Trăirea lăuntrică și cea din afară

O vorbire a fratelui Traian Dorz la o adunare - înainte de 1983

Din Cântarea Cântărilor, vom citi două versete; din capitolul 8, versetul 6 și 7:

„Pune-Mă ca o pecete pe inima ta și ca o pecete pe brațul tău; căci dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca locuința morților; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului. Apele cele mari nu pot să stingă dragostea și râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreț”.

Slăvit să fie Domnul!

În acest loc din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu se vorbește chiar despre ceea ce, în stările noastre împreună, în rugăciunile și-n dorințele noastre cu toții, căutăm și-I cerem lui Dumnezeu; și, din tot ceea ce cunoaștem din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, ne dăm tot mai bine seama că este ceea ce ne lipsește fiecăruia dintre noi și tuturor împreună cel mai mult.

Toate cuvintele rostite mai înainte [au fost] în lumina acestui sfânt Cuvânt lăsat nouă de Domnul și Mântuitorul nostru și prin îndemnul Duhului Sfânt pus în inimile acelora a căror gură binecuvântată ne-a adus aminte de unele din cele dintâi și cele mai mari datorii ale noastre. Toate aceste cuvinte ne aduc aminte și țin să statornicească în sufletele noastre mai puternic acest îndemn, care este cea mai înaltă datorie a fiecăruia dintre noi și condiția propriei noastre mântuiri sufletești.

S-a vorbit despre marele har de care ne-a învrednicit pe noi Domnul când ne-a făcut părtași ai acestei cerești binecuvântări, ai acestei sfinte chemări, de a face parte din această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu în frățietatea căreia am venit și ne simțim fericiți.

Datoria care ne revine nouă, fiecăruia dintre noi, în mijlocul acestei frățietăți duhovnicești, pe calea pe care Dumnezeu ne-a pus pașii noștri spre Împărăția Sa, nu trebuie să ne-o uităm nici unii dintre noi. Ci dacă sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne îndeamnă să unim cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de frați, și cu dragostea de frați iubirea de oameni, apoi noi, fiecare, trebuie să înțelegem că acestea nu sunt numai sfaturile lui Dumnezeu, pentru ca noi să aducem un rod mai frumos și mai binecuvântat pentru izbânda cauzei Sale și slava Numelui Său, ci sunt chiar împlinirea sfântă a datoriei fiecăruia dintre noi. Căci, venind la Dumnezeu, noi n-am avut și n-am primit numai drepturi: dreptul de a ne chema fii ai lui Dumnezeu, dreptul de a ne apropia de Dumnezeu cu încredere, dreptul de a ridica spre El rugăciuni pline de încrederea că El ne ascultă, dreptul de a cânta și de a ne bucura în lumina lui Dumnezeu, dreptul la nădejde și la iertare, și la mântuire veșnică. Ci avem și datoria de a împlini condițiile pe care ni le pune Dumnezeu și de care depinde nu numai mântuirea altora, ci și mântuirea fiecăruia dintre noi.

Pentru că este scris: „În adevăr, numai în acest chip, dacă veți avea din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori, în ce privește deplina cunoaștere a voii lui Dumnezeu. Și numai în chipul acesta veți avea deplină intrare în Împărăția lui Dumnezeu și a Fiului Său Iisus Hristos”. Numai în chipul acesta, numai îndeplinind aceste condiții, numai făcându-ne datoria în felul acesta cerut de Dumnezeu, noi trebuie să știm că vom ajunge să vedem cu bucurie mântuirea Lui.

Nouă ne place să ne lăudăm și să spunem, și să cântăm: „suntem mântuiți”, și să ne lăudăm cu mântuirea pe care Dumnezeu ne-o promite în Cuvântul Său. Dar dobândirea mântuirii este legată de condiția ascultării voii lui Dumnezeu și a împlinirii acestei voi a lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem mântuiți numai prin credință, dacă împreună cu credința noi nu unim și faptele și împreună cu faptele nu căutăm să dobândim cunoștința. Cunoștința Cuvântului lui Dumnezeu, prin meditarea asupra lui, prin cercetarea acestui Cuvânt, prin interiorizarea lui, prin pătrunderea lui, lăsarea să pătrundă el în mintea noastră și prin stăpânirea tuturor gândurilor noastre de către acest Cuvânt sfânt.

Iar împreună cu cunoștința, să dobândim înfrânarea. Căci pe măsură ce cunoaștem mai mult, trebuie să ne înfrânăm de la mai mult. Și împreună cu înfrânarea, să avem răbdarea. Căci numai acela care are față de sine mai multă înfrânare va putea avea față de alții mai multă răbdare.

