Omul acela s-a dus, şi a spus Iudeilor că Isus este Acela care-l făcuse sănătos.
Cine nu iubeşte pe nimeni nici nu merită să aibă pe nimeni.
Cine n-a ajutat şi n-a mângâiat nici un suflet, nici el nu va avea nici un ajutor şi nici o mângâiere, când va avea nevoie.
Căci fiecare trebuie să secere ceea ce a semănat
şi să i se măsoare cu măsura cu care a dat şi el altora.
Oricât ar fi de sărac cineva şi oricât ar fi de singur pe lume dacă este om, tot are un cunoscut măcar.
Tot are un prieten sau o rudenie lângă el.
Tot are pe cineva care să-l cerceteze în boală şi în nenorocire,
ca să-i dea o mână de ajutor în necazul cel greu.
Rău trebuie să fie cineva în viaţa lui, care în vremea nenorocirii, să nu găsească chiar pe nimeni să-l caute. Care să n-aibă chiar pe nimeni lângă el în vreme de boală şi de necaz.
Nu putem gândi altfel despre omul acesta care în treizeci şi opt de ani, cât a zăcut el acolo paralizat şi nu şi-a putut afla pe nimeni, ca să vină să-l ajute şi pe el în atâţia ani de necaz.
Iată în sfârşit, că acum aflase şi el un binefăcător.
Găsise şi el pe cineva care să vină la el.
Nu avuse pe nimeni, dar acum Se îndurase Tatăl Ceresc şi-i trimisese şi lui un Mântuitor care era Hristos Domnul.
N-avea nici un prieten, dar acum iată, aflase şi el un Prieten care Se interesa de el cu iubire şi milă.
Singurul său prieten pe lume.
Dar abia aude cine este, abia află şi abia vede pe Hristos, abia Îl cunoaşte şi abia ascultă Cuvântul şi înştiinţarea Sa, până se şi duce să-L pârască pe Isus.
Nu aşteaptă să fie chemat şi întrebat, ci se duce el cu grabă la iudei să vândă pe Binefăcătorul său.
Iată recunoştinţa omenească!
Dragul meu frate sau soră, nu cumva ai păţit vreodată şi tu la fel cu cineva căruia i-ai făcut şi tu un bine?
Dacă tot aşa ai păţit, nu fi amărât şi nu înceta pentru aceasta a mai face binele. Necredinţa unora, va nimici ea oare credincioşia lui Dumnezeu? (Rom. 3, 3).
Nicidecum! Pentru că nimenea din noi nu face altuia răul pe care îl face, ci lui însuşi.
După cum nici binele pe care îl face nu-l face altuia ci numai lui însuşi.
Primeşte fiecare din mâna lui Dumnezeu odată, ceea ce a dat şi el altora. Întocmai ceea ce merită.
Căci Dumnezeu este drept în toate căile Sale şi fără de vină în toate judecăţile Lui (Psalm 145, 17).
Fiecare trebuie să ispăşească după cum a păcătuit
şi să capete bunăvoinţa pe care a dat-o.
Dar cine arde pe altul, va fi şi el ars.
Domnul şi Stăpânul nostru Milostiv,
chiar dacă ni s-ar răsplăti mereu pe lumea asta binele cu rău, Te rugăm să ne ajuţi totuşi să nu obosim şi să nu deznădăjduim niciodată,
ci să facem mereu binele de dragul Tău şi din milă de suferinţa semenilor noştri.
Căci toţi avem nevoie de iertare, dar cei nerecunoscători au şi mai mult,
pentru că ei sunt mai nenorociţi ca toţi.
Amin.