3. Ziua și adevărul istoric din 7 noiembrie 1976
Traian Dorz - Zile și adevăruri istorice
Ca să poți vedea bine înainte, trebuie mai întâi să privești bine înapoi.
Ca să te poți orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să știi trage învățămintele din trecut.
Și ca să știi bine să-ți îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ți-au trăit părinții.
Cine nu știe să folosească bine învățămintele trecutului său, acela își va neferici sigur viitorul lui.
Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Și adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage și noi acum și urmașii noștri în viitor, toate învățămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi și lor, mâine. Pentru orientarea necesară în această unică și sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre și credinței noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupești cât și sufletești. Pentru fiecare dintre noi și pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare și sfânt adevăr. Dacă mântuirea neamului nostru și învierea Bisericii noastre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să știți că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbușirea spre care merg sigur aceste două valori: Neamul și Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta și spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr și până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare,- totul va merge din rău în mai rău. Și dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă și să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine și să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva.
Viitorul și Adevărul ne vor da dreptate... Veți vedea!
În relațiile oamenilor cu Dumnezeu există anumite momente de har și de apropieri unice. Atunci Dumnezeu coboară până cel mai aproape de om, iar omul se înalță până cel mai aproape de Dumnezeu. Atunci mai trebuie doar un salt, doar o treaptă, doar un pas și sufletul face contactul salvator cu Dumnezeu, devenind dintr-o dată un eliberat din păcat, un rupt de diavolul și un unit cu Dumnezeu.
Efortul acesta însă pare cel mai greu. Saltul acesta s-a dovedit imposibil pentru cei mai mulți oameni și pentru cele mai multe vremuri. Omul nu a vrut să facă partea lui, iar fără aceasta nici Dumnezeu nu Și-a făcut-o pe-a Sa.
Un astfel de moment de har și de apropiere de Hristos au nu numai indivizii, ci și popoarele și generațiile și omenirea întreagă.
Cred că cel mai de vârf moment în apropierea lumii contemporane de Dumnezeu a fost momentul de dinaintea celui de-al doilea război mondial - la începutul acestui din urmă veac. Dar prin stârnirea acestui război cumplit, diavolul a îmbrâncit lumea înapoi, aruncând-o în vâltorile celor mai mincinoase, mai crude și mai blestemate doctrine și teorii contrarii lui Dumnezeu și Hristosului Său, împiedicând parcă pe totdeauna contactul salvator cu El.
De atunci lumea contemporană cu noi se depărtează tot mai îngrozitor de Dumnezeu, spre pierzarea cea mai grabnică și mai totală, atât morală cât și fizică. Nimic n-o mai poate salva. Dumnezeu nu mai vine spre ea, și ea nu mai întoarce spre El. Indivizi din lume vor fi mântuiți, dar lumea, în întregimea ei, pare că nu.
Și poporul nostru a avut un astfel de moment de har. Și Biserica noastră a avut acel prilej de apropiere de contactul salvator și înnoitor pentru Hristos. Acel moment și prilej pare că a fost înainte de al doilea război mondial. Atunci au apărut cele mai multe și mai puternice chemări ale lui Dumnezeu față de Biserica și Poporul nostru. Dintre aceste chemări cea mai puternică a fost apariția Oastei Domnului, ca mijloc de ridicare a poporului și ca izvor de primenire a Bisericii.
Dar același diavol a îmbrâncit în același fel elitele noastre, atât pe cele lumești cât și pe cele clericale, în vârtejul marilor lor împotriviri și respingeri față de voia și apropierea lui Dumnezeu... Aceste două elite și-au dat mâna în a zădărnici planul lui Dumnezeu, care era atât de aproape de reușita lui fericită pentru noi. Și ceea ce putem constata cu amărăciune, pentru toată omenirea de azi, putem la fel să constatăm și pentru ai noștri.
Cât de clar a profețit aceste lucruri marele profet al neamului nostru și al vremilor noastre, părintele Iosif, în cele din urmă clipe,- de pe patul morții lui,- după cum le-am amintit în capitolul de mai ’nainte!
Acum fie că interesează pe cineva acest adevăr, fie că nu mai interesează pe nimeni, ca înștiințările Mântuitorului pentru Ierusalim înaintea pierzării lui,- ceea ce s-a profețit se împlinește zguduitor. Atât într-o privință, cât și în cealaltă. Cine are ochi de văzut, poate să vadă!
Dar oamenii de azi au tot mai puțin timp și tot mai puțin îndemn să privească în trecut, pentru a se orienta bine în viitor. Sunt absorbiți total numai de prezentul acesta zbuciumat și nesigur, întunecat și nebun, dezorientat și haotic. De aceea nu-și mai pot vedea nici viitorul înspăimântător.
Fără o puternică oprire din prăbușirea păcatului și fără o lucidă privire spre Dumnezeu, nu se poate mântui nimeni! Nici indivizi, nici popoare, nici generații. Nimeni.
Oamenii nu mai trăiesc astăzi decât pentru jumătatea lor inferioară a cărei satisfacție o caută tot mai lacomi, fără însă a și-o sătura deplin niciodată. Pentru că păcatul dă numai setea, nu însă și satisfacerea ei.
Dacă un popor nu are în mijlocul lui un glas puternic care să oprească prăbușirea în imoralitate și să-l antreneze la saltul spre Dumnezeu, neamul acela va fi pierdut ca neam. Chiar dacă se vor mai salva câțiva indivizi din mijlocul lui.
Și dacă o biserică decăzută nu mai are nici un profet care să întoarcă puternic dintr-o dată viețile tuturor fiilor ei spre Salvatorul Hristos,- atunci toate lacrimile trădătorilor Evangheliei din această biserică nu vor curge decât spre osândirea ei definitivă, de către Judecata lui Hristos.
Pentru Neamul nostru și pentru Biserica noastră glasul acesta puternic și profetul acesta unic era - și este - Oastea Domnului.
Despre cele două rosturi curative, cel național și cel bisericesc al Oastei Domnului, am vorbit în primele două capitole.
Acum vom vorbi de rostul ei preventiv, contra infiltrațiilor rele și a rătăcirilor dezbinătoare, amândouă acestea fiind boli aducătoare de moarte.
