Trei stropi de ploaie
Popa Petru (Săucani) - Strângeți fărâmiturile Vol. 1
„ Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său... Căci Dumnezeu a zis: «Să facem om după Chipul Nostru, după asemănarea Noastră» ”... „Așa a ajuns omul un suflet viu” (Facere 1, 27) și (Facere 2, 7).
„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan” (In 1, 6). „Știm că suntem din Dumnezeu” ...(1 In 5, 19).
Din marea mulțime a oamenilor care ne înconjoară și toți zic că știu (și într-adevăr știu multe, foarte multe, în acest veac al științei, despre care zice Sfântul Profet Daniel că în timpurile din urmă cunoștința va crește, știința va crește), un singur lucru rămâne pentru mulți neștiut... Oricât de mare va fi în vremurile din urmă știința și cunoștința, ei tot nu vor ști... Zice Sfântul Osea: „Poporul acesta piere din lipsă de cunoștință”...
Da, oamenii nu știu un lucru de mare preț. Nu știu lucru care trebuie cel mai mult și cel mai întâi. Nu! Nu știu bieții oameni!... Nu știu de unde au venit... Nu știu cu ce scop au venit pe lume... Și nu știu unde se duc... Ei caută să se mintă cu răspunsul științei, după cum spun unii: „Omul a venit din necunoscut și merge în neant”.
Alții spun altceva: „Nu!... Omul a venit din pământ și în pământ se întoarce”. Așa zice necredința. Atât știe știința...
Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că omul a venit de la Dumnezeu și se întoarce înapoi la Dumnezeu. Acesta e răspunsul credinței, răspunsul celui credincios.
Pentru aceasta, ne vom folosi de o istorioară, pentru a înțelege mai bine ce vrem să spunem. Istorioara se numește Trei stropi de ploaie.
În zorii unei zile, după o noapte ploioasă, trei stropi de ploaie mai căzură jos pe pământul ud. Când se întâlniră, se îmbrățișară cu mare bucurie și se contopiră împreună.
Unul dintre ei zise:
- Fraților, noi venim din mare!...
- Da, zise celălalt, am venit trimiși cu un scop: să udăm pământul, să-l umezim și să-l facem să rodească!...
- Da, zise al treilea, dar pământul e plin și ud de frații care au venit înaintea noastră și nu ne mai primește. Hai să ne întoarcem înapoi de unde am venit, la marea noastră... Ce fericiți eram acolo! O unitate, un gând, o inimă, un trup... Nu eram strop cu strop ca acuma... Nu eram în primejdie de a ne risipi sau pierde... O, eram fără griji. Hai să mergem înapoi!...
- Hai, ziseră toți trei împreună.
- Dar calea noastră va fi foarte lungă, zise unul dintre ei, și va trebui să mergem și ziua, și noaptea, fără oprire. Iar drumul va fi obositor și nu fără greutăți și piedici multe pe care le vom întâlni pe cale. Vom întâlni rădăcini care să ne oprească din cursul nostru. Vom întâlni pietre pe care știm că nu vom reuși să le înmuiem, dar cel puțin să le udăm. Să nu ne pietrificăm și noi, ci să le udăm și să rămână ude măcar după ce vom trece printre ele. Vom întâlni mlaștini cu noroaie, care vor căuta să ne murdărească apa noastră limpede. Dar noi să nu ne amestecăm cu noroaiele lor. Să ne păstrăm umezeala, răcoarea și limpezimea până vom ajunge acasă...
Și așa înțelegându-se împreună, cei trei stropi de ploaie au pornit la drum, coborând în jos, spre mare. Abia au plecat ei trei și se întâlniră cu alți treizeci și apoi cu trei sute. Și se făcură un pârâiaș care alerga voios, ziua și noaptea, sub privirea cerului înstelat noaptea și sub sărutarea razelor soarelui ziua, care însoțeau stropii în mersul lor. Au început deodată un murmur, o melodie dulce și plăcută... Ce era oare în acest murmur... în această melodie? Era oare o rugăciune ori era un cântec duios și fericit? Erau poate amândouă deodată!... Și așa și-au continuat drumul lor, ca să ajungă acasă, de unde plecaseră mai înainte...
Frații mei cei dragi! Și noi am venit din Dumnezeu, din Marea Nesfârșită, din Marele nostru Izvor Veșnic.
