Pregătirile şi plecarea

„Plecăm la Ierusalim!” Aceste dulci cuvinte mi-au înfiorat sufletul săptămâni de zile, cât au ţinut pregătirile plecării. În sfârşit, ziua mult dorită a sosit.

În ziua de 21 septembrie 1925 ne despărţim de cei ce rămân acasă. E o despărţire duioasă.

Plecăm într-o călătorie lungă şi necunoscută. Însă viaţa şi inima noastră sunt cuprinse şi aprinse de dorul şi dorinţa nebiruită de a vedea Locurile Sfinte. Acest dor sfânt biruie fiorul fricii, biruie dragostea de copii, de casă, de viaţă chiar.

În după-amiaza zilei de 21 septembrie 1925, o parte din călătorii la Locurile Sfinte plecăm cu trenul din gara Sibiu, spre Ierusalim.

Avem şi un vagon special, de clasa a III-a. O parte din cărturari, împreună cu oameni din popor, ne suim în acest vagon. Pe ferestrele vagonului e lipită inscripţia: «Rezervat pentru pelerinii la Ierusalim».

Toată lumea se uită lung la noi. Prin toate gările, vagonul nostru e obiect de privelişte. Toţi ne fericesc pentru drumul în care am plecat. Pe drum însă am înţeles că foarte mulţi dintre cei înscrişi la pelerinaj au rămas acasă. Din 300, abia am plecat 160. Pe unii i-a ispitit frica de o cale aşa de lungă, pe alţii, pe cei mai mulţi, greutăţile cu câştigarea paşapoartelor. Puţinii câţi am rămas suntem cu adevărat ca cernuţi prin sita tuturor ispitelor şi greutăţilor.

Am plecat cei dintâi într-o aşa călătorie lungă şi necunoscută. Dorinţa noastră de a vedea Locurile Sfinte pe unde a umblat şi a învăţat Mântuitorul a biruit toate piedicile şi greutăţile.

„Măicuţa” de la Răşinari

Cei strânşi în vagonul special începem să facem cunoştinţă între noi. În curând suntem - cărturari şi popor - fraţi de drum, fraţi de suferinţele şi de bucuriile ce ne vor aştepta.

Printre noi e şi o femeie din popor, de la Răşinari. E Maria Muţiu, o săracă femeie, care şi-a strâns toate puterile ca să poată face această călătorie sfântă (în vreme ce atâţia bogătani nu s-au îndurat de bani). E o femeie bătrână, simpatică şi darnică la vorbă. Începem să-i zicem „măicuţă”, „măicuţa de la Răşinari”. Istoriseşte femeilor despre stăruinţele ce le-a făcut să poată pleca în calea aceasta; începe a ne istorisi şi nouă despre una-alta... „Hei, dragii mei - începe măicuţa - în mare călătorie plecăm noi acum. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne păzească de bântuielile vrăjmaşului”. Îşi pune ochelarii pe nas şi începe a citi din Acatist şi din cartea Sfântului Antonie cel Mare. Femeile se strâng în jurul ei, ascultă şi se roagă împreună.

De altă parte, un cantor din părţile Făgăraşului cântă din Octoih. Şi trenul fuge mereu cu noi... Ce frumos! Călătorim spre Ierusalim, rugându-ne şi cântând cântece religioase.

Când a sosit seara, măicuţa a scos din desagi o lumânare din lumânările ce le ducea la Ierusalim; a aprins-o şi a citit mai departe. Noaptea, târziu, noi am început a dormita şi am adormit, dar ea a rămas priveghind şi rugându-se cu lumânarea aprinsă.

Pe la miezul nopţii, ne-am trezit cu măicuţa strigându-ne: „Sculaţi-vă, că diavolul hurducă pe sub tren!... Sculaţi-vă şi vă rugaţi, căci diavolul cearcă să ne strice călătoria!...”.

Ne-am trezit speriaţi din somn. Ce se întâmplase? Încă de cu seară vagonul nostru începuse să scârţâie din nu ştiu ce cauză. Pe la miezul nopţii, scârţâitul era aşa de grozav, de părea vagonul o căruţă hodorogită, gata-gata a rămâne în drum. De fapt, avea ce avea vagonul, căci de trei ori îl cercetaseră mecanicii noaptea şi ciocăniseră pe la roţile lui. Cu adevărat, ne venea şi nouă a crede că „diavolul hurduca” pe dedesubtul trenului şi umbla să ne împiedice călătoria. Măicuţa de la Răşinari a privegheat şi s-a rugat toată noaptea cu lumânarea aprinsă.

