Pregătirile și plecarea

„Plecăm la Ierusalim!” Aceste dulci cuvinte mi-au înfiorat sufletul săptămâni de zile, cât au ținut pregătirile plecării. În sfârșit, ziua mult dorită a sosit.

În ziua de 21 septembrie 1925 ne despărțim de cei ce rămân acasă. E o despărțire duioasă.

Plecăm într-o călătorie lungă și necunoscută. Însă viața și inima noastră sunt cuprinse și aprinse de dorul și dorința nebiruită de a vedea Locurile Sfinte. Acest dor sfânt biruie fiorul fricii, biruie dragostea de copii, de casă, de viață chiar.

În după-amiaza zilei de 21 septembrie 1925, o parte din călătorii la Locurile Sfinte plecăm cu trenul din gara Sibiu, spre Ierusalim.

Avem și un vagon special, de clasa a III-a. O parte din cărturari, împreună cu oameni din popor, ne suim în acest vagon. Pe ferestrele vagonului e lipită inscripția: «Rezervat pentru pelerinii la Ierusalim».

Toată lumea se uită lung la noi. Prin toate gările, vagonul nostru e obiect de priveliște. Toți ne fericesc pentru drumul în care am plecat. Pe drum însă am înțeles că foarte mulți dintre cei înscriși la pelerinaj au rămas acasă. Din 300, abia am plecat 160. Pe unii i-a ispitit frica de o cale așa de lungă, pe alții, pe cei mai mulți, greutățile cu câștigarea pașapoartelor. Puținii câți am rămas suntem cu adevărat ca cernuți prin sita tuturor ispitelor și greutăților.

Am plecat cei dintâi într-o așa călătorie lungă și necunoscută. Dorința noastră de a vedea Locurile Sfinte pe unde a umblat și a învățat Mântuitorul a biruit toate piedicile și greutățile.

„Măicuța” de la Rășinari

Cei strânși în vagonul special începem să facem cunoștință între noi. În curând suntem - cărturari și popor - frați de drum, frați de suferințele și de bucuriile ce ne vor aștepta.

Printre noi e și o femeie din popor, de la Rășinari. E Maria Muțiu, o săracă femeie, care și-a strâns toate puterile ca să poată face această călătorie sfântă (în vreme ce atâția bogătani nu s-au îndurat de bani). E o femeie bătrână, simpatică și darnică la vorbă. Începem să-i zicem „măicuță”, „măicuța de la Rășinari”. Istorisește femeilor despre stăruințele ce le-a făcut să poată pleca în calea aceasta; începe a ne istorisi și nouă despre una-alta... „Hei, dragii mei - începe măicuța - în mare călătorie plecăm noi acum. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne păzească de bântuielile vrăjmașului”. Își pune ochelarii pe nas și începe a citi din Acatist și din cartea Sfântului Antonie cel Mare. Femeile se strâng în jurul ei, ascultă și se roagă împreună.

De altă parte, un cantor din părțile Făgărașului cântă din Octoih. Și trenul fuge mereu cu noi... Ce frumos! Călătorim spre Ierusalim, rugându-ne și cântând cântece religioase.

Când a sosit seara, măicuța a scos din desagi o lumânare din lumânările ce le ducea la Ierusalim; a aprins-o și a citit mai departe. Noaptea, târziu, noi am început a dormita și am adormit, dar ea a rămas priveghind și rugându-se cu lumânarea aprinsă.

Pe la miezul nopții, ne-am trezit cu măicuța strigându-ne: „Sculați-vă, că diavolul hurducă pe sub tren!... Sculați-vă și vă rugați, căci diavolul cearcă să ne strice călătoria!...”.

Ne-am trezit speriați din somn. Ce se întâmplase? Încă de cu seară vagonul nostru începuse să scârțâie din nu știu ce cauză. Pe la miezul nopții, scârțâitul era așa de grozav, de părea vagonul o căruță hodorogită, gata-gata a rămâne în drum. De fapt, avea ce avea vagonul, căci de trei ori îl cercetaseră mecanicii noaptea și ciocăniseră pe la roțile lui. Cu adevărat, ne venea și nouă a crede că „diavolul hurduca” pe dedesubtul trenului și umbla să ne împiedice călătoria. Măicuța de la Rășinari a privegheat și s-a rugat toată noaptea cu lumânarea aprinsă.

