Spre Canaan...

„Și a zis Domnul cătră Moise: văzând am văzut năcazul poporului meu în Egipet și strigarea lor am auzit de la ceia ce-i silesc pe el la lucru: că știu durerea lor. Și m’am pogorât să-i scot pe ei din mâna Egiptenilor... și să-i bag pe ei în pământ bun și mult, în pământ care curge lapte și miere, în pământul Canaan“...(Exod 3, 7, 8.)

Istoria neamului nostru iubiți credincioși, are foarte multe asămănări cu istoria poporului izrailtean din biblie.

Biblia ne spune că ani de zile au stat izrailtenii în robia grea a egiptenilor și a lui Faraon cel aspru. Au stat acolo făcând cărămizi, din cari Faraon și neamul lui ridica palate calde și luminoase. Era grea robia dar n’a perdut nădejdea Israil. În sufletul poporului apăsat și chinuit trăia credința, nădejdea trezită de prorocii lor că vor scăpa odată și vor trece în o țară mândră și bogată: în Canaanul făgăduit.

Și noi Românii am avut robia noastră. Și noi am avut Egiptenii și Faraonii noștri, cărora le făceam cărămizi, palate calde și luminoase. Toate ostenelele, toate jertfele noastre se făceau în aur și palate pentru ei. Sute de ani a purtat neamul nostru pe umeri și în suflet această robie tot mai apăsătoare.

Dar nădejdea nici noi n’am perdut-o. Tot neamul nostru s’a încălzit de un gând și un vis frumos, că va răsări și pentru noi odată un soare și o soarte mai bună. În sufletul neamului nostru trăia țara vestită de prorocii - învățații neamului nostru: Canaanul nostru, țara făgăduințelor și așteptărilor noastre.

Și iată a sosit plinirea vremii: vremea visată cu dor de strămoșii noștri. După veacuri de suferințe am scăpat și noi din robia lungă a egiptenilor noștri.

Dar dacă am scăpat din robie și azi ni-e slobodă vorba, mișcările și graiul nostru românesc, încă nu urmează că a sosit vremea deplinei fericiri, că am ajuns în Canaanul cel plin de miere și lapte.

Suntem azi în drumul spre Canaan și până acolo încă multe încercări, năcazuri ne mai pot ajunge.

Din biblie ați auzit câte a pățit Israil, după ce a plecat din Egipet, până a ajuns în Canaan. Un lanț de nesfârșite năcazuri, lipsuri, suferințe a fost drumul israiltenilor spre Canaan.

Dumnezeu a voit să fie așa, căci cetim că israiltenii dupăce au scăpat din robie, s’au făcut răi, neascultători, veșnic cârtitori, de aceea Dumnezeu le-a umplut drumul ce ducea spre Canaan de năcazuri, suferințe, lipsuri și - pentru păcate - pe mulți i-a pedepsit cu moarte, ca să n’ajungă să vază niciodată Canaanul cel frumos.

Ce mult sămănăm și noi acelor vremi și oameni! Suntem și noi în drum spre Canaan și iată și drumul nostru s’a umplut de lipsuri, năcazuri și greutăți. Poate că Dumnezeu vrea așa, căci și noi par’că purtăm greșalele lui Israil scăpat din robie.

Așa despre Israilteni cetim că abia apucară calea spre Canaan și începură a cârti împotriva lui Moise și Aron, cari îi scoaseră din Egipet, din jugul lui Faraon. De mirat lucru ieste că cei ce au răbdat ani de zile robia și lanțurile aspre a lui Faraon - la cele dintâiu lipsuri și greutăți începură a cârti.

Hotărât poporul se stricase, căci numai un popor stricat și otrăvit cu otrava neascultării putea ridica cârtiri ca și acelea în cari mustra pe Moise că „i-a scos din Egipet“, „că era acolo carne destulă“ (Exod 16, 3).

O greșală a lui Israil a fost aceasta, un păcat pe care parcă’l poartă și oamenii noștri. În robia noastră de eri eram un popor în sute de feluri asuprit, apăsat și năcăjit de Faraonii noștri.

Aveam însă credință tare în suflet, moravuri sănătoase și curate în vieață, rugăciuni alese în casă. Acestea ne ajutau să putem purta jugul greu al robiei.

Aveam în Egiptul nostru de eri prorocii: Moisii și Aronii noștri cari ne îmbărbătau, sfătuiau poporul, îi întăreau credința și nădejdile în Canaan. Și Faraon n’avea ce ne face atunci. Toate valurile, atacurile și loviturile lui se spărgeau de credința și ținerea noastră laolaltă ca de o stâncă.

Și azi dupăce am scăpat din Egipet și mergem spre Canaan, oare tot aceia și tot așa suntem ca atunci?

Nu, dragii mei, nu mai suntem aceia, ne-am schimbat, suntem par’că alții. Credința cea tare din suflet ne-a slăbit, moravurile cele curate ni s’au stricat și glasul prorocilor nu mai e ascultat cu dragostea și evlavia de eri. - Toate semne vădite că ne-am schimbat, ne-am stricat.

