Omul acela s-a dus, și a spus Iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos.
Cine nu iubește pe nimeni nici nu merită să aibă pe nimeni.
Cine n-a ajutat și n-a mângâiat nici un suflet, nici el nu va avea nici un ajutor și nici o mângâiere, când va avea nevoie.
Căci fiecare trebuie să secere ceea ce a semănat
și să i se măsoare cu măsura cu care a dat și el altora.
Oricât ar fi de sărac cineva și oricât ar fi de singur pe lume dacă este om, tot are un cunoscut măcar.
Tot are un prieten sau o rudenie lângă el.
Tot are pe cineva care să-l cerceteze în boală și în nenorocire,
ca să-i dea o mână de ajutor în necazul cel greu.
Rău trebuie să fie cineva în viața lui, care în vremea nenorocirii, să nu găsească chiar pe nimeni să-l caute. Care să n-aibă chiar pe nimeni lângă el în vreme de boală și de necaz.
Nu putem gândi altfel despre omul acesta care în treizeci și opt de ani, cât a zăcut el acolo paralizat și nu și-a putut afla pe nimeni, ca să vină să-l ajute și pe el în atâția ani de necaz.
Iată în sfârșit, că acum aflase și el un binefăcător.
Găsise și el pe cineva care să vină la el.
Nu avuse pe nimeni, dar acum Se îndurase Tatăl Ceresc și-i trimisese și lui un Mântuitor care era Hristos Domnul.
N-avea nici un prieten, dar acum iată, aflase și el un Prieten care Se interesa de el cu iubire și milă.
Singurul său prieten pe lume.
Dar abia aude cine este, abia află și abia vede pe Hristos, abia Îl cunoaște și abia ascultă Cuvântul și înștiințarea Sa, până se și duce să-L pârască pe Isus.
Nu așteaptă să fie chemat și întrebat, ci se duce el cu grabă la iudei să vândă pe Binefăcătorul său.
Iată recunoștința omenească!
Dragul meu frate sau soră, nu cumva ai pățit vreodată și tu la fel cu cineva căruia i-ai făcut și tu un bine?
Dacă tot așa ai pățit, nu fi amărât și nu înceta pentru aceasta a mai face binele. Necredința unora, va nimici ea oare credincioșia lui Dumnezeu? (Rom. 3, 3).
Nicidecum! Pentru că nimenea din noi nu face altuia răul pe care îl face, ci lui însuși.
După cum nici binele pe care îl face nu-l face altuia ci numai lui însuși.
Primește fiecare din mâna lui Dumnezeu odată, ceea ce a dat și el altora. Întocmai ceea ce merită.
Căci Dumnezeu este drept în toate căile Sale și fără de vină în toate judecățile Lui (Psalm 145, 17).
Fiecare trebuie să ispășească după cum a păcătuit
și să capete bunăvoința pe care a dat-o.
Dar cine arde pe altul, va fi și el ars.
Domnul și Stăpânul nostru Milostiv,
chiar dacă ni s-ar răsplăti mereu pe lumea asta binele cu rău, Te rugăm să ne ajuți totuși să nu obosim și să nu deznădăjduim niciodată,
ci să facem mereu binele de dragul Tău și din milă de suferința semenilor noștri.
Căci toți avem nevoie de iertare, dar cei nerecunoscători au și mai mult,
pentru că ei sunt mai nenorociți ca toți.
Amin.