Să împlinim cu răbdarea evlavia; pentru că ceea ce este față de Dumnezeu temere și evlavie ne cere să avem față de oameni legătura aceasta de bun-simț, de bună cuviință, de purtare respectuoasă, fără de care nu putem dovedi că-L cunoaștem pe Dumnezeu. A vorbi obraznic, a te purta necuviincios, a te purta nechibzuit și netrebnic, acesta este un fel străin de orice ascultător și trăitor, și iubitor al voii lui Dumnezeu.

De aceea, toate aceste virtuți în care Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă să ne dăm toate silințele să progresăm, nouă ni se cer [și avem] datoria să ni le însușim.

Cu evlavia vom putea abia atunci uni dragostea de frați și cu dragostea de frați, iubirea de toți oamenii. O, când am ajuns la această a șaptea înaltă treaptă din această scară binecuvântată a virtuților cerute de Dumnezeu, abia atunci vom putea simți cu adevărat că am ajuns într-o stare din care putem privi liniștiți spre cer și putem privi cu bucurie spre pământ. Pentru că atât cerul, cât și pământul vor fi prietenii noștri. Fiindcă prin dragostea de frați și prin iubirea de oameni, noi vom ține cea mai strânsă legătură cu Dumnezeu.

Ceea ce am vrut când am ales aceste două versete din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu [a fost] să învățăm noi cea mai înaltă și cea mai sfântă cerință a Domnului. Știm cu toții că, Cântarea Cântărilor este o carte simbolică, în care se vorbește despre dragostea dintre Hristos și Biserica Sa; dragostea dintre Mântuitorul și sufletul credincios față de El. În versetele amintite se exprimă una dintre cele mai scumpe dorințe ale Domnului: „Pune-Mă, zice El, ca o pecete pe inima ta și pune-Mă ca o pecete pe brațul tău. Căci dragostea este mai tare decât moartea și gelozia este mai neînduplecată decât locuința morților”. Apele cele mari nu pot să stingă și nimic nu poate să nimicească unitatea ei.

Noi știm că, dacă am venit la Domnul, avem și datorii. Și avem atât de multe datorii în dragostea de frați și în iubirea de oameni! Abia în aceste două sfere în care se desfășoară viața noastră trupească pe pământ, în aceste două feluri și timpuri de lucru se dovedește cât ne-am însușit noi din cele șase trepte mai dinainte, adică: din credință, din faptă, din cunoștință, din înfrânare, din răbdare, și din evlavie. Abia în aceste legături, între frați și între ceilalți oameni, dovedim noi cât ne-am însușit, câtă silință ne-am dat ca să putem să ne însușim aceste daruri, aceste puteri cerești prin care apoi să se desfășoare, potrivit voii lui Dumnezeu, legătura noastră și purtarea noastră în mijlocul fraților și-n mijlocul tuturor oamenilor.

În legăturile cu frații se dovedește dragostea noastră față de Dumnezeu; și în legătura cu ceilalți oameni se dovedește dragostea noastră față de semeni și de aproapele nostru.

Noi știm deci că, în relațiile noastre cu frații și în relațiile noastre cu ceilalți oameni, între care trebuie să se desfășoare toată viața noastră trăită pe pământ, noi avem atât de multe datorii, cerute nouă de Dumnezeu și impuse nouă ca o condiție prin care putem să ne dobândim mântuirea sufletului nostru.

În mijlocul fraților, trebuie să ne dăm toate silințele să avem același fel de a gândi, de a umbla, de a simți, de a vorbi, de a trăi, așa cum fratele nostru iubit, Petru, ne-a citit din sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu scris în Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel. Această adâncă unitate de gândire, de simțire, de părere, de vorbire și de umblare trebuie să ne facă să apărem în fața tuturor celorlalți ca o inimă și ca un gând, ca o simțire și ca o exprimare. Aceeași inimă plină și înflăcărată de aceeași iubire și aceeași minte care să găsească aceleași expresii pentru darea în afară, pentru exteriorizarea gândirii și simțirii noastre în umblarea cu Dumnezeu și în trăirea ascultării de voia Lui.

De aceea, credința noastră față de Dumnezeu o putem arăta prin starea noastră de rugăciune și de împărtășire cu El. Dar credința noastră față de oameni noi n-o putem arăta, decât prin faptele noastre și prin trăirea noastră. Dumnezeu vede faptele noastre din credința noastră, pentru că El ne vede credința. Iar oamenii văd credința noastră din faptele noastre, pentru că ei nu ne văd credința, dar ne văd faptele.

Înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să avem credință; înaintea oamenilor, trebuie să avem fapte.

În mijlocul fraților, trebuie să avem unitate de gândire și de trăire, și de simțire.

În mijlocul oamenilor, trebuie să avem unitate de orientare și de vorbire, și de umblare.

Aceste două lucruri sunt de cea mai mare trebuință pentru noi. Căci numai în felul acesta vom putea arăta noi că suntem sinceri față de Dumnezeu: dacă vom fi sinceri și curați, și cinstiți, și demni, și punctuali, și vrednici în toată umblarea noastră în mijlocul semenilor noștri.

De aceea, ascultăm de porunca lui Dumnezeu atunci când ne supunem stăpânirilor și mai-marilor noștri nu de frica pedepsei, ci din îndemnul cugetului, așa cum ne îndeamnă sfântul Său Cuvânt prin apostolii Săi. La locul nostru de muncă, în relațiile noastre cu ceilalți oameni: cu vecinii, cu prietenii și cu orice străin, în toate trebuie să fim călăuziți de cinste, de corectitudine, de punctualitate, de bun-simț, de bună cuviință. Pentru că numai în felul acesta superiorii noștri sau inferiorii noștri, vecinii noștri sau prietenii noștri, sau dușmanii noștri vor vedea că noi suntem cu adevărat slujitori vrednici ai lui Dumnezeu. Și foarte mulți dintre acei care, la început, ne privesc cu bănuială se vor încredința despre adevărul curăției inimii noastre, văzând faptele noastre și umblarea noastră pretutindeni.

Oriunde ar trebui să ne câștigăm o pâine pentru noi și familia noastră, să căutăm s-o câștigăm în modul cel mai cinstit și cel mai vrednic. Nimic necurat să nu intre nu numai în inima noastră, dar nici în punga noastră, nici în casa noastră, nici pe masa noastră. O pâine nemuncită cinstit și necâștigată cinstit, niciodată să nu ne-o dobândim și să nu ne bucurăm s-o primim. S-o respingem cum a respins Mântuitorul ispita din pustie când Satana L-a îmbiat cu o pâine câștigată în mod nepotrivit cu voia lui Dumnezeu și ne-la-timpul rânduit de Dumnezeu. Să respingem și noi orice avantaj pe care ispita și păcatul ni le oferă printr-o purtare necuviincioasă și printr-un act necinstit. În toată vrednicia noastră, să ne dovedim într-adevăr potrivit voii lui Dumnezeu și vrednici de Cuvântul pe care mărturisim că-l cunoaștem.

La locul nostru de muncă, întotdeauna să fim punctuali și vrednici, dându-ne toate silințele ca Lucrarea lui Dumnezeu să câștige în cinste și în prețuire datorită purtării noastre acolo unde suntem. Iar în legăturile noastre cu toți oamenii, așa cum spune sfântul Cuvânt citit, să fim împodobiți cu smerenie, cu evlavie, cu bun-simț. Pentru că în felul acesta ei vor vedea în noi lumina lui Dumnezeu și vor dori să se apropie și ei de Acela care ne-a dat nouă putere să ajungem să realizăm o astfel de trăire în mijlocul unei lumi care aleargă în toate părțile numai după avantaje, numai după mită, numai după pâine câștigată necinstit, numai după tot ce este nevrednic. Noi să urâm acest lucru mai presus de orice; și, prin purtarea noastră corectă și cinstită și-n cea mai adâncă singurătate, și-n cel mai întunecos loc, să știm că Dumnezeu și ochii Lui ne văd; și să ne purtăm în așa fel, încât ochii Domnului să privească totdeauna cu bucurie la biruința noastră.

Și noi avem ispite. Și noi am dori să trecem prin lumea aceasta mai ușor. Și noi am dori poate uneori să nu trecem cu ochii închiși pe lângă atât de multe ispite care ne oferă și nouă un lucru câștigat mai ușor și o situație mai avantajoasă. Dar dacă știm cu ce preț de lacrimi și cu ce ispășire de osândă vor fi răsplătite odată toate mișeliile, toate necinstirile, toate falsurile, toate minciunile, toate nedreptățile, toate actele necorecte, când știm ce răsplată și ce pedeapsă amară vor avea odată toate acestea - nu numai în fața lui Dumnezeu, ci chiar și în fața oamenilor - să ne fie groază de păcat și să ne ferim. Mai bine să ne culcăm flămânzi, decât să ne sculăm datori sau decât să ne săturăm cu o pâine câștigată necinstit.

