„Categoriile de oameni din ogorul lui Dumnezeu”

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Astăzi am avut la rând, în toate bisericile noastre, după rânduiala bună și străbună, Evanghelia cu Pilda semănătorului de la Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 8, începând cu versetul 4 și până la 18.

Poate că nu toți ați fost la biserică astăzi, să urmăriți câtă înțelepciune și cât adevăr, și câtă îndrumare sfântă și sănătoasă cuprinde, ca și celelalte sfinte Evanghelii, Evanghelia zilei de astăzi. Cu o înțelepciune sfântă și cu o călăuzire inspirată de la Duhul Sfânt, [au fost alese] pentru fiecare duminică pericopele sfintelor Evanghelii, pentru cei care se duc să se închine și să-L slăvească pe Dumnezeu. Călăuzirea aceasta a Duhului Sfânt i-a îndrumat pe cei care au [rânduit] și ne-au lăsat aceste sfinte Evanghelii nouă, de fiecare dată, ca o hrană sufletească și ca un mijloc de meditație pentru o săptămână întreagă. Aceste Evanghelii citite în fiecare duminică, părți din apostol, părți din Evanghelie, sunt pentru noi adevăruri zguduitoare și puternice care, fiecăruia dintre noi și de fiecare dată, ne pun în față condițiile neapărat necesare ale mântuirii pentru fiecare dintre noi. Atât pentru cei începători, cât și pentru cei mai înaintați în viață și pentru cei bătrâni.

Să nu spunem niciodată că Evanghelia e numai pentru unii, că, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu îi privește și îi vizează numai pe unii. Ci el ne privește și ne vizează pe toți. De ce Mântuitorul i-a spus Sfântului Apostol Petru: „Dacă Mă iubești, paște oițele Mele... paște oile Mele... paște mielușeii Mei”? Ca să arate prin aceasta că totdeauna în biserică și în adunare sunt trei categorii de oameni: mielușeii - cei tineri, cei care încep calea lui Dumnezeu atunci; oițele - cei care au înaintat o bucată de drum pe calea Evangheliei, au înaintat o bucată de viață în vârsta lor; și oile - cei care-au ajuns la bătrânețe. Pentru toți e Cuvântul lui Dumnezeu! Și pentru cei care cunosc puțin din Sfânta Scriptură, și pentru cei care sunt înaintați acum în cunoașterea Bibliei, dar și pentru cei care zic că au ajuns la vârsta adevărată și matură a cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu. Noi toți trebuie să ne socotim în școala Duhului Sfânt, ca niște elevi care avem permanent de învățat.

Fiecare avem de învățat. Duhul Domnului, prin Cuvântul Lui cel Sfânt, caută să ne cizeleze, să ne netezească, să ne îndrepte pe toți, pe fiecare după starea în care este el, ca să poată să ajungă să fie folosit de Dumnezeu în lucrarea Sa sfântă, după cum este scris: „Iar voi, ca niște pietre vii, să fiți ciopliți și așezați în casa cea mare, în templu cel minunat al lui Dumnezeu, în lucrarea Lui duhovnicească. Nu biserica de zid e adevărata Biserică. Biserica de suflete e adevărata Biserică. Pentru că dacă nu avem suflete să umplem biserica, în zadar avem pietre ca s-o alcătuiască. Câte temple mărețe au fost, dar dacă n-au fost umplute cu suflete vii, cu pietre adevărate din care s-a zidit Biserica și se zidește Biserica lui Dumnezeu, atunci în zadar toate aceste pietre.

Noi suntem ca niște pietre pe care Duhul lui Dumnezeu, Meșterul cel Mare ziditor, caută să ne netezească, pentru ca să ne poată folosi la o zidărie. Ați văzut un cioplitor de piatră, un meșter zidar câtă osteneală își dă să cioplească fiecare piatră, pentru ca s-o poată așeza frumos în zidul pe care trebuie să-l facă. Sunt felurite pietre în jurul unui lucrător, al unui zidar, în jurul unei case. Când începe să se lucreze, sunt unele pietre moi, care se cioplesc ușor și se așază frumos în locul pe care zidarul vrea să le așeze. Sunt unele pietre la care trebuie să se lucreze mult. Sunt unii care se lasă ciopliți, unele pietre. De la altele sar colțuri și, oricum ar întoarce-o zidarul și oricât de mult muncește, nu reușește să-i facă o față frumoasă, ca s-o poată așeza liniștit în zidăria pe care dorește s-o facă. Sunt unele pietre colțuroase; cum le-ai pune, tot nu se așază. Cu un colț se lovește de una, cu un colț se lovește de alta. Ce mare lucru este să fii o piatră ascultătoare, care să te lași cioplit de mâna Meșterului Sfânt, de lucrarea puternică a Duhului lui Dumnezeu, Marele Cioplitor și Ziditor, Care vrea să facă din fiecare dintre noi niște pietre vii și niște cărămizi frumoase care să alcătuim fațada minunată a Bisericii lui Dumnezeu, ca, din orice parte ar fi privită această clădire, de către oricine, să poată fi văzută frumos. Oricât de frumoasă este o clădire, dacă are în mijlocul ei o piatră colțuroasă sau necioplită, sau așezată rău, nu vezi o mie de cărămizi frumoase și o mie de pietre așezate frumos, dar o vezi pe aceea așezată rău și spui: „Ce constructor... A lăsat aici o piatră neașezată, necioplită, colțuroasă, rea, care strică toată fațada aceasta frumoasă”

Cât de mult Îi dăm noi de lucru Marelui Ziditor... Noi venim la adunare. Frații noștri, trimiși de Duhul lui Dumnezeu, ne citesc Cuvântul Său, ne spun versetele sfinte, ne dau îndrumări sfinte... Ca un cioplitor sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu caută să ne cioplească, să ne netezească fețele noastre aspre și părțile noastre colțuroase acolo unde nu ne așezăm liniștiți între frații noștri, [când suntem] o piatră problemă în Lucrare, un suflet problemă într-o adunare, un suflet problemă în Biserică. Domnul vrea să ne curățească. Ne aduce în atelierul Lui. Lucrarea, adunarea Domnului este ca un atelier minunat al unui cioplitor, al unui sculptor minunat care vrea să ne cioplească pe noi și să ne facă niște pietre bune, frumoase, curate, sfinte, vii așezate în Biserica cea adevărată a lui Dumnezeu, pentru ca acolo unde suntem așezați să dăm o față frumoasă clădirii.