Dimineaţa, ne apropiem de Bucureşti. Dar, la gara Chitila, o întâmplare slabă: măicuţa se coboară să ia apă într-o ulcică şi... scapă trenul. Grozavă întâmplare! Toţi ne tulburăm. Săraca femeie! Cu ce dor mare a plecat în calea asta şi iacă ce păţi!... Asta moare de necaz, să piardă călătoria... Ne sfătuim ca din Bucureşti să ne întoarcem după ea cu automobilul..., să facem totul să n-o lăsăm în drum. La Bucureşti, ne aştepta trenul spre Constanţa, ultimul tren ce ne lega cu vaporul... Totul trebuia repede aranjat, altcum măicuţa era pierdută.

Şeful gării ne spune că prin Chitila trec întruna tot la câte 10-15 minute trenuri ce vin la Bucureşti şi măicuţa s-ar putea sui într-un astfel de tren, dacă ar înţelege situaţia. În mintea noastră ne rugăm cu toţii: „Dă-i, Doamne, minte măicuţei să apuce un astfel de tren!”. În fierberea noastră, iată, vine dinspre Chitila un alt tren. Aşteptăm cu răsuflarea oprită. Poate, cumva, măicuţa se va fi suit în trenul acesta. Spre marea noastră bucurie, iat-o, vine. O primim cu strigăte de bucurie, iar măicuţa ne strigă de acolo de sus, din uşa vagonului: „Nu vă temeţi, fraţilor!... Diavolul de astă-noapte a cercat să mă oprească din sfânta călătorie, dar Dumnezeu nu m-a lăsat... Îngerul cu diavolul au fost în luptă pentru mine; diavolul m-a dat jos din tren, dar îngerul mi-a ajutat să mă sui iarăşi”.

Publicul se uita mirat şi nu înţelegea deplin primirea ce i-o facem măicuţei de la Răşinari.

Răsuflăm uşuraţi şi plecăm spre trenul de Constanţa. Întâmplarea aceasta ne face să ne gândim cu teamă: cine ştie ce întâmplări ne vor mai aştepta în lunga călătorie? În mintea noastră ne rugăm: „Doamne al Puterilor, fii cu noi şi ne apără de bântuielile lui Veliar!”.

Spre Constanţa...

Ne suim în trenul spre Constanţa şi plecăm. Peste pustia Bărăganului trenul fuge ca fulgerul. Vagonul ce-l avem acum nu mai „hurducă”. Ne-am liniştit. Pentru cei mai mulţi dintre noi, locurile acestea sunt o lume nouă. N-am mai fost pe aici. Iată bălţile Dunării. Turme întregi de vite, de porci şi de fel de fel de păsări se văd prin stufişurile şi bălţile ce nu se mai sfârşesc. Ceea ce sunt munţii pe la noi pentru văratul vitelor, aceea sunt pe aici bălţile Dunării. Iată şi vestitul pod de la Cernavodă peste care trecem Dunărea. E lung de 2,5 kilometri. E o adevărată minune şi mândrie a ţării. A fost făcut pe vremea regelui Carol. Ingineri străini vin să-l vadă şi să-l admire.

Ne apropiem de Constanţa. Iată marea! O, ce deosebire între marea din cărţile de geografie şi cea pe care o vezi cu ochii!

Fiorul călătoriei ne străbate şi mai mult sufletul, văzând marea şi vapoarele umblând pe ea.

Plecarea din Constanţa

Suntem în Constanţa. Ne luăm bagajele şi plecăm spre port. Iată, vaporul ne aşteaptă fumegând. Vălmăşag mare în port. Mulţime mare de oameni în faţa vaporului. E timpul îmbarcării. Cei mai mulţi au şi îmbarcat. Noi suntem cei din urmă care am sosit. Trecem pe la vamă. Prin bunăvoinţa stăpânirii, scăpăm de un control mai aspru. Ne suim în vapor.

