Răspuns celor trei frați

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Încep această scrisoare de răspuns la întrebările pe care mi le-ați pus în felul acesta, cum încep numai rugăciunea cea mai cutremurătoare și cuvântul cel mai plin de înștiințări, fiindcă știu că-n Ziua Judecății fiecare dintre noi va trebui să dăm seama în fața lui Dumnezeu de orice cuvânt pe care l-am scos din gura noastră ori din condeiul nostru; cu-atât mai mult cu cât acest cuvânt privește mântuirea sau pierzarea mai multora. Voi căuta deci să vă răspund cât mai pe scurt și cât mai clar la cele trei mari îngrijorări de care ne scrieți, potrivit luminii pe care mi-a dat-o și mie Domnul Dumnezeul meu asupra poruncilor din Cuvântul Lui cel Sfânt, care sunt foarte hotărâte împotriva păcatului și foarte însemnate pentru fiecare dintre noi, mai ales pentru cei care răspundem nu numai de mântuirea noastră, ci și de-a altora.

Mai întâi fratelui care întreabă: „E vremea postului. Cum să ne purtăm noi față de Tainele Bisericii și față de înfrânare?”:

Frate, aceste două părți ale întrebării se întregesc una pe alta și depind una de cealaltă. Cine cunoaște Cuvântul Sfintei Scripturi și al Sfinților noștri Părinți duhovnicești nici nu mai pune astfel de întrebări, fiindcă asupra împlinirii lor nu mai are nici o îndoială. Dacă noi avem nașterea din nou, adică dacă avem ungerea Sfântului Duh, de care spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan capitolul 16, versetele 13 până la 15, ea ne călăuzește în tot adevărul. Sfântul Apostol Ioan spune limpede și la 1 Ioan capitolul 2 versetele 24 până la 29): „Ce ați auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce ați auzit de la început, voi veți rămâne în Fiul și în Tatăl. Și făgăduința pe care ne-a făcut-o El este aceasta: viața veșnică. V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă rătăcească. Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o da la El rămâne în voi și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămâneți în El, după cum v-a învățat ea.

Pentru ca atunci când Se va arăta El să avem îndrăzneală și, la venirea Lui, să nu rămânem de rușine și depărtați de El. Oricine trăiește în neprihănire este născut din El”.

Deci scurt: învățătura adevărată, credința adevărată și trăirea adevărată. Cine nu le are va rămâne de rușine și va fi depărtat de Iisus. Învățătura noastră de la început, așa cum am primit-o noi, așa a fost. Iar noi trebuie să rămânem în ce am auzit de la început. De la început știm că, în vremea sfântului post, fiecare dintre noi trebuie să împlinim cu o bucurie sfântă și plină de evlavie Taina Mărturisirii și Împărtășirii cu Cina Domnului, cu Trupul și Sângele Lui. Împărtășania aceasta cu Trupul și Sângele Sfânt ne-a poruncit-o și ne-a învățat-o El Însuși. Și ungerea pe care-o avem de la Duhul Sfânt ne-nvață s-o primim și s-o păstrăm cum am primit-o la nașterea noastră din nou. Și după cum ne-a învățat și Părintele nostru Iosif, care ne-a născut pe noi prin Evanghelie. Fie că o facem cu tot grupul frățesc din localitate, fie că o facem doi sau trei numai sau numai unul singur, după împrejurări, noi trebuie să împlinim această poruncă, fiindcă Mântuitorul nostru Iisus ne-a poruncit: „să faceți aceasta” (Lc 22, 19 și 1 Cor 11, 24). Și o facem, și trebuie să o facem cum o face Biserica noastră strămoșească, fără să mai adăugăm ori să scoatem și fără să ne mai îndoim cu privire la ceva niciodată. Ci dintr-o adâncă și evlavioasă încredințare asupra întregului adevăr al Tainei acesteia sfinte și mari.

Cu privire la semnul Sfintei Cruci, la fel, trebuie să fim bine încredințați că el are un sfânt temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Că are o mare însemnătate în felul cum ne rugăm și că el este o dovadă necesară credinței noastre. După cum înainte de nașterea noastră din nou, când eram fără viața și fără ungerea Duhului Sfânt, noi aveam o cruce fără Hristos, tot așa acum, când noi L-am aflat pe Domnul, nu mai trebuie să avem un Hristos fără Cruce. Deci nici Crucea fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.