Ce minunate sunt acele suflete care vin în adunare și ascultă cu evlavie și cu respect Cuvântul lui Dumnezeu! Și, de fiecare dată când un verset sfânt ne este adresat și un adevăr minunat ne este spus, îl primim în inima noastră cu smerenie și cu ascultare și Îl lăsăm să cioplească niște părți colțuroase din viața noastră. Lucrarea aceasta, adunarea aceasta a Domnului așa caută să înfățișeze pe fiecare dintre cei care vin.

De aceea, fraților și surorilor, căutați totdeauna biserica și căutați totdeauna adunarea! Și orice vi se spune din Cuvântul lui Dumnezeu, însușiți-vi-l, spunându-Vă: „Asta-i pentru mine!” Dacă este o mustrare, spuneți: „Doamne, asta-i pentru mine! Eu trebuie să mă corectez. Eu trebuie să mă-ndrept”.

Oricine ajunge o problemă în Lucrarea lui Dumnezeu și se menține ca o problemă în continuare este o piatră colțuroasă care are nevoie mereu să fie cioplită. De cele mai multe ori, astfel de pietre nu acceptă cioplirea. Nu le place mustrarea. Se revoltă împotriva celor care strigă și, dacă cineva spune un lucru nepotrivit pe care l-a făcut, se ridică revoltat și spune: „Cine ți-a zis?”. Și vrea să facă anchetă nu împotriva celui care a făcut, ci împotriva celui care, văzând răul, a zis cu durere și cu amărăciune despre un rău făcut.

Ce minunate sunt pietrele moi, primitoare, ascultătoare, care se lasă modelate după voia Meșterului Sfânt! Ei vor fi folosiți minunat în Lucrarea lui Dumnezeu. O sută de pietre frumoase nu pot adeseori să acopere urâțenia unei singure pietre neascultătoare și colțuroase. De aceea noi trebuie să venim în adunarea Domnului și dacă ne mustră cineva. Și, dacă Cuvântul lui Dumnezeu parcă este mereu împotriva noastră și ne atinge ca un tăiș rău anumite răni și anumite părți, anumite tumori canceroase duhovnicești din ființa noastră cea sufletească, să primim operația și să lăsăm să taie Cuvântul lui Dumnezeu adânc acolo, ca să scoată răul. Că Dumnezeu vrea să ne mântuim noi, nu să ne pierdem. Și, până avem în inima noastră o tumoră de păcat ascunsă, până avem în noi o ambiție rea, o îngâmfare neascultătoare, o purtare îndărătnică, până atunci Domnul nu ne poate așeza liniștit în Lucrarea Sa.

Și noi vom avea, până la urmă, soarta pietrei colțuroase pe care, oricât vrea meșterul să o cioplească, ea nu se lasă cioplită. Cât ar vrea să o așeze, nu se lasă așezată. Ori se lovește de una, ori se lovește de alta și, până la urmă, piatra aceasta problemă ajunge să fie aruncată din mâna ziditorului și din lucrarea lui. O vreme poate să stea piatra aceasta pe lângă zidărie, așa cum se întâmplă de foarte multe ori.

Oriunde se zidește o construcție, mai sunt acolo, pe lângă ea, nu numai pietre frumoase, care vor fi folosite și sunt folosite la construcție, ci sunt și materiale cioplite rău, nepotrivite, aspre, colțuroase, crăpate, pe care meșterul le-a îndepărtat; dar ele stau tot în jurul clădirii și parcă fac parte din clădire, deși ele niciodată n-au putut și niciodată nu vor putea face parte frumos și fericit din clădirea aceasta minunată.

Pe lângă adunările Domnului și chiar în mijlocul adunărilor, mai sunt foarte multe suflete problemă în Lucrarea lui Dumnezeu: colțuroși, neascultători, îndărătnici.

Ori se ceartă cu unul, ori se ceartă cu altul... niciodată nu-s liniștiți. Ei pot să stea încă așa ca piatra colțuroasă pe lângă clădirea constructorului. Dar în curând ele vor fi înlăturate, toate aceste elemente.

Dragii noștri frați și surori, Domnul a avut milă de noi și ne-a adus în Lucrarea Lui dorind să ajungem să devenim niște pietre vii, niște cărămizi frumoase așezate în fațada lucrării lui Dumnezeu. Și dacă cioplește Cuvântul lui Dumnezeu în noi, nu vă-mpotriviți. Dacă frații ne mustră, nu vă-mpotriviți. Nu vă apărați colțurile și crăpăturile ascunse și nepotrivite. Veniți cu ele în mâna Marelui Ziditor și spuneți: „Doamne, cioplește, că merit. Mustră-mă, că merit. Dar ajută-mă să mă-ndrept. Doresc să mă-ndrept. Să devin și eu un element de bază în Lucrarea Ta; un mădular sănătos în Trupul Tău cel sfânt; o piatră vie, curată frumoasă, de care Tu să Te folosești în Biserica Ta cea vie și sfântă”.

Ce minunat e un astfel de suflet! Și ce minunat e atunci când noi ne lăsăm înduplecați și lucrați, și cizelați de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem deveni așa cum vrea El, niște mădulare vii și sfinte! Câtă vreme un om e sănătos și toate mădularele lui sunt sănătoase, nici nu simți! Câtă vreme o mână este sănătoasă, o inimă sănătoasă, un plămân sănătos, un rinichi sănătos și un ficat sănătos, nici nu-l simți. Când începi să simți ficatul, atunci e semn că-i bolnav. Când începi să simți mâna, atunci e semn că mădularul acesta este bolnav. Când începi să simți rinichiul, însemnă că mădularul acela e bolnav. Câtă vreme noi suntem niște suflete curate și frumoase, și vrednice în Lucrarea lui Dumnezeu, nici nu se simte că suntem. Când începi să devii problemă în Lucrarea Domnului, atunci deja e un semn că tu ești un mădular bolnav. Un păcat ascuns, o tumoră ascunsă roade undeva. Și trebuie să venim cu ea sub cuțitul Marelui Doctor.

