Simon Petru stătea acolo, şi se încălzea. Ei i-au zis: Nu cumva eşti şi tu unul din ucenicii Lui? El s-a lepădat, şi a zis: Nu sunt.
Un ucenic adevărat este ca un izvor care trebuie să curgă întruna.
Ca un plug care trebuie să are neîncetat.
Ca un foc ce trebuie să fie pururea aprins.
Un izvor care stă şi nu mai curge, ajunge îndată o băltoacă murdară.
Un plug care stă şi nu mai ară, ajunge îndată urâţit de rugină.
Un foc care stă şi nu mai arde, ajunge îndată un morman de cenuşă.
Un ucenic care stă şi nu mai mărturiseşte pe Isus, ajunge în curând un lepădat şi un lepădător de Hristos.
Ce trist este că Petru stătea acolo...
Ce trist era că ucenicul Domnului stătea cu cei răi şi se încălzea la ceea ce se încălzeau ei. În loc să lucreze, în loc să ardă el.
Domnul Isus le spusese că El a venit să aducă pe pământ un foc. Şi că nimic nu doreşte mai mult decât acest foc să fie aprins (Luca 12, 49).
Sfântul ucenic era unul dintre cei care ştiau acest cuvânt, această dorinţă şi acest foc.
Îl simţise şi el acest foc sfânt arzând atât de curat şi de fierbinte în inima lui. Şi se încălzise de puterea şi lumina sa.
Dar acum uitase de Focul Dumnezeiesc din inima sa. Gheaţa fricii de oameni se aruncase peste focul cel frumos şi puternic din sufletul sărmanului ucenic,
- şi acum el îşi încălzea trupul, îngheţându-şi sufletul lângă focul mizerabil şi nefericit al robilor stăpânului care i-au legat pe Domnul său.
Ucenicul pornise pe urmele Domnului, dar uitase de Domnul său.
Isus fusese trimis la Caiafa.
Isus nici nu mai era acolo, unde era Petru.
Isus, Scumpul lui Mântuitor, fusese dus de acolo legat,
- dar bietul Petru, ucenicul Lui, nu mai ştia nici aceasta. Plecase şi Isus şi Ioan, iar Petru stătea acolo singur printre călăii Domnului Isus.
Un întuneric se lăsase peste toată fiinţa lui - şi uitase cu totul de Isus şi de fraţii săi.
Acum stătea acolo de unde Isus plecase demult şi el nici nu băgase de seamă...
Prea marea stăpânire a fricii de prezent, întunecase tot viitorul şi tot trecutul sărmanului ucenic, ajuns fără Domnul său, între cei răi.
Iar sufletul lui fără veghere şi fără rugăciune, era acum în ciurul necruţător care îl cernea fără milă aruncându-l dintr-o parte în alta,
dintr-o cădere în alta,
dintr-o lepădare în alta,
ca pe un nefericit bob de grâu, ajuns într-o mulţime de gunoaie.
Sfântul ucenic îşi simţea capul vuindu-i de cernerea în care se afla. Pierduse orice orientare sănătoasă şi lumea se învârtea cu el ca un vârtej ameţitor.
Tot ce vorbea era numai din gura lui, iar nu din inimă, nici din mintea sa.
Mintea îi era acoperită de noapte iar inima de gheaţă.
Peste mintea sa se lăsase vraiştea, dezordinea, haosul. Iar peste inima sa frica, tulburarea, îndoiala.
O, voi cei liberi, nu vă grăbiţi să judecaţi pe cei prinşi.
Voi cei ce staţi între cei dragi şi buni, nu vă grăbiţi să judecaţi prea aspru pe cei care au ajuns să stea între vrăjmaşi şi între blestemaţi.
Voi cei care aveţi parte de stări înalte, vesele şi fericite, nu judecaţi cu grabă pe cei ajunşi în stări de prăbuşire, de amărăciune şi de zbucium nimicitor.
Voi cei care staţi în căldura casei sfinte,
în părtăşia ocrotitoare a dragostei frăţeşti,
în lumina liniştitoare a îndestulărilor duhovniceşti,
- temeţi-vă să judecaţi pe acel care ajunge în casa răului, în ghearele singurătăţii, în puterea diavolului.
Acolo unde este Tronul lui Dumnezeu, este uşor să fii credincios.
Dar acolo unde este tronul Satanei, este foarte greu.
Câtă vreme n-ai ajuns în ispită e uşor să te ţii de Hristos. Dar când te duci singur în mâna ispititorului,
sau când, prin voia lui Dumnezeu eşti dus de Duhul în pustie ca să fii ispitit de diavolul (Matei 4, 1),
- o, atunci nu-i uşor.
Însă până când nu ajungi tu însuţi într-o astfel de stare, ai mereu o inimă de judecător aspru, care nu poate ierta şi nu poate înţelege pe cei ajunşi.
Şi până când nu te-ai ars tu la focul îndoielilor şi pocăinţei, adesea nu ştii să fii cu băgare de seamă asupra focului sfânt din altarul inimii tale, ca să ardă necurmat şi să nu se stingă (Levitic 6, 10).
Dar celui care a trecut pe acolo, care a trebuit să stea, să trăiască, să vadă şi să simtă toată grozăvia cernerii cumplite - focul acela i-a ars sufletul în aşa fel că nu-l va mai putea uita niciodată. Dar îl va şi face să fie mai înţelegător faţă de cei ajunşi în el.
O, câte râuri de lacrimi amare vor trebui să se reverse şi peste arsura aceasta ca s-o liniştească, ori de câte ori va zvâcni în sufletul nostru de peste care urma ei nu se va şterge deplin decât când va veni alinarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Mărire îndelung răbdării Tale Doamne Isuse, mărire Ţie.
O, Te rugăm ai milă de ucenicii Tăi când vor trebui să fie cernuţi de nemilosul vrăjmaş, în vârtejul lui cel nimicitor.
Roagă-Te Isuse să nu se piardă credinţa lor, chiar dacă se pierde pentru un moment cumpătul lor şi nădejdea lor.
Iar pe noi Te rugăm Doamne Isuse, nici să nu ne duci în ispită,
căci nu ne simţim în stare să luptăm cu biruinţă în contra ei, în ceasul ei, în locul ei.
Ci ne izbăveşte Tu Însuţi de cel rău, prin puterea Ta, în aşa fel încât izbăvirea noastră să fie deplină şi noi nici să nu-l vedem pe el.
Amin.