Unul cu fața spre celălalt

Dumnezeu a pregătit omului un ajutor potrivit trebuințelor lui, un ajutor binecuvântat, de care nu le-a lipsit și vrea El să nu le lipsească pe nici unele dintre făpturile rânduite de El pe pământ.

Nunta este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii noastre. Și - cum noi dorim să fim credincioși statornici și trăitori cu adevărat ai sfintelor învățături lăsate nouă de Dumnezeu prin înaintașii noștri, părinții noștri duhovnicești și părinții noștri trupești, în Biserica noastră în care am fost născuți de Duhul lui Dumnezeu și de Cuvântul lui Dumnezeu -, așa dorim să și păstrăm până la sfârșit, cu toată conștiința răspunderii noastre și cu toată conștiința dragostei noastre de Dumnezeu, aceste bune îndemnuri și bune obiceiuri pe care ni le-au lăsat înaintașii noștri.

Ce minunată este o nuntă cu adevărat potrivită Voii lui Dumnezeu! Dacă noi suntem creștini de la nașterea neamului nostru și dacă noi ne lăudăm că suntem drept-credincioși pe temelia apostolilor și a Sfinților noștri Părinți, atunci noi nu putem dovedi aceasta decât dacă rămânem în toate privințele credincioși îndrumărilor care ne-au fost date de ei.

Dacă nunta este una dintre cele șapte Taine ale Bisericii, este pentru că ea însăși a fost binecuvântată de Dumnezeu de la început, încă din grădina Edenului, când Tatăl a făcut omului un ajutor pe măsura trebuințelor lui și a rânduit ca în căsnicie omul să aibă cele mai mari și mai frumoase bucurii ale lui.

Nici o altă bucurie nu se poate asemăna cu bucuria însoțirii. Bucuria pe care o dă Dumnezeu atunci când cei doi au devenit, după sfântul Său Cuvânt, un singur trup.

Nu-s bucurii mai mari ca între aceste două suflete unite de Dumnezeu și binecuvântate de El ca să alcătuiască o familie pe care n-a vrut s-o lase să rămână singură, ci i-a dăruit harul să continue viața pe pământ, întregind-o cu alte ființe scumpe care fiecare aduce o nouă și minunată bucurie la bucuria însoțirii celor doi.

Ce fericit este orice om căruia Dumnezeu i-a dat o soție binecuvântată; și apoi ce fericită este căsătoria binecuvântată căreia Dumnezeu i-a dat urmași!

Nu sunt alte bucurii asemenea acestora pentru un om pe pământ. Bucuriile căsniciei sunt unice. Dar, ca și orice bucurii mari, și bucuria aceasta este uneori pândită de primejdii.

De aceea, cei doi cărora Dumnezeu le-a încredințat comoara aceasta au datoria să o păzească cu toată grija, amândoi. Acolo unde amândoi păzesc altarul căsniciei, pe acest altar va arde întotdeauna focul dragostei frumoase, curate, dulci, fierbinți. Și Dumnezeu o va binecuvânta cu noi bucurii și cu noi daruri, care, adăugându-se unul după altul, vor face să crească iubirea celor doi binecuvântați de Dumnezeu.

Ce minunate au fost nunțile primilor creștini! Ei au făcut totdeauna ca aceste nunți să fie binecuvântate de Dumnezeu prin curăție, prin umblarea lor credincioasă, a fiecăruia în parte față de Dumnezeu și apoi a fiecăruia față de celălalt soț.

În Biserica creștină, nunțile au fost întotdeauna binecuvântate pentru că, așa cum s-a spus de la început aici, l-a nuntă a fost invitat cel dintâi Domnul Iisus, Maica Sa și ucenicii Săi.

De la început, în credința noastră creștină, toate actele au fost sfinte, făcute în fața lui Dumnezeu. De la începutul și până la sfârșitul lor, toate se petreceau așa. De aceea înaintașii noștri au fost binecuvântați. De aceea poporul nostru a fost ocrotit de Dumnezeu și binecuvântat prin toate încercările prin care a trecut istoria lui până astăzi.

Noi am ajuns să ne bucurăm acum de atât de multe binecuvântări de la Dumnezeu, înăuntrul unor granițe libere, să ne putem bucura liniștiți, mergând unii la alții, pentru că munca noastră este păzită de puterea lui Dumnezeu, iar între noi există credința aceasta care ne leagă pe unii de alții cu dragoste și lacrimi, prin părtășia aceasta sfântă în care noi suntem toți în Unul și una, fiindcă Același Dumnezeu în Care credem noi și în Care au crezut părinții noștri ne-a ocrotit și ne ocrotește mereu, dăruindu-ne binecuvântarea și harul Său de fiecare dată.

Ce trist însă, că, în cea mai mare parte, nunțile noastre nu se mai petrec astăzi sub aceeași călăuzire a lui Dumnezeu... Nunțile creștinilor de astăzi, care în cea mai mare parte sunt creștini numai cu numele, nu se mai petrec după voia lui Dumnezeu.

Dacă nunta este o taină sfântă, ea trebuie să se desfășoare de la început și până la sfârșit într-o atmosferă sfântă, în care Mântuitorul, în care ucenicii Lui, în care duhurile înaintașilor și părinților noștri credincioși să poată petrece sufletește împreună cu noi, iar noi să simțim că avem cu noi și că petrece cu noi părtășia lor sufletească și fericită.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu și să-L slăvim pe El că în mijlocul poporului nostru se mai petrec totuși și astfel de nunți binecuvântate ca aceasta de acum, în care atât de multe suflete, strânse într-o atmosferă înalt duhovnicească, petrec nunta potrivit voii lui Dumnezeu și potrivit îndrumării înaintașilor noștri sfinți. Adică cu aprobarea și binecuvântarea duhurilor sfinte.