Părintele Iosif a spus: „Toată viața mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului și în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi, prin ceea ce este duh de literă și de tulburare... Și așa voi face până la cea din urmă clipă a vieții mele...“
După cum profețise omul lui Dumnezeu de pe patul morții sale, îndată după înmormântarea lui se abătu și asupra noastră toată furia mitropolitului și a slugilor sale.
După confiscarea Tipografiei și a tuturor bunurilor materiale ale Oastei și după suspendarea foii «Glasul Dreptății», noi, cei doi purtători ai condeiului redacției, care mai rămăsesem după părintele, în două luni a trebuit să plecăm alungați din Sibiu.
La stăruințele fraților și cititorilor noștri, și mânați de Duhul Domnului, am încercat să scoatem alte gazete pentru legătura noastră cu țara. Am încercat prima dată la Oradea să apărem cu «Ogorul Domnului» - dar la al treilea număr a fost suspendat și acesta.
Ne-am mutat la Cluj cu «Viața Creștină» și cu «Misionarul Vieții Creștine», dar prin căderea Ardealului de Nord le-am pierdut și pe acestea.
Ne-am mutat apoi la Beiuș cu «Familia Creștină». Dar venise războiul și în al treilea an am fost opriți din nou.
După terminarea războiului, am început cu multe greutăți, împreună cu Titus, fiul părintelui Iosif, cea de a treia serie din «Isus Biruitorul», dar în Februarie 1947, fratele Marini a trecut și el la Domnul. Am rămas cu redactarea foii în continuare numai eu singur. Titus făcea numai administrația.
La zece luni după asta, începând cu Anul Nou 1948, foaia sfântă «Isus Biruitorul» ne-a fost suspendată definitiv, tipografia sigilată, iar noi am fost împinși prin lungile și întunecoasele tuneluri prin care tot mergem de atâția zeci de ani...
În tot timpul acesta multe alte duhuri potrivnice veniseră să încerce calea cea dreaptă și dulce pe care Domnul ne pusese pașii spre mântuire prin lucrarea minunată a Oastei Sale.
Despre toate aceste bântuiri ale duhurilor vrășmașe și dezbinătoare am scris pe larg în paginile Istoriei, pentru că lupta cu ele a fost mult mai lungă și mult mai grea chiar și decât cea dusă cu duhul răzbunător al literei oficiale care se năpustise asupra noastră în timpul domniei mitropolitului Bălan. Când am terminat lupta cu duhul acela singur, au început luptele cu astelalte mai multe, mai îndelungate și mai viclene.
Aceste noi atacuri veneau acum din partea duhurilor sectante. Mai încercaseră ele, dar fără succes, și înainte, însă acum, folosindu-se de măsurile nimicitoare pe care le năpustiseră asupra noastră Biserica și Statul, reușeau să pătrundă și să atragă pe mulți de partea lor. Adunările noastre fiind urmărite cu asprime, mulți dintre sectarii lacomi și hrăpăreți au oferit fraților ostași, cu fățarnică bunăvoință, adunările lor autorizate pentru ținerea adunărilor noastre... Iar odată ajunși acolo, au început presiunile și ademenirile, până s-au pierdut foarte mulți acolo la ei.
Aceste adunări de amestecătură și ademenire au început prima dată chiar la Sibiu, unde duhul sectarist se strecurase încet-încet mai demult, prin niște ostași slabi și nestatornici cum fusese Belașcu, Butilă, Morariu - și alții... Dar pe măsură ce atacurile și amenințările se înmulțiseră din partea oficialităților bisericești, în această măsură creșteau atât indignarea ostașilor cât și ademenirile sectare. Sectele, profitând de răutatea preoților față de noi, reușeau foarte ușor să-i atragă pe mulți ostași și chiar adunări întregi de partea lor. Greutățile și răutățile războiului care fusese atât de lung și de nimicitor, ne împrăștiaseră, ne rupseseră toate legăturile, ne despărțiseră și ne înstrăinaseră atât de mult încât răutatea preoțimii i-a făcut ușor pe mulți să se sature și să plece.
Chiar și noi, prin închisorile unde eram, am avut grele lupte cu unii dintre ai noștri care erau cu totul căzuți pradă acestor rătăciri de la credința și de la legământul dintâi. De fapt cei ce căzuseră astfel, erau suflete ori mai noi, ori mai neștiutoare, care se obișnuiseră cu neascultarea sectară pe care ei acum o numeau „libertate” și „adevăr”. În fruntea acestora era Nicolae Moldoveanu, din adunarea de la Sibiu, unde se continua încă din vremea fratelui Marini și a doctorului Banu amestecătura aceasta..., răspândindu-se apoi împotriva duhului Oastei cu o dușmănoasă hărnicie peste tot pe unde mergeau... Amestecătura de la Sibiu a nimicit pe rând adunările din jurul Sibiului până departe. Apoi adunările și din județele vecine: Făgăraș, Alba, Brașov, Târnave... Căzură Sighișoara, Avrigul, Săsciorii. Și boala se întinse peste tot pe unde mergeau cei din Sibiu. Ori se venea pe la ei...
Lupta contra acestor duhuri s-a pornit încă de la începutul infiltrării lor printre noi. Și a continuat cu intensitate mărită pe măsura agresiunii cu care luptau și ele împotriva noastră. Dar noi, neobișnuiți cu prefăcătoria și ascunzișurile acestor duhuri, eram pretutindeni în apărare, pe când ele erau mereu în atac.
Pe lângă că și acest nou vrăjmaș avea aceeași deplină libertate din afară, aceleași drepturi și autorizații de funcționare,- noi tot nu aveam nici din afară, nici dinlăuntru nici un fel de posibilități. Numai Singur Domnul știe cu ce greutăți, atât dinlăuntru cât și din afară, a trebuit să luptăm pentru a opri alunecarea spre prăpastie și pierderea noastră totală. Și pentru a întoarce totul înapoi. Spre orientarea sănătoasă și luarea drumului bun, pe care cei mai mulți nu-l mai știau.
