Cap. 1 - Cel mai frumos Isus

„...Și Chipul Celui de al patrulea

era ca a unui Fiu de Dumnezeu” - Daniel 3, 25

Isus Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru a venit în lume nu numai să-Și curățească un norod al Lui care să fie plin de râvnă pentru fapte bune, ci și spre a-i face pe aceștia lumina lumii și sarea pământului, așa cum este El Însuși.

Pentru a împlini această slujbă mântuitoare, Hristos Domnul nostru S-a dat alor Săi pe Sine Însuși nu numai ca pilda de urmat, ci și mai mult, ca puterea, garanția și ajutorul biruinței lor. Pentru ca ai Lui să fie plini totdeauna de această încredințare, Domnul Isus le-a lăsat nenumărate făgăduințe scrise în Cuvântul Său, Sfânta Scriptură, de la începutul și până la sfârșitul ei... Dulcea și liniștitoarea Lui asigurare: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele” sub diferite forme, este repetată neîncetat de la începutul veacurilor și până la sfârșitul lor, atât pentru cei din Vechiul Legământ cât și pentru cei din Noul. Spre a ne arăta fiecăruia, în orice împrejurare, că El este și rămâne Același: Ieri, Azi și în Veci!

Astfel El a fost cu primii oameni, Însoțitor plăcut în răcoarea fericită a zilelor Edenului și desfătarea fericirii lor înainte de cădere...

Dar nu i-a părăsit nici atunci când ei lăsându-se amăgiți de șarpe și de păcat - au fost aruncați în cuptorul de foc al încercărilor de pe pământ, pentru curățarea lor din nou prin suferință.

În desfătarea Edenului Se bucurase cu ai Săi iar în focul încercărilor suferea cu ei, pentru curățarea lor din nou.

Dumnezeu este iubire, - iar iubirea nu numai că nu se poate despărți niciodată, dar în suferința celui iubit, cel ce iubește sufere el însuși chiar și mai mult alături de cel iubit. Când copilașul iubit este bolnav, mama iubitoare sufere și mai mult decât el.

Când soția iubită este în dureri, soțul iubitor simte durerea alături de ea, poate și mai profund. Când fratele iubit este în foc, fratele iubitor arde alături de el într-un fel poate și mai dureros. Cu atât mai mult Domnul Isus care i-a iubit pe ai Săi nespus mai mult decât o mamă, decât un soț, decât un prieten...

Hristos S-a unit atât de adânc cu Biserica Sa încât S-a făcut Ea. S-a făcut Ea când S-a făcut Om Întrupându-Se din Femeie spre a răscumpăra Sămânța Femeii. S-a făcut Ea în rugăciunea Testamentară din Evanghelia după Ioan 17, când readucea din nou în Dumnezeu Omenirea despărțită din El prin păcat, spunând: Tu în Mine, Eu în ei... Asta însemna: „Tu - în Ei”! El era doar Transformatorul prin care Puterea uzinei venea fericit, și nu nimicitor - în luminile care trebuiau să fie trimise apoi să strălucească mai departe în întunericul veacului acestuia, până la sfârșitul lui.

Dumnezeu n-a vrut să Se despartă de om niciodată. Nici chiar când a căzut în păcat.

La scoaterea din Eden le-a promis celor pedepsiți iertarea și primirea din nou, după ce vremea și Prețul curățării și iertării acesteia se va fi împlinit. Iar până atunci bărbatului i-a dat ca mijloc al legăturii cu El munca, iar femeii durerea. Munca grea și durerea temătoare aveau să fie mijloacele prin care Dumnezeu va ține mereu legătura cu omul și omul cu El. Muncind din greu, omul slab să ceară ajutorul lui Dumnezeu, - iar primindu-l, să-I mulțumească. Suferind cu frică, femeia să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu - și primindu-l, să-I mulțumească. Îngrozit de osândă, sufletul să ceară răscumpărarea lui Hristos, - și primind-o, să-I slujească. Aruncată în foc, credința să ceară Prezența lui Isus, - și simțind-o să-L slăvească arzând.

Așa a vrut Dumnezeu să rămână permanent cu noi.

Toate făgăduințele lui Hristos sunt fericite pentru ai Săi și s-au împlinit cu credincioșie strălucită. Dar nici unele n-au fost mai minunat împlinite ca acelea făcute alor Lui pentru vremea când vor fi în suferință din pricina Numelui Său. „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine... dacă vei merge prin foc - Eu voi fi cu tine...” (Isaia 43, 2). „Voi fi cu tine ca să te scap” (Ier. 1, 8).