Suntem așa de fericiți că la sărbătorea aceasta deosebită a unui frate iubit și a unei surori iubite din mijlocul nostru suntem adunați cu toții într-o atmosferă atât de înaltă, să petrecem sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Spune un proverb vechi așa: „Când mergi într-o călătorie pe mare - fă o rugăciune. Când mergi la război - fă două rugăciuni. Dar când mergi să cauți o soție - fă trei rugăciuni”. Pentru că de cele mai multe ori căsătoria este o primejdie și un lucru mult mai însemnat decât o călătorie pe mare și decât mergerea la un război. Pe mare nu se îneacă toți. În război nu mor toți. Dar în căsnicie foarte mulți s-au nefericit pentru totdeauna. Nu numai pe ei, ci și pe urmașii lor, dacă n-au pornit cu rugăciunea, dacă n-au pornit cu cererea și cu binecuvântarea ocrotirii și călăuzirii lui Dumnezeu.

De aceea s-a spus aici cât de însemnat este ca pasul nunții, pasul căsătoriei, să se facă totdeauna sub îndrumarea lui Dumnezeu și sub ascultarea Cuvântului și a sfaturilor Lui. Fericit este totdeauna acela care a pornit așa. Călătoria lui va fi binecuvântată, viața lui va fi fericită, urmașii lui vor fi fericiți și amintirea lui va fi binecuvântată în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

Dar cât de trist sfârșesc multe din căsniciile care nu au toată grija de la început ca, în tot ceea ce fac și în tot ceea ce plănuiesc, să ceară, să primească și să respecte călăuzirea lui Dumnezeu.

S-a spus aici despre unirea celor doi, că „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu nevasta sa și vor fi amândoi un singur trup”.

Ce minunat îi îndrumă Cuvântul lui Dumnezeu pe părinți să respecte libertatea și unirea celor doi căsătoriți! Dar ce trist este că, în multe căsnicii, tatăl și mama se amestecă păgubitor, îndepărtând de multe ori inima soției de soțul ei. Au dreptul, cred ei, adeseori, mai ales mamele fetelor sau ale băieților, să intervină în căsătoria celor doi. Ei nu se mai gândesc că băiatul lor sau fata lor nu mai este, în primul rând, de acum fata lor sau băiatul lor, ci este soțul sau soția aceluia cu care s-a unit. Și din cauza aceasta, pentru că mama nu poate renunța la gândul că tot ea trebuie să rămână în primul rând, și mai departe încă, iubită și ascultată de către fiul ei sau de către fiica ei, adeseori tulbură și strică unirea celor doi.

Părinții credincioși însă trebuie să știe de la început un lucru și anume: că fiii noștri nu sunt în primul rând ai noștri, ci ei sunt fiii lui Dumnezeu. Și Dumnezeu ni-i dă numai ca noi să-i creștem și să-i îndrumăm, ca ei să fie niște vrednici urmași ascultători ai lui Dumnezeu.

Nici noi nu suntem ai noștri. Și noi suntem ai lui Dumnezeu și de aceea trebuie să păstrăm o bună măsură în toate lucrurile pe care le avem - în primul rând datoria noastră față de copiii noștri.

Ei trebuie să fie crescuți de către noi cu simțământul și cu încredințarea că ei sunt ai lui Dumnezeu în primul rând, apoi ai noștri. Așa ar trebui să-l crească orice mamă creștină pe copilul ei, ca în primul rând copilul să nu spună „mamă”, ci să spună „Iisus”. Să-L cunoască întâi pe Dumnezeu și să-L iubească pe El, fiindcă numai atunci copilul va fi cu adevărat un iubitor și al părinților săi.

Numai un copil care întâi Îl iubește pe Dumnezeu mai mult decât pe tatăl său și pe mama sa, acela va iubi cu adevărat și pe mama sa, și pe tatăl său.

Cine iubește întâi pe mamă și pe tată și apoi pe Dumnezeu, nu multă vreme va mai iubi pe tatăl său și pe mama sa.

În felul acesta, dacă noi ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu care spune: ,,Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu nevasta sa și vor fi un singur trup”, și dacă noi respectăm Cuvântul lui Dumnezeu și nu ne însușim primii dreptul asupra copilului nostru... ci lăsăm ca primul să aibă dreptul soțul său sau soția sa, atunci vom fi cu adevărat și noi niște ascultători copii ai lui Dumnezeu. Și ne vom putea bucura totdeauna și de dragostea și de părtășia ascultării copiilor noștri față de noi. Pentru că în primul rând ei vor asculta de Dumnezeu și așa vom fi fericiți toți.

Am dori ca asupra acestor adevăruri să gândească bine toți cei care ar fi trebuit să gândească de la început, și acum văd că e prea târziu. Dar cei pentru care încă nu e prea târziu să gândească asupra acestor lucruri, pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu; și împotriva voii lui Dumnezeu nu e bine să se ridice nimeni. Oricine se ridică se ridică spre paguba lui și spre nefericirea sa. Dar cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, acela va fi binecuvântat întotdeauna, atât el, cât și urmașii săi.

Nunta aceasta, ca orice nuntă, este o sărbătoare, este un praznic minunat. Și s-a spus și se va spune mereu, făcându-se legătură între tot ceea ce se întâmplă acum și tot ceea ce s-a întâmplat înainte, mai ales la prilejurile descrise în Sfânta Evanghelie - de care noi nu trebuie să fim străini niciodată, mai ales în împrejurări de acestea.

