Pilda cu fiul cel pierdut
Pr. Iosif Trifa - Din pildele Mântuitorului
Zis-a Domnul pilda aceasta:
„Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere». Și el le-a împărțit averea.
Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel tânăr s-a dus într-o țară departe și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă.
Și ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii.
Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-și în sine, a zis: «Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta.
Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi».
Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.
Și a zis fiul: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău».
Și a zis tatăl către slugile sale: «Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui.
Și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim.
O, ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului așa de lămurit calea mântuirii sufletești. Ca într‑o oglindă se vede în această evanghelie viața omului și ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceți‑vă, păcătoșilor, la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl și, ieșind din casa acestuia, și‑a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloșie. A doua stare a fost când s‑a oprit în loc din calea rătăcirii și s‑a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea și bucuria cu care l‑a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece și viața noastră cea sufletească. În chipul și asemănarea fiului din evanghelie rupem și noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim și apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în brațele poftelor și ale păcatelor, atunci începem și noi să prădăm averea pe care ne‑a dat‑o Tatăl Ceresc.
O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ție, omule, ți‑a dat Dumnezeu minte și înțelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufletești, dar tu îți risipești mintea și înțelepciunea, punându‑le în slujba păcatelor, în silința de a înșela și a minți pe Dumnezeu și pe deaproapele tău. Ți‑a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipești în beții, chefuri și desfrânări. Ți‑a dat Dumnezeu avere și bani, dar tu le risipești în pofte și plăceri, în loc să o faci fântână de milă și milostenie pentru cei săraci, bolnavi și neajutorați.
Sunt multe și felurite căile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc și toate duc acolo, unde a ajuns fiul din evanghelie: la ticăloșie trupească și sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând și zdrențăros. Aceasta e și azi însușirea păcatului: când apuci pe calea răului, cazi tot mai în jos și mai în jos, până când ajungi sluga diavolului și te pogori în rând cu dobitoceștile patimi. Când ajungi pe căile răutăților, păcatul îți rupe zi de zi haina sufletului, până când ajungi un suflet chinuit și zdrențuit de patimi rele.
Fiul din evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpăstiei; un pas poate îi mai trebuia și ar fi fost pierdut cu totul. Mulți dintre oameni ajung la această decădere a fiului pierdut și mulți, cei mai mulți, nu se opresc în loc, ci merg înainte, la pieire; unii se spânzură, pe alții îi mănâncă bolile și moartea, iar pe alții îi înghit temnițele. Sărmanii! Aceștia nu se mai întorc niciodată la casa de unde au plecat și la Tatăl Care‑i așteaptă. Fiul din evanghelie n‑a făcut așa. El s‑a oprit în loc tocmai când ajunsese la marginea prăpăstiei. Și‑a venit în fire, zice evanghelia, adică s‑a trezit ca dintr‑o amorțeală, ca dintr‑un somn de moarte, și, văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: Scula‑mă‑voi din această stare ticăloasă și mă voi duce la tatăl meu.
Aici e și începutul mântuirii tale sufletești, iubite cititorule. Să‑ți dai mai întâi seama cu groază în ce stare ticăloasă te‑a adus păcatul. Să te înspăimânți de această stare de pieire și să ieși numaidecât din țara păcatelor, așa cum a făcut fiul din evanghelie. Mulți arată părere de rău pentru păcate, ba și plâng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căință n‑ajunge la nimic.
Evanghelia ne spune că tatăl a iertat pe fiul ce‑și prădase averea, ba încă și ospăț de bucurie a făcut pentru cel ce „mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s‑a aflat”. Asta înseamnă că Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte și pe noi și să ne primească și pe noi, oricât de păcătoși am fi. O, ce veste bună ne spune această evanghelie! Oricât de păcătos ai fi tu, cititorule, află că Tatăl Ceresc întreabă de tine, te dorește și te așteaptă cu brațele deschise.
Un păcătos s‑a întors la Domnul și, uitați‑vă ce bucurie s‑a făcut pentru întoarcerea lui: cerul se deschide, îngerii cântă și Tatăl aleargă în calea lui. Cerul și pământul împreună se bucură și se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Imaginea de mai sus este, dragă cititorule, icoana și oglinda prin care vedem mila și bunătatea Tatălui Ceresc. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăților, Se bucură Tatăl Ceresc. Se bucură și îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăiește (Lc 15, 10).
Tu, dragă cititorule, când citești aceste rânduri, poate ești undeva departe în calea rătăcirii și a pieirii. Oprește‑te, frate dragă, oprește‑te îndată din calea morții și te întoarce la Dumnezeu! Pleacă, întoarce‑te la Dumnezeu așa cum ești, cu haina sufletului ruptă și zdrențuită de păcate! Fiul cel pierdut n‑a așteptat până să‑și facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce‑te așa cum ești, căci Tatăl Ceresc te așteaptă cu haină nouă și cu inel nou, pentru a începe o viață nouă.
Vino acasă, suflet rătăcit! Vino acasă din grozava pustiire în care rătăcești! Vino acasă, căci ai stat destul slugă la diavolul și ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceștile patimi și plăceri păcătoase.
Vino, dragă suflet rătăcit, și, căzând înaintea Tatălui Ceresc, zi și tu: Tată și Doamne, greșit‑am la cer și înaintea Ta!... Mulți ani am trăit fără de Tine... Averea ce mi‑ai dat‑o am risipit‑o... Vin acasă flămând, prăpădit și zdrențăros… Primește-mă, Doamne! Iartă‑mă, Doamne!...
Când astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viața ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvântare și o schimbare pe care nu le‑ai avut și nu le‑ai cunoscut.
Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit
Vremile noastre sunt pilda fiului rătăcit arătată în chip mare. Pe fiul cel pierdut l‑au întors acasă lipsa, foamea și necazul.
Necazurile și suferințele vin din îndepărtarea de Dumnezeu, ca o chemare cerească să ne oprim din calea morții și să ne întoarcem „acasă”, la cele sufletești. Necazurile, greutățile și lipsurile vremurilor noastre sunt strigarea și chemarea Tatălui Ceresc să ne oprim din calea răutăților și să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea, oamenii de azi, aleargă înainte pe căile pierzării. Necazurile și greutățile nu i‑au putut opri în loc.
Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roșcovele”... a ajuns să îndure cumplite lipsuri și greutăți, dar nu vrea să se întoarcă „acasă” la Tatăl Ceresc... Chefuiește, rabdă și stă slugă la diavoleștile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă” la mântuire.
De greutăți și necazuri nu vom scăpa până ce nu vom apuca înapoi pe calea întoarcerii la Tatăl Ceresc. Lumea de azi e plină de fii rătăciți și nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele și ușurarea.
Ca să scăpăm la bine și ușurare, ne trebuie și nouă lacrimile fiului pierdut și hotărârea lui: Scula‑ne‑vom - din răutăți - și ne vom întoarce la Tatăl nostru cel Ceresc...
Fără această hotărâre, nu vom avea ușurare.