Vremea chemării

„Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune și dacă-ți vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înțelepciune și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul și vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înțelepciune; din gura Lui iese cunoștință și pricepere. El dă izbândă celor fără prihană, dă un scut celor ce umblă în nevinovăție. Ocrotește cărările neprihănirii și păzește calea credincioșilor Lui. Atunci vei înțelege dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine” (Prov 2, 1-9).

Iubiți frați și surori și iubiți tineri, din frageda voastră tinerețe ați avut acest mare har [să trăiți aceste] clipe deosebite care nu de multe ori în viață se întâlnesc și de care nu de multe ori în viață poți să te bucuri. Ni le-a dăruit și nouă Dumnezeu, în bunătatea Lui. Pentru că ne-am pus inima noastră și viața noastră în slujba lui Dumnezeu din tinerețe, venim să vă spunem cu bucurie că pe calea aceasta am avut numai binecuvântări. Deși valurile vieții, într-un fel sau în altul, au venit peste noi, au venit peste Lucrare, totuși Cuvântul lui Dumnezeu a rămas tare în sufletele și-n inimile noastre, căci ne-am plecat la Crucea Lui și am știut să ne împreunăm mânuțele noastre și să-L chemăm pe El în ajutor.

Mă bucur nespus de mult că ne vedem într-un număr așa de minunat.

Acum vreo 14 sau 15 ani, am mai fost - cu o ocazie așa de minunată - în biserica de la Călan. O, de-atunci îmi aduc aminte de cuvintele fraților noștri care ne-au spus să-L prețuim pe Iisus, Cel în mâna Căruia este viața și sufletul nostru. Și de-atunci Îl avem pe El ca scut și apărare. În El ne-am pus toată nădejdea noastră; și de aceea plângem așa cum plângem... de aceea simțim așa... de aceea vă spunem și frățiilor voastre - și vom spune tuturora - ce bine ne-a făcut nouă Domnul când a pus în inima noastră și-n sufletul nostru fericirea și mângâierea. Deși mulți s-au ridicat împotriva noastră, multe valuri au fost împotriva noastră, totuși nu ne-au biruit. Căci Dumnezeu a fost întotdeauna cu acela care s-a smerit la Crucea Lui și L-a primit, și a știut să-L cheme în vreme de încercare și de necaz.

Prin purtarea lor v-au ținut părinții frățiilor voastre și frații care au rămas statornici în această Lucrare. Deși ei au trecut prin încercări în lumea aceasta, s-au rugat pentru frățiile voastre și pentru noi și rugăciunile lor au ajuns până la cer. De aceea Dumnezeu a făcut să ne strângem din nou în număr așa de minunat în jurul Cuvântului Său; și de aceea cântăm așa și vă spunem așa! Pentru ca acest Iisus pe care L-am primit noi să vă fie pe drumul vieții comoara voastră. Așa să vă fie și Cuvântul lui Dumnezeu, care este ca un bulgăr de aur pe care trebuie să-l „fărâmițăm”, adică să-l cercetăm, căci el este oglinda inimii și vieții noastre. El ne îndeamnă mereu; Cuvântul lui Dumnezeu este Sfânt, el este mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri care cu o parte taie, iar cu cealaltă vindecă. De aceea, când stăm în jurul Cuvântului lui Dumnezeu stăm în fața lui Dumnezeu. Și-I mulțumim Lui că și astăzi L-am simțit și-L simțim în noi. Am venit aici în Numele Lui ca să vă spunem și să vă aducem aminte de această veste bună care pe toate drumurile strigă. Atâtea Biblii s-au răspândit în țara noastră... De atâtea ori se vestește Cuvântul lui Dumnezeu (și la radio)... O, nu înțelegeți voi chemarea sfântă și duioasă care mereu bate la inima fiecăruia în parte? O, de-ați înțelege, n-ați sta nepăsători, ci ați primi această comoară Sfântă și minunată a lui Hristos. Aduceți-vă aminte că Domnul Iisus S-a jertfit pentru fiecare dintre noi.

