Rândunica și puișorii ei
Pr. Iosif Trifa - Căutăți la păsările cerului
Uitați-vă la cuibul rândunelelor. Ce minunată învățătură sufletească veți afla și aici!
Rândunica își crește repede puii și se gătește de zborul cel mare din toamnă. Hrănindu-și puișorii, parcă le zice:
- Siliți-vă, dragii mamei, să creșteți repede, căci n-avem aici casă stătătoare... La toamnă, noi trebuie să zburăm de aici într-o altă lume.
- Cum, mamă dragă, noi nu rămânem aici, în casa asta?
- Nu, dragii mei, noi nu vom rămâne aici. Când va veni frigul, noi vom zbura într-o lume mai bună, unde nu-i iarnă niciodată și unde pomii întruna sunt verzi... Învățați-vă, dragii mamei, să zburați. Încercați-vă și vă întăriți mereu aripile, căci ca mâine va trebui să facem o cale lungă, lungă...
Așa e și viața noastră. O pregătire pentru călătoria cea mare.
Când vine toamna, când vine iarna vieții (moartea), noi trebuie să zburăm într-o altă lume, într-o lume minunată, unde pomii înfloresc de douăsprezece ori pe an și unde apele-s vii (Apoc 22, 2). Viața noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie. Noi trebuie să creștem repede în cele sufletești (2 Petru 3, 18). Noi trebuie să ne încercăm mereu aripile credinței și ale rugăciunii. Noi trebuie să stăm totdeauna gata de zbor pentru calea și călătoria cea lungă a veșniciei, căci „noi suntem străini și călători pe pământ” (Evr 11, 13) și nu avem aici casă stătătoare, ci o așteptăm pe cea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu (Evr 11, 10).
Însă, vai, cei mai mulți creștini nici habar nu au de aceste lucruri. Îi prinde „toamna”, îi prinde moartea, fără aripi sufletești.
De când eram prunc în casa părintească, îmi aduc aminte de un lucru duios. Când a sosit timpul să plece rândunica de sub streașina casei noastre, un puișor n-a putut pleca. Din ceva pricină nu i se dezvoltaseră aripile. Sărmanul! A trebuit să se despartă de mama și de frații lui. Ce despărțire jalnică va fi fost aceasta; cum va fi strigat în urma lor: „Nu mă lăsați... luați-mă și pe mine...”
Dar totul era în zadar. El nu putea fi ajutat, pentru că n-avea aripi.
Nouă ni s-a făcut milă de el. L-am luat în casă; l-am îngrijit ca pe un mic orfan, dar când a sosit iarna s-a stins. N-a putut suporta clima cea aspră de iarnă.
În chipul acesta vor fi și cei pe care moartea îi va afla fără aripi sufletești. Ei vor vedea pe alții zburând spre țara veșniciei... vor striga disperați în urma lor: Nu mă lăsați, luați-mă și pe mine... Dar totul va fi în zadar. Ei vor rămâne în pierzare veșnică, pentru că nu și-au câștigat aripi sufletești.
Postul pitpalacului
Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăiește în holda de grâu. Pe vremea secerișului, când are hrană din belșug, se îngrașă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.
Și totuși, când vine toamna, fiind și el pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii și mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi, așa că, îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe „post”. Mănâncă numai grăunțe slabe și puține. Și slăbește. Astfel, pe când sosește vremea zborului, e o pasăre ușoară ce poate birui călătoria cea lungă. Același lucru îl face și cocorul.
Fratele Oprișan, tâlcuind acest post, scrie:
Și noi mergem către o țară de primăvară veșnică! Postul e făcut să ne aducă aminte tocmai de călătoria spre cer.
Zborul nostru într-acolo se face tot pe două aripi, ca și al păsărilor: una e aripa rugăciunii și alta, a postului.
De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom cădea, sub greutatea „lutului”, în marea moartă a vieții. Fără post nu vom ajunge la limanul mântuirii! Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta abstinență”. Postirea de la ale mâncării și ale băuturii, care duc în ispită. Postire deplină, va să zică. Înfrânare de la ambiții, de la deșertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfâșierea hainei, ci „sfâșierea inimii” ne cere Domnul, pentru a putea face călătoria spre țara primăverii noastre!