Bineînțeles că Crucea nu-i numai semnul ei, dar Crucea este și semnul acesta. Cine cunoaște bine cuvântul Scripturii și are ungerea Duhului Sfânt, acela știe că acesta este adevărul și nu mai lasă loc în inima lui la nici o altă încredințare străină. Deci noi ne vom însemna cu acest semn sfânt la începutul fiecărei rugăciuni și la sfârșitul ei. La începutul fiecărei cuvântări în adunarea Domnului și la sfârșitul ei. Și ori de câte ori locul și momentul sfânt o va cere, noi vom face acest semn sfânt al Crucii cu toată evlavia și cu toată grija. Nu cu grabă, nici cu ușurință, ci cum am fi chiar în fața Domnului și Dumnezeului nostru, Căruia ne închinăm și în cinstea Căruia o facem. Oricine se îndoiește cade în ispită.

Cred că este limpede cu acest lucru; și despre înfrânare vom vorbi mai departe.

Apoi fratelui care întreabă despre alcool, dacă noi mai putem să-l folosim în vreo măsură ori în vreun fel, ori nu trebuie deloc:

Răspunsul la această întrebare se cuprinde mai larg și mai lămurit în porunca cea mare și necesară a înfrânării noastre.

De fapt, înfrânarea nu ni se poruncește numai în vremea postului, ci în orice vreme. Cine nu trăiește în neprihănire nu este neprihănit. Și cine nu este neprihănit și nu se străduiește să fie, acela nu va putea vedea Împărăția lui Dumnezeu. Singurul fel este acesta. Lucrul acesta este foarte clar și noi trebuie să fim de el toți puternic încredințați, fiindcă este scris în Evanghelia mântuirii noastre.

„Nu vă înșelați”, spune Cuvântul lui Dumnezeu în multe rânduri, „nu vă înșelați”... Nu vă înșelați, crezând că puteți fi și cu firea pământească, împlinind poftele ei, dar și cu neprihănirea și ungerea Duhului Sfânt. Cine este născut din Dumnezeu, acela nu păcătuiește conștient, fiindcă nu poate păcătui. Cine poate păcătui cu voia sa și cu plăcere, acela nu este născut din Dumnezeu ori a căzut din această naștere, dacă a avut-o.

Mulți frați și surori de-ai noștri nu citesc de-ajuns Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. De aceea ei se-nșeală cu privire la păcat și păcatul îi înșeală cu privire la mântuirea lor. Trebuie să citim Biblia! Trebuie să citim în fiecare zi și fiecare dintre noi Biblia, ca să ne pătrundem odată pe deplin de adevărul lui Dumnezeu și să cerem lumina lui Dumnezeu asupra celor citite, prin rugăciune puternică, pentru ca să nu rămână peste Cuvântul lui Dumnezeu, pentru noi, marama necunoașterii și a neînțelegerii. Ci această maramă să fie dată la o parte prin cunoașterea adevărului și prin trăirea lui.

Cu privire la alcool, Cuvântul Sfânt spune limpede și hotărât. Și Părintele Iosif ne-nvață în cărțile lui că nu putem bea și paharul lui Dumnezeu, și paharul dracilor, cum spune la 1 Corinteni 10, 21. Iar de la băutura îmbătătoare, sunt atâtea porunci care ne opresc, în Sfânta Scriptură, încât numai cine nu vrea să se înfrâneze, acela se desfrânează în privința aceasta. Pentru un adevărat credincios nici nu se mai pune întrebarea dacă este sau dacă nu este păcat; dacă este sau dacă nu este voie să folosim orice fel de băutură alcoolică. Tot ce nu este bine este rău. Nu ne putem noi târgui cu aceste lucruri, cu aceste legi și cu poruncile înfrânării. Cine dorește să nu se înșele pe sine și să nu se pomenească depărtat de Hristos, acela a rupt-o deplin cu orice pahar. Nici nu bea el, dar nici nu dă altuia să bea niciodată, și-n nici un fel, și-n nici-o măsură, nici un fel de alcool.