Este datoria noastră să spunem... părinții sunt datori să spună copiilor lor, chiar dacă vor vrea să-i asculte sau nu vor vrea, cât trăiesc sunt datori să le spună de Dumnezeu, să le împreuneze mânuțele și [de mici] să le spună primul cuvânt și prima vorbă care să-i apropie și să-L slăvească pe Dumnezeu... O, de-ar fi toate mamele ca acelea care au știut să împreuneze mânuțele copilașilor lor de mici [spre rugăciune]; și când aceștia zic primul cuvânt, „mamă”, să zică și „Iisus”. O, dacă ar ști mamele să prețuiască clipele minunate când Dumnezeu a adus harul acesta binecuvântat peste Lucrarea aceasta de care ați avut parte! Prețuiți aceste clipe, căci - vă spun - nu se știe dacă ziua de mâine va mai fi a noastră. Poate că nu ne vom mai vedea. Dar așa cum ne-au spus nouă frații noștri înaintași în credință, care au rămas statornici și care ne-au îndemnat pe noi, tot așa îndemnăm și noi cât trăim. Prin viața noastră să dovedim că Hristos trăiește în noi, pentru că El a adus pacea în lume. Noi am primit această pace! O, dacă n-ați primit pacea lui Hristos, primiți-o, fiindcă poate va fi pentru ultima dată când mai bate la inima voastră. Poate că ușa harului se va închide ca mâine. Vedem împrejurările [în care trăim și] ne aducem aminte că și Noe, în vremea sa, a vestit atâta timp Cuvântul lui Dumnezeu, dar chiar și cei ce lucrau la corabie l-au batjocorit, zicând că este nebun. Dar când au venit potopul și apele, când s-au desfăcut zăgazurile, cum au alergat ei la Noe și au bătut în ușa corăbiei, strigând: „O, Noe, deschide-ne!” Dar ce le-a răspuns Noe? O cum nu v-aș deschide eu, dar îngerul Domnului a închis ușa pe dinafară. prețuiți aceste clipe, căci poate ușa harului se va închide pentru totdeauna. [Și astăzi este] așa cum a fost atunci: oamenii se-nsurau... clădeau... și vorbeau de pace; dar adevărata pace este aceea pe care o dă Iisus celor care L-au primit pe El.

Să nu ne fie zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu! Căci Cuvântul lui Dumnezeu, de vrem sau nu vrem, se va împlini. Așa cum cade ploaia și zăpada și nu se întorc fără rod, așa și Cuvântul lui Dumnezeu va aduce rod în inimile celor care știu să-l prețuiască și să-l primească.

Acesta este momentul când fiecare dintre noi [suntem chemați] să ne întoarcem cu toată inima noastră. Și dacă-I slujește cineva lui Dumnezeu, să-I slujească cu dragă inimă, așa cum i-a spus Moise poporului. Nu este timpul acum de umblat după alte lucruri. Căci toate sunt un abur, toate vor pieri ca o scânteie. Nici noi nu suntem nimic. Să nu vă uitați la noi, căci suntem și noi cât suntem din Hristos. Noi suntem o pulbere și un praf. Călcați-ne în picioare, faceți ce vreți cu noi, dar să [grijiți] să nu vi-L fure cineva pe Iisus. Pe El vrem să-L păstrați pentru totdeauna. Uitați-vă țintă la El și El să vă călăuzească viața voastră.