Noi suntem din Dumnezeu!... Dumnezeu ne-a trimis cu un scop: să udăm pământul, să-l facem mai frumos, mai fericit, mai plăcut. Dar pământul este plin... Și înaintașii noștri sfinți, în nopțile grele dinainte, au udat acest pământ cu sudorile, cu lacrimile și cu sângele martiriului lor.
Acum și noi trebuie, ca și ei, să ne întoarcem acasă la Dumnezeu, înapoi de unde am venit.
Când ne întâlnim două sau trei suflete de frați care avem același dor și gând, noi ne îmbrățișăm fericiți; noi suntem frați și mergem împreună, alături spre Marea de unde am venit...
Stropii de ploaie!... Cum au făcut ei? Avem și noi multe de învățat de la ei, multe lucruri noi... Ei au mers în jos, spre marea unde știau ei, că la mare se merge în jos...
Dar noi să urcăm în sus, spre Dumnezeu. El este Marea noastră spre care trebuie să urcăm, fraților.
Ne întâlnim 20, 30, 300 și murmurăm un cântec fericit și o rugăciune dulce împreună, de bucuria că ne-am întâlnit și că nu suntem singuri, ci împreună cu toți frații noștri cei dragi, care ne sunt, după Domnul, cea mai scumpă comoară.
Sfântul Apostol Pavel spunea și el când era în Atena, vechiul și marele oraș cultural al vremurilor de atunci. Într-o asemenea adunare cu oameni culți, cu învățați, cu filosofi, Sfântul Pavel zice: „Suntem de neam din Dumnezeu, cum au cântat poeții voștri”... (Fapte 17, 28-29).
lată că și poeții vremurilor vechi spuneau și cântau în versurile lor că suntem de neam din Dumnezeu. Aceasta voia Sfântul Pavel să-i încredințeze pe învățații vremurilor de atunci.
Prin ce spuseseră, prin ce arătaseră poeții lor că sunt de neam din Dumnezeu? Fraților, noi avem multe dovezi că suntem din Dumnezeu! Și suntem așa de fericiți când vă întâlnim, când ne întâlnim și urcăm împreună spre Cer!
În drumul nostru, și noi, ca stropii de ploaie, trebuie să mergem fără oprire, zi și noapte. Noi nu putem sta. Nu ne putem opri în loc. Drumul nostru e lung și nu avem aici odihnă. Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvală. Numai cine dă năvală pune mâna pe ea. Împărăția lui Dumnezeu nu se va da unor pierde-vară, ci celor ce se ostenesc, celor ce aleargă, celor ce muncesc. Alții pot să stea, se pot odihni, pot dormi... Ei pot, dar noi nu putem, voi nu puteți. Noi suntem în drum. Noi suntem în călătorie.
Poetul nostru drag spune:
„Lăsați-mă s-alerg grăbit,
spun orișicui mă-ntreabă:
în drumul meu înspre Iisus
se cere mers și grabă”.
Nu vrem să rămânem înapoi de șirul dragilor noștri frați. Cerul ne priveghează, stelele ne însoțesc. Hai, fără de oprire, să alergăm spre țintă și cu stăruința care ne stă înainte, cum zice Sfântul Pavel. Că și noi vom întâlni piedici în cale, rădăcini, dar ele să nu ne poată opri din cale, din frumoasa noastră alergare: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne”... Căci începutul nostru a fost frumos, dar tot așa să ne fie și sfârșitul. Căci altfel, ce folos ar fi de începutul frumos, dacă nu e și sfârșitul tot așa?
Dacă pârâul nu mai aleargă, ci la un moment dat se oprește obosit sau se uită înapoi, apa lui se face o apă murdară, o băltoacă murdară și urâtă în care se strâng broaștele, șerpii, lipitorile...
Vom întâlni și noi în calea noastră și pietre, și bolovani... Nu vom putea să le înmuiem? Dar cel puțin vom putea să le udăm cu lacrimile noastre. Să le udăm cu sudorile noastre și, dacă-i nevoie, și mai mult chiar.
O inimă de piatră lângă care plângi sau cânți tot se va putea și ea muia ori, cel puțin, umezi odată și odată.
O, inimi care nu vă mișcați și nu simțiți, printre voi curgem noi spre Dumnezeu. Vă udăm și vă ocolim, trecând mai departe!