Dimineața, ne apropiem de București. Dar, la gara Chitila, o întâmplare slabă: măicuța se coboară să ia apă într-o ulcică și... scapă trenul. Grozavă întâmplare! Toți ne tulburăm. Săraca femeie! Cu ce dor mare a plecat în calea asta și iacă ce păți!... Asta moare de necaz, să piardă călătoria... Ne sfătuim ca din București să ne întoarcem după ea cu automobilul..., să facem totul să n-o lăsăm în drum. La București, ne aștepta trenul spre Constanța, ultimul tren ce ne lega cu vaporul... Totul trebuia repede aranjat, altcum măicuța era pierdută.

Șeful gării ne spune că prin Chitila trec întruna tot la câte 10-15 minute trenuri ce vin la București și măicuța s-ar putea sui într-un astfel de tren, dacă ar înțelege situația. În mintea noastră ne rugăm cu toții: „Dă-i, Doamne, minte măicuței să apuce un astfel de tren!”. În fierberea noastră, iată, vine dinspre Chitila un alt tren. Așteptăm cu răsuflarea oprită. Poate, cumva, măicuța se va fi suit în trenul acesta. Spre marea noastră bucurie, iat-o, vine. O primim cu strigăte de bucurie, iar măicuța ne strigă de acolo de sus, din ușa vagonului: „Nu vă temeți, fraților!... Diavolul de astă-noapte a cercat să mă oprească din sfânta călătorie, dar Dumnezeu nu m-a lăsat... Îngerul cu diavolul au fost în luptă pentru mine; diavolul m-a dat jos din tren, dar îngerul mi-a ajutat să mă sui iarăși”.

Publicul se uita mirat și nu înțelegea deplin primirea ce i-o facem măicuței de la Rășinari.

Răsuflăm ușurați și plecăm spre trenul de Constanța. Întâmplarea aceasta ne face să ne gândim cu teamă: cine știe ce întâmplări ne vor mai aștepta în lunga călătorie? În mintea noastră ne rugăm: „Doamne al Puterilor, fii cu noi și ne apără de bântuielile lui Veliar!”.

Spre Constanța...

Ne suim în trenul spre Constanța și plecăm. Peste pustia Bărăganului trenul fuge ca fulgerul. Vagonul ce-l avem acum nu mai „hurducă”. Ne-am liniștit. Pentru cei mai mulți dintre noi, locurile acestea sunt o lume nouă. N-am mai fost pe aici. Iată bălțile Dunării. Turme întregi de vite, de porci și de fel de fel de păsări se văd prin stufișurile și bălțile ce nu se mai sfârșesc. Ceea ce sunt munții pe la noi pentru văratul vitelor, aceea sunt pe aici bălțile Dunării. Iată și vestitul pod de la Cernavodă peste care trecem Dunărea. E lung de 2,5 kilometri. E o adevărată minune și mândrie a țării. A fost făcut pe vremea regelui Carol. Ingineri străini vin să-l vadă și să-l admire.

Ne apropiem de Constanța. Iată marea! O, ce deosebire între marea din cărțile de geografie și cea pe care o vezi cu ochii!

Fiorul călătoriei ne străbate și mai mult sufletul, văzând marea și vapoarele umblând pe ea.

Plecarea din Constanța

Suntem în Constanța. Ne luăm bagajele și plecăm spre port. Iată, vaporul ne așteaptă fumegând. Vălmășag mare în port. Mulțime mare de oameni în fața vaporului. E timpul îmbarcării. Cei mai mulți au și îmbarcat. Noi suntem cei din urmă care am sosit. Trecem pe la vamă. Prin bunăvoința stăpânirii, scăpăm de un control mai aspru. Ne suim în vapor.

Ni s-a dat vaporul cel mai mare și mai frumos pe care-l are țara noastră: vaporul numit «Împăratul Traian», o adevărată mândrie a țării noastre. Ne suim în el și începem a ne întreba câți suntem și cine suntem cei care plecăm. Aflăm că au sosit pelerini din toată țara și din toate tagmele: preoți, profesori, călugări și alți mulți cărturari. Sunt însă și foarte mulți oameni din popor: bărbați și femei în port de la țară. Îndeosebi se văd mulți țărani din Bucovina.

