Plenitudinea puterii
Traian Dorz - Întâi să fim
1 - Cuvântul Sfânt spune că cei sădiţi în Casa şi în Lucrarea Domnului sunt plini de suc şi verzi, chiar şi la bătrâneţea lor (Ps. 92,13-14).
Prin urmare ei sunt permanent într-o plenitudine a puterii creatoare. Şi ceea ce este plin de suc şi verde rodind creaţii fericite şi dulci - este veşnic tânăr.
2 - Tinereţea, vigoarea şi tăria sunt virtuţi divine. Oricine a găsit mijlocul de a le şi păstra totdeauna, acela nu îmbătrâneşte niciodată.
Chiar dacă omul dinafară - spune sfântul şi bătrânul apostol Pavel - se învecheşte şi se uzează, ca orice lucru pământesc, - omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, după Chipul Celui ce l-a făcut (2 Cor. 4,16; Efes. 3,10).
Ce bătrân era el când spunea aceste lucruri... şi totuşi ce tânăr era.
3 - Oricine s-a altoit în Hristos prin naşterea din nou şi care creşte şi se menţine în El prin curăţie şi rodire, acela primeşte prin însăşi starea şi lucrarea sa din Hristos, putere, sevă, viaţă din belşug în aşa fel încât partea cerească din el menţine permanent viguroasă şi partea sa pământească...
În acest înţeles este scris: moartea a fost înghiţită de viaţă şi peste trupul trecător suntem îmbrăcaţi chiar de pe când suntem în el, - cu trupul cel nemuritor (2 Cor. 5,4).
4 - Caracterul şi lucrătorul de creaţie trebuie să rămână mereu în starea cea mai înaltă, în plenitudinea puterii din Hristos, cum s-ar spune la cei douăzeci de ani... - la vârsta când ai ajuns la plinătatea puterii şi energiei creatoare.
5 - Ne rugăm pentru toţi creatorii lui Hristos - la orice vârstă trupească ar fi ei, - să ajungă şi să se menţină până la sfârşitul tuturor zilelor lor, la această stare înaltă, la această cotă superioară, la plenitudinea puterii şi inspiraţiei lor în Hristos.
6 - De la această înaltă cotă a inspiraţiei, de la această altitudine duhovnicească curată şi sfântă, se creează opere care zboară... care nu se târăsc molatic şi greoaie pe jos, neputând să se dezlipească de pământ, - ci zboară divin, planează înalt - înălţându-ne şi pe noi cu ei şi cu ele.
7 - Fără aceste condiţii, creatorul este neputincios, creaţia se naşte infirmă şi oricât se trudesc amândoi să zboare, nu reuşesc decât cel mult să ţopăie, apoi să cadă gâfâind tot acolo de unde au vrut să plece.
8 - Daţi-vă toate silinţele să ajungeţi la cota cea mai înaltă a creaţiei. Există această posibilitate. Dar sunt patru condiţii, mereu cele patru condiţii, fără de care nu se poate ajunge. Dar cei care le-au întrunit şi le-au păstrat, s-au convins de acest adevăr.
Şi nu numai ei ci şi noi care le cunoaştem istoria şi creaţia lor.
9 - Prima condiţie este a muncii... Să munceşti cel mai mult, să fii un pasionat al muncii. Un plugar pasionat de arături adânci. Un miner pasionat de săpături stăruitoare. Un strângător de mărgăritare, pasionat după tot ce este mai scump, mai frumos, mai rar. Un cititor pasionat după cunoaştere, un cercetător pasionat după descoperiri.
Aşa trebuie să fie de pasionată munca pentru Hristos.
10 - A doua condiţie este a rugăciunii. Să te rogi cel mai mult. Să fii un însetat şi un flămând pasionat după rugăciune. După stările de rugăciune înaltă şi profundă. După lacrimile rugăciunii, după pacea rugăciunii, după odihna şi mângâierea rugăciunii. După rugăciunea singur, după rugăciunea în doi, după rugăciunea în grup. După rugăciunea de noapte, după rugăciunea de seara, după rugăciunea de amiază...
După rugăciunea necurmată...
11 - A treia condiţie este a iubirii. A iubirii dusă până la alb, până la punctul de sudură, până la topire... A iubirii până la nebunie pentru Hristos. A iubirii până la jertfă pentru Evanghelie. A iubirii până la topire pentru fraţi. A iubirii până la limita şi până la singurătatea cea mai absolută, pentru obiectul şi subiectul acestei iubiri.