Aceasta, pentru relațiile noastre cu toți oamenii de pe pământ.

Iar în ce privește legătura noastră cu Domnul, cea mai potrivită și cea mai clară dovadă se arată în purtarea noastră în mijlocul frățietății noastre. Frățietatea este trupul Domnului. Frații noștri toți sunt mădularele Lui. Dacă și noi suntem o părticică din acest trup și un mădular dintre aceste sfinte și scumpe mădulare ale lui Dumnezeu, apoi viața noastră duhovnicească, trăirea noastră în Hristos se dovedește prin legătura bună și prin sfințenia cu care trăim în smerenie și-n ascultare viața de unitate frățească, activitatea noastră împreună cu frații noștri și partea pe care o luăm la propășirea Lucrării lui Dumnezeu, în care avem nu numai o părticică de binecuvântare, ci și de datorie.

La împlinirea sfântă a acestor datorii și față de Domnul, și față de lume, și față de frați, și față de ceilalți oameni, nu putem ajunge, decât ascultând cuvântul pe care l-am citit din [Cântarea Cântărilor capitolul 8, versetele 6 și 7](Cânt 8, 6-7). Aici se spune, din partea Domnului, fiecărui suflet și întregii Sale lucrări: „Pune-Mă pe Mine ca o pecete pe inima ta și ca o pecete pe brațul tău”. Ce înseamnă aceasta? Că: atât credinciosul în parte, cât și lucrarea toată împreună a lui Dumnezeu nu poate să ajungă să-și împlinească cu sfințenie toată datoria pe care o are, decât atunci când urmărește cu toată puterea cele două părți care întregesc viața în Hristos: trăirea lăuntrică și lucrarea în afară. „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta”, spune Domnul. Aceasta înseamnă că viața în Hristos, viața cu El trebuie să ajungă o preocupare de cea mai mare însemnătate pentru viața noastră lăuntrică. Inima înseamnă viața noastră lăuntrică; centrul simțirilor noastre, motorul din care izbucnesc și pornesc toate puterile de simțire și de dorință, și de înflăcărare din ființa noastră. [Trebuie ca] inima noastră [să fie] însuflețită printr-o purtare și printr-o trăire zilnică și permanentă în intimitatea noastră cu Dumnezeu (viață de citire a Cuvântului lui Dumnezeu), ca să ne ajungă acest sfânt Cuvânt al lui Dumnezeu într-adevăr atât de drag, atât de necesar, cum ne ajunge pâinea de pe masă. Să nu putem trăi o zi fără acest Cuvânt, cum nu putem trăi fără pâinea aceasta pe care o tăiem și cu care ne hrănim. Să ne ajungă rugăciunea ca un mijloc de respirație duhovnicească. Cum nu putem trăi fără să respirăm aerul acesta în plămânii noștri, așa să nu putem trăi fără comuniunea, fără părtășia, fără legătura strânsă și sfântă, și vie cu Dumnezeu prin rugăciune.

Nu există pe pământul acesta un mai mare har dat oamenilor, decât harul rugăciunii. Harul acela mare de a putea tu, ființă... praf și nimic, să stai în fața Creatorului eternității și al tuturor lucrurilor văzute și nevăzute și tu să-I vorbești și să simți că El te ascultă; și tu să asculți și să simți că El îți vorbește. [Să asculți] în genunchi, prin lacrimi, în tăcere, în șoaptă sau în cuvânt, să ai părtășie cu Dumnezeu și să primești pe această - cea mai scurtă - cale dintre creatură și Creator, să primești putere, lumină, har și tot ce poate fi ceresc pe pământ. Și acest dar binecuvântat a rămas și rămâne chiar și în viața noastră, a celor care ne numim de ani de zile credincioși, așa de puțin folosit... Această binecuvântare a rămas așa de slab întrebuințată în viața noastră. De aceea suntem slabi. De aceea suntem neputincioși. De aceea nu putem uni cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia. Și apoi celelalte nu ni le putem împlini, pentru că noi, mai întâi, nu trăim o viață de intimitate puternică cu Dumnezeu. Nu ne facem timp. Avem timp, dar nu ne facem.

