Biblia și adevărul ei
Traian Dorz - Răsplata Ascultării
1 - Adevărul Sfintei Scripturi ne înfățișează toate lucrurile mântuirii în așa fel încât oricât de înalte sunt, ele par mici.
Oricât de Dumnezeiești sunt, par omenești.
Și oricât de nemărginite sunt ele, par cu putință de cuprins!
Brahms a zis: „Pentru cei mici Biblia este mică, pentru cei mari, ea este peste măsură de mare”.
Nici o situație, nici o stare, nici un sex și nici o ființă nu este înlăturată de ea.
Nici chiar soarele însuși nu este atât de comun și de al tuturor ca Evanghelia lui Hristos.
Biblia este Adevărul.
2 - E de mirare însă cum uneori nu putem pricepe chiar cele mai limpezi lucruri.
Cei ce L-ar fi furat pe Isus, nu L-ar fi luat oare cu giulgiu cu tot?
Și e de mirare și mai mult cât de grăbiți treceau peste fapte și cât de ușor le răstălmăceau înțelesul.
Dar Biblia este Adevărul. Și fericit cel ce crede așa cum este scris.
3 - O, în ce stare ne-am întors și noi vreodată, de la mormântul unde ne-am dus pe cea mai scumpă ființă!
Marea durere a pierderii, ne-a întunecat și nouă atunci aproape de tot și mintea și ochii.
N-am mai putut nici judeca nimic și nici mai vedea pe nimeni.
Gândiți-vă cum se întoarce o mamă după ce și-a îngropat pe fiul ei iubit și unic.
Cum se întoarce un soț după ce și-a îngropat soția tinereții sale.
Un fiu după înmormântarea părintelui iubit și neuitat.
Un prieten, de la mormântul prietenului său, cel mai drag.
Numai adevărul lui Dumnezeu ne poate lumina atunci.
4 - Cred că nu este, - nu poate fi - pentru o inimă omenească o durere mai mare și o singurătate mai zdrobitoare ca aceea pe care o simte când se întoarce de la mormântul iubirii sale unice și neuitate.
Tot ce vede în jurul său și tot ce-și amintește din viața sa, îi vorbește atât de puternic de sfâșietoarea despărțire, de adânca singurătate, de marea pierdere, - încât nimic nu-i mai poate ușura starea decât hohotele de plâns și dorința de a muri cât mai repede și el.
O, de am putea asculta Adevărul atunci.
5 - Cât de mult prețuiește în astfel de momente o încredințare nezguduită în Înviere, în biruință, într-o revedere slăvită și apropiată.
Cât de mult i-ar fi ajutat pe toți apostolii aceasta, la îngroparea Domnului Isus.
6 - A-L căuta pe Domnul,
a-L dori,
și a face tot ce putem ca să-L aflăm,
- asta este datoria noastră,
este partea noastră.
Aceasta, noi trebuie s-o facem cu toată inima și cu toată graba.
Se poate ca aceasta să nu însemne prea mare lucru. Dar fără aceasta, noi nu-L putem afla pe Hristos.
7 - Fără îndoială că este un mare har,
dar este în el și o tainică și îndurerată mustrare, că iubirea noastră n-a fost în stare să facă chiar nimic pentru cel dus dintre noi.
Și ce frumos ar fi fost să facă și ea ce a putut.
O, cât am putut și noi sta fără Hristos și n-am făcut nimic, să-L aflăm mai repede...
Și mai vrednici de iubirea Lui.
8 - Lasă ca Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-ți vorbească și ție și apleacă-ți inima și tu ca să-L asculți.
Nu te întoarce nici tu de la mormântul scump al ființei iubite disperat.
Pătrunde-te și tu de adevărul Învierii,
și cu cât ți-a fost mai scumpă ființa pe care ai pus-o acolo în mormânt - cu atât dă-ți mai mult silința să trăiești mai în sfințenie,
ca să poți avea la Înviere bucuria de a o vedea și de a o însoți apoi pe veci, în același rai.
9 - Dacă încă nu L-ai aflat pe Domnul, nu te întoarce de aici până nu-L vei afla.
Nu întoarce nici măcar pagina asta, până Îl vei afla pe Isus și-L vei cuprinde.
Caută-L și-L vei găsi. El este pe undeva aici lângă tine.
Numai caută-L cu toată inima, - și vei vedea cum va apare în fața ta uimită și fericită de minunea aflării Lui.