O, frații mei dragi și surori scumpe! Udați-le, nu le urâți! Udați-le, nu le lăsați! Faceți-vă slujba voastră între cei care sunteți pentru o vreme trimișii lui Dumnezeu pentru ei.
Vom trece prin mlaștini și noroi?... Poate! Acolo e locul cel mai primejdios să vă pierdeți curăția, limpezimea. Nu vă amestecați cu noroaiele lor și nu vă amestecați cu întinăciunea lor! Nu vă murdăriți curăția inimii, curăția cugetului... Căci numai „cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu”. Iar „cei ce și-au pierdut cugetul curat au căzut din credință”.
Ci voi vă îngrijiți, scumpii mei, când treceți prin noroaie să nu vă mânjiți și să nu vă murdăriți. Ocoliți noroaiele, ocoliți bălțile! Nu vă amestecați cu apele lor tulburi sau părut căldicele.
Să nu uităm, să învățăm de la stropii de ploaie. Să ne păstrăm cele trei calități: umezeala, răcoarea și limpezimea.
Umezeala - printre pietre.
Răcoarea - prin arșițe.
Limpezimea - prin întinăciunea acestui veac stricat.
Umezeala ochilor curați. Doar umezeala ne va face să nu dormim când ispita va fi mai grea și când luminile încep una câte una să se stingă în noapte.
Răcoarea în dogoarea focului ispitei, în arșița pustiului vremii. Răcoarea bunătății, a milei, a smereniei, a ascultării de frați. Că sunt mulți dintre cei care au căzut din ascultarea de frați și s-au abătut de la drumul cel curat. Deși ei zic că ascultă de „Duhul”... ei nu au ascultat de frați, numindu-i „oameni”; că ei, adică, nu ascultă de oameni... Deși aceștia nu sunt oameni de rând, ci ei sunt trimișii lui Dumnezeu, aleșii lui Dumnezeu. Și cine nu ascultă de ei va fi osândit de Dumnezeul Care i-a trimis pe ei în Numele Lui. Că ei n-au venit de capul lor și nu spun de la ei ceea ce spun.
Să ne păstrăm apoi limpezimea, adică curăția, cărarea curată, haina curată, lucrarea curată. Căci numai așa vom da dovadă că semănăm cu Dumnezeul cel Curat. Și că noi urcăm înspre El, alergăm, mergem și la El dorim să ajungem.
Mai învățăm de la cei trei stropi de ploaie un lucru foarte important. Stropii de ploaie merg pe urma cea veche și cunoscută, pe albia croită din vechime, pe unde au mers și cei dintâi stropi, înaintașii lor.
Întrebați munții bătrâni și istoria - și vă vor spune că și cu sute și mii de ani în urmă râurile din țara noastră curgeau tot printre aceleași pietre și văi ca și astăzi... Așa că, frații mei care și voi sunteți stropii cerului, în cursul vostru să nu vă abateți de la Domnul și de la calea străbună a sfinților noștri înaintași.
Venind pe drumuri, am întâlnit și multe cotituri și curbe. Dacă fratele care conducea mașina ar fi zis: „Fraților, nu mai facem cotitura asta, că e mare. Hai să mergem drept”... Dacă nu am fi mers pe drumul trasat, ci ne-am fi ales noi un alt drum „mai drept”, noi nu mai ajungeam niciodată la capătul drumului nostru. Orice cotitură, am observat că ocolește o mare prăpastie. Cei ce au trecut așa drumul, au văzut și au ocolit răul.
Noi mergem, duhovnicește, pe drumul croit de niște urme sfinte și nu voim să trasăm alt drum nou, din neascultare, plini de mândrie îngâmfată, că mergem mai drept decât cei de dinaintea noastră.
Nouă ni se poate părea că părinții aceștia ai noștri au ajuns învechiți. Ei însă nu se învechesc niciodată. Ci cei care s-au abătut nu au ajuns și nu vor mai ajunge în vecii vecilor la Dumnezeu.
Să ne ajute Domnul să învățăm și de la stropii de ploaie să mergem neîntrerupt, să ne păstrăm umezeala, răcoarea și limpezimea pe urmele sfinților părinți care ne-au croit nouă cărările drepte și sigure dinaintea noastră.
Slăvit să fie Domnul!