Împotriva noastră, a celor puțini care luptam îndurerați pentru restabilirea orientării sănătoase, ispititorul și slugile sale ridicaseră mari împotriviri din afară. Și multe hule și învinuiri dinlăuntru, chiar din partea unora dintre frații cei „aleși“... Începând din 1956, continuând prin închisori ori libertate, luptele acestea au durat douăzeci de ani. Până și în 1976 încă mai erau printre noi unelte ale acestui duh, care mai tulburau unele adunări și pe unii frați.
Pe la unele sfaturi frățești mai restrânse și locale se frământaseră destul de mult aceste lucruri și se luaseră destule hotărâri și măsuri bune. Dar nu se hotărâse încă un Sfat pe țară al fraților de răspundere pentru precizarea clară a atitudinii noastre față de cultele neoprotestante. Și față de propaganda atât de dăunătoare și necreștinească pe care unii zeloși din aceste culte o duceau susținut împotriva Oastei, furând sufletele și adunările chemate de Domnul în ea, potrivit planului Său.
În aceste condiții s-a hotărât un fel de Sfat Frățesc pe țară, întocmai ca cel din 12 Septembrie 1937, cu scopul de a dezbate și a fixa clar și definitiv atitudinea Oastei Domnului, în general, față de cultele și mișcările neoprotestante. Și, în special, față de înfiltrările lor dăunătoare și ostile între noi. Dar mai ales față de uneltele lor care lucrează prin adunările noastre: Moldoveanu și alții...
Din pricina măsurilor aspre care continuau încă împotriva noastră, atât din partea oficialității bisericești, cât și a autorității statale, desigur acest sfat nu se putea ține decât în ascuns. Și doar cu frații lucrători mai de seamă din țară, care vor putea veni și care vor reprezenta întreagă Oastea Domnului.
Gândul acestui Sfat Frățesc pe țară plutea deasupra noastră a tuturor celor ce aveam pe inimă povara acestei mari nevoi ce trebuia împlinită cât mai curând.
Dar pregătirea pentru ținerea acestui sfat, precum și alegerea timpului și a locului unde să se țină, vor trebui bine făcute. Date fiind împrejurările deosebit de grele prin care treceam. Urmăritorii noștri ne prigoneau și ne urmăreau cu toată asprimea din cetate în cetate. Eu, personal, aveam atunci aproape săptămânal percheziții, anchete, cercetări de tot felul și din partea tuturor celor puși să ne supravegheze și hărțuiască. Și la fel era majoritatea fraților lucrători.
Prima dată s-a propus ziua de 25 Septembrie 1976 și a fost ales și locul în casa unui frate care făcea atunci de pază la un teren de pădure și pășune din raza localității Poiana Brașovului. Era o casă retrasă într-o pădure de brazi și un loc liniștit și potrivit. Fratele care stătea acolo era atunci un suflet bun, simplu și smerit, atașat Domnului și fraților. Și familia lui era la fel.
Dar pregătirile ce trebuiau făcute și, mai ales, înștiințarea fraților care trebuia să ia parte, au întârziat prea mult. La această consfătuire trebuia să participe neapărat și cei doi tulburători care organizau dezbinările dinlăuntru - Moldoveanu de la Sibiu și Tudose de la Galați. Trebuia neapărat să fie puși în fața Frățietății, ca să-și precizeze clar, o dată și pe totdeauna, ce atitudine înțeleg să ia. Dacă renunță la învățăturile și acțiunile lor potrivnice - atunci să rămână între noi. Dacă nu renunță, atunci să fie cel puțin cinstiți - și să plece.
Mai urma să vină și Pop Alexandru, care făcea și el o mare tulburare de treizeci de ani prin țară printre frați, ca să fie întrebat și să-și precizeze și el, clar, atitudinea și scopul.
În urmă s-a fixat seara de 7 Noiembrie 1976. Locul a rămas același. La data aceasta am plecat și eu împreună cu încă doi frați de la Beiuș și cu alți doi de la Vulcana Pandele - Dâmbovița.
Am ajuns la casa de la Poiana Brașovului în seara de 7 Nov. 1976, așa după cum se hotărâse. Am mai aflat acolo încă vreo douăzeci de frați lucrători din diferitele părți ale țării, sosiți înaintea noastră. După noi au mai ajuns și alții, așa că ne-am adunat în total vreo 35 de frați.
Moldoveanu și Tudose, însă, deși înștiințați în repetate rânduri și chemați insistent, n-au venit. Metoda lor necinstită de a lucra cu prefăcătorie și cu diversiune, ferindu-se de orice înfățișare între frați pentru a da socoteală de faptele lor - rămăsese aceeași. Ei nu voiseră să vină pentru că sufletul le era plin de șiretenie. Se feriseră totdeauna să-și arate în fața Frățietății gândurile și intențiile. Aflaseră mereu calea ascunzișurilor și fățărniciei. Îndeosebi Moldoveanu, care îl dirija și pe Tudose,- câtă vreme fusese necunoscut și sărac, s-a prefăcut smerit și supus, ca să poată beneficia de dărnicia și de încrederea noastră, cu scopul de a ajunge cât mai repede și cât mai sus în fruntea Lucrării. Dar îndată ce-a ajuns la masa frățească și acolo și-a făcut un loc confortabil, îngrășându-se - a început subminarea Oastei și împrăștierea fraților. Răspândind printre ei învățăturile lui de origine milenistă, mai cârpite cu idei și de pe la alți reformatori. Fugea totdeauna de o confruntare cu frații pentru precizarea atitudinii lui,- și alegea căile lăturalnice și ființele slabe pentru a-și putea face lucrarea la adăpost de orice răspundere. Se ferea totdeauna cum face și astăzi de orice precizări. Îi place să lase totdeauna situația încurcată, pentru că în felul acesta știe că se poate strecura ca hoțul neprins, să-și facă lucrarea lui urâtă și vinovată. Nici un astfel de om, atât de primejdios și de necinstit, încă n-am cunoscut în viața noastră, ca omul acesta. Nu numai un singur duh rău era în felul lui de lucru, ci o mulțime de duhuri prefăcute, înșelătoare, insinuante, șirete și îndărătnice. Prin aceste duhuri și prin metodele acestora, a reușit el să fie crezut ca un înger de lumină și ca un lucrător al neprihănirii, multă vreme și de către mulți.