Îmi aduc aminte de un om care toată viața lui a petrecut în destrăbălări și-n desfrâu. Dar Dumnezeu, ca Acela care ne iubește, mai întrebuințează câteodată și nuiaua încercărilor. Mai întrebuințează câteodată câte o nuia pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu ne pedepsește pentru că viața noastră nu este curată înaintea Lui. Acest om a căzut pe patul de suferință. Dar totuși n-a înțeles chemarea lui Dumnezeu și n-a vrut să se întoarcă la El. Avea și el trei copilași. Și așa cum fiecare om caută să le lase ceva copiilor lui, să le dăruiască ceva pentru ca, trupește, să le facă viața mai ușoară cumva; caută ca, în această viață, copiii săi să nu se trudească așa cum au pornit alții de la lingură și furculiță, și el a dorit să le dăruiască ceva. Chemându-și copilașii, de pe pat, cum stătea, s-a uitat la ei și le-a zis:

- O, iată că clipa plecării mele este aproape. Dar singurul lucru pe care nu l-am făcut este că nu m-am întors la Dumnezeu. Toată viața mea am trăit-o în destrăbălare (...).

S-a adresat celui mai mare dintre copii și i-a zis:

- Dragul meu, tu ești mai mare și mă poți înțelege. Eu voi pleca din lumea aceasta. Nu voi mai putea fi printre voi. Într-un fel sau într-altul, am căutat să vă dăruiesc bunătatea de părinte; deși eu nu mi-am trăit viața mea cum trebuie, cu Dumnezeu. Și de aceea, ție își dau boii. Tu știi boii aceștia cu care am mers cât de bine au arat... și sunt grași și frumoși. Aceasta să fie partea ta, acești boi să fie ai tăi.

S-a întors către cel mijlociu:

- De asemenea, dragul meu, tu vei avea ca parte ogorul cutare...

Cei mai mari l-au înțeles, dar durerea lui a fost că cel mai mic abia știa să vorbească. Întorcându-și privirea către el, s-a gândit cu milă: „Oare ce pot să-i spun acestui copilaș? Cum să-l fac să mă înțeleagă că eu nu voi mai fi în viață? Ce să-i dăruiesc eu lui?”. Și chemându-l la patul lui, îi zise:

- Dragul meu copil, aș vrea, cu ultimele cuvinte, să-ți dăruiesc și ție ceva. Fraților tăi le-am împărțit ogoarele. Ție îți voi lăsa casa aceasta, pentru ca să crești și să trăiești în ea.

Dar copilul, fiind așa de mic, nu înțelegea ce-i spunea tatăl său. Și apropiindu-se de el, l-a întrebat:

- Tată, dar tu unde te duci?

- Dragul meu, eu mă duc din lumea aceasta.

- Tată, eu nu vreau casa aceasta. Unde te duci tu ai casă? Eu vreau să rămâi tu în casa aceasta. Pe tine te vreau, să fii mereu lângă mine. Rămâi aici în casă!

Dar lucrul acesta nu mai depindea de el...

Gândindu-ne și noi la sufletul nostru, ne întrebăm dacă este gata de plecare... Dacă ne-am pregătit casa de dincolo, casa mântuirii sufletului nostru, după care cei care L-au aflat pe Domnul plâng și suspină, și trec prin orice, avându-L pe Iisus ca scut și ca temelie pe stânca cea tare.

Este momentul, scumpi tineri, să vă aduceți aminte de Domnul Iisus, să-L primiți în viața voastră și să trăiți cu El.

Vă aducem salutul fraților din părțile Clujului. Și să știți că frații tineri de acolo sunt tot așa de dornici de Cuvântul lui Dumnezeu și vin la El.

Important este să rămânem statornici în Lucrarea aceasta și să nu ni-L fure nimeni pe Iisus, căci atunci vom avea parte de El în această viață, ca să putem și noi zice cum a spus Apostolul Pavel: „M-am luptat lupta cea bună a credinței, de-acum mă așteaptă cununa cea neveștejită a slavei”.

Să ne ajute bunul Dumnezeu pe fiecare în parte să ne pregătim locul de Dincolo, rămânând statornici în Lucrare până la sfârșitul vieții noastre.

Amin.