Spune fratele că pe la ei, dar și prin alte locuri, el a văzut - și noi am văzut - prin curțile fraților noștri vie din care fac vin, apoi beau și ei și mai vând și dau să bea și alții. Unii mai au apoi mulți pruni. Și vezi la ei hârdaie mari cu borhot de prune, care miroase până departe, în tot satul. Apoi se duc și ei cu ele la cazanele de fiert, cum fac și ceilalți oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu și disprețuiesc Cuvântul Lui.

Cum se-mpacă templul lui Dumnezeu cu astfel de necurății? Cum pot ei împăca Cuvântul lui Dumnezeu și ideea mântuirii lor scumpe cu astfel de lucruri? Că nu se-mpacă nicidecum. Și vai de cei care cred că le pot împăca! Aceștia, oricine ar fi ei, se înșeală și se duc și ei singuri la pierzarea veșnică și-i mai duc și pe alții, care îi urmează privind la ei și spunând: „Păi, dacă fratele face, el, care predică Cuvântul lui Dumnezeu, cum să nu fac eu?

Înseamnă că el, care știe, dacă nu se oprește, consideră că nu-i păcat. Și, dacă nu-i păcat pentru el, care știe, cum să fie păcat pentru mine, care nu știu?”.

E greu de înfrânat acest lucru? Poate că e greu. Niciodată n-a fost ușoară calea mântuirii pentru cine a vrut cu adevărat să se mântuiască. Nu-i ușor la început. Dar dacă cineva nu vrea să se-nșele singur, acela va scoate prunii care-i sunt de țuică și-i va pune pe foc înainte ca acești pruni să-l pună pe el în foc. Îi va lăsa numai pe cei de hrană. Și va scoate via cea de vin, și-o va lăsa numai pe cea de hrană înainte ca ea să-l scoată pe el din Împărăția lui Dumnezeu. Când lumea vede și la noi în grădină aceeași vie ca și la cei bețivi și-n curtea noastră aceleași hârdaie cu borhot sau în pivnița noastră aceleași butoaie ca și la cei lumești...

Și-n înfrânare: chiar și de la ceea ce ne este îngăduit în vremea celorlalte zile, prin buna înțelegere între soți, aceste zile trebuie respectate cu toată teama și cu toată evlavia înaintea lui Dumnezeu, Care privește la tot ce facem, în orice vreme și în orice loc. Și-n vremile care ne sunt îngăduite, și-n cele în care... nu. În ce desfrâu se întinează, în privința asta, mulți soți, deși se numesc credincioși... Nu țin seama nici de sărbători, nici de duminici, nici de zilele de miercuri ori vineri, nici de post, când, de obicei, se țin zile de jertfă și cu înfrânare.

Iată de ce se nasc copii bolnavi ori neascultători, ori nelegiuiți din astfel de însoțiri: pentru că au fost concepuți în vremea când nu era îngăduit. Cei ce n-au știut pân-acum acest lucru, să-l știe. Iar cei ce se îmbuibă în privința asta, dându-și frâu liber la orice destrăbălare și întrecând măsura cumpătării și a bunei cuviințe - fie chiar și între soții legiuiți - săvârșesc o nelegiuire. Există în toate lucrurile, pentru cei credincioși, o rânduială, o măsură, o îngăduință. Și oricine trece peste aceasta săvârșește un păcat și un abuz împotriva curăției și-a sfințeniei cerute de Dumnezeu.

Cu lacrimi vă scriu și vă spun aceste lucruri, pentru că mulți le nesocotesc, spre pierzarea lor și spre întinarea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l respectăm totdeauna înaintea lui Hristos, chiar și-n patul nostru conjugal.

Despre celelalte s-au mai spus. Cine vrea să țină seama de ele, le cunoaște bine. Cine nu vrea, facă cum vrea. Noi spunem aceste lucruri cui vrea să le asculte. Cui nu vrea, nu-i spunem nimic. Acela facă cum vrea. Va culege el odată ceea ce seamănă - în curând! Și poate că nu numai el, ci și copiii lui. De multe ori păcatul te lovește unde te doare mai greu și de cele mai multe ori îl ispășește cel nevinovat.

Apoi fratelui care întreabă despre cum se stă la rugăciune și cum se cântă cântările.

Desigur, dacă avem temere și respect față de Dumnezeu, nu numai starea sufletească în timpul rugăciunii este de mare însemnătate.