Numai când au început să iasă la iveală roadele nelegiuirilor sale, atunci s-au luminat și cei înșelați, întâi din țară, apoi, la urmă de tot, și cei din Sibiu, deși încă nu chiar toți. Au început să se lămurească apoi și frații neoprotestanți de prin unele adunări pe la care umblase Moldoveanu și dintre care își strânsese o adunătură de elemente dezbinate, ca și dintre noi, spre a-și forma secta lui. A ieșit astfel clar la iveală că el nu-și urmărea decât interesul trufiei lui, care se voia întemeietor de sectă și șef de gloată. Și-a intitulat adunarea lui „Biserica Universalistă” și a început să și-o organizeze...
...Deci Moldoveanu nu venise nici de data asta la chemarea fraților. Și nu lăsase nici pe Tudose Constantin, care făcuse, la fel, în Galați cum făcuse tovarășul său în Sibiu.
Totuși, adunarea a început cu cei treizeci și cinci de frați prezenți, fără unii dintre cei chemați care lipseau. Erau în schimb alții pe care noi nu-i invitasem, dar care până la urmă s-au dovedit a fi iscoade, trimiși să ne pândească și să ne vândă.
Pe la ceasul nouă seara ne-am aplecat pe genunchi și, cu o rugăciune fierbinte, am mulțumit Domnului pentru prilejul acesta și L-am chemat stăruitor cu lacrimi pe Domnul Iisus în mijlocul nostru, cu lumina și călăuzirea Duhului Sfânt. Așa cum ne rugasem acum 38 de ani, sub mesteacănul din Aleea Filosofilor, nr.18, lângă părintele nostru Iosif cu cei cinci sute de frați de atunci.
Îl simțeam și acum pe profetul Domnului și înaintașul nostru îngenuncheat și el împreună cu noi, ca atunci. Pentru că tot la o răscruce mare eram și de data asta. Și tot într-o luptă grea ne găseam. Și tot pentru luarea unei hotărâri la fel de însemnate ne adunaserăm.
Ne-am așezat apoi cu toții pe niște scaune în lungul pereților, și prin mijlocul casei, în jurul unei mese lungi, de la fereastră până la ușă.
M-am ridicat în mijlocul fraților, având în mână «Ecoul» din 12 Septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor și hotărârilor de atunci. Și mai aveam încă alte două documente scrise la mașină. Unul semnat în original de către părintele Iosif și de către noi, cei de la redacție, librărie și tipografie, de la Anul Nou 1938. Iar altul tot semnat în original de către toți frații din adunarea Oastei Domnului din Sibiu. Prin amândouă adeveream încă o dată Mitropoliei atașamentul nostru total, atât față de Biserică și față de învățătura ei, cât și de scopul Oastei Domnului și de cauza părintelui nostru Iosif Trifa. După cum o făcuseră toți frații delegați la Sfatul Central din 12 Septembrie, prin Moțiunea înaintată mitropoliei atunci. Aceste două documente originale erau o mărturie în plus față de cele scrise pe larg în «Ecoul» și petrecute atunci. Ele întăreau adevărul prin semnăturile în original, atât a adunării Oastei din Sibiu, cât și a noastră, a celor de la Centrul de Editură al ei.
Le-am adus și le-am arătat fraților prezenți și, prin ei, tuturor fraților din țară, trei mari adevăruri și anume:
1. Noi nu suntem începătorii acestei sfinte Lucrări, ci suntem numai continuatorii ei. Nu noi am primit inspirația Oastei de la Duhul Sfânt și nu noi am făcut munca începutului ei,- ci alții au avut de la Dumnezeu lumina, chemarea și călăuzirea CUM să facă această Lucrare după voia și planul lui Dumnezeu. Ei AȘA au făcut-o. Noi doar am intrat în lucrul lor, după cum spunea Mântuitorul la Ioan 4, 37-38, căci și în privința aceasta este adevărată zicerea: unul seamănă, iar altul seceră.
Eu - zice Domnul - v-am trimis pe voi să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit. Alții s-au ostenit, iar voi ați intrat în osteneala lor. Prin urmare, noi suntem urmașii acelora care au început această Lucrare. Am intrat în lucrarea lor unii mai demult, alții mai de curând. Deci dacă noi suntem schimbul doi, ori schimbul trei, luând în primire lucrul început de ei, se cuvenea să privim cu toată cutremurătoarea conștiință a răspunderii noastre, datoria de a continua exact în acel fel munca lor. Pe temelia slăvită a lui Iisus Cel Răstignit, întocmai precum au început și au lucrat ei până în clipa când noi am venit, iar ei s-au dus...
2. Ca niște zidari conștiincioși, noi, urmând zidirea la care am fost chemați,- trebuie să preluăm de la ei același dreptar de învățătură sănătoasă care a fost lăsat părintelui Iosif de către marii săi înaintași: Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți.
Dreptarul acesta l-au folosit ei, având toată grija să nu se abată cu zidirea nici la stânga, nici la dreapta. Având toată grija să se alinieze ei înșiși și să alinieze și pe alții cât mai frumos și cât mai desăvârșit, după linia acestui sănătos Dreptar.
Nouă ne este acum și nespus mai ușor, dar și nespus mai greu decât lor, din cauza lipsei de ascultare a unora dinlăuntru. Și din cauza marilor împotriviri ale altora din afară. Dar și răspunderea noastră este cu atât mai mare cu cât Lucrarea pe care ne-au lăsat-o ei era mai frumoasă și mai curată, atât în număr cât și în roade, decât cea pe care ne pregătim noi să o lăsăm celor care vin după noi.
3. Pentru a ne orienta acum bine în viitor avem nevoie neapărat să stăm aici și să privim bine în trecut. Să luăm pildă și lumină de la felul cum au gândit și au lucrat ei, spre a nu abate nici noi cu nimic Lucrarea Domnului de la drumul și scopul pe care i le-a vrut și le-a poruncit Domnul Iisus de la începutul ei. Și nici să nu clădim noi cumva deasupra lor un alt material și în alt fel decât cum au făcut ei. Căci Domnul le-a poruncit lor AȘA să facă după cum au făcut. Și ei ne-au spus nouă și ne-au lăsat ca și noi tot AȘA să facem.