Întâlnesc pe zeloșii cititori ai foii «Lumina Satelor» din Câmpulung, în frunte cu preotul lor, Gh. Rotariu. Întâlnesc și pe alți prieteni ai gazetei. Alături de Î.P.S. Sa, Mitropolitul Nicolae, conducătorul pelerinajului, avem între noi și pe Prea Sfințitul Episcop din Ismail, Iustinian Teculescu. Înainte de plecare, spre amintire istorică, se fotografiază vaporul și grupul pelerinilor.

Plecarea din Constanța s-a făcut la ora 6 după-amiază, cu o măreție înduioșătoare până la lacrimi. Când s-a apropiat ceasul plecării, toți călătorii, în frunte cu Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, ne-am strâns pe bordul vaporului și am început să cântăm cu glas înalt troparul „Împărate Ceresc, Mângâietorule...”, „Bine ești cuvântat, Hristoase, Dumnezeule, Cela ce preaînțelepți pe pescari i-ai arătat...”.

Ochii tuturor erau scăldați în lacrimi. Împreună cu noi cântă și publicul de sute de oameni care se strânseseră în port. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, rostește cu glas înalt ecteniile și rugăciunea plecării în călătorie: „Pentru cei ce umblă pe ape și călătoresc și pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm...”.

Ce plină de fior e această rugăciune aici, în fața valurilor mării! Abia aici simți cu adevărat înțelesul ei.

Stăm cu toții în genunchi și cu ochii plini de lacrimi. Fiecare ne dăm seama de lunga călătorie ce o începem și ne gândim la scumpii noștri pe care i-am lăsat acasă; ne întărește însă gândul că ne-au pornit în această călătorie dorul și dorința fierbinte de a vedea și săruta locurile sfinte pe unde a umblat, a învățat, a pătimit și a murit pentru noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În această vreme, puntea vaporului se ridică. Ni s-a rupt legătura cu uscatul, cu țara, cu pământul. Vaporul fluieră și fluierul lui sfâșie văzduhul și inima noastră. Vaporul începe a se depărta de la țărm, încet-încet... Noi cântăm înainte: „Împărate Ceresc...”, „Bine ești cuvântat, Hristoase Dumnezeule...” și vaporul se depărtează mereu de uscat...

De pe țărm fâlfâie sute de batiste albe și de la noi se ridică altele, în semn de rămas bun. În sunetul cântărilor religioase, apucăm în largul mării.

Personalul vaporului spune că o așa plecare măreață și înălțătoare de suflete încă n-a mai văzut portul Constanța.

Vaporul spintecă valurile, alunecând tot mai repede. Plutim spre Ierusalim, spre Locurile Sfinte. După ce ne ștergem lacrimile despărțirii de țara și pământul nostru, încep cunoștințele și conversațiile pe bordul vaporului. Avem un dar de vreme limpede, caldă și liniștită. Toți călătorii suntem în cea mai bună dispoziție trupească și sufletească. Cercetăm cu deamănuntul vaporul «Împăratul Traian». E o mândrie cu care putem sta în fața străinătății. Are și un fluierat special: muget de leu. (Durere, la trei ani după această călătorie, vaporul s-a izbit de niște stânci lângă Tuzla și nu s-a mai putut reface. A fost vândut).

Peste tot, vapoarele noastre de călători sunt vestite în întreg Orientul. Sunt colorate în alb, curate și frumoase, de parcă-s niște porumbei ai mărilor. În ce privește confortul și curățenia, nici un vapor străin din Orient nu poate sta alături de vapoarele noastre. De ce? Pentru că vapoarele noastre de călători nu se încălzesc cu cărbuni, ci cu păcură; hornurile nu fac fum și murdărie, pe când vapoarele străine sunt încărcate și înnegrite de cenușa fumului din hornuri. Toți străinii țin să călătorească cu vapoarele noastre românești.

