Foto Pr. Iosif Trifa

Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții”...

Pr. Iosif Trifa - Mai lângă Domnul meu

Când se apropia ceasul cel mare al răscumpărării noastre prin Jertfa Crucii, Domnul Iisus i-a strâns pe învățăceii Săi la Cina cea de Taină.
În foișorul Cinei celei de taină a rostit Mântuitorul testamentul tuturor creștinilor din toate vremile: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 34-35).
Iisus Mântuitorul a adus în lume o învățătură nouă: iubirea aproapelui. Evanghelia Mântuitorului este - mai presus de toate - evanghelia iubirii aproapelui. Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubirii aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de religie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar și a vrăjmașilor.
Domnul Iisus a lăsat în lume evanghelia iubirii de oameni și până va dăinui această lume, nu se va ivi o evanghelie mai minunată decât aceasta.
Miezul creștinismului acesta este: iubirea de Dumnezeu și de oameni. În porunca iubirii de Dumnezeu și de oameni, zicea Iisus că „se cuprinde toată Legea și proorocii” (Mt 22, 40).
În această poruncă se cuprinde și toată Evanghelia, căci și Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl și Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poți avea dragoste creștină, adevărată, vie și lucrătoare, trebuie să cunoști mai întâi și să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl față de noi, făpturile Lui.
Izvorul și puterea dragostei noastre este Însuși Dumnezeu, precum așa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre. Iubiților, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unii pe alții” (1 In 4, 10-11). „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8).
Această învățătură a dragostei creștine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul și pe urmă a întărit-o cu însăși Jertfa Sa cea Sfântă.
Cu această evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea și această iubire este și azi sufletul și duhul vieții creștine. Această iubire era și în viața celor dintâi creștini.
Despre creștinii cei dintâi, Scripturile ne spun că „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni... Și era una sufletul și inima celor ce au crezut” (Fapte 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce a trecut vremea și veacurile, dragostea creștină s-a tot răcit și a slăbit.
În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creștină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiași neam, se urăsc chiar și cei din aceeași casă. De ce s-a stins și se stinge mereu dragostea creștină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8). Creștinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipsește dragostea creștină din viața lor.
Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu și Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii; și când ai aflat cu adevărat acest izvor, ți se face și viața ta un izvor de iubire creștină. „Cine zice că iubește pe Dumnezeu, dar urăște pe fratele său, mincinos este” (1 In 4, 20). Cei mai mulți din creștini trăiesc o astfel de viață mincinoasă.
Trăim un creștinism de forme goale, fără rădăcini și fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos, de aceea lipsește dragostea din mijlocul nostru. O iubire creștină adevărată, vie și lucrătoare o poți avea numai atunci când ți-ai pus viața în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poți avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut și îngenuncheat la picioarele Crucii poți câștiga acea dragoste sfântă care toate le sufere, toate le crede, toate le rabdă (1 Cor 13).
Dragostea creștină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu Sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaște Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a sângelui ei nu poate avea o dragoste creștină adevărată.
Ca pe o „poruncă nouă” a lăsat Iisus în lume dragostea creștină, ca pe un lucru la care trebuia - și la care trebuie - o viață nouă, o viață schimbată, o viață dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea și vor trăi oamenii o astfel de viață se va vedea între ei dragostea creștină.
Apostolul Pavel zice într-un loc despre noi că suntem - că trebuie să fim - „casa Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uși: credința și dragostea. Credința este ușa ce se deschide spre Dumnezeu și ne face legătură cu Dumnezeu, iar dragostea este ușa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uși trebuie să fie totdeauna deschise: prin una să primim, prin cealaltă să dăm.
Viața credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul și puterea cerului de sus, iar prin cealaltă gură trebuie să se scurgă acest dar spre aproapele nostru, spre iubirea și mântuirea lui. În acest înțeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (In 7, 38).
Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise și totdeauna în plină curgere, adică pe o parte să tragem mereu dar și putere cerească, iar pe alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea aproapelui. În acest înțeles zice sfântul Apostol Pavel: „Credința lucrează prin dragoste” (Gal 5, 6).
O credință din care nu curge dragoste este un canal astupat și stricat. O credință fără dragoste față de aproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o sloboade afară în formă de izvor, ci o ține încuiată numai pentru sine. O credință fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva și credința ta este de felul acesta? Nu cumva și canalul vieții tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragoste?
Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 35). Însă acest semn de cunoaștere a creștinilor adevărați parcă a pierit cu totul din zilele noastre.
Împărăția lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creștină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea acum să fie aprins” - zicea Iisus (Lc. 12, 49). Acest foc este focul dragostei creștine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre și să-i aprindem cu el și pe alții. Împărăția lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creștine. Cu nimic nu poți câștiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos și plin de ură decât cu dragostea evanghelică.
Despre David proorocul, spune Biblia că liniștea cu cântecele sale furia lui Saul.
Cântecul cel dulce al dragostei creștine liniștește și azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii.
Ajută și tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce.
Ostașilor din Oastea Domnului, aprindeți și voi pe tot locul focul dragostei creștine și duceți pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!
Rugăciune
Duhule Sfinte, aprinde-mă neîncetat și pe mine cu focul cel ceresc al dragostei creștine! Aprinde-mă și mă ajută să-i pot și eu aprinde pe alții cu acest foc ceresc. Duhule Sfinte, adu-mi neîncetat aminte că Domnul Iisus a venit să arunce foc pe pământ și cât de mult dorește să fie aprins! (Lc. 12, 49).
Ajută-mă să fiu și eu un purtător de astfel de foc ceresc.
Articol 13 din 21
Folosește săgețile ← → pentru navigare