Dumnezeu a pregătit Cuvântul acesta. Știți cu câte jertfe? Nimeni niciodată pe pământ nu va putea exprima în cuvinte, nici în statistici câte suflete sfinte au murit, s-au jertfit, au luptat ca să ajungă până la noi acest sfânt Cuvântul al lui Dumnezeu corect. Cu câtă grijă au scris aceia care, cu moartea și cu viața lor, au plătit faptul că a fost găsit la ei un cuvânt. Și-au dat mai degrabă viața, decât să-l predea în mâinile celor care îl căutau. Sunt două mii de ani de suferință! Noi n-am trecut, decât prin așa de puține încercări. Dar cine a fost în stare să sufere orice, ca să nu predea atunci când i-a fost cerută Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu? Ei, frații noștri până acum, [de] două mii de ani, câte milioane și milioane de frați sfinți au murit, ca acest sfânt Cuvânt să ajungă până la noi? Dumnezeu i-a jertfit pe toți, pentru că a vrut și a avut milă de noi, să n-ajungem noi în secolul acesta al XX-lea fără acest Cuvânt. De unde am ști noi cum să-L aflăm pe Dumnezeu, dacă n-am avea lumina aceasta? De unde ne-am fi născut noi, dacă nu L-am fi auzit? Ființa noastră cea duhovnicească cum s-ar fi născut? Căci numai prin credință, prin auzirea credinței am primit Duhul Sfânt. Și prin auzirea ei ne-am născut din nou. De unde am fi avut noi, dacă ei nu și-ar fi dat viața să-l păstreze, în toate năvălirile barbare, în toate încercările care au venit, valuri și valuri, peste lumea aceasta de două mii de ani? Și Domnul a avut grijă să ajungă până la noi. Și noi... să nu ne facem timp să-l citim...

Ne-a păstrat Domnul și ne-a dat binecuvântarea Sa în rugăciune. A ridicat în mijlocul zilelor noastre, în mijlocul neamului nostru această Lucrare sfântă care este Oastea Lui. Lucrare pe care atât de multe... sute de popoare, nu o au; și sute de ani înaintea noastră, nu a avut-o nici poporul nostru. În zilele noastre, Dumnezeu a ridicat-o. Și lucrători binecuvântați (Dumnezeu să le răsplătească cu o veșnică bucurie toate suferințele prin care au răzbătut, ca să aducă până la noi Cuvântul sfânt), acești lucrători binecuvântați ne-au mărturisit Cuvântul Său. De unde l-am fi aflat noi, dacă nu l-ar fi mărturisit ei? Și totuși Dumnezeu i-a pregătit și i-a supus la suferințe, și i-a trecut prin încercări, pentru ca să ajungă până la noi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu de astăzi.

Dumnezeu a pregătit, deci, această Lucrare minunată prin care să-L aflăm pe Domnul, prin care să aflăm cum trebuie să-L slujim pe El, în care să vedem așa de clar, așa de aproape, așa de dreaptă și de netedă cărarea spre mântuire și prin care să putem câștiga, nu numai la capătul vieții noastre, dar să ne îmbogățim zilnic nu numai prin cântări și [prin] darurile Cuvântului, și prin binefacerile rugăciunii, ci prin toată părtășia frățească. Când vezi un frate e cum ai vedea un înger al lui Dumnezeu! În lumea aceasta plină de fețe întunecate, numai fețele acestea sunt senine și bucuroase. În lumea aceasta plină de ochi avari, plină de ură și de dușmănie, numai ochii aceștia sunt curați. În lumea aceasta plină de atâtea porniri păcătoase, numai dragostea lor este curată și sfântă înaintea lui Dumnezeu. Ce har este că am putut să întâlnim astfel de suflete! Unde ne-am mai putea lipi noi sufletul pe pământ, dacă n-ar fi frații noștri? Unde am putea găsi liniștire, bucurie și mângâiere pentru sufletele, pentru necazurile, pentru întristările, pentru temerile noastre, dacă n-ar fi dragostea frățească, bucuria rugăciunii împreună, bucuria cântării împreună, bucuria petrecerii împreună, bucuria mustrărilor frățești, care ne sunt de folos pentru corectarea spre mântuirea noastră? (Că avem mare nevoie și de aceasta.) Unde am putea noi găsi toate lucrurile acestea, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi pregătit această binecuvântată familie sfântă pe care n-o știm prețui îndeajuns și pe care prea adesea am îndurerat-o și am făcut-o să sufere?

Iată câte lucruri ne-a dăruit acum Dumnezeu! Iar noi să ne arătăm așa de nevrednici de primirea lor?

