Simon Petru stătea acolo, și se încălzea. Ei i-au zis: Nu cumva ești și tu unul din ucenicii Lui? El s-a lepădat, și a zis: Nu sunt.
Un ucenic adevărat este ca un izvor care trebuie să curgă întruna.
Ca un plug care trebuie să are neîncetat.
Ca un foc ce trebuie să fie pururea aprins.
Un izvor care stă și nu mai curge, ajunge îndată o băltoacă murdară.
Un plug care stă și nu mai ară, ajunge îndată urâțit de rugină.
Un foc care stă și nu mai arde, ajunge îndată un morman de cenușă.
Un ucenic care stă și nu mai mărturisește pe Isus, ajunge în curând un lepădat și un lepădător de Hristos.
Ce trist este că Petru stătea acolo...
Ce trist era că ucenicul Domnului stătea cu cei răi și se încălzea la ceea ce se încălzeau ei. În loc să lucreze, în loc să ardă el.
Domnul Isus le spusese că El a venit să aducă pe pământ un foc. Și că nimic nu dorește mai mult decât acest foc să fie aprins (Luca 12, 49).
Sfântul ucenic era unul dintre cei care știau acest cuvânt, această dorință și acest foc.
Îl simțise și el acest foc sfânt arzând atât de curat și de fierbinte în inima lui. Și se încălzise de puterea și lumina sa.
Dar acum uitase de Focul Dumnezeiesc din inima sa. Gheața fricii de oameni se aruncase peste focul cel frumos și puternic din sufletul sărmanului ucenic,
- și acum el își încălzea trupul, înghețându-și sufletul lângă focul mizerabil și nefericit al robilor stăpânului care i-au legat pe Domnul său.
Ucenicul pornise pe urmele Domnului, dar uitase de Domnul său.
Isus fusese trimis la Caiafa.
Isus nici nu mai era acolo, unde era Petru.
Isus, Scumpul lui Mântuitor, fusese dus de acolo legat,
- dar bietul Petru, ucenicul Lui, nu mai știa nici aceasta. Plecase și Isus și Ioan, iar Petru stătea acolo singur printre călăii Domnului Isus.
Un întuneric se lăsase peste toată ființa lui - și uitase cu totul de Isus și de frații săi.
Acum stătea acolo de unde Isus plecase demult și el nici nu băgase de seamă...
Prea marea stăpânire a fricii de prezent, întunecase tot viitorul și tot trecutul sărmanului ucenic, ajuns fără Domnul său, între cei răi.
Iar sufletul lui fără veghere și fără rugăciune, era acum în ciurul necruțător care îl cernea fără milă aruncându-l dintr-o parte în alta,
dintr-o cădere în alta,
dintr-o lepădare în alta,
ca pe un nefericit bob de grâu, ajuns într-o mulțime de gunoaie.
Sfântul ucenic își simțea capul vuindu-i de cernerea în care se afla. Pierduse orice orientare sănătoasă și lumea se învârtea cu el ca un vârtej amețitor.
Tot ce vorbea era numai din gura lui, iar nu din inimă, nici din mintea sa.
Mintea îi era acoperită de noapte iar inima de gheață.
Peste mintea sa se lăsase vraiștea, dezordinea, haosul. Iar peste inima sa frica, tulburarea, îndoiala.
O, voi cei liberi, nu vă grăbiți să judecați pe cei prinși.
Voi cei ce stați între cei dragi și buni, nu vă grăbiți să judecați prea aspru pe cei care au ajuns să stea între vrăjmași și între blestemați.
Voi cei care aveți parte de stări înalte, vesele și fericite, nu judecați cu grabă pe cei ajunși în stări de prăbușire, de amărăciune și de zbucium nimicitor.
Voi cei care stați în căldura casei sfinte,
în părtășia ocrotitoare a dragostei frățești,
în lumina liniștitoare a îndestulărilor duhovnicești,
- temeți-vă să judecați pe acel care ajunge în casa răului, în ghearele singurătății, în puterea diavolului.
Acolo unde este Tronul lui Dumnezeu, este ușor să fii credincios.
Dar acolo unde este tronul Satanei, este foarte greu.
Câtă vreme n-ai ajuns în ispită e ușor să te ții de Hristos. Dar când te duci singur în mâna ispititorului,
sau când, prin voia lui Dumnezeu ești dus de Duhul în pustie ca să fii ispitit de diavolul (Matei 4, 1),
- o, atunci nu-i ușor.
Însă până când nu ajungi tu însuți într-o astfel de stare, ai mereu o inimă de judecător aspru, care nu poate ierta și nu poate înțelege pe cei ajunși.
Și până când nu te-ai ars tu la focul îndoielilor și pocăinței, adesea nu știi să fii cu băgare de seamă asupra focului sfânt din altarul inimii tale, ca să ardă necurmat și să nu se stingă (Levitic 6, 10).
Dar celui care a trecut pe acolo, care a trebuit să stea, să trăiască, să vadă și să simtă toată grozăvia cernerii cumplite - focul acela i-a ars sufletul în așa fel că nu-l va mai putea uita niciodată. Dar îl va și face să fie mai înțelegător față de cei ajunși în el.
O, câte râuri de lacrimi amare vor trebui să se reverse și peste arsura aceasta ca s-o liniștească, ori de câte ori va zvâcni în sufletul nostru de peste care urma ei nu se va șterge deplin decât când va veni alinarea Împărăției lui Dumnezeu.
Mărire îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, mărire Ție.
O, Te rugăm ai milă de ucenicii Tăi când vor trebui să fie cernuți de nemilosul vrăjmaș, în vârtejul lui cel nimicitor.
Roagă-Te Isuse să nu se piardă credința lor, chiar dacă se pierde pentru un moment cumpătul lor și nădejdea lor.
Iar pe noi Te rugăm Doamne Isuse, nici să nu ne duci în ispită,
căci nu ne simțim în stare să luptăm cu biruință în contra ei, în ceasul ei, în locul ei.
Ci ne izbăvește Tu Însuți de cel rău, prin puterea Ta, în așa fel încât izbăvirea noastră să fie deplină și noi nici să nu-l vedem pe el.
Amin.