Biblia şi adevărul ei
Traian Dorz - Răsplata Ascultării
1 - Adevărul Sfintei Scripturi ne înfăţişează toate lucrurile mântuirii în aşa fel încât oricât de înalte sunt, ele par mici.
Oricât de Dumnezeieşti sunt, par omeneşti.
Şi oricât de nemărginite sunt ele, par cu putinţă de cuprins!
Brahms a zis: „Pentru cei mici Biblia este mică, pentru cei mari, ea este peste măsură de mare”.
Nici o situaţie, nici o stare, nici un sex şi nici o fiinţă nu este înlăturată de ea.
Nici chiar soarele însuşi nu este atât de comun şi de al tuturor ca Evanghelia lui Hristos.
Biblia este Adevărul.
2 - E de mirare însă cum uneori nu putem pricepe chiar cele mai limpezi lucruri.
Cei ce L-ar fi furat pe Isus, nu L-ar fi luat oare cu giulgiu cu tot?
Şi e de mirare şi mai mult cât de grăbiţi treceau peste fapte şi cât de uşor le răstălmăceau înţelesul.
Dar Biblia este Adevărul. Şi fericit cel ce crede aşa cum este scris.
3 - O, în ce stare ne-am întors şi noi vreodată, de la mormântul unde ne-am dus pe cea mai scumpă fiinţă!
Marea durere a pierderii, ne-a întunecat şi nouă atunci aproape de tot şi mintea şi ochii.
N-am mai putut nici judeca nimic şi nici mai vedea pe nimeni.
Gândiţi-vă cum se întoarce o mamă după ce şi-a îngropat pe fiul ei iubit şi unic.
Cum se întoarce un soţ după ce şi-a îngropat soţia tinereţii sale.
Un fiu după înmormântarea părintelui iubit şi neuitat.
Un prieten, de la mormântul prietenului său, cel mai drag.
Numai adevărul lui Dumnezeu ne poate lumina atunci.
4 - Cred că nu este, - nu poate fi - pentru o inimă omenească o durere mai mare şi o singurătate mai zdrobitoare ca aceea pe care o simte când se întoarce de la mormântul iubirii sale unice şi neuitate.
Tot ce vede în jurul său şi tot ce-şi aminteşte din viaţa sa, îi vorbeşte atât de puternic de sfâşietoarea despărţire, de adânca singurătate, de marea pierdere, - încât nimic nu-i mai poate uşura starea decât hohotele de plâns şi dorinţa de a muri cât mai repede şi el.
O, de am putea asculta Adevărul atunci.
5 - Cât de mult preţuieşte în astfel de momente o încredinţare nezguduită în Înviere, în biruinţă, într-o revedere slăvită şi apropiată.
Cât de mult i-ar fi ajutat pe toţi apostolii aceasta, la îngroparea Domnului Isus.
6 - A-L căuta pe Domnul,
a-L dori,
şi a face tot ce putem ca să-L aflăm,
- asta este datoria noastră,
este partea noastră.
Aceasta, noi trebuie s-o facem cu toată inima şi cu toată graba.
Se poate ca aceasta să nu însemne prea mare lucru. Dar fără aceasta, noi nu-L putem afla pe Hristos.
7 - Fără îndoială că este un mare har,
dar este în el şi o tainică şi îndurerată mustrare, că iubirea noastră n-a fost în stare să facă chiar nimic pentru cel dus dintre noi.
Şi ce frumos ar fi fost să facă şi ea ce a putut.
O, cât am putut şi noi sta fără Hristos şi n-am făcut nimic, să-L aflăm mai repede...
Şi mai vrednici de iubirea Lui.
8 - Lasă ca Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu să-ţi vorbească şi ţie şi apleacă-ţi inima şi tu ca să-L asculţi.
Nu te întoarce nici tu de la mormântul scump al fiinţei iubite disperat.
Pătrunde-te şi tu de adevărul Învierii,
şi cu cât ţi-a fost mai scumpă fiinţa pe care ai pus-o acolo în mormânt - cu atât dă-ţi mai mult silinţa să trăieşti mai în sfinţenie,
ca să poţi avea la Înviere bucuria de a o vedea şi de a o însoţi apoi pe veci, în acelaşi rai.
9 - Dacă încă nu L-ai aflat pe Domnul, nu te întoarce de aici până nu-L vei afla.
Nu întoarce nici măcar pagina asta, până Îl vei afla pe Isus şi-L vei cuprinde.
Caută-L şi-L vei găsi. El este pe undeva aici lângă tine.
Numai caută-L cu toată inima, - şi vei vedea cum va apare în faţa ta uimită şi fericită de minunea aflării Lui.