Spune un proverb așa: „Doctorul bun face tăietura mai adâncă”. De ce? Pentru ca să scoată de acolo și rădăcina răului. Că numai atunci când operezi adânc, atunci ești sigur că s-a scos și rădăcina păcatului. Duhul lui Dumnezeu vrea să facă această operație adâncă în inima noastră. Să ne lăsăm operați... Să lăsăm ca Duhul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său și prin puterea Sa, să ne curețe inima care este infectată de păcat. Aveți păcate ascunse; astea-s cele mai primejdioase. Veniți cu ele la Domnul. El cunoaște. Și spuneți-I din toată inima: „Tu, Care cunoști inima mea, operează acolo. Scoate păcatul acela care mă poate duce la o infecție mortală, la pierzarea totală a mântuirii sufletești”.

Astăzi a fost, la rând, în sfintele noastre biserici, Evanghelia cu Pilda semănătorului. Aș vrea s-o citim împreună, încă o dată. Și să tragem din ea niște învățături pe care Domnul le-a pus anume acolo, ca ele să ne învețe, să ne lumineze, să ne călăuzească și să ne ajute să ne orientăm noi înșine și să ne vedem în care anume dintre aceste câteva situații care sunt acolo, dintre aceste stări suntem. Pentru ca, văzându-ne și descoperind starea în care suntem, dacă este o stare rea, să-L rugăm pe Domnul să ne ducă spre o stare bună.

Adunarea noastră este, așa cum am spus, o școală a Duhului Sfânt. Aici Duhul Sfânt, Duhul Sfânt... Marele nostru Binefăcător pe Care Domnul Iisus ni L-a promis înainte de a pleca de pe pământ, când a zis ucenicilor Săi: „N-am să vă las orfani... Vă voi trimite un alt Mângâietor. Pentru voi e bine să Mă duc, ca să vă pregătesc un loc. Și, după ce vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Dar până atunci n-am să vă las orfani. Vă voi trimite un alt Mângâietor: pe Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L cunoaște, dar voi Îl cunoașteți, pentru că va fi în voi și va fi cu voi. El vă va învăța toate lucrurile. Vă va descoperi adevărul și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.

Ce dulce Mângâietor ne-a trimis Domnul! Ce dragoste are Duhul Sfânt de noi, de Biserica Sa, pe care a întemeiat-o când a venit, în ziua Cincizecimii, și căreia, de atunci și până astăzi, îi dă mereu îndrumare, hrană, păstori binecuvântați, locuri binecuvântate, îndrumări binecuvântate, cuvânt binecuvântat, înștiințări binecuvântate, mustrări binecuvântate, dar și mângâieri... mângâieri binecuvântate. El nu este numai mustrătorul nostru, numai învățătorul nostru, numai sfătuitorul nostru. El este Mângâietorul nostru. Și fericit e acela care L-a primit pe acest Mângâietor în inima Lui și umblă călăuzit de El. Printre toate, Mântuitorul a spus: „El este Duhul adevărului, Care vă va călăuzi în toate lucrurile”.

Ce mare lucru este acesta! Noi în Biblie avem Cuvântul adevărului. Asta e spus: Cuvântul adevărului. Dar, dacă n-avem și Duhul adevărului, vedeți ce se întâmplă? Chiar dacă avem Cuvântul adevărului și cunoaștem Cuvântul adevărului, dacă n-avem Duhul adevărului, n-are cine să ne călăuzească pe noi în cunoașterea adevărului din Cuvântul adevărului. De ce sunt atâtea interpretări greșite și-atâtea secte, și-atâtea învățături rătăcite care se bazează și se alimentează din Cuvântul adevărului? Pentru că majoritatea n-au Duhul adevărului. Pentru că numai Duhul adevărului ne călăuzește în toate lucrurile, în tot adevărul. „El vă va călăuzi în tot adevărul” (Ioan 16, 13), spune Cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă Duhul adevărului călăuzește în adevăr, atunci cel care citește Cuvântul adevărului înțelege adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar pentru că foarte mulți n-au Duhul adevărului, care să-i călăuzească în cunoașterea Cuvântului, interpretează după îndemnul duhurilor falselor adevăruri.

Sunt multe duhuri venite în lume. Și, din acest Cuvânt Sfânt al lui Dumnezeu, dă felurite interpretări. Pentru că sunt duhurile falselor adevăruri, care călăuzesc fals și-i duc la pierzare și la dezbinări, și la tulburare pe cei mai mulți. Nu vă lăsați înșelați, dacă cineva ia Cuvântul adevărului și citește de-aici, [crezând] că tot ce spune el este adevărat. Vedeți dacă Duhul adevărului, pe Care-l aveți, vă călăuzește în acest adevăr și vă face să înțelegeți și să spuneți: „Da, simt că Omul acesta spune adevărul”. Dacă ai Duhul adevărului și el nu are Duhul adevărului, Duhul adevărului te înștiințează și spune: „N-asculta!

Omul acesta vorbește din Cuvântul adevărului, dar nu spune adevărul”. Pentru că nu-l cunoaște, el este călăuzit de un duh al unui fals adevăr.

Există o singură credință. Crezuri sunt sute. Și cine nu-și păstrează credința lui de la început și până la sfârșit și nu rămâne statornic în adunarea și-n credința și-n învățătura lui poate să primească călăuzirea unor false duhuri, în niște false crezuri. Și omul acesta bâjbâie și se duce la pierzare, având în mână cuvântul adevărului. Dar dacă n-are Duhul adevărului, n-are cine să-l călăuzească. De aici vin atâtea rătăciri și certuri.

Pentru că, dacă este cineva în adevăr, adică în Duhul adevărului, acela are o singură interpretare, o singură credință, o singură înțelegere, o singură umblare, un singur fel de a vorbi, de a înțelege, de a simți, de a trăi. Dar dacă sunt diferite feluri, înseamnă că sunt diferite duhuri, falsele duhuri, cum a spus Mântuitorul: „Vor veni în Numele Meu și vor înșela pe mulți. Aveți grijă să nu vă înșele și pe voi”. De aceea avem noi fericita și binecuvântata făgăduință de la Dumnezeu: dacă umblăm în Lucrarea sfântă și umblăm în nevinovăție și-n ascultare de Domnul, El ne dă călăuzirea Duhului adevărului în Cuvânt și atunci simțim. Când cineva ne vorbește adevărul din Cuvânt, prin Duhul adevărului, simțim cum ne unge inima și cum fiecare cuvânt se zidește în noi, pentru că Duhul adevărului, pe Care-L avem, ne adeverește prin aceasta că acela care ni-l spune este din adevăr și din Duhul Sfânt.