Printr-o viață de interiorizare a Cuvântului lui Dumnezeu, care înseamnă: „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta!” numai printr-o astfel de trăire lăuntrică în toate aceste binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu, noi putem să ne formăm în așa măsură și în așa fel, încât apoi să punem, și mai departe, pe brațul nostru, adică pe munca noastră în afară și pe toată activitatea noastră în mijlocul celorlalți oameni, pecetea harului lui Hristos. Nu trebuie să ne înșelăm niciodată! Domnul nu ne poate folosi cu folos și cu rod, și cu spor în afară, în Lucrarea Sa, nu Se poate folosi de brațul nostru pecetluit de El, până când, mai întâi, nu L-am luat ca o pecete pe inima noastră. Până când noi înșine, în intimitatea noastră, în ascunzișul și în taina vieții noastre, nu ne-am obișnuit să trăim o viață intimă, puternică, apropiată, întrepătrunsă și îngemănată așa cu Hristos, nu putem să-I fim folositori Lui în afară. Mai întâi El spune: „Pune-Mă ca o pecete pe inima ta”! Adică: „În viața ta lăuntrică, Eu să ajung cea mai mare trebuință și cea mai adâncă necesitate. Nimic să nu poți face până când, mai întâi, nu-ți umpli tu inima cu Mine. Până când pe toată simțirea ta, pe toate dorințele tale, pe tot ceea ce exprimă inima ta și adâncește inima ta Eu nu voi fi strălucita pecete care să arate frumusețea, curăția, sfințenia și tot ceea ce este înalt și vrednic înaintea lui Dumnezeu”. Până când noi n-am ajuns să-L avem pe Hristos ca o pecete strălucită pe inima noastră, adică un chip strălucitor peste viața noastră lăuntrică (viața noastră de rugăciune, viața noastră de meditație, viața noastră de părtășie lăuntrică și de împărtășire cu Hristos, pentru care El ne-a dat atâtea mijloace), până atunci noi nu putem fi vrednici să lucrăm în chip destoinic pentru El în afară. Numai după aceea El spune: „Pune-Mă apoi ca o pecete pe brațul tău”. Atunci pe toată activitatea noastră în afară și pe toată lucrarea noastră în mijlocul oamenilor, Hristos ne va străluci ca o pecete frumoasă și oamenii vor vedea peste faptele noastre chipul faptelor strălucite și binecuvântate ale lui Hristos.

Nu putem altfel face parte din Trupul sfânt al lui Hristos. Nu putem face altfel bucurie lui Dumnezeu. Și, după cum scrie la 1 Corinteni 3, 9-15 când Sfântul Apostol amintește că noi suntem „împreună lucrători cu Dumnezeu, oameni din casa lui Dumnezeu” și că pe temelia care a fost pusă și care este Hristos să zidim material solid, material rezistent: aur, argint, pietre scumpe, care rezistă focului încercărilor, nu putem [face aceasta] fără o adâncă interiorizare, fără o adâncă trăire cu pecetea lui Hristos pe inima noastră. Adică zidindu-ne în fiecare dimineață și făcându-ne în fiecare zi timp de părtășie cu Domnul și de împărtășire și trăire puternică în harul Său.

Din aceste două părți se compune viața noastră duhovnicească. De împlinirea acestora depinde și mântuirea noastră, și reușita în activitatea noastră în afară.

De ce suntem slabi? De ce n-avem putere și n-avem curaj să-L mărturisim pe Domnul? De ce nu avem putere să postim o zi, să ținem o zi de jertfă și de rugăciune fără să ne certăm, fără să ne enervăm, fără să fim nemulțumiți, fără să cârtim, cu o inimă plină de pace și de liniște? De ce? Pentru că lipsește din viața noastră pecetea pe inima noastră, care să fie Hristos. Lipsește meditația asupra Cuvântului, lipsește rugăciunea, lipsește împărtășirea cu El, chiar și prin Sfintele Taine, care sunt Trupul și Sângele Său. Pentru că El ne-a lăsat acestea ca o dovadă de părtășie cu El și ca un mijloc de întărire și de sfințire a vieții noastre.

De ce nu avem putere să-i iubim pe vrăjmașii noștri? De ce n-avem putere să-l primim cu bucurie pe un cerșetor care ne vine? Și de fiecare dată, chiar dacă nu ne exprimăm, ne simțim nemulțumiți: „Iară vine... și iar să-i dau...”. Și găsim o mie de motive să cârtim și să nu-i dăm. De ce n-avem putere să iubim pe frați? De ce n-avem putere să ne facem timp să mergem la adunare? De ce nu avem timp să cercetăm un bolnav? De ce nu avem timp să-l ajutăm pe un lipsit? De ce nouă nu ne ajung nici banii, nici timpul, nici puterea pentru nimic? Ci totul, numai pentru noi... Și nu zic că nu trebuie. Dar așa cum trebuiesc aceste lucruri, tot așa nu trebuiesc lăsate nici celelalte. Și împlinindu-le pe acestea, să nu le lăsăm neîmplinite nici pe celelalte, pentru că toate sunt poruncile lui Dumnezeu și de împlinirea celorlalte este condiționată reușita noastră în acestea.