10 - Plânsul este cea mai dintâi, cea mai frumoasă, dar şi cea mai neputincioasă dovadă a durerii şi a iubirii noastre.
Când şade şi plânge, arată că nu mai ştie şi nu mai poate face altceva nimic.
Toate încercările şi speranţele sale s-au sfârşit. Şi că nu mai vede nici o ieşire din durerea sa...
11 - O astfel de stare este însă tocmai acea stare pe care o doreşte Hristos la noi.
Tocmai de la o astfel de stare începe lucrarea minunată a lui Dumnezeu.
12 - Până când nici n-am ajuns încă la epuizarea tuturor eforturilor noastre omeneşti
până când noi n-am ajuns încă să vedem neputinţele firii noastre şi zădărnicia zbaterilor noastre omeneşti, - până atunci noi încă nu suntem în stare să preţuim harul lui Dumnezeu şi mântuirea Crucii lui Hristos.
13 - Numai când am ajuns să spunem: nimic bun nu mai locuieşte în mine, - adică în firea mea omenească (Rom. 7, 18),
şi nimic nu mai pot Doamne, - nimic nu mai ştiu, - şi o, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte (Rom. 7, 24), - până atunci încă nu şedem lângă mormântul speranţelor noastre, zdrobiţi de tot.
14 - Până atunci încă nu plângem ca durerea cu care poate plânge cineva numai pe unicul şi primul său născut (Isaia 59, 11-13).
Şi numai cu ultima sa nădejde,
- iar până nu plângem în felul acesta, nu ni Se poate arăta Hristos.
Căci nu suntem pregătiţi îndeajuns prin durere - să ni Se poată arăta El.
15 - De aceea când mergi după Domnul, e primejdios să o iei prea înaintea fraţilor...
Şi este primejdios mai ales să le insufli şi altora aceste păreri ale tale, - de a nu rămâne cu fraţii.
Şi dacă am pornit odată cu cei iubiţi ai noştri şi ai Domnului, e bine să mergem în unitate şi în părtăşie împreună cu ei până la capăt. Să nu ne despărţim niciodată de fraţi.
16 - Dacă sunt mai slabi fraţii noştri, să-i ajutăm
dacă sunt mai înapoiaţi, să-i sprijinim.
Dacă sunt mai fricoşi, să-i îmbărbătăm.
Dar să nu ne depărtăm niciodată de fraţi aşa încât să-i pierdem din vederea şi din atenţia noastră.
Poate că ei sunt mai cumpătaţi - şi ne vor ajuta să nu ne pripim.
Căci numai atunci când suntem împreună cu ei,
şi când rămânem plângând numai cu durere,
ne vom împărtăşi de revelaţia aflării lui Hristos.
17 - Cele mai multe credinţe au pornit de la cei care au rupt-o cu unitatea şi cu părtăşia frăţească,
luând-o prea înainte, sau mai într-o parte de fraţi.
Şi considerându-se mai presus decât ceilalţi cu care au pornit deodată după Hristos, - s-au prăbuşit.
18 - O, trupeşte oamenii se pot deplasa acum lumi depărtate de pământ, cât mai departe în cosmos...
Fac eforturi nebănuite,
- şi plătesc jertfe nemăsurate,
- pentru a-şi afla locul şi pacea.
Dar la capătul tuturor acestor zbateri,
la capătul tuturor acestor depărtări până la care va fi ajuns
- omul şi omenirea va afla că tot pământul este locul rânduit de Dumnezeu pentru om, pentru omenire.
Că nicăieri decât aici pe pământ, nu mai există condiţii prielnice de viaţă pentru om.
Şi că aici pe pământ trebuie ori să trăiască el cu fraţii săi şi cu Dumnezeul său,
- ori să moară fără El, şi fără ei.
19 - Sufleteşte este tot aşa: oricât s-ar abate şi s-ar depărta, omul nu-şi poate afla fericirea şi pacea decât când ajunge să se aplece şi să plângă pentru Hristos,
- lângă fraţii lui şi în familia sa, unde s-a născut.
20 - Starea cu lacrimi, cu meditaţii şi cu rugăciuni, dorind mai presus de orice lucru din lume să-L afli pe Isus,
- este locul şi clipa cea mai scumpă din viaţa unui suflet.
Lacrimile vărsate din durerea pierderii lui Dumnezeu şi pentru dorinţa aflării Lui,
sunt cele mai fericite şi mai folositoare lacrimi.
Locul cel din urmă, starea cea mai zdrobită şi singurătatea cea mai smerită, - iată ce te poate face vrednic să-L întâlneşti pe Hristos.
Doamne Isuse, arată-Te totdeauna acestora.
Amin.