Rândunica şi puişorii ei

Uitaţi-vă la cuibul rândunelelor. Ce minunată învăţătură sufletească veţi afla şi aici!

Rândunica îşi creşte repede puii şi se găteşte de zborul cel mare din toamnă. Hrănindu-şi puişorii, parcă le zice:

- Siliţi-vă, dragii mamei, să creşteţi repede, căci n-avem aici casă stătătoare... La toamnă, noi trebuie să zburăm de aici într-o altă lume.

- Cum, mamă dragă, noi nu rămânem aici, în casa asta?

- Nu, dragii mei, noi nu vom rămâne aici. Când va veni frigul, noi vom zbura într-o lume mai bună, unde nu-i iarnă niciodată şi unde pomii întruna sunt verzi... Învăţaţi-vă, dragii mamei, să zburaţi. Încercaţi-vă şi vă întăriţi mereu aripile, căci ca mâine va trebui să facem o cale lungă, lungă...

Aşa e şi viaţa noastră. O pregătire pentru călătoria cea mare.

Când vine toamna, când vine iarna vieţii (moartea), noi trebuie să zburăm într-o altă lume, într-o lume minunată, unde pomii înfloresc de douăsprezece ori pe an şi unde apele-s vii (Apoc 22, 2). Viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie. Noi trebuie să creştem repede în cele sufleteşti (2 Petru 3, 18). Noi trebuie să ne încercăm mereu aripile credinţei şi ale rugăciunii. Noi trebuie să stăm totdeauna gata de zbor pentru calea şi călătoria cea lungă a veşniciei, căci „noi suntem străini şi călători pe pământ” (Evr 11, 13) şi nu avem aici casă stătătoare, ci o aşteptăm pe cea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evr 11, 10).

Însă, vai, cei mai mulţi creştini nici habar nu au de aceste lucruri. Îi prinde „toamna”, îi prinde moartea, fără aripi sufleteşti.

De când eram prunc în casa părintească, îmi aduc aminte de un lucru duios. Când a sosit timpul să plece rândunica de sub streaşina casei noastre, un puişor n-a putut pleca. Din ceva pricină nu i se dezvoltaseră aripile. Sărmanul! A trebuit să se despartă de mama şi de fraţii lui. Ce despărţire jalnică va fi fost aceasta; cum va fi strigat în urma lor: „Nu mă lăsaţi... luaţi-mă şi pe mine...”

Dar totul era în zadar. El nu putea fi ajutat, pentru că n-avea aripi.

Nouă ni s-a făcut milă de el. L-am luat în casă; l-am îngrijit ca pe un mic orfan, dar când a sosit iarna s-a stins. N-a putut suporta clima cea aspră de iarnă.

În chipul acesta vor fi şi cei pe care moartea îi va afla fără aripi sufleteşti. Ei vor vedea pe alţii zburând spre ţara veşniciei... vor striga disperaţi în urma lor: Nu mă lăsaţi, luaţi-mă şi pe mine... Dar totul va fi în zadar. Ei vor rămâne în pierzare veşnică, pentru că nu şi-au câştigat aripi sufleteşti.

Postul pitpalacului

Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea secerişului, când are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.

Şi totuşi, când vine toamna, fiind şi el pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii şi mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi, aşa că, îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe „post”. Mănâncă numai grăunţe slabe şi puţine. Şi slăbeşte. Astfel, pe când soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară ce poate birui călătoria cea lungă. Acelaşi lucru îl face şi cocorul.

Fratele Oprişan, tâlcuind acest post, scrie:

Şi noi mergem către o ţară de primăvară veşnică! Postul e făcut să ne aducă aminte tocmai de călătoria spre cer.

Zborul nostru într-acolo se face tot pe două aripi, ca şi al păsărilor: una e aripa rugăciunii şi alta, a postului.

De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom cădea, sub greutatea „lutului”, în marea moartă a vieţii. Fără post nu vom ajunge la limanul mântuirii! Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta abstinenţă”. Postirea de la ale mâncării şi ale băuturii, care duc în ispită. Postire deplină, va să zică. Înfrânare de la ambiţii, de la deşertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfâşierea hainei, ci „sfâşierea inimii” ne cere Domnul, pentru a putea face călătoria spre ţara primăverii noastre!

Pasărea paradisului

În ţările calde trăieşte aşa-numita pasăre a paradisului. E vestită pentru frumuseţea penelor ei.