Să luăm, deci, foarte bine seama la aceste adevăruri, acum când noi suntem chemați să ne precizăm atitudinea clară și definitivă față de învățăturile străine care s-au amestecat atât de negativ și de păgubitor în Lucrarea Oastei Domnului și în desfășurarea muncii rânduite de Hristos nouă, pentru salvarea Poporului nostru și învierea Bisericii noastre.
De aceea, iată, am ales aici aceste trei documente pe care am să vi le înfățișez, fiindcă cea mai mare parte dintre frații care sunt acum de față aici sunt mai tineri și, poate, nici nu le cunosc.
Totuși, sunt aici și câțiva frați în vârstă, dintre cei care au fost prezenți și ei atât la Consfătuirea din 12 septembrie 1937, cât și la legământul frățesc de la mormântul părintelui Iosif din 12-16 Februarie 1938. Aceștia trebuie să-și aducă bine aminte de cele petrecute atunci și pot adeveri acum prin viu grai, aici în fața tuturor, toate cele pe care vi le înfățișez și vi le citesc din aceste documente.
După ce am să vă citesc aceste documente, pentru ca să luăm încă o dată cunoștință cu toții de adevărurile cuprinse în ele și să ni le punem pe conștiința noastră fiecare dintre noi, cu tot simțul cutremurător al răspunderii față de împlinirea lor întocmai,- eu am să vă fac personal, aici înaintea tuturora, declarația mea solemnă și legământul atitudinii mele față de adevărul acesta.
Iar după mine, va trebui și fr. voastre, fiecare la rând, așa după cum stați așezați pe aceste scaune, să luați cuvântul pentru a vă arăta personal, aici înaintea Domnului și Dumnezeului nostru Care este de față, precum și în fața Lucrării Oastei Domnului care este reprezentată prin frații adunați pentru această consfătuire. Să precizați clar care vă este încredințarea și atitudinea de astăzi și de viitor. Și cum înțelegeți să lucrați și să fiți, atât față de respectarea acestor învățături, cât și față de cei care le încalcă sau le schimbă, din mijlocul nostru sau din afara noastră.
Trebuie să fim cinstiți față de Dumnezeu, față de Adevăr și față de Frățietatea Oastei, care este a Domnului Iisus Hristos, înaintea Căruia avem să mergem în curând fiecare dintre noi cu ceea ce am lucrat. Și ca să ne primim răsplata fiecare dintre noi după cum am lucrat, fiindcă este scris: „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea Tronului de Judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare dintre noi să ne primim răsplata, după binele sau răul pe care-l vom fi făcut când trăiam în trup“ (2 Cor. 5, 10).
După ce am spus acestea, am început să citesc în fața tuturor fraților prezenți toate cele scrise în cele trei documente pe care le adusesem, și anume:
1. Darea de seamă despre convocarea și decurgerea Consfătuirii din 12 Septembrie 1937, după cum s-a publicat ea în foaia «Ecoul» de atunci și cum am relatat-o pe larg și în primul dintre aceste adevăruri.
2. Documentul original semnat de către părintele Iosif și de către noi, tot personalul de atunci al Redacției, Librăriei și Tipografiei Oastei Domnului, document prin care mai repetam pe scurt cele cuprinse în „Moțiunea din 12 Septembrie 1937“ și în care insistam mai categoric pentru rezolvarea pașnică a conflictului dintre Mitropolie și Oaste.
3. Documentul original semnat de către toți membrii Oastei Domnului de la adunarea de atunci din Sibiu. Și în acel document se precizau tot aceleași adevăruri, însă ele erau afirmate de grupul ostașilor sibieni într-un fel mai categoric și mai insistent...
(Aici trebuie să fac o paranteză pentru o precizare:
Am înălțat atunci în fața tuturor delegaților prezenți aceste clare și categorice documente, ca o dovadă puternică a adevărurilor pe care le susțineam. Toți cei de față le-au văzut și au putut să le citească, spre a se convinge definitiv și total de adevărul lor.
Regret din toată inima că acum, după mulți ani când scriu aceste lucruri aici, nu mai am aceste două documente în original, pentru a le reproduce aici cuvânt cu cuvânt și nume cu nume. În împrejurările grele care au urmat îndată după Consfătuirea noastră de la Poiana Brașovului, ele mi-au dispărut, fără să știu cum. Poate le-am pierdut, poate mi-au fost sustrase, poate s-au rătăcit pe undeva și mai este un strop de speranță de a fi regăsite cândva..., nu știu. Dacă se vor afla vreodată, ele vor putea confirma cele ce am spus aici. Dacă nu se vor mai găsi, ele vor confirma odată și mai puternic de pe masa Judecătorului Ceresc, atunci în Ziua când toate acestea vor mai fi reluate, atât pentru cei ce le-au crezut și trăit, cât și împotriva celor ce le-au lepădat).
După această precizare, revin la continuarea celor petrecute în 7 Noiembrie la consfătuirea noastră pentru precizarea celui de al treilea adevăr, zicând:
- Aceste documente ale adevărurilor din 12 Septembrie 1937, ca și de la mormântul părintelui, au avut fiecare dintre ele un scop clar și au conținut un dreptar însemnat.
Am stăruit asupra acestora destul - dar consfătuirea noastră de astăzi are scopul să ne facă să înțelegem mai clar acest al treilea adevăr, și anume: că pentru noi și pentru neamul nostru mântuirea nu poate veni prin lucrări străine și din afara țării și Bisericii noastre. Ci numai dinlăuntrul acestora. Și anume, prin lucrarea aceasta a Oastei Domnului, prin înnoirea biblică și morală pe care o aduce și o propovăduiește Oastea.
Prin felul cum a pornit și prin felul cum a lucrat până acum această Lucrare duhovnicească s-a adeverit a fi unica și puternica lucrare de mântuire trimisă nouă și dintre noi.