Se amintește mereu despre nunta Fiului de Împărat de la Matei, capitolul 22, versetele 1 până la 15. Și se spune acolo că la nunta aceasta a Împăratului au fost trimiși soli ce i-au chemat pe mulți să vină. Întâi n-au fost chemați cei mici, ci cei din fruntea societății, cei mai apropiați ai Împăratului.

Dar cei la care au fost trimiși solii să-i cheme au refuzat.

Unul a întrebat:

- Cum este Împăratul?

- Împăratul este milostiv, a răspuns solul.

- Atunci eu nu mă duc! a răspuns cel chemat. Cu cei miloși și cu cei care umblă mereu după milă nu mi-a plăcut să mă duc niciodată. Eu nu vreau o nuntă la care să fie invitați milogii, săracii, lipsiții, cerșetorii. Eu vreau o nuntă la care să fie cei de seama mea. Și i-a spus solului:

- Nu mă duc!

Un altul l-a întrebat pe sol:

- Cum e Împăratul?

- Împăratul este o inimă iubitoare! i s-a răspuns.

Atunci cel care ura, cel care era răzbunător, care era aspru a spus:

- Eu la o astfel de nuntă nu mă duc! Nu-mi place să se vorbească mereu despre iubire, mereu despre dragoste, despre lacrimi, despre înțelegere, despre unitate... Eu vreau dreptate! Eu vreau asprime! Nu mă duc!...

Și nu s-a dus. Un altul a întrebat:

- Cum este Împăratul vostru?

- Împăratul nostru este darnic, spuse solul.

- Nu, răspunde cel chemat. Eu cu astfel de oameni nu vreau să petrec. Vreau ca fiecare să trăiască prin meritele sale, prin munca sa. Nu vreau leneși.

Și a refuzat și el.

Și atunci Împăratul a trimis solii săi la alții și le-a zis:

- Duceți-vă la colțurile, la șanțurile, la răspântiile drumurilor și aduceți pe cei care vor fi acolo.

Și solii s-au dus și au spus unor oameni:

- Veniți, Împăratul vă cheamă la nuntă!

Ei însă, fiindcă erau lipsiți și săraci, au spus:

- Cum este Împăratul vostru? Primește el un om sărac și lipsit?

Solul a spus:

- Da! Împăratul nostru astfel de suflete caută. El se simte bine întotdeauna lângă cei necăjiți și părăsiți.

Un vameș a întrebat:

- Primește Împăratul vostru pe vameși? Eu sunt vinovat. Eu sunt păcătos. Eu sunt pierdut...

Și solul a spus:

- Da, Împăratul nostru îi caută chiar pe cei care sunt pierduți. El îi poftește pe toți cei care sunt de departe. El are milă de toți cei care sunt necăjiți și nesocotiți de alții. Veniți, că Împăratul nostru vă poftește la nunta Sa.

Un altul a întrebat:

- Dar Împăratul vostru primește acolo și fără haină de nuntă?... Eu n-am haină de nuntă...

- Da. Împăratul nostru este bogat și puternic. El îi îmbracă pe toți cei care vin la El. Pe cei care vin pe ușa din față. Pe cei care ascultă chemarea și vin cu credință. El îi îmbracă pe toți la ușa de intrare. Celui care vine să intre, oricum [ar fi], El îi dă o haină. O haină frumoasă cu care poate să stea oricând înaintea Împăratului, la masa Lui...

Atunci s-au îngrămădit toți cei care erau lipsiți, toți cei care au văzut că erau fără haină de nuntă. Și s-au dus la ușa Împăratului. La poarta Împăratului erau solii Lui, care-i încredințau pe fiecare dintre ei că Împăratul îi primește. Și cei care credeau și primeau invitația căpătau haina de nuntă și se așezau la masa Împăratului.

Se spune în versetul 11 că Împăratul a venit să-Și vadă invitații și a văzut acolo pe unul care nu avea haina de nuntă și i-a zis:

- Prietene, dar cum ai intrat tu aici fără haină de nuntă?

„Omul acela a amuțit!” - așa spune Cuvântul lui Dumnezeu. „Omul acela a amuțit!”

Ce trist că omul acela a amuțit! A ajuns și el o dată în fața Împăratului și a amuțit. A tăcut când Împăratul l-a întrebat:

- Cum ai ajuns tu aici?

El putea să spună:

- Împărate, am auzit că toți care vin aici sunt primiți... Am auzit că Tu ești darnic, că Tu ești bun, că Tu ești milostiv, că Tu ești bogat. E-adevărat că am ajuns aici fără haină de nuntă, dar am venit încredințat că Tu îmi poți da și mie acea haină de nuntă. Iată-mă venit cu nădejdea să fiu îmbrăcat și eu. Cred că Tu ești milostiv și bun; dă-mi și mie haina aceasta...

O, dacă ar fi zis el atunci așa! Cum l-ar fi îmbrăcat cu bucurie Împăratul și cum i-ar fi spus și lui: „Dați-i și lui o haină frumoasă!” Dar el a tăcut, el a amuțit. Fiindcă venise poate cu un gând rău acolo. Pentru că numai cel care vine cu un gând rău în casa celui bun tace, se ascunde, amuțește.

La orice praznic, cum este și praznicul acesta, Împăratul vine să-Și vadă oaspeții. Domnul a spus cu sfintele Lui buze: „Oriunde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu acolo!” . Credem noi toți lucru acesta? Credem cu adevărat lucru acesta?

Dacă suntem creștini și dacă spunem că suntem credincioși, atunci trebuie să credem și acest lucru. Domnul Iisus, Împăratul nostru, este acum aici. De la început a fost chemat.

Nunta aceasta este o nuntă a Lui. Sărbătoarea aceasta este o sărbătoare, în primul rând, a Lui. Un copil iubit al Lui, un suflet care s-a pregătit pentru slujba lui Dumnezeu are această sărbătoare. La această sărbătoare, chiar Stăpânul său, chiar Tatăl său să nu fie? Ba da! Credeți aceasta din toată inima! Domnul Iisus, Împăratul nostru, este aici.