Pasărea paradisului
În țările calde trăiește așa-numita pasăre a paradisului. E vestită pentru frumusețea penelor ei.
Această pasăre are o însușire deosebită: ea zboară totdeauna potrivnic vânturilor și furtunilor. Nu se lasă dusă de vânt, ci zboară totdeauna contra vântului.
Așa e și creștinul cel adevărat. El zboară contra vânturilor și bântuielilor acestei lumi. El nu se lasă dus de vântul ispitelor, ci zboară contra acestui vânt pierzător.
Și mai are păsarea paradisului o însușire deosebită. De câte ori i se murdăresc penele ei cele mândre, se retrage mâhnită, se ascunde și nu se mai ivește până nu i s-au curățat iar penele-i de aur.
Ce bine ar fi dacă am face și noi așa, de câte ori ne murdărim sufletul cu păcatele!
Aripile păsărilor
Ceea ce sunt aripile pentru păsări, aceea este rugăciunea pentru un creștin adevărat. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufletești să ne ridicăm sufletește spre cer, spre Dumnezeu. Rugăciunea este o putere tainică ce ne „scoate din lume” (In 17, 16) și ne leagă cu cerul, cu veșnicia, cu Dumnezeu.
Pasărea nu zboară întruna, dar e gata oricând de zburat. Un creștin adevărat e gata oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la termene, seara și dimineața, ci se roagă - cu gândul și cu vorba - în toată vremea și în tot locul. Viața lui e o viață de rugăciune.
Pentru o pasăre nu există o nenorocire mai mare decât săși piardă aripile. Când și-a pierdut aripile, și-a pierdut viața. E totdeauna gata de a fi omorâtă fie de oameni, fie de animale. Am văzut odată o pasăre cu aripile frânte. Repede s-a ivit un câine și a înșfăcat-o.
Așa e și un creștin care și-a pierdut aripile rugăciunii. Câinele diavol îl prinde și îl omoară cu înlesnire.
Nu cântă păsările care își fac cuibul pe pământ
Păsările care își fac cuibul pe pământ nu sunt cântărețe și nici nu pot zbura la înălțime (fazanul, prepelița, pitpalacul, cocoșul de munte etc.). Numai păsările care își fac cuibul sus, în arbori, sunt bune cântărețe. Ciocârlia cântă numai când se desparte de pământ și se înalță sus spre cer. Cântă în plin zbor spre cer...
Așa e și cu viața noastră cea duhovnicească. Un creștin care își are „cuibul” pe pământ, un creștin care e legat cu totul de pământ, de grijile și poftele acestei lumi, acela nu poate nici „zbura” și nici „cânta”.
Un creștin „cântător” și „zburător” e numai acela care își are „cuibul” sus, care se desprinde de pământ, de duhul acestei lumi, și se ridică în lumina și slava vieții celei duhovnicești. Creștinul cel adevărat e ca ciocârlia; cântă, înălțându-se spre cer. Cântă în plin „zbor” spre cer, spre lumină...
Iar dacă totuși cuibul cel de sus e bătut de vânturi și furtuni - o, apoi poate că și pentru asta cântă păsările din el. Eu mă gândesc și la „cuibușorul” vieții mele. Dacă n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi” și „furtuni”, azi n-ar cânta „păsările” de la Oastea Domnului.
...Nu cântă nici cele ce trăiesc în zgomot
Iată apoi și altă constatare din viața păsărilor cântătoare: nu sunt bune cântărețe nici păsările care trăiesc pe lângă mări și ape (pescărușul, barza, rața etc.). Vuietul valurilor împiedică mereu cântarea lor. Așișderea și păsările care trăiesc în stoluri (graurii, vrăbiile etc.), nu sunt bune cântărețe, pentru că glasul se pierde în ciorovăielile mulțimii. Păsările cântă numai în liniștea câmpiilor și a pădurilor.
Așa e și cu viața noastră cea duhovnicească. Un creștin care trăiește în vuietul valurilor acestei lumi nu va putea fi niciodată un bun „cântăreț”. Și nici cel care trăiește în ciorovăiala așa-numitei „societăți”. Numai ieșind din vuietul acestei lumi și numai intrând în liniștea și pacea pe care le dă Evanghelia vom începe să „cântăm”.