Pentru că pe inima noastră lipsește ca o pecete Hristos. Dar când vine această pecete puternică, cât de strălucit se vede, pe urmă, și pe brațul nostru! Mâna care dă, dă cu dragoste. Piciorul care aleargă, aleargă cu binecuvântare. Gura care vestește, vestește cu încredințare că acesta este adevărul.

N-avem nevoie în lumea aceasta, mai ales în aceste zile, mai mult de nimic, decât de aceste două lucruri: pecetea lui Hristos pe inima noastră, adică o trăire lăuntrică și puternică în Hristos; și pecetea lui Hristos pe brațul nostru, pe faptele noastre, pe trăirea noastră în afară, în mijlocul celorlalți oameni. Pentru că trăim vremuri destul de grele. Singuri știm în ce primejdii suntem: înconjurați din toate părțile de tot felul de vrăjmași. Puterea lui Dumnezeu i-a oprit la frontierele noastre. Puterea lui Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile, a păzit nopțile noastre - acestea, mai ales, săptămânile acestea! - nopțile acestea liniștite și zilele în pace. Puterea lui Dumnezeu a ferit năvălirea acestor oameni fără nimic omenesc și ne-a păzit în pace și în liniște, pentru că au fost ridicate rugăciuni fierbinți, ca Dumnezeu să păzească hotarele noastre și să-i binecuvânteze pe cei care le păzesc, ca, la adăpostul lor, noi să ne putem bucura de liniște și să ne putem culca în pace seara, și să ne putem scula în pace dimineața. Să ne putem face munca noastră liniștiți. Acesta este cel mai mare har de la Dumnezeu, în aceste vremuri în care țările se prăbușesc într-o noapte sau [când] cutremure, cu nimicirea a mii de oameni, pot să vină într-o clipă.

În mijlocul atâtor primejdii, Dumnezeu ne-a păzit și ne-a ferit. Și ne va păzi, și ne va feri. Dar și nouă ni se cere să Îl punem pe Hristos ca o pecete pe viața noastră lăuntrică și să Îl punem pe El ca o pecete pe viața noastră în afară. Pe trăirea noastră lăuntrică, sufletească, și pe umblarea noastră în afară. În mijlocul nostru, unitate de gândire și de simțire, de vorbire și de umblare. Și în afară, cinste și corectitudine față de toți oamenii. În mijlocul poporului nostru să ne purtăm ca niște fii ai lui, vrednici de încredere, vrednici de respect, vrednici de Dumnezeu, pentru că și liniștea și fericirea noastră depind de liniștea și fericirea poporului nostru. Că dacă Dumnezeu ar îngădui, ca o pedeapsă, să treacă peste poporul nostru valul unui război sau al unei nenorociri de cutremur, nici copiii noștri, nici casele noastre nu ar putea fi scăpate. Dacă ne iubim pe noi și-i iubim pe toți cei pe care îi avem, trebuie să iubim poporul nostru și să ne rugăm pentru pacea lui, pentru ocrotirea lui, pentru ferirea lui de primejdie. Să ne rugăm pentru conducătorii care ne îndrumă, cărora Dumnezeu să le dăruiască înțelepciune, să știe în aceste vremuri cât de cumpătat și cât de corect, și cât de bine, și cât de cu grijă să se poarte. Și tuturor celor care apără, [să le dăruiască] putere și ajutor. Și în mijlocul datoriilor noastre, să ne silim ca partea noastră să ne-o împlinim cu toată cinstea, cu toată evlavia, ca unii care Îl cunoaștem pe Dumnezeu și știm că tot ce facem pentru Dumnezeu și pentru oameni [trebuie] să fie făcut curat, să fie făcut cinstit, să fie făcut deplin, să fie făcut corect, să fie făcut evlavios și vrednic.

Iar în mijlocul fraților noștri, să ne purtăm cu toată dragostea, cu toată răbdarea, cu toată înțelegerea. Că dacă în felul acesta ne vom purta, atunci noi vom dovedi și înaintea oamenilor, și înaintea lui Dumnezeu că avem un cuget curat și avem o umblare vrednică de răsplata Lui și de mântuire.

