Iosif scapă în temniţă de robia diavolului...

Chipul de mai sus ni-l arată pe Iosif din Biblie când ajunsese în temniţă. Soţia dregătorului Putifar stăruise pe lângă Iosif să desfrâneze cu ea, însă Iosif a fugit de ispita desfrânării. Ca răzbunare, femeia îl pârăşte pe Iosif că el a încercat să se apropie de ea. Atunci Putifar l-a aruncat pe Iosif în închisoare, însă „Domnul a fost cu Iosif şi în închisoare şi a vărsat peste el milă şi i-a dat lui trecere înaintea celui ce era mai-mare peste temniţă şi a dat el temniţa pe mâna lui Iosif şi Domnul era cu Iosif şi, în toate câte făcea el, Domnul îi dădea izbândă”... Aici în temniţă tâlcuieşte Iosif visul paharnicului şi al bucătarului lui Faraon. Paharnicul a scăpat din temniţă, precum i-a spus Iosif, dar, scăpând, l-a uitat pe Iosif. Nu l-a uitat însă Domnul şi, după doi ani, Iosif a ieşit din temniţă ca cel dintâi sfetnic al împăratului. (Citiţi pe larg la Facere 39 şi 40.)

O, ce plină de înţeles şi de învăţătură sufletească este viaţa lui Iosif din Biblie! Biblia spune că „Domnul era cu Iosif şi Iosif izbutea în toate cele”. Dar asta nu trebuie să o înţelegem numai aşa că Domnul Şi-l alesese pe Iosif şi Se ţinea de el cu dar şi izbânzi, ci trebuie să vedem şi latura cealaltă. Iosif era alesul Domnului pentru că trăia o viaţă plăcută Domnului, trăia o viaţă cu Domnul şi Domnul era cu el. După ce l-au vândut fraţii, Iosif ajunsese copilul nimănui în lume; dar tocmai acest lucru l-a învăţat să se alipească cu tot sufletul lui de Tatăl Ceresc şi să-şi pună spre El toată nădejdea lui (Ps 104). Iosif învăţase să trăiască o viaţă legată clipă cu clipă de Domnul şi această viaţă l-a ajutat să treacă cu biruinţă peste toate încercările şi necazurile ce i-au ieşit în cale.

Cea mai grea încercare ce a ieşit în calea vieţii lui Iosif a fost ispita desfrânării cu care îl ademenea femeia lui Putifar. „În fiecare zi, ne spune Biblia, grăia femeia către Iosif să se culce şi să se împreune cu ea” (Fac. 39, 10). Zi de zi stăteau în faţa lui cele două căi: calea plăcerilor lumeşti - calea cea largă a morţii - şi calea cea strâmtă a vieţii. Moartea şi viaţa stăteau în faţa lui, să-şi aleagă. Iosif şi-a ales viaţa. Iosif a biruit ispita desfrânării pentru că Domnul era cu el şi el era cu Domnul. „Vino, Iosife - va fi zis femeia lui Putifar - vino să ne veselim şi să ne culcăm împreună, căci nu ne vede nimeni…”. „Fugi, femeie - va fi răspuns Iosif - eu nu sunt singur, eu sunt cu Domnul meu şi nu mă despart de Domnul meu pentru poftele cele lumeşti”…

