Pâine (mană) din cer și apă din stâncă…

Chipul de mai sus ne arată întâmplarea israeliților în pustie, când Dumnezeu le-a dat mană din cer și apă din stâncă.

„Și a cârtit toată adunarea fiilor lui Israel împotriva lui Moise, zicând: «Mai bine am fi murit bătuți de Domnul în pământul Egiptului, când ședeam lângă oalele cu carne și mâncam de ne săturam, decât să murim în pustia asta». Și a zis Domnul către Moise: «Iată, Eu voi face să plouă pâine din cer…» Și s-a făcut seară, iar dimineața s-a așezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua, iată, pe fața pustiei era ceva mărunt ca niște grăunțe… Și fiii lui Israel întrebară: «Ce este aceasta?» Și Moise zise: «Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Dumnezeu spre mâncare…»”

Moise a poruncit să strângă mană fiecare câtă îi trebuie pe o zi. Unii însă au strâns mai multă, dar aceasta „a făcut viermi și s-a împuțit. Și a zis Moise: «Șase zile veți aduna mană, dar a șaptea zi nu veți afla». Și au ieșit unii din popor să adune - în ziua Domnului - și n-au aflat”.

Pe urmă, poporul murmura, căci n-avea apă. Și Dumnezeu îi zise lui Moise: „Lovește cu toiagul piatra Horeb și Eu voi sta acolo și vei lovi piatra și va ieși dintr-însa apă. Și Moise a făcut așa”… (Citiți pe larg la Ieșire 16 și 17.)

E plină de învățătură sufletească această istorie. Spre Canaan, spre țara făgăduinței, mergeau israeliții și în această călătorie s-au hrănit cu pâine din cer și cu apă din stâncă. De nu le venea această mâncare cerească, ar fi pierit cu toții, căci de jur-împrejurul lor era pustia goală. Canaanul era încă departe, undeva înainte, iar înapoia lor era Egiptul cu jugul iobăgiei din care abia scăpaseră. Singura lor nădejde era cerul de sus și de acolo le-a venit, la vreme, mâncare și băutură cerească și cu acest ajutor au putut merge înspre Canaanul cel ceresc.

Și călătoria noastră trece prin pustie. Toată lumea aceasta e o pustie mare pentru sufletul nostru, căci hrană sufletească nu este în ea. Pentru hrana sufletului, pentru foamea și setea sufletului nostru, trebuie să cerem și să primim și noi ca israeliții pâine și apă cerească. Pâinea și apa sufletului nostru vin și azi de sus, din cer. „Mana cerească” e și azi hrana celor care înaintează spre mântuire. Știi tu care este această mană? Iată, ți-o spune așa de frumos Iisus Hristos. „Eu sunt pâinea vieții - a zis Iisus - Eu sunt pâinea cea vie care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, în veac va fi viu” (In 6, 35, 51). „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37-38). Aceasta este și azi „mana” celor care înaintează spre patria cerească. Fără de această mană „ce vine de sus” nu putem înainta spre mântuire.

Mana ce cădea din cer ca un fel de rouă închipuie darul și harul Duhului Sfânt, care se pogoară din cer peste cei care L-au primit cu adevărat pe Mântuitorul și trăiesc o viață cu El. Minunată este această mană: ea e și azi o minune mare, o taină mare, o putere nespusă pentru cine o cunoaște și mănâncă din ea. Păcătoșii nu o înțeleg, pentru că n-au gustat din ea și de aceea ei râd de cei care se hrănesc cu ea și se laudă cu mântuirea sufletului.

O, dragă cititorule! Îți hrănești tu sufletul cu mană cerească sau, ca nebunul cel din evanghelie, îți îmbii sufletul cu mâncări și băuturi, zicându-i: „Suflete, ai de toate… Bea, mănâncă și te veselește”. Biblia ne spune că israeliții îl mustrau pe Moise că i-a scos din iobăgia Egiptului „unde ședeau lângă oalele cu carne și mâncau de se săturau”. Așa sunt și cei ce nu se doresc după Canaanul făgăduinței, după țara cerească, ci mai bucuros rămân în iobăgia păcatelor, lângă oalele pline cu carnea patimilor și plăcerilor acestei lumi.

