Vinul l-a smintit şi pe înţeleptul Solomon

Chipul de mai sus arată cum a căzut din credinţă înţeleptul Solomon. „Şi era împăratul Solomon - zice Biblia - iubitor de femei şi a avut multe femei străine, afară de fata lui Faraon (care era soţia lui). Şi a fost când a îmbătrânit Solomon, femeile au abătut inima lui după alţi dumnezei şi n-a fost inima lui Solomon întreagă cu Domnul Dumnezeul lui ca inima lui David, tatăl său. Şi a făcut Solomon rău înaintea Domnului.

Pe muntele din faţa Ierusalimului a zidit altar pentru idolii femeilor lui cu care aducea tămâie şi jertfe idolilor. Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon.” I-a cruţat viaţa şi împărăţia numai pentru tatăl său, David proorocul. După moartea lui, împărăţia i-a fost spartă. (Citiţi pe larg în cartea 1 Împăraţi 11 sau 3 Regi)

O, ce lucru grozav se vede în chipul de mai sus! Solomon înţeleptul, Solomon alesul şi iubitul Domnului, iată-l ajuns să se închine la idoli. Spre sfârşitul vieţii sale, Solomon L-a părăsit pe Domnul. Grozavă cădere!

Să cercetăm puţin cum a putut cădea Solomon într-o rătăcire atât de mare. Biblia ne spune şi acest lucru. Ni-l spune însuşi Solomon în cuvintele: „Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în vreme ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, să stărui astfel în nebunie până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor” (Ecles. 2, 3). Eu socotesc că acesta este începutul şi izvorul căderii lui Solomon. Nu-i vorbă, Solomon a luat această hotărâre nebună cu gând bun, de a cunoaşte prostia şi nebunia (Ecles. 1, 17) ce le fac băutura şi beţia, însă pe urmă Solomon nu s-a mai putut ridica din „nebunia” în care se băgase.

A şi scris Solomon cele mai potrivite învăţături despre beţie, la Prov 23, 31-34, unde zice: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar, alunecă uşor, dar pe urmă muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după femei străine şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci adormit la cârmă”. Ce învăţătură adevărată! Solomon a scos-o şi a scris-o din păţania lui. Vinul l-a făcut şi pe el să iubească femei străine şi să piardă cârma cea adevărată a vieţii. Când s-a hotărât să-şi veselească trupul cu vin, Solomon credea că inima îl va cârmui şi atunci cu înţelepciune, dar vinul i-a stricat cârma inimii şi Solomon n-a mai putut scăpa la viaţă. O, ce afurisită e băutura! Omul, când apucă cu băutura, îşi vede pieirea, dar nu se poate opri.

Solomon simţea şi scria că a pierdut cârma vieţii şi totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are dracul nici un alt ajutor atât de bun ca băutura şi beţia. Băutura şi „femeile străine” (acestea două se ţin strâns deolaltă) omoară şi azi cele mai multe suflete. Puţini din cei ce apucă cu băutura se mai întorc înapoi pe cărările vieţii.

Biblia ne spune că Solomon a ţinut să guste din toate plăcerile acestei lumi. „Tot ce mi-au poftit ochii le-am dat şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare”, scrie Solomon în Eclesiastul 2, 10. Dar iată unde a ajuns Solomon cu gustarea tuturor plăcerilor. Sunt şi astăzi destui care trăiesc în credinţa rătăcită că „trebuie să-şi trăiască viaţa”, satisfăcându-şi cât mai multe plăceri lumeşti. Toţi aceştia sunt pe căile pieirii sufleteşti.

Biblia ne spune că „inima lui Solomon n-a fost întreagă cu Domnul”. Inima lui era împărţită în două. Cu o parte slujea Domnului, iar cu altă parte plăcerilor lumeşti, adică diavolului. De aici a pornit căderea lui, căci, pe urmă, diavolul i-a cuprins toată inima. Aşa păţesc şi azi toţi acei care cred că pot sluji cu inima lor şi Domnului, şi diavolului. Numai cu o inimă predată întreagă Domnului putem câştiga mântuire sufletească.

Solomon a cerut de la Dumnezeu „înţelepciune, să deosebească binele de rău” (1 Împ. 3, 9). Dumnezeu i-a ascultat cererea. Solomon i-a întrecut pe toţi cu mintea şi înţelepciunea. Dar n-a avut Solomon şi inimă destulă pentru Domnul şi pentru asta n-a avut nici putere destulă ca să facă binele. David proorocul, tatăl lui Solomon, a cerut de la Dumnezeu „inimă curată” - şi această inimă l-a mântuit.

Înţelepciunea şi mintea, numai singure, nu pot mântui dacă inima nu e pusă şi ea în slujba Domnului. Sunt şi azi atâţia oameni care cunosc binele şi răul, cunosc toate păcatele şi toate pravilele şi totuşi nu trăiesc o viaţă cu Domnul, pentru că inima lor nu e predată cu totul Domnului. Aşa şi Solomon. Pildele lui Solomon plac minţii pentru că sunt scrise cu înţelepciune, dar nu mişcă inima, pentru că nu sunt scrise cu putere. Sunt scrise de unul care n-a trăit el însuşi sfaturile bune ce le-a dat. Psalmii lui David „aprind inima şi rărunchii” pentru că sunt scrişi de unul care i-a şi trăit şi a avut o inimă predată cu totul Domnului.

Căderea lui Solomon să ne fie o grăitoare pildă despre cum îl trage Satana pe om în căile pieirii sufleteşti. Truda cea mai mare o pune Satana în a-i rătăci tocmai pe aleşii Domnului şi pe cei apucaţi în căile mântuirii sufleteşti (de cei rătăciţi n-are grijă, pentru că-i ştie în mâna lui). Nu te încrede, dragă cititorule, de eşti apucat pe calea mântuirii, ci te roagă şi priveghează neîncetat, căci Satana te urmăreşte şi te pândeşte neîncetat. Să scăpăm de el apropiindu-ne tot mai tare de Domnul. Domnului să-I predăm neîncetat inima noastră, toată viaţa noastră, toate gândurile şi vorbele noastre. Să fugim de ispita patimilor şi plăcerilor lumeşti, căci acelea l-au pierdut şi pe înţeleptul Solomon.

Cele două căruţe

- Un căruţaş îl ajunse în drum pe altul şi voi să-l întreacă.

- Fă-mi loc să trec înainte, se răsti el către cel ce mergea înaintea lui.

- Da’ pe urma mea nu poţi merge? răspunse celălalt.

- Nu, zise cel dintâi, pentru că mie mi se cuvine să merg înaintea ta.

- Da’ de ce, ce duci în căruţa ta?

- Eu duc spirt şi ţuică.

- Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru că eu duc în căruţa mea coşciuge şi trebuie să merg în urma ta.

„…căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn… Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Rom 13, 11-13).