Dacă închideți un pic ochii cei trupești și dacă deschideți ochii cei sufletești, Îl veți vedea aici!... El este cu adevărat aici. Sufletele care simt prin credință, potrivit mărimii credinței pe care o au, Îl simt, Îl văd pe Hristos aici. Trăiesc în prezența Lui ca în fața unei ființe fizice, fiindcă mai adevărat de cum este faptul că noi ne vedem aici față către față este faptul că Hristos este aici în mijlocul nostru.

Cuvintele noastre nu întotdeauna pot cuprinde tot adevărul, întreg adevărul. Noi nu întotdeauna putem fi credincioși cuvintelor și făgăduințelor noastre, dar Dumnezeul nostru, Care El Însuși este Adevărul, este întotdeauna credincios făgăduințelor Lui. Și oriunde a spus El: „Eu sunt acolo!” - El și este acolo.

Credeți deci puternic că Împăratul a venit să-Și vadă oaspeții. Trece printre noi, se uită la fiecare dintre noi. Cercetează starea sufletească a fiecăruia dintre noi.

S-a spus aici așa de frumos despre haina de nuntă. Se oprește El în fața fiecăruia dintre noi și, dincolo de aparențele noastre, de înfățișarea noastră trupească și de poziția noastră socială, El se uită la starea noastră sufletească: avem noi oare sau nu avem haina de nuntă?

Am venit aici, stăm la praznicul Său. E un praznic sfânt. S-a rostit încă de la început Numele Sfânt al lui Dumnezeu și, cu lacrimi, din adâncul inimii, s-a cerut prezența lui Dumnezeu, venirea Lui în mijlocul nostru.

Ca niște creștini care facem parte din această sfântă și tainică Lucrarea a lui Dumnezeu, noi credem că El este aici. Noi trebuie să fim convinși, deplin încredințați de acest Adevăr.

Oriunde doi sau trei copii ai lui Dumnezeu trăiesc prin credință, umblă prin credință și lucrează prin credință, ei au permanenta încredințare și convingere că Hristos este cu noi, în noi, lângă noi, printre noi. Oricine trăiește acest adevăr știe că în mijlocul nostru acum este Împăratul nostru Hristos, pentru că adevărate și vrednice de crezut sunt cuvintele lui Dumnezeu, Care a spus așa: „Oriunde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, Eu sunt acolo!”.

„Sunt acolo, să ascult rugăciunile lor...

Sunt acolo, ca să văd starea lor...

Sunt acolo, ca să cercetez inimile lor...

Sunt acolo, ca să văd cu ce gând și scop a venit fiecare...

Sunt acolo, ca să văd starea sufletească a fiecăruia...”.

Nu numai când suntem aici... Nu numai când suntem la sfânta biserică, pentru ca să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci pretutindeni și în orice loc noi suntem sub controlul luminii lui Dumnezeu, sub controlul voii lui Dumnezeu și al cunoașterii lui Dumnezeu.

Și suntem, dacă ne deschidem inima totdeauna în fața Lui și nu ne ascundem niciodată cu nimic.

Dacă avem o stare slabă, spunem: „Da, Doamne, de-aia am venit, că suntem neputincioși, suntem săraci, suntem slabi, suntem orbi și suntem goi... Știm că Tu ești Dumnezeu... Știm că Tu ești Iubirea... Știm că Tu ești Bunătatea... Știm că Tu ești bogat în îndurare și nesfârșit în milă... Eu am venit să-mi dai și mie din Harul Tău. Am venit să mă vindeci, am venit să mă ierți. Am venit să mă primești. Sunt un zdrențăros, haina mea cea scumpă de la Botez am zdrențuit-o și am întinat-o... Am venit acum cu pocăință, să-mi dai haina nașterii din nou...”.

Între cele șapte Taine despre care se vorbește și pe care noi le știm, ale Bisericii noastre, este și Taina Pocăinței. Taina aceasta a Pocăinței, ca și celelalte Taine, a căpătat un prea șters înțeles și un prea necunoscut înțeles în inima și în viața multora dintre noi.

Taina Pocăinței este Taina Nașterii din Nou, pe care a cerut-o Mântuitorul când a zis: „Dacă nu vă veți naște din nou, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu.”

Închipuiți-vă că Hristos Se oprește acum în fața dumneavoastră și vă întreabă: „Prietene, cum ai intrat tu aici? Ai tu haina de nuntă nașterea din nou sau nu o ai? Dacă nu o ai, Eu ți-o pot da. Eu stau acum în fața ta, ca să văd: dorești sau nu dorești această haină de nuntă? Dar te înștiințez: fără haina de nuntă nu vei putea lua parte la ospățul nunții. Trec acum și te întreb: ai tu sau nu ai această haină de nuntă? Dacă nu o ai, Eu sunt gata să ți-o dau acuma, numai s-o dorești tu...”.

Taina Pocăinței este la îndemâna oricăruia dintre noi. Se cere însă ca noi să fim sinceri în fața lui Dumnezeu, să recunoaștem că nu o avem, dacă nu o avem. Și s-o cerem! Și dacă ne-o îmbie Domnul, s-o și primim, prin credință.

În Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în poporul lui Dumnezeu, nimic nu se poate afla fără credință. Credința este cel dintâi lucru care ni se cere fiecăruia, pentru că este scris: „Căci fără de credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu”. Pentru că cine se apropie de El trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cel care Îl caută.

Deci avem nevoie de credință, de cel dintâi pas în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, în chemarea lui Dumnezeu. Credința este cea dintâi dintre condiții. Fără de credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu.