Această pasăre are o însuşire deosebită: ea zboară totdeauna potrivnic vânturilor şi furtunilor. Nu se lasă dusă de vânt, ci zboară totdeauna contra vântului.

Aşa e şi creştinul cel adevărat. El zboară contra vânturilor şi bântuielilor acestei lumi. El nu se lasă dus de vântul ispitelor, ci zboară contra acestui vânt pierzător.

Şi mai are păsarea paradisului o însuşire deosebită. De câte ori i se murdăresc penele ei cele mândre, se retrage mâhnită, se ascunde şi nu se mai iveşte până nu i s-au curăţat iar penele-i de aur.

Ce bine ar fi dacă am face şi noi aşa, de câte ori ne murdărim sufletul cu păcatele!

Aripile păsărilor

Ceea ce sunt aripile pentru păsări, aceea este rugăciunea pentru un creştin adevărat. Rugăciunea cea adevărată ne dă aripi sufleteşti să ne ridicăm sufleteşte spre cer, spre Dumnezeu. Rugăciunea este o putere tainică ce ne „scoate din lume” (In 17, 16) şi ne leagă cu cerul, cu veşnicia, cu Dumnezeu.

Pasărea nu zboară întruna, dar e gata oricând de zburat. Un creştin adevărat e gata oricând de rugăciune. Nu se roagă numai la termene, seara şi dimineaţa, ci se roagă - cu gândul şi cu vorba - în toată vremea şi în tot locul. Viaţa lui e o viaţă de rugăciune.

Pentru o pasăre nu există o nenorocire mai mare decât săşi piardă aripile. Când şi-a pierdut aripile, şi-a pierdut viaţa. E totdeauna gata de a fi omorâtă fie de oameni, fie de animale. Am văzut odată o pasăre cu aripile frânte. Repede s-a ivit un câine şi a înşfăcat-o.

Aşa e şi un creştin care şi-a pierdut aripile rugăciunii. Câinele diavol îl prinde şi îl omoară cu înlesnire.

Nu cântă păsările care își fac cuibul pe pământ

Păsările care îşi fac cuibul pe pământ nu sunt cântăreţe şi nici nu pot zbura la înălţime (fazanul, prepeliţa, pitpalacul, cocoşul de munte etc.). Numai păsările care îşi fac cuibul sus, în arbori, sunt bune cântăreţe. Ciocârlia cântă numai când se desparte de pământ şi se înalţă sus spre cer. Cântă în plin zbor spre cer...

Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care îşi are „cuibul” pe pământ, un creştin care e legat cu totul de pământ, de grijile şi poftele acestei lumi, acela nu poate nici „zbura” şi nici „cânta”.

Un creştin „cântător” şi „zburător” e numai acela care îşi are „cuibul” sus, care se desprinde de pământ, de duhul acestei lumi, şi se ridică în lumina şi slava vieţii celei duhovniceşti. Creştinul cel adevărat e ca ciocârlia; cântă, înălţându-se spre cer. Cântă în plin „zbor” spre cer, spre lumină...

Iar dacă totuşi cuibul cel de sus e bătut de vânturi şi furtuni - o, apoi poate că şi pentru asta cântă păsările din el. Eu mă gândesc şi la „cuibuşorul” vieţii mele. Dacă n-ar fi bătut în el atâtea aspre „vânturi” şi „furtuni”, azi n-ar cânta „păsările” de la Oastea Domnului.

...Nu cântă nici cele ce trăiesc în zgomot

Iată apoi şi altă constatare din viaţa păsărilor cântătoare: nu sunt bune cântăreţe nici păsările care trăiesc pe lângă mări şi ape (pescăruşul, barza, raţa etc.). Vuietul valurilor împiedică mereu cântarea lor. Aşişderea şi păsările care trăiesc în stoluri (graurii, vrăbiile etc.), nu sunt bune cântăreţe, pentru că glasul se pierde în ciorovăielile mulţimii. Păsările cântă numai în liniştea câmpiilor şi a pădurilor.

Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Un creştin care trăieşte în vuietul valurilor acestei lumi nu va putea fi niciodată un bun „cântăreţ”. Şi nici cel care trăieşte în ciorovăiala aşa-numitei „societăţi”. Numai ieşind din vuietul acestei lumi şi numai intrând în liniştea şi pacea pe care le dă Evanghelia vom începe să „cântăm”.

...Nu cântă nici cele ce se hrănesc cu carne

Şi, de încheiere, încă una: toate păsările care trăiesc cu carne şi mortăciuni dau glasurile cele mai urâte (corbii, ciorile etc.).