Toate fețele lui Hristos sunt frumoase, dar nici una n-a fost pentru ai Săi atât de frumoasă ca aceea care li s-a arătat lor în focul încercărilor, în cuptorul suferințelor, în ceasurile jertfelor grele. Fața cea mai strălucită a lui Hristos și Prezența Lui cea mai puternică este darul și harul pe care îl face Isus Mântuitorul iubit numai acelora ce trec prin clipele cele mai grele cu răbdare și cu încredere pentru Numele Lui Sfânt.

Celor trei tineri numai în cuptorul de foc Hristos le-a arătat Fața Lui cea mai frumoasă. Căci doar acolo aveau ei nevoie de o putere deosebită, când încercarea era mai grea iar legăturile lor cu alte izvoare de întărire erau total rupte.

Sfântului Ștefan, numai în clipa zdrobirii lui cu pietre, i-a arătat Hristos Fața Lui cea mai frumoasă, căci Singură Această Față îi putea da în clipa aceea toată bucuria și puterea de care avea nevoie spre a nu mai vedea pietrele, ci fericirea și slava.

Sfântul Ioan numai în Patmos, sfântul Petru numai în închisoare, sfântul Pavel numai în primejdii - și toți sfinții Săi numai în clipele și în împrejurările lor cele mai grele, - au văzut mai strălucită Fața lui Hristos cea mai minunată. Fiindcă în cuptorul cel de foc credincioșii lui Dumnezeu au nu numai nevoia, dar și starea cea mai deosebită în care Îl pot vedea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei.

Dar până la cuptorul de foc cei trei tineri trebuie că au trecut biruitori prin multe alte probe pregătitoare. Amenințările, arestarea, foametea, poate bătăile și ocările, trebuie să fi fost destul de grele probe pentru dragostea și credința lor în Dumnezeu. Poate că pentru aceeași credință vor mai fi fost arestați odată cu ei și alții. - Dar în cuptor au ajuns numai ei. Ceilalți se vor fi lepădat pe timpul cercetărilor sau se vor fi făcut iscoade și vânzători în slujba împăratului păgân, pentru a scăpa astfel din cuptorul înspăimântător. Fiindcă aceștia vedeau numai moartea și nu slava din cuptor și de după el.

Există înainte de rug anumite probe și o anumită vreme de probe pregătitoare. Există mai înainte de cuptorul încercărilor anumite condiții, pentru a fi învrednicit cineva de suferința pentru Hristos și pentru a primi harul de a merge în cuptorul Lui sfințitor.

Nu oricine ajunge acolo - și nu oricum. „Voi - zice sf. apostol Pavel - ați primit harul nu numai să credeți în Hristos ci să și pătimiți pentru El” (Filip. 1, 29). Deci harul de a crede este unul - și pe acesta îl au toți cei ce vin la Isus. Dar harul de a pătimi pentru El este cu totul altul, - și harul acesta este dat numai unora.

O, cât de rar și cât de puțin cunoscut este astăzi printre credincioși harul de a pătimi pentru Hristos! De aceea sunt atât de necunoscute strălucitele descoperiri pe care Hristos le dă numai atunci. Și numai acolo. Și numai acelora, - care au ajuns în Cuptorul de Foc pentru El. Numai acolo Își descoperă El pe pământul acesta alor Săi, Fața Sa cea adevărată și strălucirea cea negrăită a Prezenței Lui gustată nemijlocit de către cei aleși pentru jertfă. Numai acolo, în mijlocul rugului aprins.

Iată, eu dau aici în fața lui Hristos și în fața voastră a tuturor o mărturie vrednică de crezut și adevărată: Ce am văzut, ce am simțit și ce am trăit eu însumi cu toată ființa mea trupească și sufletească în clipa de vârf, mărturisesc.

Am văzut pe Isus în bucurie, în libertate, în Cuvântul slobod și puternic, în mulțimile fericite, în peisajele frumoase, în rugăciunea neîmpiedicată, în bisericile pline, - și au fost frumoase toate aceste fețe a lui Isus Cel adorat și cântat cu mulți, într-o dragoste împletită în mii de raze și de glasuri frățești și dragi...