Dar credința noastră trebuie să fie o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd, așa cum este de asemenea scris: „O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite!”. Asta-i condiția!

Cu Dumnezeu avem de-a face, cu o Ființă pe care ochii noștri trupești nu o văd; dar tot El ne-a dat ochii aceia sufletești pe care, prin credință, ni-i deschide pentru ca să-L putem vedea.

Fără acești ochi sufletești, fără urechi sufletești, fără simț sufletesc, fără încrederea aceasta care vine prin credință, noi nu vom putea fi niciodată plăcuți lui Dumnezeu. Deci El stă în fața noastră și noi trebuie să credem.

Oprindu-se lângă fiecare, ne întreabă pe fiecare: „Ai tu sau nu ai haină de nuntă?”. Să nu amuțim în fața Lui. Să nu respingem Cuvântul Lui. Să nu te temi. Să nu fim neînțelegători și neascultători, pentru că altfel soarta noastră va fi ca a aceluia despre care știm din Evanghelie că a fost găsit fără haină de nuntă și care a amuțit. Stăpânul a spus robilor săi: „Puneți mâna pe el și aruncați-l afară!” A fost tăiat în bucăți și aruncat afară, în întunericul unde este plânsul și scrâșnirea dinților și viermele care nu moare.

Domnul Dumnezeu să ne învrednicească pe toți de acest viitor al nunții fericite și cerești.

Și astfel, dacă Dumnezeu ne-a chemat la sărbătoarea aceasta și dacă El trece prin fața noastră întrebându-ne: „Prietene, cum ai intrat aici? Ai tu sau nu ai haina de nuntă?” - dacă ai haina, ferice de tine! Fii binecuvântat, petrece bucuros la masa Împăratului. Ești fericit fiindcă Dumnezeu te binecuvântează și te face părtaș la toate promisiunile Lui și la toate făgăduințele Lui.

Dar dacă nu ai haină de nuntă, nu amuți! Nu tăcea! Când te întreabă El, spune-I: „O, n-am!... Doamne Iisuse, n-am haina Ta de nuntă, dar știu că Tu mi-o poți da. Dă-mi-o, Te rog, și mie, ca să am și eu drept la pomul vieții și să pot intra și eu în Cetatea Ta”.

Spuneți Domnului acest lucru fiecare și atunci veți fi fericiți, pentru că El o dă cu bucurie tuturor celor care o cer.

În Cuvântul lui Dumnezeu sunt multe îndrumări și multe îndemnuri pentru fiecare dintre noi. Dacă urechile noastre sunt atente, dacă atunci când este un prilej ca acesta noi lăsăm toate grijile lumești, noi ne lăsăm toate grijile și ne adunăm toată inima și toate gândurile în jurul Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, și ne străduim să desprindem un înțeles mântuitor din fiecare cuvânt care ni se spune de către Domnul și de către ai Săi, noi avem parte de fiecare dată de un mare și fericit câștig sufletesc. Și aici s-au spus și se vor mai spune multe adevăruri minunate.

Odată Moise L-a întrebat pe Domnul, în cele 40 de zile cât a stat cu El pe munte:

- Doamne, câte căi duc la înțelepciune?

- Sunt cincizeci de căi care duc la înțelepciune, i-a răspuns Domnul, dar fiecărui om nu i s-au arătat decât patruzeci și nouă, pentru ca nici un om să nu-și închipuie că a descoperit toată înțelepciunea de pe pământ și fiecare să simtă că are nevoie încă de celălalt.

Pe Tablele Legii erau scrise o mulțime de semne pe care Moise nu le-a înțeles. Și atunci a întrebat:

- Doamne, dar însemnele acestea pe care eu nu le cunosc ce înseamnă?

Și atunci Domnul i-a zis:

- Moise, Moise, Legea aceasta nu-i numai pentru tine. Legea aceasta este pentru toți câți vor mai veni până la sfârșitul veacurilor.

Semnele pe care nu le cunoști tu sunt păstrate pentru cei care vor veni după tine, pentru că fiecare neam de oameni va trebui să aibă un profet al lor și fiecare generație de oameni trebuie să aibă un prooroc.

Și fiecare prooroc va trebui să aducă o parte de adevăruri și alte semne, dar tot întemeiate pe același Adevăr și pe aceiași Înțelepciune. De aceea nu ți-s date nici ție să le cunoști pe toate, ci la fiecare neam de oameni și la fiecare rând de oameni vor veni alți înțelepți, cărora El le va descoperi alte semne, pentru ca Adevărul să fie mereu nou, deși este mereu același. Ca să fie învățătura mereu atrăgătoare și plăcută, deși este tot aceeași pentru toți.

Nimănui dintre noi nu-i este dat să cunoască toate căile și toate adevărurile, dar fiecărui rând de oameni și fiecărui credincios al lui Dumnezeu îi este dat să cunoască o parte din semne, o parte din descoperiri, o parte din lucrurile tainice, din lucrurile frumoase, pentru ca focul lui Dumnezeu să ardă necurmat pe altar.

Focul înțelepciunii să ardă mereu. Lumina înțelepciunii să strălucească mereu și fiecare să vadă în ea alte bucurii, alte binefaceri, alte binecuvântări ale lui Dumnezeu.

De ce cântările noastre sunt mereu noi? Sunt în ele mereu aceleași adevăruri, mereu aceleași iubiri, mereu aceleași lacrimi, dar totdeauna sunt noi! Pentru că Dumnezeu face ca Sfântul lui Cuvânt să fie viu și lucrător, de fiecare dată în alt fel. Același lucru însă sub altă formă, pentru ca descoperirea lui, bucuria trăirii lui, bucuria ascultării lui să fie mereu nouă și mereu frumoasă. Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu!

