu cedează decât când îi este zdrobit capul. Până atunci luptă, se zbate, se ascunde şi nu se lasă.
Oricine îl cruţă, ori îl crede - ajunge muşcat de el.
8 - Ce grea este totuşi pocăinţa! Numai cine a primit puterea naşterii din nou şi se păstrează mereu prin rugăciune şi prin cuvânt în vegherea ei, acela o poate iubi şi purta.
Dar pentru un astfel de suflet nimic nu este mai uşurător şi mai fericit ca lacrimile ei.
9 - Ce mare deosebire este totuşi între inimile oamenilor! Unele inimi învaţă când li se arată o greşeală, sunt gata să şi-o recunoască şi să şi-o căiască. Aceste inimi îţi devin recunoscătoare pentru mustrarea care le-a deschis ochii, fiindcă iubesc neprihănirea şi voia lui Dumnezeu.
Dintre aceştia se aleg sfinţii, fraţii, prietenii.
10 - Dar sunt alte inimi care nu primesc nici o mustrare, ci în loc de pocăinţă şi în loc de îndreptare - vin cu justificări, cu argumente, cu îndreptăţiri şi chiar cu învinuirea altora!
Astfel de oameni îţi devin duşmani.
Dintre aceştia se aleg vânzătorii, pârâşii, demonii.
11 - Toate păcatele pot fi iertate oamenilor care vin înaintea lui Dumnezeu cu o pocăinţă pe măsura acestor păcate. Tatăl le iartă pentru Sângele lui Hristos sub care vine sufletul pocăit adus de Duhul Sfânt.
Numai păcatul contra Duhului Sfânt nu poate fi iertat, fiindcă cel care calcă în picioare pe Duhul harului - nu mai are cine să-l aducă la Hristos, căci el a respins pe Singurul său Salvator: Duhul Sfânt.
12 - Cunoscând acest cutremurător adevăr iată că nu păcatul este nenorocirea cea mai mare - ci lipsa unei pocăinţe adevărate şi adânci. Oamenii nu vor fi osândiţi pentru păcatele pe care le-au făcut - ci pentru lipsa pocăinţei corespunzătoare pentru ele.
13 - Cine se pocăieşte cu adevărat, acela se şi îndreaptă şi nu mai face răul de care s-a pocăit odată. Cine zice că s-a pocăit - dar face mai departe, fie pe faţă, fie în ascuns aceleaşi păcate - acela este un mincinos.
14 - Omul prefăcut se poate minţi pe sine însuşi - şi mai poate minţi un timp şi pe alţii, - dar pe Dumnezeul care ne vede la fiecare inima şi ascunzişurile - nu-L putem minţi niciodată. Un astfel de om este cel mai osândit.
15 - În toate sectoarele vieţii pământeşti omul mai poate păcătui şi uneori mai poate avea vreo îndreptăţire. Dar cine umblă cu prefăcătorie, cu minciuna şi cu înşelătoria în Evanghelia, în Lucrarea Duhului Sfânt - acela nu va avea nici o iertare nici în veacul acesta, nici în cel viitor, după cum şi este scris (Marcu 3, 28-29).
16 - Ce frumoasă este pocăinţa sinceră şi adevărată! Cât de plăcută este ea nu numai înaintea lui Dumnezeu - dar chiar şi înaintea oamenilor! Numai acela care a devenit un demon prin răutatea sa, acela nu poate ierta, aşa cum nu iartă diavolul, fiindcă în el nu există nimic bun.
17 - Cine poate avea în sine pornirea spre milă şi iertare, acela are în el o sămânţă din Dumnezeu... Şi pentru acest bun divin, va afla şi el însuşi iertarea şi mila divină.
18 - Cine are în în el pornirea spre judecată şi pedeapsă asupra altora, acela arată că este el însuşi osândit să fie judecat şi pedepsit.
19 - Păcatul nu se răsfrânge numai asupra celui care îl face - ci şi asupra urmaşilor lui. Părinţii mănâncă aguridă - iar copiilor li se strepezesc dinţii, spune înştiinţarea lui Dumnezeu (Plângeri 5, 7; Ezec. 18, 2; 1 Cor. 7, 14).
Cain a fost un criminal, Abel a fost o victimă, - dar nu ei erau adevăraţii vinovaţi, ci părinţii lor, care păcătuiseră. Ei ispăşeau numai.
20 - Părinţilor, nu păcătuiţi, fără să vă pocăiţi şi să vă îndreptaţi sincer, ca să nu trebuiască să ispăşească urmaşii voştri păcatul de care nu v-aţi pocăit voi şi nu l-aţi îndreptat.
Dumnezeul Milei şi Iertării, firea noastră cea veche ne aruncă mereu în păcat, dar dă-ne firea cea nouă, care să ne scoată din el prin pocăinţă.