„Eu sunt Pâinea vieții”

Omul e făcut din două părți: din lut, care este corpul, și din suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul. Și o parte, și alta își au legile și lipsurile lor. Corpul are lipsă de aer, de hrană, de apă și lumină. Întocmai acele lipsuri le are și sufletul. Sufletul își are și el foamea lui și setea lui. Dar lumea aceasta n-are nici un fel de hrană pentru suflet.

Lumea aceasta cu toate plăcerile ei și cu tot aurul ei nu poate da sufletului nici măcar o coajă de pâine. Sufletul flămânzește și însetoșează după Dumnezeu. „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu” (Ps 62, 2). Hrana sufletului vine de sus din cer.

În călătoria lor spre Canaan, israelitenii s-au hrănit în pustie cu mană din cer și cu apă din stâncă, adică cu pâine și cu apă de la Dumnezeu. De această hrană cerească are lipsă și sufletul nostru; de această hrană avem lipsă și noi în călătoria vieții.

O hrană pentru sufletul nostru este și Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile sunt o pâine cerească. Ele sunt insuflate de Dumnezeu: ele sunt o pâine ce s-a pogorât din cer. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4; Ier 15, 16). Ferice de cei ce simt „o foame și o sete de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11).

Dar hrană sufletească este și rugăciunea, „pâinea cea de toate zilele” a sufletului nostru.

Dar sufletului nostru i s-a dat o hrană și mai scumpă decât aceasta. Chiar Iisus Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuși ca o hrană pentru viața și mântuirea sufletelor noastre. Jertfa Lui cea sfântă este cea mai scumpă hrană a sufletului nostru.

Deci luând Iisus pâinea și binecuvântând, a zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”; și, luând paharul, a zis: „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu... care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 26-28). „Eu sunt pâinea vieții... Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer... Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură... Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el” (In 6, 48-56; 1 Cor 11, 22-29).

Jertfa Crucii, Cina Domnului, stă în centrul mântuirii noastre sufletești. Multe ar fi de spus despre Cina Domnului.

Vom spune numai câteva pe scurt.

Cina Domnului s-a dat apostolilor în preseara când Domnul Iisus Se pregătea să-i părăsească. În aceste clipe de întristare, Cina li s-a dat ca un semn de legătură cu Domnul, de împărtășire neîncetată cu El și cu darurile Lui.

Cina cea de Taină le spunea apostolilor că Iisus îi va părăsi, dar pe de altă parte îi asigura că El va rămâne de-a pururi cu ei și le va împărtăși neîncetat viață, putere și har. Acesta este și azi punctul cel dintâi din Cina Domnului. Ea ne asigură o legătură sfântă, o împărtășire sfântă cu Domnul vieții.

Prin Cina Domnului, noi stăm în neîncetată legătură cu El și El cu noi. „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3, 20). Această împărtășire îl ridică pe om la culmea cea mai înaltă a vieții sufletești. De pe culmea aceasta a strigat Apostolul Pavel: „Hristos este viața mea... nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal 2, 20).

A doua oară: Cina Domnului li s-a dat apostolilor în semn de frăție și frățietate între ei. Prin Cina cea Sfântă, Domnul a voit să facă din apostolii Săi și din toți creștinii o familie de copii ai lui Dumnezeu, o familie de frați și surori care iau parte cu toții la aceeași Cină și la aceeași Masă.

A treia oară: Cina Domnului ni s-a lăsat spre iertarea păcatelor. Ea cuprinde Jertfa cea mare și sfântă prin care Mielul a răscumpărat păcatele noastre. Cina Domnului ni s-a lăsat ca o putere în încercări, întărire în necazuri... și peste tot ca o hrană, cea mai scumpă hrană pentru sufletul nostru.

Așa au înțeles apostolii Cina Domnului și așa au înțeles-o creștinii cei dintâi. Cina Domnului era pentru creștinii cei dintâi o hrană sufletească, o hrană regulată și nelipsită. Până în veacul al patrulea, creștinii cei dintâi se împărtășeau cu toții în fiecare duminică, după fiecare liturghie (liturghia e făcută pentru a se împărtăși la sfârșitul ei toți credincioșii).

În fiecare duminică, după fiecare liturghie, creștinii cei dintâi se împărtășeau din Cina Domnului și se îmbrățișau în semn de dragoste și frățietate. Această împărtășire în Domnul le dădea har și putere să trăiască Evanghelia Mântuitorului. „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni… Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte 2, 42; 4, 32).