Și încă ceva să învățăm din istoria de mai sus. Moise le-a dat ordin israeliților să strângă mană numai pentru o zi, dar pe unii lăcomia i-a îndemnat să strângă mai multă. N-au avut însă folos de ea, căci „a făcut viermi și s-a împuțit”. Când Domnul îți dă cele de lipsă, de ce asculți de acea lăcomie care te îndeamnă să nu mai fii niciodată mulțumit și îndestulat cu soarta și cu starea ta?

Și încă o poruncă le-a dat Moise israeliților: să nu strângă mană în ziua Domnului. Dar păcatul lăcomiei i-a scos pe unii să strângă mană și în ziua Domnului. N-au aflat însă nimic. Dumnezeu trăsese darul din calea lacomilor. Lăcomia îi îndeamnă și azi pe unii să nu cruțe nici ziua Domnului de lucruri și alergări, iar alții se bagă pe la crâșme (după mana cea amețitoare de cap, a diavolului). Dar precum israeliții cei lacomi n-au aflat mană în ziua Domnului, așa și alergările și lucrările din sărbători nu dau nici un câștig, ci numai păcat.

Iată, dragă cititorule, câte învățături frumoase ne dă citirea biblică de mai sus. Pune-le pe sufletul tău!

„Mâncarea” unei femei evlavioase

Un vestit predicator din Anglia istorisea următoarea întâmplare:

Într-o zi m-am abătut pe la casa unei femei sărace, să-i dau ceva ajutor dintr-o colectă. Am aflat-o tocmai mâncând de amiază. Avea o masă de tot subțire: o bucată de pâine, o zeamă goală și un ulcior cu apă.

- Numai atât? am întrebat-o eu.

- Ba, mai am ceva, a răspuns văduva. Și, întinzându-și mâinile într-un dulap, a scos o Psaltire. Mâncarea mea cea mai aleasă e aceasta, a zis femeia.

O, de am înțelege și noi cuvintele Mântuitorului, că „omul nu trăiește numai cu pâine, ci și cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu”. Câți cunosc însă această mâncare?

„Mana” din ziua de azi

Și viața noastră e o pustie plină de necazuri, lipsuri și greutăți. Ca să putem înainta prin ea, ne trebuie și nouă, ca oarecând israeliților, mană de sus din cer: ajutor de la Dumnezeu, dar și har de la Duhul Sfânt. Însă creștinii de azi au aflat o altfel de „mană”: alcoolul - „mana” pe care a scornit-o diavolul. Cu această „mană” umblă omul să se „întărească” atunci când e necăjit, când e obosit, când e bolnav, când e păgubit, când e sănătos și voios, adică totdeauna. Dar vai de „tăria” ce o dă această „mană”! Roadele ei sunt grozave. Cei care se hrănesc cu această „mană” înaintează mereu spre „canaanul” diavolului, spre pieire trupească și sufletească… spre iad.

Semnul bolii e greața de mâncare

Semnul cel mai bun al bolii e pierderea poftei de mâncare, e greața de mâncare. Iar semnul tămăduirii e recăpătarea poftei de mâncare. Așa e și cu sănătatea cea sufletească. Credinciosul are poftă de mâncare sufletească. Nu poate trăi fără hrana sufletească. Dar păcătosul nu poate suferi Cuvântul lui Dumnezeu. Are greață de orice hrană sufletească. Nu-i trebuie, nu-i place, o respinge, în semn că sufere de o grea boală sufletească. Cei mai mulți păcătoși mor în această boală.

Școala lăcomiei

Lăcomia de bani și avuții are o școală deschisă așa de mare și largă pe cât e de mare pământul și lumea și atâția școlari are, aproape câți oameni sunt pe pământ. Această școală n-are zi de sărbătoare sau încetare de la învățătură și totuși oamenii se îmbulzesc la didahia ei, ca să învețe pricopseli de a face câștiguri și dobândă. În școala lăcomiei, și cei cu capul slab și nătângi sunt plini de minte și iscusiți a prinde învățăturile ce le dă dăscălița cea rea a iubirii de bani și avuție.

(Dintr-o cazanie bătrână)