Acolo unde te duci însă și nici un cuvânt nu-ți pătrunde în inimă și ceva nu te lasă să primești și să accepți este un semn că Duhul adevărului din tine te înștiințează: „Acesta n-are adevărul, deși vorbește din Cuvântul lui Dumnezeu”. Feriți-vă de interpretările acestea, pentru că sunt mulți care vor veni în Numele Domnului și vor înșela pe mulți.

Pe mulți dintre cei care nu umblă călăuziți de Duhul adevărului și nu rămân în dragostea adevărului și-n ascultarea frățească. Aceștia toți sunt ispitiți și sunt în primejdie să fie înșelați de duhul falselor adevăruri, al falselor credințe și crezuri, care nu sunt credințe, sunt crezuri; de la care omul care a apucat să alunece în ele ușor trece de la una la cealaltă. Astăzi e cu un crez, mâine e cu altul.

Dar cine a primit credința, care este una singură, credința care l-a hotărât și l-a întors la Dumnezeu, dacă o păstrează în inima lui curată cum a primit-o și caută să crească în roadele ei bune până la sfârșit - dar în acea credință pe care a primit-o de la început -, aceluia Dumnezeu îi descoperă mereu noi adevăruri și, de la adevărurile inferioare care se contrazic unele cu altele, din zona adevărurilor joase, Dumnezeu ne ridică în zona adevărurilor înalte, acolo unde nu sunt contradicții, unde nu sunt lupte, unde nu sunt dezbinări. Unde este pacea, armonia și siguranța desăvârșită în Hristos că am aflat pacea în El și liniștea și nu mai dorim nimic.

Ce minunată este starea aceasta!... Și, uneori în adunare și alteori în viața noastră, simțim această luptă. Când însă reușim să ne ridicăm - prin credință, prin dragoste de Dumnezeu, prin iubirea de frați, prin smerenie și prin curăție - în zona adevărurilor înalte, acolo nu mai avem poticniri.

Acolo nu mai creăm probleme. Acolo Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, cu tot cugetul nostru și cu toată puterea noastră; și pe frații noștri, din toată inima, cum ne-a învățat Mântuitorul. Atunci nu mai avem probleme, nici nu mai creăm probleme nicăieri. Oricine ne va vedea se va bucura când ne vom întâlni și abia va aștepta sa ne întâlnească. Și nu ne [vom] mai putea despărți. Dar când creăm probleme, nimeni n-ar vrea să ne întâlnească, ci să-și ferească privirile și căile de noi. Atunci cel mai rău semn nu-i în alții, e în noi. Răutatea și tumora canceroasă a păcatului care roade în noi și depărtează duhovnicește duhurile celorlalți, care sunt străini de noi.

Noi dorim din toată inima ca, venind în adunarea Domnului, să ne lăsăm mereu ciopliți de Cuvântul Sfânt și să dorim să ne putem înfățișa înaintea Domnului așa cum spune: „...fără prihană, fără vină și în pace”. Că numai atunci putem aștepta cu bucurie venirea Domnului și putem ieși cu bucurie în întâmpinarea Lui. De ce? Atunci candelele noastre ard. Care a fost deosebirea dintre fecioarele nebune și cele înțelepte? Deosebirea a fost numai lumina, căldura, arderea candelelor lor.

Pilda fecioarelor, ca și Pilda cu talanții, din capitolul 25 de la Sfântul Matei spune trei mari adevăruri. Ultimul capitol din Evanghelie este capitolul 25 de la Matei. Primul capitol din Evanghelie este capitolul 5 de la Matei. Pe parcursul acestor douăzeci de capitole se desfășoară toată Evanghelia. Cele dinainte de 5 sunt pregătirile; cele de după 25 sunt patimile, suferințele și moartea Mântuitorului. Dar în acest ultim capitol din Evanghelia după Matei, ca un cuvânt de rămas-bun al Mântuitorului când Se pregătea să plece (că după aceea urmează capitolele patimilor, ale morții, ale suferințelor Mântuitorului, ale Înălțării Lui la cer), în acest ultim capitol din Evanghelia de la Matei, capitolul 25, sunt trei mari adevăruri care vizează aceleași lucruri. Întâi e Pilda cu talanții, de la versetul 1 , la 14. După aceea, Pilda cu cele zece fecioare. Și după aceea Judecata.

Ce mult ne spun nouă aceste lucruri despre starea de fapt din Biserică! Pilda cu talanții îi privește pe lucrători, pe frați. Pilda cu fecioarele le privește pe surorile noastre; dar toți sunt din Biserică. În Biserică sunt oameni înzestrați de Dumnezeu slujitori cu un talant, cu doi talanți, cu cinci talanți. Slujitori care-și fac datoria în slujba lui Dumnezeu și aduc roadă pentru Domnul și slujitori care îngroapă și puținul talant, și puținele posibilități pe care Dumnezeu le-a rânduit ca să poată aduce și ei rod. Și pe acelea le nesocotesc și le îngroapă în pământ.

Și apoi Pilda cu fecioarele închipuie cele două categorii care sunt totdeauna în Biserică și-n adunarea lui Dumnezeu. Suflete de surori care ard pentru Dumnezeu și pentru dragoste: rugăciunea lor arde, fapta lor, viața lor, dragostea lor față de Domnul, cântarea lor, umblarea lor cu Domnul este o ardere pentru Domnul și pentru Lucrarea, și pentru cauza Lui, și pentru frați. Altele sunt suflete cu candele stinse. Sunt în adunare, au numele, au înfățișarea, cunosc lucrurile, sunt prezente acolo ca fecioarele cele care erau fără candela aprinsă, în mijlocul celorlalte.

Ele aveau toată înfățișarea de fecioare și toată uniforma lor și numele lor. Deosebirea era că ele nu ardeau, n-aveau nimic arzând în inimă.

Ce minunat e un suflet care arde de dragoste pentru Dumnezeu! Rugăciunea arde, lacrima arde, binefacerea, bunătatea, cântarea, tot ce poate face din arderea aceasta sfântă, din dragostea de Dumnezeu. Asta este candela: dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat.