Comandantul vaporului ne spune lucruri interesante despre Marea Neagră. Adâncimile acestei mări, de la 200 de metri încolo, sunt otrăvite. Nu poate trăi nici o vietate în ele. De ce? Pentru că Marea Neagră are o legătură prea mică cu mările cele mari prin strâmtoarea Dardanelelor. Apele din adâncimi nu se pot primeni de-ajuns. Și încă un amănunt aflăm: Marea Neagră e o mare vestit de îndărătnică. O sută de zile din cele 365, câte sunt într-un an, sunt zile de furtună. Ne pune pe gânduri această noutate.

A sosit seara. După oboseala zilei, ne pregătim de odihnă. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, cercetează călătorii în cabinele lor și se interesează special despre fiecare dintre noi.

Ne culcăm. Oboseala ne adoarme repede. Dar pe la miezul nopții, un cap se ridică în sus. Și apoi altul și altul. Ne uităm mirați unii la alții. Parcă am fi după o noapte de chef, așa suntem de schimonosiți la față. Simțim că vaporul se leagănă, iar acest legănat îl simțim și prin cele dinlăuntru ale noastre. În cabină s-a prea încălzit.

Ne ridicăm să ieșim afară. Ne clătinăm pe picioare, de parcă am fi beți. Cabina pare o casă plină cu oameni care se scoală după un chef. Ne dăm seama că acesta e așa-numitul „rău de mare”. Încă nu ne-a cuprins, dar își arată puterea. Ieșim la aer și îndată ne venim în fire. Cel mai bun leac contra răului de mare e aerul proaspăt.

Iată, se ivesc zorile. Intrăm în Bosfor, în marea cea frumoasă de care se leagă atâtea amintiri. Ca niște porumbei albi se văd în depărtare bărcile pescarilor. Coasta Europei stă acum față în față cu coasta Asiei. Câte un far luminos strălucește de fiecare parte. Locuri rele și neproductive se văd pe ambele coaste. De pe țărmuri se ivesc din pământ guri de oțel. Sunt tunuri cu care e întărită intrarea spre Țarigrad.

Iată, se ivește în zare Constantinopolul. Autoritățile turcești ne ies în cale și ne fac controlul pașapoartelor. Constantinopolul are o priveliște minunată. Așezat sus, pe două coline, plin cu turnuri de minarete turcești și plin de case zidite tot în etaj, el apare cu adevărat ca o panoramă. Pe aici și casele din lemn, toate, sunt îngrămădiri înalte cu câteva etaje. Din depărtare, ele apar ca niște case-jucării, îngrămădite una peste alta.

În port, o pădure de catarge. În toate părțile, vapoare și bărci. Vaporul nostru își sloboade mugetul lui de leu. Tot portul se cutremură. Mulțime mare de turci și alte națiuni se strâng să vadă sosirea noastră.

În Constantinopol am rămas ziua întreagă. Am vizitat Patriarhia Ortodoxă, Biserica «Sf. Sofia» și tot ce era de însemnătate mai mare. Despre acestea voi scrie mai pe larg cu alt prilej. Acum voi continua cu călătoria pe apă, pentru a ajunge cât mai curând spre ținta călătoriei: Ierusalimul și Locurile Sfinte.

Din Constantinopol plecarăm în după-amiaza zilei de 23 septembrie. La plecare, cântăm iarăși în cor: „Bine ești cuvântat, Hristoase Dumnezeule...”, și alte cântări religioase. Mulțime mare de turci și călătorii vapoarelor străine ne urmăresc cu privirea lor. Avem o vreme admirabilă și, de pe vapor, o priveliște minunată. Înspre marginea orașului vedem ruinele unei fortărețe. Aflăm că pe acel loc au fost închiși și decapitați Brâncoveanu Constantin și fiii săi. Încet-încet apucăm iarăși în largul mării. Intrăm în Marea Marmara, o mare frumoasă, cu apele ca niște oglinzi strălucitoare.

Din ce înaintăm, vremea e tot mai caldă. Toată lumea e afară pe bord. Vremea caldă și plăcută ne îndeamnă să dormim și noaptea afară pe bord. Mulți dintre cărturari călătorim la clasa a treia, alături cu oamenii din popor. Când sosește seara, cei din clasa a treia căutăm loc de culcuș afară, pe bord. Unii se așază pe bănci, alții pe niște ridicături, alții se suie în catul al doilea al bordului. Se așază oamenii ca la ei acasă prin podurile șurii. Noaptea târziu, vaporul parcă e o șură uriașă ce plutește peste apă cu oameni care dorm prin podurile ei. Dimineața, unii spun că s-au visat pe acasă și, ca o minune, unii spuneau că au auzit și cocoșii cântând. Pe urmă s-a adeverit că „minunea” erau galițele ce le avea vaporul într-un coteț în catul al doilea.