Sfântul Apostol Ioan spune la sfârșitul Evangheliei sale: „Mai sunt multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care nu sunt scrise în cartea aceasta, căci dacă ar fi fost scrise cu de-amănuntul, cred că în lumea întreagă nu ar fi încăput cărțile care s-ar fi scris”.

Care sunt aceste lucruri? Iată, de la început, citind în Sfintele Evanghelii, citind în povestirile Sfinților Părinți, citind în decursul veacurilor, în viața Bisericii și în viața oamenilor sfinți, mereu lucruri noi vedem și mereu adevăruri noi, citim mereu îndemnuri noi, cântăm mereu cântări noi, trăim mereu bucurii noi. Toate acestea sunt din acele lucruri care n-au fost scrise, care nu sunt scrise și care nu vor fi scrise niciodată, dar ele rămân mereu, pentru că ele întrețin viața duhovnicească în Biserică. Ele întrețin bucuriile noastre duhovnicești.

De ce noi, participând la o sărbătoare ca aceasta, ne întoarcem acasă cu sufletul plin, cu inima mare și spunem mereu: „Niciodată n-a fost așa frumos, parcă! Am auzit lucruri pe care nu le-am auzit altădată. Și am trăit momente pe care altădată nu le-am trăit”.

De ce? Pentru că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu ni s-a dat aici într-o formă nouă de fiecare dată. Și dacă peste o săptămână, și dacă mâine, și dacă peste câtva timp vom participa la o altă întâlnire de aceasta, mereu ne vom întoarce cu sufletul împrospătat și umplut de bucurii. Domnul aduce mereu, de fiecare dată, alte lucruri noi despre aceleași Adevăruri... Dar soarele lui Dumnezeu, deși este același de fiecare dată, strălucește într-un alt fel la fiecare răsărit. De fiecare dată te întorci cu o nouă bucurie, pe care n-ai mai trăit-o înainte. Și știu că și mâine Dumnezeu va avea ceva nou să-ți dea, pe care nu l-ai avut ieri și nici astăzi.

Acestea sunt semnele tainice ale lui Dumnezeu, pe care El le-a păstrat să le descopere noi de fiecare dată. Nici acum nu vom sfârși toate bucuriile în așa fel, încât să nu mai avem nevoie și mâine, și poimâine. Nu vom primi nici de data aceasta totul în adunare în așa fel, încât mâine să nu mai rămână să găsim altceva nou. Dumnezeu descoperă printr-un copil al Său un adevăr, printr-un altul, un alt adevăr; printr-o cântare, o bucurie; prin altă cântare, altă bucurie. Printr-o rugăciune, o putere; printr-o altă rugăciune, altă putere. Mereu va fi ceva nou, mereu va fi ceva mai frumos, ceva mai fericit pentru noi la Dumnezeu.

Ospățul Domnului nu are o mâncare de care să te plictisești. Va fi mereu un fel nou, ceva de care n-ai mai gustat. De fiecare dată vezi ființe noi și plăceri noi. De aceea avem mereu setea aceasta. Foamea aceasta. Dorința aceasta de a participa mereu între bucuriile duhovnicești, la întâlnirile frățești, căci ele sunt mereu fierbinți, mereu fericite.

Dacă am fost la o nuntă, nu înseamnă că acum am obosit sau că nu vom mai dori să mai mergem. Ci dorim, dimpotrivă, să mergem la cât mai multe nunți, pentru că știm că hrana pe care o vom primi mâine va fi alta decât astăzi. Bucuriile noastre vor fi întotdeauna mari și niciodată nu ne vom obosi, pentru că harul lui Dumnezeu e un izvor care curge continuu și niciodată nu aduce o apă obişnuită. Totdeauna este neobișnuită.

Orice întâlnire frățească are ceva nou, ceva neobișnuit, ceva aparte, ceva care n-a mai fost. Sunt alte fețe, sunt alte bucurii, sunt alte binecuvântări, pe care nu le-am mai văzut până ieri. Iar mâine vor fi mereu altele, dar mai frumoase.

În viața celor doi pe care astăzi i-a însoțit harul lui Dumnezeu, El va lucra, aducându-le astfel de stări de fiecare dată. Oriunde este o dragoste adevărată și o părtășie adevărată, binecuvântările lui Dumnezeu curg totdeauna ca un râu binecuvântat, totdeauna nou.

Sunt însă stări când de multe ori în legătura noastră cu Dumnezeu și-n legătura dintre noi, cei din aceeași familie, intervin schimbări spre bine, alteori spre rău. Fiecare dintre noi însă trebuie să ne dăm toate silințele ca orice lucru să fie îndreptat spre bine.

În Cartea Facerii, când Dumnezeu a făcut lumina, se scrie: a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Și-a despărțit astfel lumina de întuneric.

Apoi se scrie: „A fost o seară și a fost o dimineață”. Nu se spune: „A fost o zi și apoi a fost o noapte”, pentru că pe pământ, de atunci și până astăzi, lumina este amestecată cu întunericul și întunericul cu lumina.

Nu este zi deplină să fie numai bucurie deplină și numai lumină; nici o noapte deplină, numai întuneric și numai întristare deplină.

„A fost o seară și a fost o dimineață”...

În viața noastră, același lucru se repetă. Depinde de noi dacă este seară în viața noastră, adică o stare în care e mai puternic întunericul, întristarea, certurile, răutatea, păcatul și mai puțină lumina. Seara, lumina scade, întunericul crește, până când lumina dispare și rămâne doar întunericul. În viața multor oameni se petrece același lucru.