Și-n aceste două categorii se împart surorile noastre: sufletele care ard pentru Dumnezeu și care caută să facă, din dragoste aprinsă pentru Domnul, tot ceea ce pot face; și ceilalți, care stau nepăsători în adunare. Cântă... dar cântă fără foc; se roagă, dar fără foc; umblă, lucrează, dar fără căldura dragostei lui Dumnezeu, fără căldura harului lui Hristos. Pentru aceștia toți vine Judecata din urmă, Judecata din capitolul 25 de la Matei. Pentru cei care au știut face binele, și nu l-au făcut. Atunci Domnul nu le va spune: „Duceți-vă, criminali și bandiți, și hoți, și huligani, și... spărgători!” Nu! Aceia s-au dus deja. Le va spune celor care au putut face binele din adunarea lui Dumnezeu și n-au făcut binele. Pentru că este un păcat - cel mai mare păcat - pentru care Dumnezeu îi va judeca pe cei credincioși, nu pe cei necredincioși: păcatul de care [vorbește] Sfântul Apostol Iacov când spune: „Cine știe să facă binele și nu-l face săvârșește un păcat!”, Pentru păcatul acesta, mulți credincioși vor fi alungați din fața lui Dumnezeu. Au putut să facă binele, și nu l-au făcut.

Să vă spun numai o întâmplare. Am mai spus-o și altădată.

Nu de mult am întâlnit un frate care a venit, spunând: „Frate, port de cinci ani pe sufletul meu povara unui păcat pe care nu-l pot înlătura niciodată. Nu știu ce să fac. Cunosc pe Dumnezeu de 25 de ani. M-am ferit de păcatele mari. Părintele, când mă duc la mărturisire, mă întreabă: «Ai aprins, ai furat, ai mințit, ai... făcut cutare?». Prin harul lui Dumnezeu, m-am ferit să fac astfel de păcate. Mă feresc. Dar niciodată nu m-a întrebat: «Ai putut să faci un bine, și nu l-ai făcut?». De păcatul acesta mare nu m-a întrebat niciodată nici un preot când m-am dus să mă mărturisesc, dacă l-am făcut sau nu l-am făcut. Și acum vreau să spun ce mă apasă.

Într-o zi veneam de la serviciu, chiar luasem salariul. Aveam punga plină de mii în buzunar. Și m-am dus pe la farmacie, să cumpăr un medicament. În fața mea era o femeie amărâtă, pe care o vedeam că suferă și că are o durere mare pe inimă. Stătea cu rețeta în mână la ghișeu, să-i calculeze farmacista costul medicamentului de care avea nevoie. Dar, cum se întâmplă de multe ori, una vorbea cu cealaltă și o lăsa pe femeie să stea cu rețeta în mână la ghișeu și nu se ocupa de ea. Atunci femeia, nemaiavând răbdare, spune:

- Doamnă farmacistă, vă rog foarte mult, fiți bună și calculați-mi și mie mai repede rețeta aceasta. Am acasă pe cineva bolnav pe moarte și cred că dacă iau medicamentul acesta și mă duc să i-l dau scapă.

Farmacista s-a supărat că a făcut-o atentă și că a întrerupt-o din discuțiile cu colega ei râzând și spune:

- Da’ ce, dumneata îl scapi? Dacă e să moară, și așa moare. Dă rețeta!

I-a smuls rețeta din mână, supărată, și a calculat:

- 200 de lei.

- Doamnă, spune femeia mai amărâtă, vă rog foarte mult, faceți-mi numai jumătate... n-am bani să plătesc toată rețeta. Dar vă rog, faceți-o repede.

Farmacista i-a aruncat rețeta jos și i-a zis:

- Da’ ce, aici ești la aprozar, să cumperi doi castraveți? Ai bani, bine. N-ai bani, altul.

Am urmat eu, zice fratele. Mi-a calculat rețeta. Pe femeie am văzut-o cum își ia rețeta de jos, a izbucnit în lacrimi și a ieșit afară. Eu aveam buzunarul plin de bani. Nu știu ce m-a orbit, ce m-a întunecat pe mine, că n-am zis: „Doamnă, faceți-i!” Că pentru mine 100 de lei nu conta. Aveam atâția bani! Dar n-am zis. Și am văzut-o pe femeie luându-și rețeta și ieșind plângând afară. Se zguduia hăinuța pe ea. Femeia săracă, lipsită, chinuită...

După ce mi-am calculat eu socotelile, a venit trezirea. Un gând puternic de la Dumnezeu m-a străpuns: «Ce-am făcut eu? De ce nu m-am dus la femeia asta, să-i spun: «Faceți-i, doamnă, rețeta. Plătesc eu!». N-am zis. Când m-am trezit și m-a frământat pe mine problema aceasta, am ieșit repede pe ușă, să mă uit, să văd. Nu mai era... Dar de atunci s-a pus pe sufletul meu o așa povară, că nu mai pot să suport. Și m-am gândit atunci că în Ziua Judecății eu voi fi de-a stânga. Și va zice Domnul: «Duceți-vă, blestemaților, că am fost bolnav, am fost necăjit, am avut nevoie de un ajutor de la voi și nu Mi l-ați dat! Eu v-am dat vouă: v-am dat sănătate, să câștigați, v-am dat posibilitate, v-am dat condiții, v-am dat ajutor, v-am dat pricepere, să ocupați un post pe care mulți nu-l au și să vă puteți realiza; bine-nțeles că prin muncă, dar condițiile, toate celelalte au fost de la Mine. Și tu ți-ai împietrit inima față de Mine!». «Cum față de Tine, Doamne? Când ai fost Tu bolnav și eu am putut să Te ajut și nu Te-am ajutat?» Și-mi va arăta Domnul pe ecranul veșniciei, ca o secvență de film, momentul petrecut în farmacie. Și o să-mi spună: «Cunoști tu pe femeia aceea? Eu eram! M-am prefăcut o femeie săracă, bolnavă, care are nevoie de-un ajutor. Pentru că știam că tu, în buzunar, ai mii și mii de lei și ai fi putut să ajuți. Dar n-ai ajutat. Eu eram!». Ce voi putea eu spune atunci?

Și câte cazuri din acestea, la care nici nu m-am gândit înainte, mi s-or mai fi petrecut în viața mea? Și Domnul o să-mi arate atunci: «Îți aduci tu aminte de nenorocitul acela, de săracul acela, de condițiile acelea? Eu eram! Am luat chipul acela, ca să pun la încercare credința ta, că tu zici că ești credincios de 25 de ani și cunoști Biblia, și știi lucrurile scrise acolo.”