În noaptea aceasta, am trecut prin strâmtorile Dardanelelor. În ziua următoare, intrăm în așa-numitul arhipelag al Mării Egee, adică un șirag de insule mai mari și mai mărunte, printre care trece vaporul. Încă de pe aici încep a se ivi locuri de însemnătate creștină. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, a avut în acest loc bunul gând de a strânge pe călători în jurul său și a le explica însemnătatea locurilor pe unde trecem.

Am trecut mai întâi pe lângă Troada - Troia cea vestită - unde s-au luptat odinioară grecii cu troienii. Mai jos, pe lângă insula Samos, dăm de locurile pe unde Apostolul Pavel și-a făcut călătoriile sale. În fața noastră, la răsărit, avem Asia Mică, cu Efesul, Colose, Miletul și alte locuri de amintire creștină, iar la asfințit avem Grecia cu Tesalonicul, Filipi, cu Corintul și corintenii din epistolele Apostolului Pavel. De două ori a străbătut Apostolul Pavel întreagă Asia Mică și, venind prin Efes, a trecut marea prin acest loc, ducându-se la Corint, în Grecia de azi. Ne putem închipui ce călătorie grea și uriașă a fost aceasta. Pe aici a trecut mai întâi Evanghelia în Europa noastră și pe aici au trecut și epistolele Apostolului Pavel, trimise către Corinteni, Filipeni, Tesaloniceni.

Înaintând mai departe, se ivește în zare insula Patmos, unde Evanghelistul Ioan a scris, în exil, Apocalipsa. Plină de măreție se vede și din depărtare această insulă. Stâncile ei albe și ascuțite, ce strălucesc în lumina soarelui, parcă spun și ele că acolo a descoperit Dumnezeu taine mari și adânci.

O ușoară adiere de vânt alunecă peste fața limpede a mării. Mi se părea că în această adiere aud cuvintele Domnului pe care Duhul Sfânt le-a pus în gura lui Ioan, pe insula Patmos: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul... Iată, vin curând și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale... Amin, vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22, 12-21). Vino, Iisuse Doamne, căci lumea se scufundă în păcate și fărădelegi!

Apropiindu-ne de insula Rodos, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, arată că pe aici a trecut Apostolul Pavel în cea mai lungă călătorie, când a fost dus legat în lanțuri, din Ierusalim la Roma, pe apă. Spre mărturie despre greutățile acestei călătorii, Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, citește capitolele 27 și 28 din Faptele Apostolilor, unde se află descrisă pe larg această călătorie. Poporul ascultă cu fior sufletesc istoria acestei călătorii.

Încheiem citirea biblică prin cântarea „Doamne al Puterilor, fii cu noi!”. Eu stau mereu sub fiorul călătoriilor și ostenelilor Apostolului Pavel. În glasul cântării noastre parcă aud cuvintele lui Pavel: „Fraților, nu voiesc ca voi să nu știți de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură, peste puteri am fost îngreuiați, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viață...” (2 Cor 1, 8). Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc prin câte „osteneli, bătăi, închisori, primejdii de moarte”... (2 Cor 11, 23-27) a dus și a purtat Apostolul Pavel Cuvântul lui Dumnezeu, iar creștinii de azi stau nepăsători față de acest Cuvânt și față de lucrul mântuirii sufletești.

Vremea liniștită și frumoasă ne-a scăpat de așa-numitul «rău de mare». Totuși sunt câțiva care încep a avea predispoziție spre această boală. La o zi după plecarea din Constantinopol, încep a se ivi fețe palide. Sunt cei care au aplecare spre răul de mare. Nu toți capătă boala aceasta. Atârnă de firea omului.

Pe măsură ce înaintăm spre răsărit, dăm de o lume mai caldă, parcă e o altă lume, cu un alt soare, mai cald și mai luminos. Începem să simțim că hainele noastre sunt prea groase pentru clima de aici.