12 - A patra condiţie este a suferinţei. Să suferi, să poţi suferi cel mai mult. Şi nu numai să poţi avea o răbdare biruitoare pentru suferinţă - ci să ajungi să ai o dorinţă, o plăcere şi chiar o trebuinţă absolută de ea. Să te adânceşti în ea ca într-o mină de aur curat... ca într-o grădină cu parfumuri scumpe. Ca în braţele şi contopirea celei mai pasionate şi unice iubiri.
Să te scalzi cu voluptate în lacrimile ei, să te arunci cu lăcomie în cuptorul ei, să te topeşti fericit şi transfigurat în retortele ei pentru a te deconta apoi în cele mai strălucite şi scumpe mirodenii şi nestemate, pentru Dumnezeu şi pentru tot ce a făcut El şi vrea să facă mereu mai frumos.
13 - Nu există nimic pe lume care să fie într-adevăr şi să rămână pe totdeauna frumos, şi scump, şi viu, şi strălucitor - care să nu fi ieşit din aceste patru condiţii. Şi din vreo viaţă care să nu fi trecut prin ele.
14 - Desigur aceste cerneri sunt nespus de grele şi de nimicitoare pentru tot ce este pământesc în noi, dar sunt nespus de fericite şi încărcate cu binecuvântări pentru tot ce este ceresc şi sfânt în fiinţa noastră.
Toată paguba trecătoare pe care o avem trupeşte din cheltuirea asta nimicitoare pentru firea pământească, ne este şi ne va fi veşnic însă răsplătită infinit mai mult, prin câştigul cel sufletesc pe care îl vom avea mereu crescând de la Dumnezeu.
15 - Cu cât este mai grea o lucrare, cu atâta va fi mai frumoasă şi mai necesară. Şi cu cât este mai necesară şi frumoasă o lucrare, cu atâta se cere un preţ mai greu de muncă şi de jertfă.
16 - Oamenii slabi, sufletele slabe, talentele mici, nu pot face, în mod normal lucrări grele, decât într-un singur caz: când ei recunosc cu umilinţă acest adevăr, iar din cauza asta Puternicul şi Marele Dumnezeu tocmai din pricina umilinţei şi recunoaşterii neputinţei lor, - vrea să-i aleagă spre a-Şi arăta în el toată măreţia puterii Sale.
În nici un alt fel nu s-ar vedea aceasta mai strălucit.
17 - Această măreţie a puterii lui Dumnezeu se revarsă în noi şi prin noi, - ne dă acea plenitudine a puterii din care noi putem striga triumfători spre cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, tot ca sfântul şi slăbănogul apostol Pavel, ori părintele nostru Iosif şi mai slăbănog: pot totul în Hristos care mă întăreşte (Filip. 4,13).
18 - Niciodată nu s-ar putea vedea atât de limpede şi de strălucit puterea lui Dumnezeu, ca în cazul celui mai sfânt, dar şi celui mai slab vas omenesc, unui slujitor al Său (2 Cor. 12,9-10).
Pentru că cu cât este mai slab un instrument, cu atâta se vede mai strălucit măiestria celui care poate să scoată din el nişte sunete de cea mai înfiorată frumuseţe şi armonie.
19 - Citiţi psalmii minunaţi ai lui David, cântăreţul plăcut al lui Israel şi omul după inima lui Dumnezeu, care de pe când era doar un tinerel cu păr bălai şi cu faţa frumoasă, - s-a cuprins în cea mai arzătoare îmbrăţişare cu suferinţa - şi veţi vedea ce acorduri divine au scos din harfa fiinţei lui, acele patru condiţii cutremurătoare a lui Dumnezeu.
20 - Să binecuvântăm şi noi pe Domnul că ne-a socotit vrednici de încredere şi ne-a pus în slujba Lui, dându-ne în suflete câte un dar sfânt, şi punându-ne în mâini câte o unealtă, câte un instrument, câte un mijloc sfânt prin care să-L slujim făcând ceva pentru El.
Ce mare har este această mare încredere a Lui faţă de noi.
Să ne dăm toate silinţele şi să punem toată puterea noastră de iubire, de atenţie, de inerţie, de jertfă, spre a face pentru El - şi tot cât putem de mult, dar şi tot cât putem mai bine şi mai frumos.
Cea mai înaltă curăţie şi ascultare, - să ne dea cea mai înaltă putere şi frumuseţe.
Amin.