Acest lucru înseamnă tot ceea ce ne cere mai mult Dumnezeu. Acest lucru este ceea ce este mai necesar în aceste vremuri pentru noi. Să fim cu toții uniți! O inimă, un suflet și un gând. Să ne rugăm stăruitor lui Dumnezeu și să ne ferim cu toată groaza și frica de orice păcat, de orice nedreptate, de orice lucru necinstit, de orice lucru nevrednic, de tot ceea ce este urât înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Că în felul acesta, Dumnezeu ne va binecuvânta. Pentru că Dumnezeu ne mai păstrează un viitor fericit. Vine vremea unui mare har! Peste lumea întreagă, Dumnezeu va aduce, cât mai curând, o vreme de largă libertate și pace. Tot ce pare acum nori amenințători, Dumnezeu îi va spulbera. Într-o clipă au venit, într-o clipă vor fi spulberați. Și toți acei care urzesc nedreptate și nelegiuire, și apăsarea, și pieirea altora vor fi înlăturați. Și Dumnezeu va pune în locul lor oameni cu frică de Dumnezeu și cu respect față de dreptate, și cu respect față de oameni, cu simț uman în ei. Pentru că este nevoie să se mai mărturisească o dată larg și puternic Cuvântul acestei mântuiri sfinte. Și numai după aceea va veni judecata tuturor oamenilor și Domnul, Care va aduce plata dreaptă pentru orice.

În vederea acestei largi vremi de libertate și de har, Domnul vrea acum ca noi, uniți și credincioși față de El, să ne adâncim în trăirea cu Domnul și să umblăm într-un chip vrednic de Numele Său, pentru ca și Domnul să ne socotească vrednici în Ziua aceea să ne încredințeze slujba Sa. Și oamenii, văzând faptele noastre încă mai dinainte trăite frumos, în ziua când le vom mărturisi Cuvântul Său, să-l primească ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe baza faptelor frumoase și a purtării noastre curate, dovedite de noi în mijlocul lor încă de acum.

Așa să ne ajute pe toți Domnul. Pentru ca pe urmă, în Ziua aceea, să putem vedea fața Lui cu bucurie și să auzim și noi sfânta Lui chemare: „Vino, slugă bună! Bine, slugă bună! Peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”. Și Lucrarea în care Domnul ne-a chemat, în ziua răsplătirii, să se bucure de munca și de lupta pe care am dus-o și noi, la rândul nostru, în mijlocul ei. Că acuma este rândul nostru. Înainte a fost rândul altora. Ei s-au dus la răsplată, după suferința și după încercările pe care le-au biruit. Ne vom duce și noi. Foarte curând va veni vremea când Domnul ne va chema și pe noi. Dar vor rămâne mai departe aceia care primesc și au primit acum Cuvântul lui Dumnezeu, acei tineri pe care Domnul i-a pregătit de acuma, ca, în ziua când noi nu vom mai fi, ei să poarte mai departe steagul Lui. Ne rugăm Domnului pentru ei. El să-i crească credincioși și să-i facă cu atât mai binecuvântați și cu atât mai rodnici și biruitori de cum am fost noi, cu cât ei vor avea parte de și mai mult har, de și mai multe binefaceri, de și mai multe binecuvântări revărsate peste ei, prin toți cei care au luptat până la ei, pentru ca ei să fie înzestrați și mai mult de harul lui Dumnezeu. Vor avea într-adevăr necazuri și mai mari. Vor veni peste copiii noștri încercări și mai mari. Dar și harul pe care îl vor primi va fi mai mare și va fi mai biruitor decât încercările. Căci Domnul Care ne-a întărit pe noi și pe părinții, și pe moșii și strămoșii noștri și ne-a păstrat statornici în credința aceasta îi va întări și mai mult pe ei, cu cât vor avea de înfruntat lupte și necazuri mai mari. Și până la urmă, Hristos va fi biruitor! Pentru că acesta este Cuvântul Său și aceasta este făgăduința Sa. El va împărăți și îi va supune sub picioarele Lui pe toți vrăjmașii. Și El Însuși, sub tălpile noastre însângerate, va zdrobi pe vrăjmașul Său, așa cum este scris în Epistola către Romani, în capitolul 16, versetul 20: „Dumnezeu va zdrobi în curând sub picioarele voastre pe Satana”. Și aceasta va fi slava Lui și bucuria noastră. Pentru aceasta să luptăm, să ne rugăm și să ne jertfim. Căci lupta este trecătoare și suferința este trecătoare, și munca este trecătoare. Dar cununa și răsplata sunt veșnice.

Domnul să ne facă tuturor parte de ea, la capătul unei vieți trăite frumos, spre slava Lui și spre împlinirea datoriei mântuirii noastre!

Amin.