Iosif scapă în temniță de robia diavolului...

Chipul de mai sus ni-l arată pe Iosif din Biblie când ajunsese în temniță. Soția dregătorului Putifar stăruise pe lângă Iosif să desfrâneze cu ea, însă Iosif a fugit de ispita desfrânării. Ca răzbunare, femeia îl pârăște pe Iosif că el a încercat să se apropie de ea. Atunci Putifar l-a aruncat pe Iosif în închisoare, însă „Domnul a fost cu Iosif și în închisoare și a vărsat peste el milă și i-a dat lui trecere înaintea celui ce era mai-mare peste temniță și a dat el temnița pe mâna lui Iosif și Domnul era cu Iosif și, în toate câte făcea el, Domnul îi dădea izbândă”... Aici în temniță tâlcuiește Iosif visul paharnicului și al bucătarului lui Faraon. Paharnicul a scăpat din temniță, precum i-a spus Iosif, dar, scăpând, l-a uitat pe Iosif. Nu l-a uitat însă Domnul și, după doi ani, Iosif a ieșit din temniță ca cel dintâi sfetnic al împăratului. (Citiți pe larg la Facere 39 și 40.)

O, ce plină de înțeles și de învățătură sufletească este viața lui Iosif din Biblie! Biblia spune că „Domnul era cu Iosif și Iosif izbutea în toate cele”. Dar asta nu trebuie să o înțelegem numai așa că Domnul Și-l alesese pe Iosif și Se ținea de el cu dar și izbânzi, ci trebuie să vedem și latura cealaltă. Iosif era alesul Domnului pentru că trăia o viață plăcută Domnului, trăia o viață cu Domnul și Domnul era cu el. După ce l-au vândut frații, Iosif ajunsese copilul nimănui în lume; dar tocmai acest lucru l-a învățat să se alipească cu tot sufletul lui de Tatăl Ceresc și să-și pună spre El toată nădejdea lui (Ps 104). Iosif învățase să trăiască o viață legată clipă cu clipă de Domnul și această viață l-a ajutat să treacă cu biruință peste toate încercările și necazurile ce i-au ieșit în cale.

Cea mai grea încercare ce a ieșit în calea vieții lui Iosif a fost ispita desfrânării cu care îl ademenea femeia lui Putifar. „În fiecare zi, ne spune Biblia, grăia femeia către Iosif să se culce și să se împreune cu ea” (Fac. 39, 10). Zi de zi stăteau în fața lui cele două căi: calea plăcerilor lumești - calea cea largă a morții - și calea cea strâmtă a vieții. Moartea și viața stăteau în fața lui, să-și aleagă. Iosif și-a ales viața. Iosif a biruit ispita desfrânării pentru că Domnul era cu el și el era cu Domnul. „Vino, Iosife - va fi zis femeia lui Putifar - vino să ne veselim și să ne culcăm împreună, căci nu ne vede nimeni…”. „Fugi, femeie - va fi răspuns Iosif - eu nu sunt singur, eu sunt cu Domnul meu și nu mă despart de Domnul meu pentru poftele cele lumești”…

Dacă Iosif ar fi fost biruit de ispita desfrânării, oare ce s-ar fi ales de el? Până la un loc poate i-ar fi mers bine. Ar fi fost alesul și iubitul stăpânei sale, dar mai târziu Putifar ar fi simțit acest lucru și pe Iosif l-ar fi mâncat ciorile și spânzurătorile ca pe Iuda cel ce L-a părăsit pe Domnul. Soarta vieții lui Iosif s-a hotărât în clipa când a biruit ispita. Să învățăm că așa trebuie să biruim și noi ispitele. Ispite multe ne ies și nouă în cale și mai ales cu ispita desfrânării iese și azi Satana de cele mai multe ori în calea vieții oamenilor. Această ispită grea poate fi biruită numai așa cum a biruit-o Iosif: printr-o viață trăită cu Domnul și cu ajutor și dar de la Domnul. Pe cei mai mulți creștini îi biruie ispita desfrânării tocmai pentru că nu-L cunosc cu adevărat pe Domnul, nu trăiesc o viață cu El, n-au gustat din bucuria, puterea și dulceața acestei vieți și de aceea se despart de Domnul, ca să rămână cu desfrânarea și cu poftele cele lumești. O, cum știe Satana să-i atragă pe oameni în ispita desfrânării…

De când eram preot la sat, îmi aduc aminte de unii care se spovedeau așa: „N-am făcut nici un rău mai mare, părinte, n-am omorât, n-am aprins, n-am furat, decât iac-așa cu muieri de-astea m-am mai scăpat…”. Adică diavolul îi șoptea omului să vorbească cu „iac-așa” de un păcat așa de mare și ucigător de suflete cum e desfrânarea. O, ce păcat grozav e desfrânarea! E un păcat așa de mare încât, de cele mai multe ori, atrage asupra omului încă în această lume pedeapsa cerului de sus. Însă, o, ce binecuvântări se revarsă peste cei ce păzesc curăția fecioriei (și a juniei) și curăția căsătoriei.

După biruirea ispitei, e adevărat că Iosif ajunge în temniță la suferință, dar suferința aceasta era o suferință ce-i dădea binecuvântare și bucurie chiar. Iosif era în temniță, dar era voios că scăpase din cealaltă temniță: a păcatului. Iosif era închis, dar avea o libertate dulce, avea o libertate mai scumpă și mai dulce decât alții: avea sufletul liber de lanțurile păcatului. Uitați-vă cât de mulțumit și de liniștit stă Iosif, în vreme ce ceilalți stau legați și aplecați de lanțuri grele. Așa ar [fi] stat și Iosif dacă ar fi păcătuit cu femeia lui Putifar.

Și oare de ce l-a trecut Domnul pe Iosif prin atâtea încercări și suferințe? Pentru că aceasta este școala suferințelor, cea în care omul învață să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu și să se alipească cu toată inima lui de El. Ani de zile a stat Iosif în această școală și, când își pusese nădejdea în făgăduința paharnicului că va interveni pentru el (dar paharnicul l-a uitat pe Iosif), Domnul mai lungește cu încă doi ani școala suferințelor lui, pentru ca el să învețe că Domnul singur nu-l uită pe cel credincios. Domnul a voit să facă din Iosif un vas ales, un vas tare și pentru aceasta a trebuit focul suferințelor și al încercărilor, așa precum olarul pe vasele cele mai bune le arde în foc mai tare. Când Iosif era un vas destoinic pentru Duhul lui Dumnezeu (Fac. 41, 38), se începe mărirea lui.

Iată, iubite cititorule, ce minunată predică de viață ne poate fi nouă Iosif din Biblie și viața lui. Și tu poți să trăiești o astfel de viață, și tu poți fi și te poți face alesul și iubitul Domnului ca Iosif. Trăiești tu o astfel de viață?

Acul doctorului

Când doctorul află pe cineva greu bolnav și amețit de boală, ia un ac și cu el îl împunge pe cel bolnav. De simte bolnavul împunsătura și se mișcă, atunci mai este nădejde de scăpare și tămăduire; dar de nu simte bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.

Așa sunt, dragă cititorule, și suferințele și necazurile ce ni le trimite doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl Ceresc. De simți acul mustrărilor și al suferințelor, atunci tu poți fi tămăduit și mântuit; dar dacă nu le mai simți ești pierdut.