Ni s-a dat vaporul cel mai mare şi mai frumos pe care-l are ţara noastră: vaporul numit «Împăratul Traian», o adevărată mândrie a ţării noastre. Ne suim în el şi începem a ne întreba câţi suntem şi cine suntem cei care plecăm. Aflăm că au sosit pelerini din toată ţara şi din toate tagmele: preoţi, profesori, călugări şi alţi mulţi cărturari. Sunt însă şi foarte mulţi oameni din popor: bărbaţi şi femei în port de la ţară. Îndeosebi se văd mulţi ţărani din Bucovina.

Întâlnesc pe zeloşii cititori ai foii «Lumina Satelor» din Câmpulung, în frunte cu preotul lor, Gh. Rotariu. Întâlnesc şi pe alţi prieteni ai gazetei. Alături de Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, conducătorul pelerinajului, avem între noi şi pe Prea Sfinţitul Episcop din Ismail, Iustinian Teculescu. Înainte de plecare, spre amintire istorică, se fotografiază vaporul şi grupul pelerinilor.

Plecarea din Constanţa s-a făcut la ora 6 după-amiază, cu o măreţie înduioşătoare până la lacrimi. Când s-a apropiat ceasul plecării, toţi călătorii, în frunte cu Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, ne-am strâns pe bordul vaporului şi am început să cântăm cu glas înalt troparul „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”, „Bine eşti cuvântat, Hristoase, Dumnezeule, Cela ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat...”.

Ochii tuturor erau scăldaţi în lacrimi. Împreună cu noi cântă şi publicul de sute de oameni care se strânseseră în port. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, rosteşte cu glas înalt ecteniile şi rugăciunea plecării în călătorie: „Pentru cei ce umblă pe ape şi călătoresc şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm...”.

Ce plină de fior e această rugăciune aici, în faţa valurilor mării! Abia aici simţi cu adevărat înţelesul ei.

Stăm cu toţii în genunchi şi cu ochii plini de lacrimi. Fiecare ne dăm seama de lunga călătorie ce o începem şi ne gândim la scumpii noştri pe care i-am lăsat acasă; ne întăreşte însă gândul că ne-au pornit în această călătorie dorul şi dorinţa fierbinte de a vedea şi săruta locurile sfinte pe unde a umblat, a învăţat, a pătimit şi a murit pentru noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În această vreme, puntea vaporului se ridică. Ni s-a rupt legătura cu uscatul, cu ţara, cu pământul. Vaporul fluieră şi fluierul lui sfâşie văzduhul şi inima noastră. Vaporul începe a se depărta de la ţărm, încet-încet... Noi cântăm înainte: „Împărate Ceresc...”, „Bine eşti cuvântat, Hristoase Dumnezeule...” şi vaporul se depărtează mereu de uscat...

De pe ţărm fâlfâie sute de batiste albe şi de la noi se ridică altele, în semn de rămas bun. În sunetul cântărilor religioase, apucăm în largul mării.

Personalul vaporului spune că o aşa plecare măreaţă şi înălţătoare de suflete încă n-a mai văzut portul Constanţa.

Vaporul spintecă valurile, alunecând tot mai repede. Plutim spre Ierusalim, spre Locurile Sfinte. După ce ne ştergem lacrimile despărţirii de ţara şi pământul nostru, încep cunoştinţele şi conversaţiile pe bordul vaporului. Avem un dar de vreme limpede, caldă şi liniştită. Toţi călătorii suntem în cea mai bună dispoziţie trupească şi sufletească. Cercetăm cu deamănuntul vaporul «Împăratul Traian». E o mândrie cu care putem sta în faţa străinătăţii. Are şi un fluierat special: muget de leu. (Durere, la trei ani după această călătorie, vaporul s-a izbit de nişte stânci lângă Tuzla şi nu s-a mai putut reface. A fost vândut).

Peste tot, vapoarele noastre de călători sunt vestite în întreg Orientul. Sunt colorate în alb, curate şi frumoase, de parcă-s nişte porumbei ai mărilor. În ce priveşte confortul şi curăţenia, nici un vapor străin din Orient nu poate sta alături de vapoarele noastre. De ce? Pentru că vapoarele noastre de călători nu se încălzesc cu cărbuni, ci cu păcură; hornurile nu fac fum şi murdărie, pe când vapoarele străine sunt încărcate şi înnegrite de cenuşa fumului din hornuri. Toţi străinii ţin să călătorească cu vapoarele noastre româneşti.