Despre asta s-a mai spus mult și se știe de-ajuns că trebuie, sufletește, să ne înfățișăm cu respect, cu temere de Dumnezeu, cu toată curăția înaintea Lui în momentul, în starea rugăciunii și-n locul ei. Trebuie numai să ne străduim să fim așa.

Acum e vorba despre starea trupească, fiindcă și asta este multă nevoie să ne-o avem cuviincioasă toți; și, de cele mai multe ori, starea duhovnicească depinde de starea trupească. Și starea duhovnicească se vede cel mai bine din felul trupesc în care ne înfățișăm noi înaintea Domnului în rugăciune.

Întâi îmbrăcămintea: nu ne așezăm la rugăciune oricum. Surorile trebuie să aibă neapărat capul acoperit. E limpede porunca lui Dumnezeu și înștiințarea Lui cu privire la aceasta în Sfânta Scriptură. Asta întotdeauna trebuie s-o aibă: capul acoperit. Pentru că este un semn dat de Dumnezeu înfrânării și evlaviei surorilor noastre și femeilor în general. Dar mai ales la rugăciune. Orice femeie - tânără sau în vârstă, fetiță, fecioară, nevastă, mamă, bunică - care îndrăznește să stea la rugăciune fără o acoperitoare a capului său să știe că păcătuiește, prin necinstirea aceasta, contra Numelui lui Dumnezeu și-a Cuvântului Sfânt. Scriptura osândește acest fapt. Orice credincioasă să știe asta și să se teamă de Dumnezeu.

Apoi și cealaltă îmbrăcăminte să fie decentă, cuviincioasă, așezată în rânduială pe corp.

Frații, la fel.

Îngenuncherea să se facă cu amândoi genunchii, dacă sunt sănătoși. Așezarea să se facă de către toți în aceeași direcție; nu unii spre miazăzi, alții spre apus, alții spre miazănoapte... alții într-o parte, alții într-alta. Starea să fie dreaptă, nu lăsați pe scaun, pe pat, pe mese, unii culcați de-a binelea, în așa fel, încât se moleșesc și-adorm. Aceasta este o necinstire a rugăciunii, o necuviință în fața lui Dumnezeu. Oricât durează rugăciunea, să stăm cuviincioși, atenți, veghetori, cu toată conștiința trează că suntem în fața Domnului Dumnezeu, Care este între noi, Care ne vede, Care ne ascultă, Care ne judecă.

Cântările trebuie cântate, nu strigate. Cântarea face parte din rugăciune și din meditație. De aceea trebuie să fie trăită cu tot sufletul și înălțată lui Dumnezeu cu toată căldura inimii, pentru că totdeauna aceasta este spre slava Lui și trebuie să fie spre slava Lui. De aceea trebuie să cântăm simțit, duios, nu țipător, nu tare, nu... Ci moale. Nu aspru, ci dulce. Nu cu ușurătate, ci cu evlavie și cu lacrimi. Instrumentele să nu urle, ci să cânte. Să cânte moale și plăcut, nu acoperind vocile, ci acompaniindu-le încet, dulce, în așa fel, ca vorbele cântării să se audă limpede, fiindcă în ele este solia Cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să fie auzit clar. Melodia și acompaniamentul sunt numai însoțiri care trebuie să-l facă mai plăcut și mai dulce, ca să fie mai ușor de primit și de gustat; nu să-l acopere, să-l anuleze. Căci atunci nu fac bine, ci fac rău.

La adunări, cântările să fie totdeauna alese dintre cântările pe care le cunosc toți frații și surorile... și cei mai bătrâni. Pentru ca toți să cânte și toți să ia parte prin cântare la bucuria aceasta scumpă și sfântă.

Nu se vor întrerupe cântările la una sau două strofe, cum s-au mai făcut și se fac în multe locuri, ca să se facă mai mult loc vorbirii. Că, de multe ori, o cântare face mai mult decât o vorbire. Mai bine să se scurteze vorbirea, decât să se scurteze cântarea. La cântare participă cu toții, dar la multe vorbiri nu ia parte adesea nici măcar cel care vorbește.