Dar Fața cea mai frumoasă a lui Isus, eu n-am cunoscut-o decât atunci când am fost învrednicit de harul de a pătimi pentru El. Nicăieri altundeva El nu mi-a arătat această Față a Lui nici înainte nici în urmă decât acolo în cuptorul de foc al încercării și al cernerii pentru Evanghelia și Lucrarea Sa...

Există însă și în ajungerea acolo, două feluri de a merge. Unii merg împinși, alții merg atrași. Unii merg împinși de oameni, alții merg atrași de Hristos.

Cei care merg împinși de oameni, merg chinuiți, înspăimântați, siliți. Și aceștia nu merg cu fața către foc ci cu spatele. Fața lor, inima lor, este mereu întoarsă spre înapoi, spre în afară, spre ceea ce au lăsat, - și nu înspre Hristos, înspre cer, înspre înainte, înspre slavă. De aceea ei nu văd decât fețele urâte ale celor care îi împing - și nu văd Fața minunată a Celui ce îi atrage.

Din pricina aceasta umblarea lor prin suferință este un chin nesuferit. Scăparea lor cât mai grabnică din ea, le este toată dorința, toată rugăciunea, tot scopul vieții lor de zi și noapte. Apoi odată scăpați, ferirea de a nu mai ajunge niciodată acolo le este pe toată viața lor lucrul cel mai scump pentru care sunt în stare să-și vândă conștiința, credința, sufletul, Dumnezeul lor, - și tot. Cât de zadarnic a fost pentru acești oameni harul - marele, unicul har - de care îi învrednicise și pe ei Hristos, de a vedea Fața Lui Dumnezeiască acolo în foc suferind pentru El: aceștia au făcut ca femeia lui Lot: s-au petrificat pe totdeauna privind înapoi...

Și mai există înainte de ajungerea în cuptor - cum am spus - vremea probelor pregătitoare și curățătoare. Proba focului este ultima. Mulți cad în aceste probe pregătitoare și nu mai ajung la cea din urmă.

Hristos Cel Sfânt Își alege astfel, Își dezleagă și Își curățește pe acei cărora le va fi dat harul de a răbda împreună cu El, adică singurul mijloc prin care se vor dovedi vrednici de a împărăți împreună cu El, în slava veșnică (2 Tim. 2, 11-12).

Cu cât ține mai mult focul, cu atâta cei care trec biruitori prin el ies mai străluciți, fie prin ușa aceasta de fier, înapoi în lume spre a-I sluji de mărturie lui Hristos aici, fie pe ușa cealaltă de aur înainte în cer, spre a-I fi desfătarea Lui Acolo.

Aici, în libertate, între frați, în trăirea obișnuită, Hristos Domnul nostru ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viața noastră duhovnicească: Cuvântul Său, Biblia, Rugăciunea și Frații, adică Biserica și adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creștem, rodim...

Dar în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuințele ființei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci în locul tuturor mijloacelor obișnuite vine El, Domnul Isus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin frați. Stările venirii Lui sunt de așa fel și de așa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai, - deși, totuși, nu este asta. Este, - deși nu este - o coborâre a raiului în tot lăuntrul și în toată în afara întregii noastre ființe. Vezi, deși nu vezi, cerul deschis. Auzi, deși nu auzi pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai ești, deși mai ești încă, într-un cuptor. Îți pare - și nu îți pare - că ești în cer. Știi că ești tu - și nu știi că ești tu - acela.

Cine poate să-mi înțeleagă aceste cuvinte va înțelege. - Cine nu poate, nu-i știu spune altfel... Dar poate va afla și el.

Eu am fost de opt ori aruncat în cuptorul de foc. Și am trecut șaptesprezece ani pe acolo... dar nu pot uita Fața Fiului lui Dumnezeu care nu S-a arătat numai în foc... Sunt acum alții, mulți ani, de când parcă am ieșit din foc - și de multe ori mă cuprinde ceva ca un dor și ca o părere de rău S-o mai pot vedea așa. Uneori mă gândesc cu tristețe, ieșit din mijlocul focului, s-a depus iarăși praful și ceața peste ochii mei. - Sau poate s-a adunat altă zgură peste ființa mea. - Și mă simt cum aș avea un dor adânc și o trebuință dureroasă după curățarea și limpezirea pe care o aveam acolo.

Afară, m-au înfășurat iarăși legăturile, - acolo toate îmi arseseră și eram slobod ca cei trei tineri cărora nu le arsese focul decât legăturile ca să poată umbla cu adevărat slobozi, cum nu te eliberează decât adevărul, decât focul, decât sfințirea...