Cine știe să facă binele și poate să-l facă, și nu-l face săvârșește un păcat. pe multe milioane de credincioși îi va alunga Dumnezeu din poarta Împărăției cerești pentru acest păcat.

Nu pentru că au spart și că au aprins, și pentru că au făcut nu știu ce. Ci pentru că au putut să facă binele și nu l-au făcut. Așa oameni ne vrea Dumnezeu pe noi. Așa ne cere El să fim noi.

În Pilda din Evanghelia de astăzi, cu semănătorul, sunt niște lucruri foarte frumoase acolo. Eu aș vrea (...) să citim împreună și să medităm la niște adevăruri scrise pentru noi acolo, ca să ne obișnuim ca, atunci când se citește Sfânta Evanghelie, să medităm noi adânc și să aprofundăm noi lucrurile care ni se spun, ca să tragem din ele învățămintele de care avem noi nevoie pentru corectarea, pentru cioplirea, pentru îndrumarea vieții noastre.

„Când s-a strâns o gloată mare și a venit la El norod din felurite cetăți, Iisus a spus ucenicilor Săi și gloatei pilda aceasta: «Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare și au mâncat-o păsările cerului. O altă parte a căzut pe stâncă și, cum a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. O altă parte a căzut în mijlocul spinilor. Spinii au crescut împreună cu ea (împreună cu ea...) și au înecat-o. O altă parte a căzut pe pământ bun și a crescut, și a făcut rod însutit». După ce a spus aceste lucruri, Iisus a strigat: «Cel ce are urechi de auzit să audă!».

Ucenicii Lui L-au întrebat: «Ce înțeles are pilda aceasta?».

Iisus le-a răspuns: «Vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu. Dar celorlalți li se vorbește în pilde, ca, măcar că văd, să nu vadă și măcar că aud, să nu-nțeleagă. Iată ce înțeles are pilda aceasta: sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Cei închipuiți în sămânța căzută lângă drum sunt cei ce aud, apoi vine diavolul și ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă și să fie mântuiți. Cei închipuiți în sămânța căzută pe stâncă sunt cei care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar n-au rădăcină. Cred până la o vreme, dar când vine ispita cad. Sămânța care a căzut între spini îi închipuie pe cei care, după ce au auzit Cuvântul, își văd de drum și-l lasă să fie înăbușit de grijile, de bogățiile și plăcerile vieții acesteia. Și n-aduc nici ei rod, să ajungă la coacere. Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce aud Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în răbdare»”. Amin.

Nu numai fiecare verset - fiecare cuvânt e plin de conținut aici. Sunt, iată, patru categorii de oameni în ogorul lui Dumnezeu.

Cei cărora le place să stea mereu pe drumuri, pe lângă drumuri: viața ușuratică, discuțiile ușuratice, vorbele murdare, literatura de aventuri, comportările acestea ușuratice și neserioase. Cuvântul lui Dumnezeu, în astfel de oameni, n-ajunge niciodată la rod.

Cei care sunt ca un pământ uscat, ca o piatră fără umezeală: fără răbdare, fără blândețe, fără bunătate, fără îngăduință, fără iubire, oamenii aceștia, oricât de mult cuvânt aud, n-aduc niciodată rod, pentru că viața lor este o viață împietrită. Sunt niște oameni uscați sufletește.

Cei închipuiți în pământul cu spini sunt cei care permanent sunt agitați, ocupați cu treburi, cu câștiguri, cu afaceri, cu negustorie, cu... tot felul de lucruri, cu bișnițărie și cu toate aceste lucruri. Toți aceștia n-aduc niciodată rod în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru că preocupările acestea, plăcerile, trebuințele, lăcomia, dorința după avere le înăbușă în inimă orice cuvânt și orice rod bun.

Și a patra parte... Doamne, ce bine era dacă trei părți ar fi fost bune și numai o singură parte mai slabă! Dar trei părți erau, uite! Din adunarea lui Dumnezeu, din Lucrarea lui Dumnezeu, din Biserica lui Dumnezeu. Cam asta-i proporția. O parte cărora le place ușurătatea, viața de neseriozitate și de distracție lumească. Mulți sunt și din aceștia. Altă parte, cu o viață uscată, împietrită, cu o inimă nerăbdătoare, neascultătoare, nespusă, îndărătnică. Și alții, preocupați de grijile și de lăcomia, și de alergările după viața aceasta. Și abia a patra parte sunt din cei blânzi, buni, care primesc Cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună și curată.

E foarte important acest lucru: inima bună și curată! Acesta este terenul cel bun, acesta este ogorul cel bun în care Cuvântul lui Dumnezeu aduce roadă: inima bună și curată. E foarte important lucrul acesta. Să cerem lui Dumnezeu o inimă bună și curată și să ne dăm silințele să ne pregătim terenul acesta al inimii bune și curate pentru primirea și pentru păstrarea Cuvântului bun. „Ei aduc roade în răbdare”, spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă n-avem bunătate, dacă n-avem curăție și răbdare, niciodată nu vom putea aduce nici un rod bun. Poate să se tot semene în inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu, putem să venim ani de zile și zeci de ani la adunarea Domnului sau la biserica Domnului și să auzim semănându-se cel mai minunat Cuvânt în inima noastră. Dacă ea nu e bună, plină de bunătate, dacă nu-i curată, nu trăiește în curăție, nu se străduiește să aibă curăția nu numai duhovnicească: curăția trupească, curăția sufletească - această curăție care este locul potrivit și felul potrivit în care rodește Cuvântul lui Dumnezeu - și dacă n-avem răbdare, să ducem această rodire până la capăt, noi suntem niște oameni condamnați.

Dragii noștri frați! Din Evanghelia de astăzi, noi trebuie să stabilim niște adevăruri. Care este poziția noastră și care este starea noastră, în ogorul lui Dumnezeu, față de Cuvântul lui Dumnezeu? Suntem noi niște oameni ușuratici? Iubim noi distracțiile lumii? Iubim felul ei de a petrece? Iubim literatura aceasta de aventuri? Căutăm noi oare satisfacțiile acestea pe care lumea le caută și care ne fac să fim ușuratici, neserioși, alergând mereu după ceva nou, după distracțiile lumii și după distracțiile păcatului? [Atunci] putem să tot auzim Cuvântul lui Dumnezeu și să-l semene în noi Mâna lui Hristos, el nu va aduce rod niciodată.