Aceştia sunt creştinii care se hrănesc cu „hoiturile” şi „mortăciunile” acestei lumi şi pe care îi auzi „croncănind” de prin cele cârciumi.

Să căutăm deci la păsările cerului! Ne sunt şi ele o predică vie.

Ciocârlia

Ciocârlia se înalţă în soare şi în lumină cântând. Aşa e şi creştinul cel adevărat. Simte o lipsă şi o plăcere sufletească să-şi desfacă mereu aripile rugăciunii şi ale cântării şi să se înalţe cu ele spre cer, spre Dumnezeu...

Ciocârlia parcă se pierde în înălţarea ei spre soare, spre cer, spre lumină. În rugăciunea cea adevărată, sunt clipe binecuvântate în care parcă am rupt-o cu pământul, cu lumea... În care parcă „ne pierdem” în lumea şi lumina cea tainică a cerului.

Odată, ieşind la soare pe câmp, am văzut nişte copii care prinseseră o pasăre şi, legând-o cu o aţă subţire de un picior, îi dăduseră drumul să zboare. Păsărica zbura fericită spre cer, spre înălţimile cereşti, dar zborul ei ţinea numai atât cât era aţa. Copiii o trăgeau înapoi. Dar când i-au dat drumul a treia oară, aţa s-a rupt şi păsărica s-a pierdut în înălţimile cerului.

Aşa e şi cu noi. În firea noastră trebuie să fie înălţarea, zborul spre cele sufleteşti şi cereşti. Lumea şi lutul de pe noi ne ţin însă legaţi de pământ, dar va veni odată ceasul binecuvântat când vom scăpa şi de ultimele legături ale pământului.

Eu, de câte ori mă rog în duh şi cu duh, simt că numai o aţă subţire mă mai ţine legat de lume... mă simt în înălţimile cele cereşti... aud parcă muzica cerului.

O, vine ceasul binecuvântat când se va rupe şi aţa aceasta şi voi scăpa cu totul la Tine, Doamne!

Alţii se îngrozesc de ceasul morţii: eu îl aştept cu drag. Moartea va tăia şi ultima aţă ce mă mai ţine legat de lumea aceasta şi de lutul acesta „mult pătimitor”.

O rugăciune în pădure

Cât de minunate sunt, o Doamne, toate lucrurile mâinilor Tale! Cât de minunată este şi această pădure! Îmi aplec genunchii şi aici, în faţa Ta, pentru că şi aici este o biserică a Ta; o biserică măreaţă unde se face slujbă neîncetat pentru slava Ta... Unde brazii freamătă veşnic un freamăt ceresc, iar păsările Te slăvesc neîncetat prin cântările lor.

Şi, o, ce predică minunată aud eu aici! Bradul, care creşte drept spre cer, parcă mă mustră pentru strâmbăturile vieţii mele. Iar păsările care Te slăvesc neîncetat (şi Tu, Doamne, Te îngrijeşti de hrana lor) parcă mă mustră pentru puţina mea credinţă, pentru veşnicele mele îngrijorări şi alergări! Cântările de slavă, de care răsună pădurea aceasta, parcă mă întreabă de ce eu, cea mai aleasă făptură a Ta, sunt o făptură mută. De ce nu-Ţi cânt şi eu neîncetat cântări şi rugăciuni de slavă Ţie. O Doamne, Tu-mi grăieşti şi aici, în pădure, printr-un glas tot atât de puternic ca şi cel din Biblie.

O Doamne, dă vieţii mele celei duhovniceşti ceva din fiorul cel tainic ce este în pădure; dă-mi creşterea cea dreaptă a bradului; dă-mi din aerul curat ce este aici; dă-mi din cântecul păsărilor, dă-mi din izvoarele apelor limpezi... Toată viaţa mea să curgă spre Tine, spre marea Vieţii, aşa cum izvoarele de aici curg năvalnic şi nu se opresc până la mare.

Fă-mă şi pe mine, Doamne, o păsărică ce n-are grijă de nimic, ce n-are nici o altă grijă decât să-Ţi cânte neîncetat Ţie.

Toată viaţa mea să fie un cântec necurmat de slavă Ţie.

Fă, o Doamne, din toţi ostaşii Tăi nişte păsări cântătoare. Oastea Ta să fie o tainică pădure ce răsună veşnic de cântecele noastre de slavă Ţie. Amin.