La început nu-i nici noapte și nici zi. E lumina amestecată cu întunericul. În viața multor oameni se petrece același lucru, pentru ca fiecare dintre noi să știe să-și dea toate silințele să lucreze și să facă în așa fel, încât în viața lui nu întunericul să biruie lumina, ci lumina să biruie întunericul. El să se îndrepte mereu spre lumină. În viața altora este dimineață, adică o stare când întunericul scade și lumina crește.

Și în viața de căsnicie se întâmplă mereu așa, adică este o neîncetată luptă între lumină și întuneric. Cei doi trebuie să lupte să nu fie seară în care lumina să se piardă și întunericul să le cuprindă familia și starea lor, ci să fie totdeauna o dimineață când întunericul să fie totdeauna copleșit și biruit de lumină, de iubire, de pace și înțelegere.

În cartea Exodului, când s-a făcut primul templu (cortul), pe Chivotul Legământului au fost închipuiți doi îngeri... Moise a făcut doi îngeri, unul cu fața spre celălalt...

În al doilea Templu, Solomon a făcut iarăși doi îngeri, însă cu fețele depărtate: unul într-o parte și altul în cealaltă parte... În cartea [2 Cronici, capitolul 3, versetul 13](Cron 3, 13), veți afla acest lucru.

În Exod 25, 20, îngerii stau față către față.

În 2 Cronici 3, 13, îngerii stau depărtați.

Ce înseamnă aceasta? În prima parte, Moise a făcut îngerii unul cu fața spre celălalt pentru că atunci inima poporului era îndreptată cu dragoste spre Dumnezeu. Pentru că atunci frații se priveau față către față. Pentru că atunci Dumnezeu și poporul Său se priveau cu drag unul pe celălalt.

De ce însă în zilele lui Solomon îngerii au fost făcuți întorși cu fețele unul dinspre celălalt? Pentru că inima poporului se îndepărtase de Dumnezeu și frații se îndepărtaseră unii de alții.

Dacă în viața noastră, în familia noastră, acolo unde este Sfânta Sfintelor, în chivotul dragostei noastre, noi avem unul spre celălalt îndreptate fețele noastre, privim cu dragoste unul la celălalt. Dumnezeu ne binecuvântează și harul Său este întotdeauna prezent în mijlocul nostru. Atunci bucuria noastră este întotdeauna caldă. Petrecerea este întotdeauna dulce. Privirea ne este întotdeauna frumoasă.

Când însă inimile noastre se depărtează una de către cealaltă, când inimile noastre se depărtează de Dumnezeu, atunci îngerii își întorc fețele, privesc în altă parte, pentru că noi nu ne mai putem privi unul pe celălalt, pentru că noi nu mai putem privi în față pe Domnul și noi ne ascundem fața de privirile Lui. Ce stare tristă este atunci când noi nu ne mai putem privi fața unii altora cu dragoste ori în familiile noastre, ori în adunările noastre, ori în viața noastră de fiecare zi. Atunci îngerii Domnului își întorc fețele dinspre noi, atunci urmează tristețe, întuneric, apăsare, durere, moarte, pierzare.

Dragii noștri frați și surori, fiecare prilej de acesta să ne facă să ne întoarcem fețele unii spre alții. Să ne întoarcem fețele spre Domnul și fiecare bucurie, fiecare rugăciune, fiecare citire a Cuvântului lui Dumnezeu, fiecare clipă petrecută în ascultarea acesta să ne facă pe noi să ne îndreptăm mai cu dragoste fețele spre Dumnezeu și El Se va îndrepta spre noi. Și mai cu dragoste să ne îndreptăm fețele spre cei din mijlocul nostru, de lângă noi, și mai ales în familia noastră.

Nu vă depărtați niciodată fața unii de către ceilalți, chiar dacă vin necazuri și tulburări, pentru că diavolul aceasta caută să facă totdeauna. Dincolo de orice încercare și de orice amărăciune care ați făcut-o unii altora, cei doi, când vă întâlniți seara, îndreptați-vă fețele unul spre celălalt.

Dacă toată ziua n-ați putut vorbi unul cu celălalt, seara să n-apună niciodată soarele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, peste mânia căsniciei voastre. Întoarceți-vă unul spre celălalt. Priviți-vă cu drag și veți vedea cum vor izvorî lacrimile de iubire din ochii voștri. Și veți vedea cum Domnul Își va întoarce iarăși cu bucurie Fața peste casa voastră, peste familia voastră, peste țara voastră sufletească.

Niciodată îngerii din Sfânta Sfintelor, din părtășia intimă și sfântă dintre cei doi soți, să nu-și întoarcă fața unul dinspre celălalt.

Căutați ca îngerii, cel puțin, să privească totdeauna cu bucurie, să-și privească cu bucurie unul fața celuilalt. Atunci fețele vor străluci, viața va fi binecuvântată, familia va fi binecuvântată, copiii voștri vor fi binecuvântați. Atunci această bucurie vă va apleca genunchii și vă va întinde brațele spre îmbrățișare și spre sărutul bucuriei și iertării, în care coboară totdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ne bucurăm că în această seară și cu acest prilej ne-a dat Dumnezeu bucuria aceasta minunată să ne vedem fețele unii altora.

Am dori ca fața noastră să fie totdeauna spre fața frățiilor voastre. Chiar dacă vor mai exista uneori și depărtări și piedici, sufletele noastre am dori să ni le vedem și prin ceața depărtărilor, și prin ceața lacrimilor. Ne-am privit cu dragoste și, când ne vedem, totdeauna sufletele noastre sunt fierbinți, stările noastre sunt fericite, bucuriile noastre sunt mari.

Nu v-am uitat niciodată!

