„Fericiți veți fi”... când?

„Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte; și așezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Și deschizându-Și gura, îi învăța, zicând: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt 5, 1-12).

Evanghelia de mai sus e cunoscută în Noul Testament sub numirea „Predica de pe munte”, pentru că Mântuitorul a rostit-o stând sus pe o colină. Mulțime de popor asculta această predică. Din această predică sunt luate fericirile care se cântă în strană în fiecare duminică și sărbătoare.

Minunată este această evanghelie și minunate sunt învățăturile din cele nouă fericiri! Ele înșiră pe cei ce vor fi cu adevărat fericiți în lumea aceasta și în cealaltă. Dar ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri nu vorbește despre bogăție lumească, nici despre bani, averi și plăceri.

Fiecare din cele nouă fericiri e legată nu cu lumea, ci cu cerul de sus. Fiecare pleacă din inima omului și se sfârșește cu cerul de sus. Fiecare leagă cerul cu pământul și pe om cu Dumnezeu. Fericirea pe care a făgăduit-o Mântuitorul este înăuntrul omului și pleacă dinlăuntru în afară. Mântuitorul face fericiți pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe cei curați la inimă. Ba încă pune între cei fericiți și pe cei ce sufăr ocări și prigoane.

Fericirea cea adevărată este cea lăuntrică, cea sufletească. Însă spre deosebire de această fericire adevărată, oamenii caută o fericire lumească, caută o fericire ce pleacă din afară înăuntru. Se trudesc oamenii să se facă mai întâi bogați, să se umple mai întâi de bani, de plăceri și de mărire omenească, pentru ca apoi să fie fericiți.

Fericirea după care umblă cei mai mulți oameni, fericirea după care se doresc și pe care și-o poftesc oamenii ca: spor la averi, la vite, la belșug și sănătate, își are și ea rostul ei și locul ei. Dar în lumina Evangheliei, această fericire n-ajunge nimic, nu valorează nimic. Ea are preț numai dacă este pusă în slujba mântuirii sufletești.

Oamenii își doresc o fericire lumească ce n-are nimic cu mântuirea sufletului, ba uneori poate fi chiar primejdioasă mântuirii sufletului. Dați unui tânăr sărac, dar cinstit, bani mulți și veți vedea cu ochii cum se strică. Banii, în loc să-l facă fericit, îl strică. Eu am cunoscut o femeie săracă, dar foarte credincioasă. Petrecea o viață de rugăciune și Domnul îi ajuta să petreacă. Dar îndată ce a moștenit o avere mai mare, s-a lăsat de rugăciune; a aruncat Psaltirea, a făcut o căsnicie nelegiuită și s-a pus pe păcate. I-a fost oare spre mântuire „fericirea” cu averea? Ba!

La ce ne folosește chiar și belșugul de sănătate dacă nu-l punem în slujba mântuirii sufletești? Ce folos de „fericirea” unui om sănătos dacă prisosul lui de sănătate îl folosește pentru beții și desfrânări?

Lumea nu poate da o fericire adevărată. Averile și banii nu-i pot face pe oameni fericiți. Ăsta e lucru dovedit. Traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în palatele bogaților. Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăratul ce căuta cămașa fericitului și pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămașă pe el nu avea. Nici averile, nici desfătările lumești nu pot da fericirea cea adevărată. Oare de ce? Pentru că ele nu dau sufletului nimic. Sufletul se dorește spre Domnul, sufletul însetoșează după Dumnezeu, sufletul își are lipsurile sale, și dacă nu e ascultat, el se mâhnește, el se tulbură și îl tulbură și pe om.

Zilele trecute am citit în gazetele din străinătate despre fiorosul sfârșit al unui milionar din America. După ce a gustat din toate plăcerile americane, a plecat cu un vapor al său să cutreiere mările și țările. O neliniște îl mâna să caute noi plăceri. A umblat mult, a gustat mult. Pe urmă s-a tras cu vaporul spre nord, să vadă și mările înghețate. Și aici ce s-a întâmplat? S-a suit pe un munte de gheață și și-a dat drumul în adâncul mării. Și-a făcut moartea, pentru că a căutat mulțumirea și fericirea în toată lumea, dar n-a aflat-o.

Fericirea adevărată o poate da numai Domnul. Fericirea cea adevărată se poate afla numai în Domnul, într-o viață trăită cu El și Evanghelia Lui.

Kant, unul din cei mai mari filozofi ai lumii, a zis: „Căutați liniștea și fericirea vieții în Evanghelie”. Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu.

Iisus Mântuitorul a adus în lume fericirea cea adevărată. El ia sarcina păcatelor de pe sufletul nostru. Primind pe Domnul, sufletul nostru scapă de sarcina păcatelor și aceasta este fericirea cea adevărată. „Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele” (Ps 31, 1).

Zis-a Iisus: „Fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud” (Mt 13, 16). Fericiți sunt cei care au ochi sufletești și urechi sufletești pentru chemările și tainele mântuirii sufletești. Nu cei săraci sunt nefericiți, nici cei bolnavi, nici cei batjocoriți, nici cei neînvățați, ci adevărații nefericiți sunt cei ce „ochi au și nu văd, urechi au și nu aud”... sunt cei orbi și surzi față de lucrul mântuirii sufletești, sunt cei ce nu văd starea grozavă și nenorocită în care trăiesc.

Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică. Ea se poate schimba de seara până dimineața. În câte case nu este azi fericire, și mâine plângere... Domnul dă o fericire pe care n-o poate lua nici suferința, nici boala, nici prigoana.

Mai zilele trecute, am cercetat pe un credincios greu bolnav de ani de zile. L-am aflat într-o stare de plâns pentru un necredincios. Dar el zâmbea plin de bucurie sufletească. Atunci mi-am zis: iată, bolnavul acesta este mai fericit decât gloata cea mare care zburdă cu sănătate prin cele crâșme și păcate.

O, ce fericire dulce și scumpă dă Mântuitorul celor care trăiesc o viață după Evanghelia Lui! Însă lumea cea mare nu înțelege această fericire. Oamenii de azi caută fericirea în afară de inima lor și în afară de Mântuitorul. De aceea fericirile ce se cântă în strană nu le vedem în lume și nu le vedem în viața oamenilor.

Apropiați-vă de Domnul și veți afla fericirea cea adevărată. Veți afla fericirea pe care lumea n-o poate nici da și nici n-o poate lua de la voi.

Rugăciune

Iisuse, Scumpul meu Mântuitor! Căutat-am și eu fericirea în lume, dar n-am aflat decât durere, întristare și tulburare. Acum mă întorc spre Tine, Preadulcele meu Mântuitor. Primește-mă și pe mine în fericirile Tale. Primește-mă în odihna, în pacea, bucuria și fericirea pe care o dă Evanghelia Ta.

Duhule Sfinte, Cel ce ai fost făgăduit nouă ca Mângâietor și Învățător! Învață-mă neîncetat să nu caut fericirea în lume, ci să o caut în inima cea curată, să o caut în Domnul, într-o viață trăită cu El.

Învață-mă neîncetat să caut fericirea în suferințe și în prigoane pentru Hristos și sufletul meu. Învață-mă, Duhule Sfinte, să „am plăcere și fericire în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos” (2 Cor 12, 10).

Învață-mă, Duhule Sfinte, să mă simt fericit când sunt „nefericit”. Când în ochii lumii voi fi nefericit, când toată lumea va zice: „Ah, nefericitul de el!” - eu atunci să sorb fericirea cea dulce și scumpă pe care Tu singur, Doamne, o poți da sufletului meu.