Comandantul vaporului ne spune lucruri interesante despre Marea Neagră. Adâncimile acestei mări, de la 200 de metri încolo, sunt otrăvite. Nu poate trăi nici o vietate în ele. De ce? Pentru că Marea Neagră are o legătură prea mică cu mările cele mari prin strâmtoarea Dardanelelor. Apele din adâncimi nu se pot primeni de-ajuns. Şi încă un amănunt aflăm: Marea Neagră e o mare vestit de îndărătnică. O sută de zile din cele 365, câte sunt într-un an, sunt zile de furtună. Ne pune pe gânduri această noutate.

A sosit seara. După oboseala zilei, ne pregătim de odihnă. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cercetează călătorii în cabinele lor şi se interesează special despre fiecare dintre noi.

Ne culcăm. Oboseala ne adoarme repede. Dar pe la miezul nopţii, un cap se ridică în sus. Şi apoi altul şi altul. Ne uităm miraţi unii la alţii. Parcă am fi după o noapte de chef, aşa suntem de schimonosiţi la faţă. Simţim că vaporul se leagănă, iar acest legănat îl simţim şi prin cele dinlăuntru ale noastre. În cabină s-a prea încălzit.

Ne ridicăm să ieşim afară. Ne clătinăm pe picioare, de parcă am fi beţi. Cabina pare o casă plină cu oameni care se scoală după un chef. Ne dăm seama că acesta e aşa-numitul „rău de mare”. Încă nu ne-a cuprins, dar îşi arată puterea. Ieşim la aer şi îndată ne venim în fire. Cel mai bun leac contra răului de mare e aerul proaspăt.

Iată, se ivesc zorile. Intrăm în Bosfor, în marea cea frumoasă de care se leagă atâtea amintiri. Ca nişte porumbei albi se văd în depărtare bărcile pescarilor. Coasta Europei stă acum faţă în faţă cu coasta Asiei. Câte un far luminos străluceşte de fiecare parte. Locuri rele şi neproductive se văd pe ambele coaste. De pe ţărmuri se ivesc din pământ guri de oţel. Sunt tunuri cu care e întărită intrarea spre Ţarigrad.

Iată, se iveşte în zare Constantinopolul. Autorităţile turceşti ne ies în cale şi ne fac controlul paşapoartelor. Constantinopolul are o privelişte minunată. Aşezat sus, pe două coline, plin cu turnuri de minarete turceşti şi plin de case zidite tot în etaj, el apare cu adevărat ca o panoramă. Pe aici şi casele din lemn, toate, sunt îngrămădiri înalte cu câteva etaje. Din depărtare, ele apar ca nişte case-jucării, îngrămădite una peste alta.

În port, o pădure de catarge. În toate părţile, vapoare şi bărci. Vaporul nostru îşi sloboade mugetul lui de leu. Tot portul se cutremură. Mulţime mare de turci şi alte naţiuni se strâng să vadă sosirea noastră.

În Constantinopol am rămas ziua întreagă. Am vizitat Patriarhia Ortodoxă, Biserica «Sf. Sofia» şi tot ce era de însemnătate mai mare. Despre acestea voi scrie mai pe larg cu alt prilej. Acum voi continua cu călătoria pe apă, pentru a ajunge cât mai curând spre ţinta călătoriei: Ierusalimul şi Locurile Sfinte.

Din Constantinopol plecarăm în după-amiaza zilei de 23 septembrie. La plecare, cântăm iarăşi în cor: „Bine eşti cuvântat, Hristoase Dumnezeule...”, şi alte cântări religioase. Mulţime mare de turci şi călătorii vapoarelor străine ne urmăresc cu privirea lor. Avem o vreme admirabilă şi, de pe vapor, o privelişte minunată. Înspre marginea oraşului vedem ruinele unei fortăreţe. Aflăm că pe acel loc au fost închişi şi decapitaţi Brâncoveanu Constantin şi fiii săi. Încet-încet apucăm iarăşi în largul mării. Intrăm în Marea Marmara, o mare frumoasă, cu apele ca nişte oglinzi strălucitoare.