Rugăciunea noastră am dorit să vă caute totdeauna fierbinte, curată și am simțit că la fel am primit și noi din partea tuturor celor care ne-au cunoscut sau nu ne-au cunoscut trupește. Dar sufletește ne-am simțit legați prin iubire și prin credință, prin Duhul lui Dumnezeu, într-o părtășie nezdruncinată și nemaidespărțită de nimeni.

Așa am dorit să rămânem până la sfârșit, ca „ce a unit Dumnezeu” să nu poată despărți nimeni și nici să nu poată îndepărta nimic, niciodată. Când cu toții vom fi așa, o inimă și un gând, Dumnezeu ne va binecuvânta totdeauna și Fața Lui va fi totdeauna binevoitoare peste noi și peste țara noastră, peste familia noastră, peste părtășia noastră, peste adunarea noastră.

Atunci Dumnezeu va binecuvânta orice lucru, orice gând, orice pas, orice rugăciune, orice muncă. Și vom fi binecuvântați și la plecare, și la venire. Și când vom fi departe trupește unii de alții, și când vom fi aproape, părtășia noastră va fi la fel, neîmpiedicată de nimic, pentru că fețele noastre vor fi îndreptate una spre cealaltă.

Noi, cu acest prilej, Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima pentru bucuria aceasta nespus de mare și sfântă pe care ne-a dat-o.

Îi încredințăm pe iubiții noștri în paza și sub ocrotirea lui Dumnezeu, în slujba Căruia din copilăria lor au intrat. Împăratul și Stăpânul cel Veșnic să-i binecuvânteze astăzi. El, Care este aici în mijlocul nostru, să-i binecuvânteze cu tot felul de binecuvântări cerești și pământești, trupești și sufletești, prezente și viitoare. Pe ei și pe cei care li-i va mai dărui Dumnezeu trupește și sufletește.

Dumnezeu a zis că nu e bine să fie omul singur și de aceea i-a pregătit omului o familie. Cei care n-au familii trupești pot să aibă familii sufletești. Cei care nu au copii trupești pot să aibă copii sufletești. Copiii sufletești sunt mult mai de preț și mult mai de folos, de multe ori, decât copiii trupești. Copiii trupești nu ne ascultă totdeauna, nu ne iubesc totdeauna, nu-i avem totdeauna. Dar copiii sufletești, dacă sunt cu adevărat binecuvântați de Dumnezeu, vor fi o generație care vor crește permanent alte și alte suflete binefăcătoare și binecuvântate de Dumnezeu.

Copii sufletești toți putem avea! Dați-vă silința să nu rămâneți singuri, să nu mergeți în fața lui Dumnezeu singuri, să nu trăiți pe pământul acesta singuri. Ci voi să aveți o familie duhovnicească binecuvântată, care să fie mereu cu fața spre Dumnezeu - și atunci și Fața lui Dumnezeu va fi mereu spre ei.

Să fim și noi unii spre alții îndreptați, cu fața unul spre celălalt, pentru că atunci Dumnezeu ne binecuvântează pe toți și toți suntem fericiți.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această nuntă, ca și pentru satul acesta și pentru părțile acestea, și pentru cei foarte mulți care au luat parte poate că pentru prima dată la o astfel de nuntă.

Ce trist însă că aceste nunți creștinești, adevăratele nunți binecuvântate de Dumnezeu, sunt așa de rare și par așa neobișnuite...

Ce trist că în lumea de astăzi, lumea creștină, - în poporul nostru, un popor creștin, în Biserica noastră, o Biserică creștină -, nunțile duhovnicești sunt o noutate și ceva neîntâlnit... Când nunțile celelalte ar trebui să fie un accident, un incident nefericit. Când nunțile lumești, nunțile cu distracții, cu beții și cu certuri ar trebui să fie ceva trist, ceva rar, ceva neobișnuit.

Ce frumos scriu Sfinții Părinți despre nunțile care trebuie să fie în Biserica creștină!

Sfântul Ioan Gură de Aur are atâtea pagini care osândesc nunțile cu jocuri și cu lăutari, și cu băuturi lumești și care recomandă peste tot nunțile duhovnicești, cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântarea lui Dumnezeu, rugăciunea sfântă, părtășia frățească, și [cei prezenți] să petreacă în tot ospățul într-o formă nouă, înaltă, sfântă, curată și frumoasă, cum se cuvine unor oameni care spun că sunt credincioși.

Iată, Îi mulțumim lui Dumnezeu că s-a dat și aici dovada sfântă și frumoasă că, în Biserica noastră creștină, Dumnezeu a adus un suflu nou. În poporul nostru, Dumnezeu a adus o lucrare nouă și minunată, care a început să pună în valoare frumoasele și sfintele învățături și obiceiuri din vremea primilor creștini. Aceasta este Lucrarea în care noi ne-am născut duhovnicește. Aceasta este Oastea Domnului.

Aceasta este binecuvântata mișcare duhovnicească din Biserica noastră, care a așezat lucrurile la locul lor, cum le-a rânduit Dumnezeu și cum le-au lăsat Sfinții noștri Părinți. Aceasta este Lucrarea care înlătură ceea ce a adus vrăjmașul ca să otrăvească viața creștină și atmosfera sfântă din Biserica noastră.

De aici încolo aveți un exemplu, un model de nuntă duhovnicească în care de la început și până la sfârșit să se slăvească Dumnezeu. Cei doi care s-au unit sub binecuvântarea lui Dumnezeu au pornit frumos, așa cum spune și Cuvântul lui Dumnezeu și cum spune și înțelepciunea părinților noștri rămasă în proverbele noastre. Dacă acest pas l-au început cu Dumnezeu, să rămână până la sfârșit credincioși, statornici, cu fața unul spre celălalt.

Slăvit să fie Domnul!