...Nu cântă nici cele ce se hrănesc cu carne
Și, de încheiere, încă una: toate păsările care trăiesc cu carne și mortăciuni dau glasurile cele mai urâte (corbii, ciorile etc.).
Aceștia sunt creștinii care se hrănesc cu „hoiturile” și „mortăciunile” acestei lumi și pe care îi auzi „croncănind” de prin cele cârciumi.
Să căutăm deci la păsările cerului! Ne sunt și ele o predică vie.
Ciocârlia
Ciocârlia se înalță în soare și în lumină cântând. Așa e și creștinul cel adevărat. Simte o lipsă și o plăcere sufletească să-și desfacă mereu aripile rugăciunii și ale cântării și să se înalțe cu ele spre cer, spre Dumnezeu...
Ciocârlia parcă se pierde în înălțarea ei spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciunea cea adevărată, sunt clipe binecuvântate în care parcă am rupt-o cu pământul, cu lumea... În care parcă „ne pierdem” în lumea și lumina cea tainică a cerului.
Odată, ieșind la soare pe câmp, am văzut niște copii care prinseseră o pasăre și, legând-o cu o ață subțire de un picior, îi dăduseră drumul să zboare. Păsărica zbura fericită spre cer, spre înălțimile cerești, dar zborul ei ținea numai atât cât era ața. Copiii o trăgeau înapoi. Dar când i-au dat drumul a treia oară, ața s-a rupt și păsărica s-a pierdut în înălțimile cerului.
Așa e și cu noi. În firea noastră trebuie să fie înălțarea, zborul spre cele sufletești și cerești. Lumea și lutul de pe noi ne țin însă legați de pământ, dar va veni odată ceasul binecuvântat când vom scăpa și de ultimele legături ale pământului.
Eu, de câte ori mă rog în duh și cu duh, simt că numai o ață subțire mă mai ține legat de lume... mă simt în înălțimile cele cerești... aud parcă muzica cerului.
O, vine ceasul binecuvântat când se va rupe și ața aceasta și voi scăpa cu totul la Tine, Doamne!
Alții se îngrozesc de ceasul morții: eu îl aștept cu drag. Moartea va tăia și ultima ață ce mă mai ține legat de lumea aceasta și de lutul acesta „mult pătimitor”.
O rugăciune în pădure
Cât de minunate sunt, o Doamne, toate lucrurile mâinilor Tale! Cât de minunată este și această pădure! Îmi aplec genunchii și aici, în fața Ta, pentru că și aici este o biserică a Ta; o biserică măreață unde se face slujbă neîncetat pentru slava Ta... Unde brazii freamătă veșnic un freamăt ceresc, iar păsările Te slăvesc neîncetat prin cântările lor.
Și, o, ce predică minunată aud eu aici! Bradul, care crește drept spre cer, parcă mă mustră pentru strâmbăturile vieții mele. Iar păsările care Te slăvesc neîncetat (și Tu, Doamne, Te îngrijești de hrana lor) parcă mă mustră pentru puțina mea credință, pentru veșnicele mele îngrijorări și alergări! Cântările de slavă, de care răsună pădurea aceasta, parcă mă întreabă de ce eu, cea mai aleasă făptură a Ta, sunt o făptură mută. De ce nu-Ți cânt și eu neîncetat cântări și rugăciuni de slavă Ție. O Doamne, Tu-mi grăiești și aici, în pădure, printr-un glas tot atât de puternic ca și cel din Biblie.
O Doamne, dă vieții mele celei duhovnicești ceva din fiorul cel tainic ce este în pădure; dă-mi creșterea cea dreaptă a bradului; dă-mi din aerul curat ce este aici; dă-mi din cântecul păsărilor, dă-mi din izvoarele apelor limpezi... Toată viața mea să curgă spre Tine, spre marea Vieții, așa cum izvoarele de aici curg năvalnic și nu se opresc până la mare.
Fă-mă și pe mine, Doamne, o păsărică ce n-are grijă de nimic, ce n-are nici o altă grijă decât să-Ți cânte neîncetat Ție.
Toată viața mea să fie un cântec necurmat de slavă Ție.
Fă, o Doamne, din toți ostașii Tăi niște păsări cântătoare. Oastea Ta să fie o tainică pădure ce răsună veșnic de cântecele noastre de slavă Ție. Amin.