Dacă până la apariția Oastei Domnului au mai fost în mijlocul poporului nostru și alte lucrări de chemare duhovnicească, ele s-au dovedit a NU fi potrivite nici pentru structura noastră sufletească și nici pentru învățătura noastră dreaptă. De aceea nici n-au avut prea mult succes între ai noștri. Ele erau potrivite pentru străini și ei le-au propagat printre noi.
Acum, odată ce Dumnezeu S-a îndurat să dea poporului nostru și Bisericii noastre această lucrare nespus mai bună, mai curată, mai evanghelică și mai potrivită pentru noi,- de ce unii dintre frații noștri își vând acest bun sfânt și superior pentru niște îndemnuri și învățături străine strecurate între noi de aceleași duhuri literiste care strecuraseră prima dezbinare? Acestea nu ne mai împing în prăpastia oficializării din care scăpasem în 12 Septembrie 1937, ci în prăpastia astalaltă a sectarizării, care este acum o ispită nouă și pentru care încă nu am fost pregătiți îndeajuns ca s-o putem înfrunta, dar care este și mai primejdioasă decât prima.
Lucrarea Oastei este a Domnului și ea trebuie să rămână o unealtă bună și curată numai în mâna Duhului Sfânt - și să nu ajungă în mâna altor duhuri. Nici a duhului oficialist, dar nici a duhului sectarist. Nici habotnici și superstițioși clericali - dar nici habotnici și superstițioși sectariști.
Noi nu trebuie să avem o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce. Dacă Hristos Cel Viu ne-a scăpat din formalismul cel numai de nume, tot El să ne scape și de numele cel formalist.
Priviți bine la viața celor ce vor să se despartă de credința noastră și veți vedea nespus mai puține roade bune și mai multe rele decât între frații noștri. Dar lauda pentru crezurile lor și hulele pentru credința noastră i-au înșelat pe mulți dintre noi.
E adevărat că oficialitățile Bisericii noastre și ale poporului nostru ne prigonesc acum, pentru că se pare că nu este nimeni acolo care să privească problema noastră și Lucrarea Oastei prin prisma intereselor Neamului și ale Credinței. Însă aceasta nu trebuie să ne facă pe noi nici să ne părăsim credința noastră, nici să ne rupem de neamul nostru. Întâi, pentru că acesta este rostul pentru care ne-a ales și ne-a chemat Dumnezeu. Iar al doilea, pentru că așa este scris că trebuie să suferim în lumea aceasta pentru împlinirea datoriei noastre față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Cum au luptat Sfinții Apostoli? Cum au luptat Sfinții Părinți? Cum ne-au învățat și ne-au arătat părintele Iosif și primii noștri frați din schimbul lui sfânt? Oare nu în felul acesta? Atunci de ce nu vedem limpede și de ce nu mergem drept?
Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr și anume: atitudinea noastră față de grupările și crezurile străine, care în ultimul timp au dat și dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre și de atragere a unor frați ai noștri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credința nimănui. Nu dezbinăm adunările lor și nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credința pe care și-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei. Cei ce s-au dus, au împrumutat multe rătăciri de la ei și, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de frați.
Toți cei care au făcut până acum aceste greșeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar de cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură cu ei, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 și 3, 10-11 etc).
Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat, zicând:
Fraților, cu mâna dreaptă pe conștiința mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului și Judecătorului meu Iisus Hristos și înaintea Lucrării Oastei Lui, față de învățătura și de credința pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă lucrare a lui Dumnezeu,- cu mâna, deci, pe conștiința mea - vă declar, aici, solemn că întocmai așa învăț și cred și acum. Și semnez aceste adevăruri de credință, întocmai cum le-am crezut și le-am semnat în 8 Iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Și întocmai cum le-am crezut și le-am semnat în 12 Septembrie 1937, împreună cu părintele Iosif și cu cei peste cinci sute de frați care erau acolo, dintre care unii trăiesc și azi.
Și întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 Februarie 1938, de lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învățat.
Și tot așa vă declar și acum că voi crede și voi învăța în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar și că voi rupe-o cu toți acei dintre voi care se alipesc de învățături sectare.
Acum așteptăm cuvântul și declarația fiecăruia dintre frățiile voastre, începând cu fratele care este acolo, primul de pe scaunul de la intrare - și jur împrejur - până la cel din urmă.
Toată noaptea aceasta avem destul timp ca să ascultăm în liniște declarația fiecăruia.
Mai declar aici, încă o dată, că, dacă cineva dintre frați va avea o altfel de atitudine față de Lucrarea Oastei Domnului, arătându-se împotriva învățăturii și a credinței pe care am primit-o de la început, eu unul, după cuvintele Sfintelor Scripturi, voi rupe orice legătură cu el, acum și pe totdeauna, fiindcă este poruncit de Hristos: Și cine nu ascultă nici de frați și nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș (Mat. 18, 17). După întâia și a doua mustrare depărtează-te de dezbinător (Tit 3, 10). Nici să nu-l primești în casă, nici să-i zici bun venit, ca să nu te faci părtaș păcatelor lui (2 Ioan 10-11). Și vă îndemn și pe frățiile voastre să faceți acum și hotărât acest lucru. Acesta este adevărul de astăzi!
Altfel vom fi vinovați și de trecutul și de viitorul Oastei. Amin. Slăvit să fie Domnul.
Pe rând au început să se ridice frații și să-și declare fiecare încredințarea sa, aceeași frumoasă și curată încredințare cum și-o exprimaseră și înainte cu aproape patruzeci de ani înaintașii noștri binecuvântați. Înnoindu-și fiecare legământul și hotărârea sa de a ține întocmai până la moarte adevărul credinței și învățăturii de la început, neschimbate și nepărăsite.
Dar când a venit rândul celor trei cunoscuți dezbinători și al celor trei cunoscuți suspecți, aceștia au ezitat să se declare nici așa, nici așa. N-au spus nici da, nici nu - după metoda necinstită care îl arată totdeauna pe cel șiret care fuge de lumină și se ascunde după cotitură și după încurcătură.
Primul dezbinător a spus: eu voi vorbi la urmă.
Al doilea s-a scuzat că încă nu poate spune nici da, nici nu.
Iar al treilea a adunat o obiecție împotriva cuiva, pentru a evita și el o declarație hotărâtă.