Prin vânturile și furtunile pline de otravă ale vremilor din urmă trecând oamenii noștri, foarte mulți și-au înveninat credința, și-au perdut moralul și s’au întors acasă cu otravă ’n suflet. O vedem această otravă, o simțim, pe toate drumurile ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletul lor de credință. Ea este aceea care batjocurește azi preoții și râde de mucenicia, jertfele și suferințele lor de eri.

În drumul ce-l facem spre Canaan ea ridică azi între oameni - ca și între israilteni - șoapte, cârtiri, vorbe, păreri cumplite, nebune, pe cari le simțim ca pe tot atâtea săgeți ce ne străpung în suflet.

Dacă credința de eri ne-a întărit să purtăm lanțurile robiei 1000 de ani, otrava de azi strigă din sufletul multora că nu mai pot aștepta o zi, două.

Otrava strecurată în sufletul oamenilor de azi apleacă multe urechi nesocotite, să asculte șoaptele, minciunile, svonurile răutăcioase ale Faraonilor noștri de eri și tot aceea otravă cască gura acelor nebuni, cari șoptesc în umbră că era mai multă „carne în Egipet“.

Despre drumul lui Israil spre Canaan cetim mai departe, că suindu-se Moise sus pe muntele Sinai, pentru tablele legii, jos poporul „s’a sculat să joace“ și să facă idol de aur. După robie și răsboiu în vremile când acolo sus în cer, țiind în mână cartea neamurilor, să uita Tatăl ceresc și peste noi Românii, să ne scrie o soarte mai bună, par’că și noi aicia jos nu ne-am purtat destul de demn față de măreția și însemnătatea vremilor. Par’că prea săriseră oamenii în petreceri, în chefuri și jocuri fără de sfârșit. Era îndreptățită bucuria, nu-i vorbă după veacuri, în cari ne-au fost legate mișcările; întreb însă în câte biserici s’au strâns oamenii să mulțămească pentru vremile nouă, slobode?

Nici vițelul de aur nu ne lipsește, căci doar lăcomia, uzura care nu s’a stins, ci și azi face bani și câștig din sudoarea, lacrimile și lipsurile săracilor, nu este altceva decât idol spurcat, căruia mulți i - se închină - chiar și din aceia, cari ar trebui să-l spargă.

Iată deci și noi purtăm greșalele lui Israil scăpat din robie, de aceea și drumul Canaanului nostru s’a umplut de suferințe, greutăți și năcazuri. Odată n’avem și noi pâne, odată nu-i sare, curat întâmplările lui Israil mergător spre Canaan.

De vrem să fie, să se facă mai ușoară și mai aproape de Canaan calea noastră, numai o scăpare avem: să ne întoarcem la credința cea tare, la moravurile cele bune.

Despre Israil cetim că în drumul spre Canaan a avut foarte multe de suferit, dar totuși după lungi greutăți a ajuns acolo. A ajuns căci avea pe Moise care priveghia neîncetat, mustră rătăcirile poporului și ruga pe Iehova să-l ierte.

Și mai cetim că stea luminoasă lumina poporului noaptea calea spre Canaan. Și noi avem un Moise care ne poate conduce și o stea luminoasă care ne poate arăta calea spre Canaan. Acel Moise al neamului nostru este biserica noastră. Deapururi să ne aducem aminte, că bisericuța noastră ne-a fost mama cea bună în robia cea grea. De câte ori străinul ne lovea, ea ne ștergea lacrimile, ne povățuia, ne îmbărbăta. - Ea ne-a scăpat. Dacă ea a fost scăparea noastră în trecut, tot ea va fi mântuirea noastră și în viitor. În calea ce o facem acum spre Canaan, tot ea este Moise al nostru care ne poate trece în țara făgăduinții.

Avem și noi stea luminoasă, care ne luminează calea spre Canaan și aceea este credința cea tare a părinților noștri, aceea credință care a luminat în toate vremile căile neamului nostru.

Din multe părți se ridică și se mai pot ridica nori de primejdii, de greutăți, de năcazuri, dar orice ar veni peste noi, oricât s’ar întuneca vremile, până când avem pe Moise și steaua; biserica și credința, înaintăm mereu, ne apropiem de Canaan.

Cu adevărat drumul așa va fi, cum noi îl vom face prin purtările noastre. De vom stărui în neascultare de biserică și poruncile ei - de vom lăsa să ni - se otrăvească tot ceea ce părinții și strămoșii noștri ne-au apărat și ne-au lăsat ca mare și sfânt, noi ne vom stinge și numai copiii noștri vor ajunge să vadă Canaanul.

Dar de vom rămânea statornici în credința, legea și moravurile părinților noștri, de vom asculta de biserică și poruncile ei, Dumnezeu va ușura, va apropia calea noastră de Canaan.

Atunci - și numai atunci - ca la un semn dat se va ridica neliniștea, negura ce s’a lăsat și stăruie în drumul nostru și acolo în zarea limpezită, înaintea noastră ca un vis frumos, vom vedea și ajunge Canaanul cel frumos: România întregită, mândră, bogată și tare în temeliile sale Amin.