Din ce înaintăm, vremea e tot mai caldă. Toată lumea e afară pe bord. Vremea caldă şi plăcută ne îndeamnă să dormim şi noaptea afară pe bord. Mulţi dintre cărturari călătorim la clasa a treia, alături cu oamenii din popor. Când soseşte seara, cei din clasa a treia căutăm loc de culcuş afară, pe bord. Unii se aşază pe bănci, alţii pe nişte ridicături, alţii se suie în catul al doilea al bordului. Se aşază oamenii ca la ei acasă prin podurile şurii. Noaptea târziu, vaporul parcă e o şură uriaşă ce pluteşte peste apă cu oameni care dorm prin podurile ei. Dimineaţa, unii spun că s-au visat pe acasă şi, ca o minune, unii spuneau că au auzit şi cocoşii cântând. Pe urmă s-a adeverit că „minunea” erau galiţele ce le avea vaporul într-un coteţ în catul al doilea.

În noaptea aceasta, am trecut prin strâmtorile Dardanelelor. În ziua următoare, intrăm în aşa-numitul arhipelag al Mării Egee, adică un şirag de insule mai mari şi mai mărunte, printre care trece vaporul. Încă de pe aici încep a se ivi locuri de însemnătate creştină. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a avut în acest loc bunul gând de a strânge pe călători în jurul său şi a le explica însemnătatea locurilor pe unde trecem.

Am trecut mai întâi pe lângă Troada - Troia cea vestită - unde s-au luptat odinioară grecii cu troienii. Mai jos, pe lângă insula Samos, dăm de locurile pe unde Apostolul Pavel şi-a făcut călătoriile sale. În faţa noastră, la răsărit, avem Asia Mică, cu Efesul, Colose, Miletul şi alte locuri de amintire creştină, iar la asfinţit avem Grecia cu Tesalonicul, Filipi, cu Corintul şi corintenii din epistolele Apostolului Pavel. De două ori a străbătut Apostolul Pavel întreagă Asia Mică şi, venind prin Efes, a trecut marea prin acest loc, ducându-se la Corint, în Grecia de azi. Ne putem închipui ce călătorie grea şi uriaşă a fost aceasta. Pe aici a trecut mai întâi Evanghelia în Europa noastră şi pe aici au trecut şi epistolele Apostolului Pavel, trimise către Corinteni, Filipeni, Tesaloniceni.

Înaintând mai departe, se iveşte în zare insula Patmos, unde Evanghelistul Ioan a scris, în exil, Apocalipsa. Plină de măreţie se vede şi din depărtare această insulă. Stâncile ei albe şi ascuţite, ce strălucesc în lumina soarelui, parcă spun şi ele că acolo a descoperit Dumnezeu taine mari şi adânci.

O uşoară adiere de vânt alunecă peste faţa limpede a mării. Mi se părea că în această adiere aud cuvintele Domnului pe care Duhul Sfânt le-a pus în gura lui Ioan, pe insula Patmos: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul... Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale... Amin, vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22, 12-21). Vino, Iisuse Doamne, căci lumea se scufundă în păcate şi fărădelegi!

Apropiindu-ne de insula Rodos, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, arată că pe aici a trecut Apostolul Pavel în cea mai lungă călătorie, când a fost dus legat în lanţuri, din Ierusalim la Roma, pe apă. Spre mărturie despre greutăţile acestei călătorii, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, citeşte capitolele 27 şi 28 din Faptele Apostolilor, unde se află descrisă pe larg această călătorie. Poporul ascultă cu fior sufletesc istoria acestei călătorii.

Încheiem citirea biblică prin cântarea „Doamne al Puterilor, fii cu noi!”. Eu stau mereu sub fiorul călătoriilor şi ostenelilor Apostolului Pavel. În glasul cântării noastre parcă aud cuvintele lui Pavel: „Fraţilor, nu voiesc ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă...” (2 Cor 1, 8). Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc prin câte „osteneli, bătăi, închisori, primejdii de moarte”... (2 Cor 11, 23-27) a dus şi a purtat Apostolul Pavel Cuvântul lui Dumnezeu, iar creştinii de azi stau nepăsători faţă de acest Cuvânt şi faţă de lucrul mântuirii sufleteşti.

Vremea liniştită şi frumoasă ne-a scăpat de aşa-numitul «rău de mare». Totuşi sunt câţiva care încep a avea predispoziţie spre această boală. La o zi după plecarea din Constantinopol, încep a se ivi feţe palide. Sunt cei care au aplecare spre răul de mare. Nu toţi capătă boala aceasta. Atârnă de firea omului.

Pe măsură ce înaintăm spre răsărit, dăm de o lume mai caldă, parcă e o altă lume, cu un alt soare, mai cald şi mai luminos. Începem să simţim că hainele noastre sunt prea groase pentru clima de aici.