Pentru că în viața de huzur, în viața de ușurătate - dacă ne plac plimbările acestea și petrecerile cu oamenii lumești, glumele proaste, bancurile, revistele umoristice, tot ceea ce este ușuratic și face parte din viața închipuită în „drum”, adică acolo unde nu rodește nici o sămânță, unde e permanent circulație, unde toți merg și toți vin, unde fiecare caută o noutate, fiecare caută o distracție acolo ceea ce-i sănătos și bun [nu prinde rădăcină]. (...)

[Dintre aceștia sunt unii care] au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, tinerii noștri! Și aceasta este o problemă. [Tineri] cărora, de obicei, le plac foarte mult astfel de metode, astfel de distracții, astfel de hrană, astfel de drumuri. Le plac plimbările, le place starea cu oamenii, cu lumea, cu mișcarea aceasta de du-te și vino, care este neseriozitate și nestatornicie. Toate aceste obiceiuri și aceste plăceri ne duc în situația că în inima noastră Cuvântul lui Dumnezeu nu mai are nici o rădăcină și nu mai aduce nici un rod.

Dacă ieșim de la adunare și ne oprim pe drum cu unii și cu alții... cum s-a întâmplat nu de mult. O să mai auziți, în întâmplările noastre triste... unii dintre tinerii noștri, născuți din familii de frați, dar deveniți oameni firești, creează probleme în adunarea lui Dumnezeu. Unul dintre aceștia s-a ocupat cu furatul papucilor miresei, ai surorilor noastre mirese. La nunțile astea sfinte, lor le vin în inimă ispitele diavolului, să fure papucii miresei, după obiceiul huliganic și lumesc.

Alții au fost auziți zicând: „Acum, după o nuntă, după o adunare frățească, hai puțin pe la restaurant!” Alții s-au oprit cu prietenii lor lumești și râd, și ascultă ultimele bancuri, și spun niște hazuri și snoave, ca să poată râde. Ei, în oameni de-aceștia cărora le place anturajul acesta și metodele, și petrecerile acestea, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu - cât de minunat este și cât de minunat ar fi -, pe care l-au ascultat la biserică sau la adunare?

Dacă lor le place să stea pe lângă drumuri, acolo unde răpitoarele astea fură sămânța bună, ca păsările negre care abia așteaptă, pe lângă drum, să cadă un grăunte, să vină și să-l înghită. Așa așteaptă duhurile rele, pe toate părțile acestea ușuratice, să smulgă sămânța cea bună din inima noastră. Și atunci ce mai crește în inima din care a fost smulsă sămânța cea bună? Numai obiceiuri rele, porniri huliganice, lucruri urâte care apoi, puse într-un mediu din acesta, ajung să aducă niște roade de care te-ngrozești.

Copiii noștri ajung mulți în starea aceasta. Noi ne dăm silința să-i ajutăm să crească în așa fel, încât să nu le placă drumurile, anturajul ușuratic, literatura aventuroasă și murdară; ci să iubească lucrurile serioase, lucrurile lui Dumnezeu, îndrumarea cea sănătoasă și bună, literatura cea bună și sfântă, care creează și le zidește în inimă niște lucruri noi, înalte, sfinte, curate, frumoase și îi fac să fie oameni desăvârșiți, surori desăvârșite, frați desăvârșiți, lucrători desăvârșiți și binecuvântați. Dar, din toate acestea, dacă lor le plac drumurile, răpitoarele fură sămânța cea bună.

Nu mai zic apoi de condițiile grele în care foarte mulți trăiesc fie în familie, fie că și le creează singuri și ajung să treacă prin locuri și prin [stări] grele, uscate și care le nimicesc orice rădăcină bună, de tineri.

Să medităm bine la înțelesul Evangheliei de astăzi și să ne dăm toate silințele să ne însușim astfel Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca, având o inimă bună și curată, să aducem roade în răbdare pentru Dumnezeu.

De ce? Vine ziua când stăpânul trece pe lângă măslinul vieții noastre, pe lângă via noastră, pe lângă casa noastră și caută să vadă ce roade avem. Vine cineva în fiecare zi și întreabă Biblia noastră: „A citit în tine cel ce te are?”. Întreabă rugăciunea noastră, odăița noastră unde trebuia să stăm în rugăciune: „S-a rugat cineva aici astăzi?”. Întreabă pe cei din jurul nostru la care trebuia să le spunem sau să le facem un bine: ,,Am trecut noi pe la ei?”. În fiecare zi trece cineva pe lângă smochinul, pe lângă măslinul, pe lângă via vieții noastre, să caute un rod. Și lângă rădăcina pomului nostru, de la început, stă înfiptă securea, cum spune: „Iată, Eu cercetez inima și viața fiecăruia”.

Vine ziua când fiecare dintre noi va trebui să ne înfățișăm real, personal, individual, cu adevărat în fața Marelui nostru Judecător și Dumnezeu Iisus Hristos. Scrie așa acolo, la 2 Corinteni capitolul 5, versetul 10: „Căci toți avem să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să ne primim răsplata pentru binele sau răul pe care-l vom fi făcut când eram în trup”. Acesta este un adevăr - și nu numai aici! Dar scrie în atâtea locuri despre aceste lucruri. Gândiți-vă bine! Dumnezeu de aceea ne aduce aici în adunarea Lui, unde ne trimite Cuvântul Lui, copiii Lui, frații noștri, ca să ne înștiințeze și să ne deschidă, și să ne arate: „Băgați de seamă! Vine ziua! Fiți atenți în fiecare zi! Cercetați-vă pe voi înșivă și vedeți în ce stare sunteți!”.

Am un cuvânt testamentar pentru frați și pentru surori. Îl vom citi după ce vom încheia această primă parte de petrecere a noastră duhovnicească. Îl vom citi pentru că a fost inspirat de un îndemn venit direct de la Domnul și de un cuvânt pe care ni l-a poruncit El. În cartea prorocului Ieremia, la capitolul 6, versetele 16 și 17, scrie așa: „Așa vorbește Domnul: «Stați în drumuri, uitați-vă și întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună. Umblați pe ea și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre». Dar unii răspund: «Nu vrem să umblăm pe ea!». Zice Domnul mai departe: «Am pus niște străjeri peste voi. Fiți cu luare aminte la sunetul trâmbiței lor». Dar unii răspund: «Nu vrem să fim cu luare aminte!»”.