Cei trei suspecți, spre a nu se da pe față, au făcut, la rândul lor, scurte declarații la fel cu frații. Unui chiar prefăcându-se că lăcrimează...
Acum, privindu-i, stau și mă gândesc cum au venit aceștia aici pentru că nu erau trecuți printre cei ce urmau să fie anunțați. Cine le-a spus? De unde au aflat?... Poate că cineva dintre frații care știau, au vorbit unde nu trebuia și a aflat cine urmărea să afle, iar acum iată-i trimiși aici.
Am presimțit că vom avea de suferit pentru asta. Dar acum fie ce va fi. Facă-se voia Domnului.
Adusesem un casetofon și l-am pus să înregistreze totul, spre a putea dovedi la nevoie tot ce am vorbit.
Se lumina de ziuă când au terminat de vorbit toți frații. Trebuia să încheiem pentru a pleca la trenuri. Am zis atunci: Fraților, înainte de despărțirea noastră, dacă suntem cu toții de aceeași părere, veniți să luăm aici o hotărâre cel puțin asupra a trei puncte mai însemnate din învățătura noastră pe care încă mai sunt unii dintre frați care nu le îndeplinesc, și anume:
1. Cel puțin o dată sau de două ori pe an frații și surorile să meargă pentru mărturisire și împărtășire la biserică, în cele două posturi, ale Nașterii și Învierii Domnului.
2. Niciodată și nicăieri să nu se țină adunările Oastei în timpul Sfintei Liturghii, ci atunci cu toții să fim la biserică. În timpul bisericii noi toți trebuie să fim adunați la biserică, și nu în altă parte.
3. De fiecare dată rugăciunile noastre personale, familiale sau din adunări, să se înceapă cu Tatăl Nostru, rugăciunea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care El Însuși a spus-o și a poruncit-o apostolilor și urmașilor Săi. Iar rugăciunea aceasta să se înceapă totdeauna tot cu cuvintele Domnului Iisus: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, făcându-se semnul Sfintei Cruci. Încheierea se va face tot așa, spunându-se: „Că a Ta este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.“...
Ce dureros este pentru unii dintre noi că, acum după atâția zeci de ani de credință, noi trebuie să-i învățăm pe aceștia, ca pe niște copii, aceste adevăruri începătoare ale credinței noastre. În ce tristă sărăcie și decădere sufletească au ajuns acești frați nefericiți! Vor trebui siliți ca să-și revină în fire cum se cuvine și, trezindu-se, să se desprindă din cursele vrășmașelor duhuri și învățături în care au fost prinși.
Să pornim foarte hotărâți la asta, începând chiar de astăzi, peste tot unde mai sunt astfel de stări, pentru a se alunga de peste tot aceste lucruri străine, strecurate printre noi. Cu răbdare, cu dragoste și cu rugăciune. Duhul Sfânt ne va ajuta. Dar trebuie să fim hotărâți și stăruitori.
Toți cei prezenți s-au declarat de acord, iar unii au spus că trebuie să se facă semnul Crucii de către toți frații și la începutul vorbirii în adunări. Chiar și de către copii când spun poezii. Totul să se înceapă și să se termine în chip solemn și evlavios: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aceste mari cuvinte dau de la început o sfântă putere și creează o stare de înaltă inspirație și solemnitate, atât celui ce vorbește, cât și celor ce ascultă. Și aceasta este starea din care trebuie ca noi să vorbim și să ascultăm sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Ne-am aplecat din nou genunchii pentru rugăciunea de mulțumire... Așteptam ca unii dintre frații cei mai în vârstă și mai respectați din mijlocul nostru să fie lăsat să înalțe Domnului rugăciunea noastră de despărțire.
Dar primul dintre cei trei suspecți s-a grăbit provocator să înceapă el rugăciunea. Și a început-o fără să-și facă semnul Crucii și fără să spună sfintele cuvinte care o însoțesc. Ca să arate, chiar îndată și chiar în fața lui Dumnezeu și a tuturor celor prezenți, nesupunerea lor și sfidarea față de tot ce s-a hotărât.
Văzând aceasta, am ridicat glasul tare peste el, întrerupându-l cu semnul Crucii și cu cuvintele: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,- ca să-și dea seama, atât el cât și ceilalți, că am înțeles provocarea lor și că nu o vom mai răbda. Apoi l-am lăsat. Ori să înceapă el din nou rugăciunea așa cum se cuvine, ori să o înceapă altul.
Dar tot în același fel împotrivitor și-a continuat tot el „rugăciunea". Și tot în felul în care o începuse, fără să se corecteze cum ar fi trebuit și cum ne-am așteptat cu toții.
Am înțeles atunci că omul acesta este plin de fiere amară și că este stăpânit de un duh rău și amenințător din partea căruia ne vor mai pândi primejdii. Cel care stătuse tot timpul lângă el și care îl îndemnase la acest fel de purtare, era chiar și mai primejdios. Fiindcă era mai șiret. Acesta chiar la ieșire a fost auzit spunând celuilalt: „am zis ca ei, vom face ca noi“...
... Cum au făcut „ca ei“,- aveam să aflu chiar de a treia zi. În dimineața zilei a treia după această consfătuire, terminată în felul cum am descris-o, m-am pomenit cu o mașină la poartă și cu doi inși care, fără prea multă vorbă, m-au luat de mână și m-au scos afară, arătându-mi ușa mașinii:
- Urcă și mergi cu noi!
Șapte ceasuri în ziua aceea și apoi alte șapte zile la rând a trebuit să răspund la trei anchetatori, dintre care cel mai mare venise din București, special pentru a ne cerceta îndeaproape sub presiuni și amenințări, pentru adunarea noastră „conspirativă și ilegală”, organizată la Poiana Brașovului în noaptea aceea.
În mâna anchetatorului venit de la București erau trei hârtii de caiet scrise cu pix roșu din care citea punându-mi întrebări:
- Unde sunt documentele pe care le-ai citit acolo?
- Unde sunt benzile pe care le-ai înregistrat?
- Unde sunt cărțile și foile pe care le-ai avut asupra ta?