Dar în curgerea vremilor, râvna creștinilor pentru Cina Domnului a scăzut. Unde am ajuns în ziua de azi? Azi îi poți număra pe degete pe cei care se împărtășesc cu Cina Domnului.

Ah, ce înțeles mare și ce putere mare este în Cina Domnului! Dar poate tocmai pentru asta diavolul s-a silit să schimonosească înțelesul acestei Taine și se silește să-i țină pe oameni departe de ea. Diavolul a scornit credința că Cina Domnului ar fi numai pentru oamenii bolnavi și bătrâni. Creștinii de azi așteaptă boala și moartea să-i apropie de Cina Domnului.

De când eram preot la țară îmi aduc aminte că am fost chemat odată să împărtășesc un bolnav. Dar bolnavul trăgea de moarte (nu se simțise „destul de bolnav” să mă cheme mai curând). Atunci, ai casei făcură un semn grozav. Luară o lingură, căscară cu putere gura muribundului și punând în ea un mic căluș, mă poftiră să-i torn pe gură Sf. Împărtășanie, ca „să nu moară necuminecat”...

- Dragii mei, le-am răspuns eu, taina aceasta nu se dă cu forța. Ea trebuie primită cu voința omului și cu pregătire sufletească. Domnul nu este un spărgător de uși sufletești. El așteaptă ca omul să-I deschidă el însuși ușa inimii sale. Puterea acestei taine nu stă numai în bucățica aceasta de pâine, ci în legătura ce și-o face omul - prin această taină - cu Iisus Mântuitorul și cu Dumnezeu. Dar această legătură trebuie să și-o facă omul până trăiește, căci la moarte, iată, vedeți, e prea târziu, e prea târziu...

Și iarăși, pe alții îi sfătuiește Satana să se împărtășească fără nici un folos sufletesc. De când slujeam ca preot îmi aduc aminte de un bătrân care se cobora regulat de sus, de la munte, în fiecare post al Paștilor și se cumineca. Dar după împărtășire, trăgea să poposească la un birt, scotea merinde din traistă, comanda o țuică, două, trei... Și pe urmă... se îmbăta și cânta cântece lumești. În aceeași zi se cumineca din două pahare: și din paharul Domnului, și din paharul diavolului. Se cumineca și cu Duhul Domnului, și cu duhul diavolului, cu toate că Apostolul Pavel spune răspicat: „Nu puteți bea paharul Domnului și paharul dracilor; nu puteți lua parte la masa Domnului și la masa dracilor” (1 Cor 10, 21).

O astfel de împărtășire nu folosește la nimic.

O, ce taină mare și sfântă este Cina Domnului! Câți însă folosesc puterea acestei taine? Domnul ne cheamă pe toți la Cina Lui, la o viață trăită în legătură și împărtășire cu El. Dacă toți am cina regulat cu El și El cu noi, ar fi plină lumea de copii ai lui Dumnezeu; ar fi plină lumea de frați și surori în Domnul.

Dar Cina Domnului este o taină părăsită, de aceea lumea e plină de „creștini” ce se urăsc și se dușmănesc unii pe alții.

Eu te întreb: cum stai tu, dragă cititorule, față de Cina Domnului?

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Lumea aceasta n-are nici o hrană pentru sufletul meu. Sufletul meu „însetează după Tine ca un pământ fără de apă” (Ps 62, 2) și ca un flămând fără pâine. Sufletul meu flămânzește după pâinea Ta cea „din cer” și după apa Ta „cea vie”. Dă-mi, Doamne, și mie această pâine și apă!

Duhule Sfinte! Adă-mi neîncetat aminte că lumea aceasta n-are nici o coajă de pâine și nici un picur de apă pentru sufletul meu. Sufletul meu se poate hrăni numai cu pâinea cea cerească și se poate adăpa numai cu apa cea vie.

A murit de sete în mijlocul apelor

Într-un ziar citesc o știre ciudată. O barcă de pescari, apucată de valuri, a fost târâtă în largul mării. Pescarii s-au ținut contra valurilor, au avut și merinde, dar pe urmă au murit de sete în mijlocul apelor mării, pentru că apele acestea sărate nu stâmpără setea.

Așa e și cu sufletul nostru. Putem avea toate bunurile, toate averile și plăcerile acestei lumi; ele nu stâmpără setea sufletului și nu dau fericirea sufletului. Înconjurat de bunuri lumești, sufletul moare de foame și sete dacă nu i se dă pâinea și apa lui cea adevărată.