Aceste două categorii de oameni sunt totdeauna și în adunările noastre. Unii ascultă. Domnul trimite și spune: „Uite, aduceți-vă aminte de calea cea bună”. Vă îndeamnă: „Umblați pe ea, îndemnați-vă, stăruiți, luptați-vă; dați-vă toate silințele să uniți cu credința fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de frați și cu dragostea de frați iubirea de oameni. Că numai dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în tot ce privește cunoștința adevărului. Și-n adevăr, cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii Închiși, nu știe încotro merge și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate. Și-n adevăr, numai în chipul acesta vom găsi deplină intrare în Împărăția Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos”. Și ne spune mereu lucrurile acestea.

Sunt unii, marea majoritate, care primesc Cuvântul și ascultă. Dar sunt unii care refuză acest Cuvânt. Se îndărătnicesc și se împotrivesc voit și conștient. Aceasta nu-i greșeală. Acesta-i păcat! Greșeală este răul pe care-l faci fără să vrei și fără să știi . Aceea-i greșeală! Și poate să fie iertată, și găsești iertare la Dumnezeu. Dar ceea ce faci conștient și voit, și calculat este păcat. Și păcatele nu se iartă; păcatele se plătesc.

Nu există păcat care să se ierte; toate păcatele se plătesc. Păcatele pe care le faci înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de-a veni la El le iartă Tatăl, pentru că le-a plătit Hristos cu Sângele Său cel Sfânt. Păcatele pe care le faci după ce ai venit la Domnul, conștient și calculat, le vei plăti tu sau copiii tăi, dacă vrei să capeți iertare. Altfel nu! Nimic nu se iartă; totul se plătește!

De aceea trebuie să fim foarte atenți asupra [acestor lucruri]. „Cutremurați-vă și nu păcătuiți!” spune Cuvântul lui Dumnezeu. De ce să ne cutremurăm, Doamne, și să nu păcătuim? Pentru că orice păcat se plătește. Dacă nu-l plătești tu, îl va plăti ființa cea pe care o iubești mai mult. De ce se nasc atâția copii handicapați? De ce se nasc atâția copii nenorociți? De ce într-o viață de familie e atâta nenorocire? Pentru că părinții au păcătuit, cum spune Cuvântul: „Părinții au mâncat aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”, Dacă vreți să fie mântuiți copiii voștri, întoarceți-vă la Dumnezeu și trăiți o viață sfântă și ascultătoare. Căci atunci și copiii copiilor vă vor fi binecuvântați, că așa este scris. Că Dumnezeu binecuvântează pe cei credincioși până-n al miilea neam, cum l-a binecuvântat pe Avraam când a zis: „Sămânța ta nenumărată va fi binecuvântată în tine, pentru că tu ai fost credincios”. Dar ce nenorocire urmează după sămânța celor necredincioși!...

Vrei să fii credincios, vrei să-ți vezi copiii fericiți? Fii credincios! Dumnezeu va binecuvânta copiii tăi. Tu poți să le pregătești - dacă ești lacom sau dacă ești hrăpăreț sau... dacă ești harnic - o casă, o îmbrăcăminte, o situație. Dar mântuire și bucurie veșnică le poți pregăti numai dacă te întorci la Dumnezeu. Dar dacă nu vrei să te-ntorci la Dumnezeu, nu numai tu, ci și copiii tăi și urmașii tăi vor fi nenorociți, pentru că este scris: „copiii celor necredincioși sunt necurați”.

De ce sunt atâția copii nenorociți? Pentru că părinții lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. De ce acest tineret delăsat, nenorocit și nefericit? Pentru că părinții lor nu vor să se întoarcă la Dumnezeu și să-și mântuiască sufletele lor, în primul rând, și după aceea să pregătească mântuire și pentru copiii lor. N-au fost niciodată atâția copii născuți infirmi, nefericiți, nebuni, anchilozați... și așa mai departe. Sunt pline aceste instituții de handicapați, de ființe nenorocite. Fiecare povestește de-un păcat al părinților lui. Pe undeva, noi trebuie să ne aducem aminte.

În Ioan capitolul 9, când apostolii Mântuitorului văd un orb din naștere, Îi spun Domnului Iisus îngroziți: „Doamne, dar cine a păcătuit? Omul acesta sau părinții lui, că s-a născut orb?”. Cum să păcătuiască el înainte de a se naște, pentru ca să se nască orb drept urmare a unui păcat făcut de el până nu s-a născut? Noi nu știm cât de ascunse sunt tainele Evangheliei.

Întrebarea lor n-a fost fără rost. Sunt unii oameni pe care Dumnezeu - cunoscându-le viața lor rea, netrebnică și stricată care va urma și felul de viață pe care și-l vor alege de bunăvoie și pe care și-l vor urma cu răutate, pentru acestea - chiar înainte de a săvârși păcatul, datorită răutății pe care o vor avea, El poate să-i pedepsească și înainte. Dar Mântuitorul a spus: „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui. S-a născut așa ca să se arate în el puterea lui Dumnezeu”. Și noi am văzut că acest om avea un suflet așa de curat și așa de frumos că, atunci când a trebuit să mărturisească pentru binefăcătorul lui, pentru Domnul, a fost în stare să riște orice și, în fața fariseilor, el nu s-a lepădat de Hristos. L-a apărat pe Domnul și s-a declarat ascultător și recunoscător urmaș al lui Hristos.

Dar uitați-vă în capitolul 5 de la Ioan: slăbănogul de treizeci și opt de ani, pe care Mântuitorul îl vindecase la lacul Betesda, ce ticălos a fost! Mântuitorul a avut milă de el și, după treizeci și opt de ani, S-a dus și l-a vizitat, și l-a vindecat. Cât de rău trebuie să fie un om care treizeci și opt de ani nu găsește un suflet binevoitor, cum a zis el: „Doamne, n-am pe nimeni... Până să mă duc eu să mă arunc în apă, se duce altul, care are pe cineva care-l sprijină, care-l ajută. Eu n-am pe nimeni”. Un om care n-are pe nimeni... Treizeci și opt de ani zace și n-are pe nimeni lângă el... Rău trebuie să fi fost! (...)