Și de fiecare dată când era nemulțumit de răspuns îmi arăta până lângă ochi cele trei foi scrise cu pix roșu al căror scris îl cunoșteam bine. Era al unuia dintre cei doi care veniseră nechemați și care stătuseră și ieșiseră împreună. Despre cel de-al treilea am aflat, numai mai târziu, că nu lucrau împreună... Sărmanii „frați” ce lucruri grele și neadevărate trebuie că scriseseră despre noi, de vreme ce autoritățile se purtau și amenințau atât de greu...
Nu știu însă prin ce întâmplare pe bandă nu se înregistrase nimic, iar documentele nu le-am mai găsit de la plecarea mea de la Poiana Brașovului... Dacă aveam ceva din acestea, ușor se putea constata că nu făcusem absolut nici un rău. Nimic din ce ne învinuiseră frații vânzători...
Se înțelege ce am suferit neavând cele cerute. Ce percheziție a urmat acasă și cum mi s-a luat tot ce mi s-a găsit privitor la Oastea Domnului: cărți, caiete, benzi, fotografii.
Și nimic nu mi s-a mai dat nici de data asta înapoi, cum nu mi se dăduse nici celelalte, de alte dăți...
Și tot cam așa ca mine au mai pățit și alți mulți frați dintre cei ce fuseseră atunci acolo și pe care vânzătorul îi scrisese cu numele în denunțul său.
Așa s-a încheiat „Sfatul Frățesc" de la 38 de ani după 12 Septembrie 1937. Așa s-a încheiat frumosul gând pe care îl aveam de a arăta încă o dată fraților adevărul Oastei Domnului
.
Nimic confesionalist care să tulbure unitatea Bisericii.
Nimic lumesc care să întineze conștiințele.
Nimic materialist care să ațâțe ura și poftele.
Nimic interesat care să învrăjbească pe oameni.
Ci totul numai dăruire curată și jertfitoare, cu dragoste și lacrimi pentru nobilul scop al mântuirii fiilor acestui neam. Pentru înduhovnicirea fiilor
acestei Biserici. Pentru înstăpânirea reală și frumoasă a voii și mântuirii lui Dumnezeu peste hotarele și peste inimile acestei țări.
care nu trebuie să primească și să aibă în ea nimic străin de Evanghelie, de neamul nostru și de Biserica noastră. Nimic din învățăturile lucrurilor străine de sufletul și de credința noastră și a străbunilor noștri.
Frumosul gând de a ne strânge inimile și gândurile tuturor lângă vatra caldă și dulce a ceea ce este al nostru, curat și sfânt, dăruit de la Dumnezeu și rămas de la părinții noștri - a trebuit din nou plătit din greu.
Ce adevăr minunat era acesta! Ce specific minunat are Oastea prin acest adevăr! Ce lucrare curată și sfântă, atât prin învățătura cât și prin scopul ei profund evanghelic și profund uman românesc, este această mișcare a Oastei Domnului.
Nimic străin de interesul lui Hristos și nimic străin de interesul Neamului și Bisericii nu este în ea.
Nimic politic care să dezbine în partide pe fiii acestui neam
Pentru că numai înnobilați de aceste transformări evanghelice, noi, ca Neam și ca Biserică, vom putea deveni cu adevărat un Popor demn, o Biserică vie, o Familie fericită.
Încă o dată: - dacă salvarea acestui neam, din corupție și alcoolism și a acestei Biserici din decădere morală și din rătăciri de la credință, nu va veni de la Hristos prin Oastea Domnului,-atunci să fie sigur oricine, că nu va mai veni niciodată și de nicăieri!
Sărmanii noștri frați vânzători și dezbinători. Ce unic și minunat prilej au avut ei în mijlocul Consfătuirii noastre de atunci și de până atunci! Cum ar fi putut ei să se trezească și să iasă din robia și orbia celui rău spre a-și mântui sufletele lor pierdute!...
Dar n-au înțeles și n-au ales spre mântuire aceste binecuvântări, ci spre pierzarea lor veșnică. S-au făcut trădătorii și vânzătorii Lucrării Domnului și a fraților lor. Ce păcat neiertat pe veci este acesta! Spune Biblia că nici dacă ți-ai împărți toată averea la săraci, nici dacă ai avea toate darurile și ai cunoaște toate profețiile, nici chiar dacă ți-ai da trupul să-ți fie ars de viu - nu-ți folosește la nimic, dacă ai trădat dragostea și ai vândut frații... Urmările de mai târziu și starea lor de astăzi sunt o dovadă cutremurătoare despre osânda în care au ajuns și vor mai ajunge.
Mai târziu am aflat că și fratele acestora - Moldoveanu - venise în ascuns și se aflase în Brașov și el în noaptea aceea, în casa unui adept al dezbinării, ca el. Acolo a așteptat pe cei trimiși iscoade între noi și de la ei a aflat și el, ca și prigonitorii noștri tot ce se petrecuse și se hotărâse între noi.
Poate că acolo s-a alcătuit și denunțul împotriva noastră, scris cu pastă roșie... Roșie ca sângele nevinovat al fraților pe care îi vindeau ei. Roșie, ca flacăra focului care va arde veșnic conștiința tuturor acelora care pot săvârși vânzări, trădări și dezbinări de frați, ca ei.
Rugăciune
Tată Ceresc, iartă-le lor că n-au știut ce fac, sau poate că n-au știut ce fac. iar nouă, tuturor celor care, cu inima curată și cu sufletul întristat, am înfruntat încă o primejdie din afară pentru a ne vindeca o rană dinlăuntru - ajută-ne să putem răbda tot ce va veni asupra noastră și pentru acest gând bun pe care am dorit să-l împlinim. Pentru păstrarea curată a duhului Lucrării Oastei Tale și pentru salvarea bieților noștri frați ispitiți de diavolul.
Te rugăm, veghează Tu Însuți, Doamne Duhule Sfinte, asupra viei pe care a sădit-o Dreapta Ta. Nimicește puterea duhurilor viclene care luptă împotriva duhului ei dinlăuntru și a duhurilor potrivnice din afară.
Întărește-i și înmulțește pe slujitorii Tăi buni din ea, dar înlătură-i, cum știi Tu, pe cei răi care nu pot nici să se îndrepte, nici să plece. Amin.