10 - Plânsul este cea mai dintâi, cea mai frumoasă, dar și cea mai neputincioasă dovadă a durerii și a iubirii noastre.
Când șade și plânge, arată că nu mai știe și nu mai poate face altceva nimic.
Toate încercările și speranțele sale s-au sfârșit. Și că nu mai vede nici o ieșire din durerea sa...
11 - O astfel de stare este însă tocmai acea stare pe care o dorește Hristos la noi.
Tocmai de la o astfel de stare începe lucrarea minunată a lui Dumnezeu.
12 - Până când nici n-am ajuns încă la epuizarea tuturor eforturilor noastre omenești
până când noi n-am ajuns încă să vedem neputințele firii noastre și zădărnicia zbaterilor noastre omenești, - până atunci noi încă nu suntem în stare să prețuim harul lui Dumnezeu și mântuirea Crucii lui Hristos.
13 - Numai când am ajuns să spunem: nimic bun nu mai locuiește în mine, - adică în firea mea omenească (Rom. 7, 18),
și nimic nu mai pot Doamne, - nimic nu mai știu, - și o, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte (Rom. 7, 24), - până atunci încă nu ședem lângă mormântul speranțelor noastre, zdrobiți de tot.
14 - Până atunci încă nu plângem ca durerea cu care poate plânge cineva numai pe unicul și primul său născut (Isaia 59, 11-13).
Și numai cu ultima sa nădejde,
- iar până nu plângem în felul acesta, nu ni Se poate arăta Hristos.
Căci nu suntem pregătiți îndeajuns prin durere - să ni Se poată arăta El.
15 - De aceea când mergi după Domnul, e primejdios să o iei prea înaintea fraților...
Și este primejdios mai ales să le insufli și altora aceste păreri ale tale, - de a nu rămâne cu frații.
Și dacă am pornit odată cu cei iubiți ai noștri și ai Domnului, e bine să mergem în unitate și în părtășie împreună cu ei până la capăt. Să nu ne despărțim niciodată de frați.
16 - Dacă sunt mai slabi frații noștri, să-i ajutăm
dacă sunt mai înapoiați, să-i sprijinim.
Dacă sunt mai fricoși, să-i îmbărbătăm.
Dar să nu ne depărtăm niciodată de frați așa încât să-i pierdem din vederea și din atenția noastră.
Poate că ei sunt mai cumpătați - și ne vor ajuta să nu ne pripim.
Căci numai atunci când suntem împreună cu ei,
și când rămânem plângând numai cu durere,
ne vom împărtăși de revelația aflării lui Hristos.
17 - Cele mai multe credințe au pornit de la cei care au rupt-o cu unitatea și cu părtășia frățească,
luând-o prea înainte, sau mai într-o parte de frați.
Și considerându-se mai presus decât ceilalți cu care au pornit deodată după Hristos, - s-au prăbușit.
18 - O, trupește oamenii se pot deplasa acum lumi depărtate de pământ, cât mai departe în cosmos...
Fac eforturi nebănuite,
- și plătesc jertfe nemăsurate,
- pentru a-și afla locul și pacea.
Dar la capătul tuturor acestor zbateri,
la capătul tuturor acestor depărtări până la care va fi ajuns
- omul și omenirea va afla că tot pământul este locul rânduit de Dumnezeu pentru om, pentru omenire.
Că nicăieri decât aici pe pământ, nu mai există condiții prielnice de viață pentru om.
Și că aici pe pământ trebuie ori să trăiască el cu frații săi și cu Dumnezeul său,
- ori să moară fără El, și fără ei.
19 - Sufletește este tot așa: oricât s-ar abate și s-ar depărta, omul nu-și poate afla fericirea și pacea decât când ajunge să se aplece și să plângă pentru Hristos,
- lângă frații lui și în familia sa, unde s-a născut.
20 - Starea cu lacrimi, cu meditații și cu rugăciuni, dorind mai presus de orice lucru din lume să-L afli pe Isus,
- este locul și clipa cea mai scumpă din viața unui suflet.
Lacrimile vărsate din durerea pierderii lui Dumnezeu și pentru dorința aflării Lui,
sunt cele mai fericite și mai folositoare lacrimi.
Locul cel din urmă, starea cea mai zdrobită și singurătatea cea mai smerită, - iată ce te poate face vrednic să-L întâlnești pe Hristos.
Doamne Isuse, arată-Te totdeauna acestora.
Amin.