De multe ori se spun lucruri slabe ori chiar păgubitoare în vorbiri; dar în cântare totdeauna se spun niște adevăruri de cea mai mare însemnătate pentru toți. Atunci e mai bine să se cânte întreagă cântarea, pentru că în programul acesta este nevoie de lumină și de bucurie pentru toți frații. Cei care alcătuiesc programul și cei care trebuie să cânte, și cei care hotărăsc ce să se cânte și cine să vorbească, aceștia, îndrumătorii programului, trebuie să fie cu toată grija ce aleg și când aleg ce să se cânte sau cine să vorbească. Nu se vor scurta cântările, căci abia de la strofa a treia încep să cânte cu toți frații. Cântarea trezește sufletul totdeauna, pe când vorbirile adeseori îl adorm.

Fraților, ce să vă mai spun eu? Lucrurile acestea sunt poate adevăruri începătoare ale credinței, despre care unii vor zice că le știu. Poate că le știu mulți, dar, tot așa, mi se pare că puțini le țin. Cei mai mulți le trec cu vederea, nesocotind îndeajuns respectarea lor. Dar cum să înaintezi spre lucrurile desăvârșite, spre adevărurile desăvârșite, dacă nici pe cele începătoare nu le știi ori nu le ții? Nu poți învăța algebra, dacă nu știi tabla înmulțirii. Nu poți urma clasa a zecea, dacă nu-nveți clasa-ntâi. Nu poți merge spre lucrurile desăvârșite, dacă le nesocotești sau dacă nici nu le știi și nici nu le ții pe cele începătoare.

Să învățăm întâi să ascultăm bine, că apoi vom ști și să vorbim bine, și să cântăm bine, pentru că vom ști să ascultăm bine și din toată inima Cuvântul lui Dumnezeu.

Să trăim adevărurile începătoare și apoi vom fi învredniciți și de cele desăvârșite. Că, dacă nu vom fi credincioși în cele mici, cine ne va încredința nouă cele mari?

Eu atât am avut să vă spun în privința aceasta. Cine vrea să asculte, acela va înțelege și va împlini cu fapta și cu adevărul. Va recunoaște cu lacrimi că în trecut a greșit și va pune gând și hotărâre, înnoindu-și legământul, ca în viitor - măcar în viitor - să nu mai greșească. Pe cine l-a luminat Dumnezeu cu privire la mântuirea lui, acela nu va nesocoti nimic care ar putea s-o piardă aceasta. Ungerea lui Hristos ne va lumina și ne va ferici.

Dar cine nu vrea, acela, mai departe, facă cum vrea... Este cine să-l oprească și este cine să-l judece, și este cine să-i deschidă lui ochii atunci când, poate că atât pentru el, cât și pentru alții, va fi prea târziu.

E vremea postului. E vremea rugăciunii. E vremea înfrânării. Binecuvântați să fiți voi, toți, suflete curate și smerite, care, cu temere de Dumnezeu și cu respect față de Cuvântul Său, veți asculta cu evlavie și veți împlini cu credincioșie sfaturile acestea care nu sunt ale unui om pe care mulți îl disprețuiesc și mulți consideră acum că, din cauza bătrâneții și a suferinței, și-a pierdut mintea și judecata.

Vine vremea când toți aceștia vor vedea că nu eu am fost nebun când le-am spus. Că cei care ar fi trebuit să asculte înștiințarea și n-au ascultat-o au făcut aceasta nu spre batjocora nimănui, ci numai spre pierzarea și spre nenorocirea lor.

Domnul să aibă milă de toți și să le trezească tuturor mintea sănătoasă prin înștiințările acestea, pentru ca să se căiască de tot păcatul pe care l-au făcut nu numai împotriva noastră, ci împotriva lui Dumnezeu. Pentru că este scris: „Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă. Și cine vă nesocotește pe voi pe Mine Mă nesocotește”.

Doamne Iisuse, binecuvântează acest cuvânt al Tău în inimile tuturor alor Tăi și fă, Doamne, ca nimeni să nu se piardă călcându-l și nesocotindu-l, ci toți să se mântuiască prin ascultarea și împlinirea lui.

Frații mei și surorile mele, v-a spus aceste lucruri și v-a scris aceste adevăruri bătrânul vostru frate Traian Dorz, în al șaptezecelea an al vieții sale pământești, la începutul Postului Paștilor din anul 1984, cu ochii și cu fața scăldate de lacrimi, cu inima plină de dragoste și de mâhnire, pentru dragostea și pentru mântuirea fiecăruia dintre noi, cei care am fost chemați să-L urmăm pe Domnul. (...)