Dacă Iosif ar fi fost biruit de ispita desfrânării, oare ce s-ar fi ales de el? Până la un loc poate i-ar fi mers bine. Ar fi fost alesul şi iubitul stăpânei sale, dar mai târziu Putifar ar fi simţit acest lucru şi pe Iosif l-ar fi mâncat ciorile şi spânzurătorile ca pe Iuda cel ce L-a părăsit pe Domnul. Soarta vieţii lui Iosif s-a hotărât în clipa când a biruit ispita. Să învăţăm că aşa trebuie să biruim şi noi ispitele. Ispite multe ne ies şi nouă în cale şi mai ales cu ispita desfrânării iese şi azi Satana de cele mai multe ori în calea vieţii oamenilor. Această ispită grea poate fi biruită numai aşa cum a biruit-o Iosif: printr-o viaţă trăită cu Domnul şi cu ajutor şi dar de la Domnul. Pe cei mai mulţi creştini îi biruie ispita desfrânării tocmai pentru că nu-L cunosc cu adevărat pe Domnul, nu trăiesc o viaţă cu El, n-au gustat din bucuria, puterea şi dulceaţa acestei vieţi şi de aceea se despart de Domnul, ca să rămână cu desfrânarea şi cu poftele cele lumeşti. O, cum ştie Satana să-i atragă pe oameni în ispita desfrânării…

De când eram preot la sat, îmi aduc aminte de unii care se spovedeau aşa: „N-am făcut nici un rău mai mare, părinte, n-am omorât, n-am aprins, n-am furat, decât iac-aşa cu muieri de-astea m-am mai scăpat…”. Adică diavolul îi şoptea omului să vorbească cu „iac-aşa” de un păcat aşa de mare şi ucigător de suflete cum e desfrânarea. O, ce păcat grozav e desfrânarea! E un păcat aşa de mare încât, de cele mai multe ori, atrage asupra omului încă în această lume pedeapsa cerului de sus. Însă, o, ce binecuvântări se revarsă peste cei ce păzesc curăţia fecioriei (şi a juniei) şi curăţia căsătoriei.

După biruirea ispitei, e adevărat că Iosif ajunge în temniţă la suferinţă, dar suferinţa aceasta era o suferinţă ce-i dădea binecuvântare şi bucurie chiar. Iosif era în temniţă, dar era voios că scăpase din cealaltă temniţă: a păcatului. Iosif era închis, dar avea o libertate dulce, avea o libertate mai scumpă şi mai dulce decât alţii: avea sufletul liber de lanţurile păcatului. Uitaţi-vă cât de mulţumit şi de liniştit stă Iosif, în vreme ce ceilalţi stau legaţi şi aplecaţi de lanţuri grele. Aşa ar [fi] stat şi Iosif dacă ar fi păcătuit cu femeia lui Putifar.

Şi oare de ce l-a trecut Domnul pe Iosif prin atâtea încercări şi suferinţe? Pentru că aceasta este şcoala suferinţelor, cea în care omul învaţă să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu şi să se alipească cu toată inima lui de El. Ani de zile a stat Iosif în această şcoală şi, când îşi pusese nădejdea în făgăduinţa paharnicului că va interveni pentru el (dar paharnicul l-a uitat pe Iosif), Domnul mai lungeşte cu încă doi ani şcoala suferinţelor lui, pentru ca el să înveţe că Domnul singur nu-l uită pe cel credincios. Domnul a voit să facă din Iosif un vas ales, un vas tare şi pentru aceasta a trebuit focul suferinţelor şi al încercărilor, aşa precum olarul pe vasele cele mai bune le arde în foc mai tare. Când Iosif era un vas destoinic pentru Duhul lui Dumnezeu (Fac. 41, 38), se începe mărirea lui.

Iată, iubite cititorule, ce minunată predică de viaţă ne poate fi nouă Iosif din Biblie şi viaţa lui. Şi tu poţi să trăieşti o astfel de viaţă, şi tu poţi fi şi te poţi face alesul şi iubitul Domnului ca Iosif. Trăieşti tu o astfel de viaţă?

Acul doctorului

Când doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit de boală, ia un ac şi cu el îl împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împunsătura şi se mişcă, atunci mai este nădejde de scăpare şi tămăduire; dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.

Aşa sunt, dragă cititorule, şi suferinţele şi necazurile ce ni le trimite doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simţi acul mustrărilor şi al suferinţelor, atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit; dar dacă nu le mai simţi eşti pierdut.