Cu scopul acesta era dus în 1948 spre cuptorul suferințelor prin care avea să umble multe zeci de ani - duhul și solul Oastei Domnului.

Înainte de a ajunge în flăcările acestea, mai trecuse ea și mai avea încă să treacă prin probele pregătitoare în care mulți fii ai ei au căzut, mulți au fugit, mulți s-au făcut robii și iscoadele vrăjmașului, - dar mulți s-au și învrednicit de o slavă și de o răsplătire minunată a lui Hristos.

Prin toate acestea a trebuit să trecem din prima zi a anului 1948, de la chiar hotarul împlinirii celui de-al douăzeci și cincilea an al vieții Oastei. Fiind băgați pe rând, tot mai mulți în cuptorul și rugul aprins.

Iată cum a început:

Am spus cum după serbarea de Crăciunul lui 1947 de la spitalul și închisoarea din Beiuș, și din alte părți ale țării, - eu am fost luat și dus la Poliția de Siguranță din Beiuș. (Pe atunci această poliție încă purta tot vechiul ei nume).

De acasă nu-mi luasem nimic, fiindcă jandarmul nici nu-mi spusese unde mă duce.

Am bănuit totuși că voi fi întrebat în legătură cu activitatea mea de la Isus Biruitorul - și am luat cu mine în loc de orice altceva, doar o colecție a foii Isus Biruitorul din ultimul an.

La caz de nevoie să le arăt acele articole pe care le scrisesem în foaie cu conținut sprijinitor al acțiunilor guvernului și regimului, spre a le dovedi că noi nu numai că nu suntem împotriva Stăpânirii, ci chiar ajutăm Stăpânirea cu toată puterea și cinstea sufletului nostru la tot ce face ea legal și frumos spre binele țării.

La poartă, jandarmul m-a predat unui comisar în uniformă care m-a dus înăuntru într-o încăpere mare unde mă aștepta în picioare un bărbat tânăr de o statură uriașă:

- Cine ești tu? - se încruntă acesta spre mine.

Îi spun numele.

- Ce-i asta? - arătă el spre Isus Biruitorul pe care îl adusesem cu mine.

- Colecția foii pe care o redactez. Am adus-o ca să vedeți atitudinea noastră față de Stăpânire, fiindcă bănuiesc că din pricina asta m-ați adus aici. - Și voiam să deschid colecția să-i arăt.

- Nu-i nevoie! - îmi smuci el foaia din mână. Știm noi. Las-o aici.. De acum încolo o vom mai citi noi.

Nu-i răspunsei nimic.

- Scoate tot ce ai de prin buzunare!

Scosei tot: ceasul, stiloul, câțiva lei, niște scrisori de la frați.

- Desfă-ți cureaua și șireturile!

Mă supun: totul era pentru mine complet necunoscut. Niciodată nu mai auzisem nici nu citisem măcar despre așa ceva. Eu umblam printre altfel de oameni și citisem altfel de lecturi.

- Ia-l, - zise șeful uriaș către cel ce mă adusese - și du-l la ceilalți.

Am ieșit. Și din fundul unui coridor larg, deschise o ușă, mă împinse acolo și apoi o trânti în urma mea...

Dintr-o încăpere care fusese probabil cămara casei când aceasta era locuită de proprietarul ei adevărat, patru fețe cunoscute, se uitau mirate la mine: doi notari publici, un avocat și un preot.

- Uite-l și pe Dorz! - zise cineva dintre ei. Apoi:

- Cum, și pe tine te-au adus?

- Ce-au avut și cu ăsta?

- Slăvit să fie Domnul, frate Traian!

Cel care îmi spusese ultima întâmpinare și îmi întinse primul mâna era preotul Ilie, unul din cei doi cu care fusesem în misiune la închisoare împreună cu frații, a treia zi de Crăciunul trecut.

Curând apoi am aflat de la ei că se petrecuseră în țară mari schimbări politice și că arestarea noastră se întâmplase în legătură cu aceste evenimente.

- Dacă noi toți mai are vreo explicație să fim în arestul poliției într-o împrejurare ca asta - zise avocatul arătând spre mine - nu mai înțeleg ce rost are să-l ia pe omul acesta care de când îl știu nu s-a ocupat decât de Biserică și de religie. Omul cel mai nevinovat. Ce ți-au spus, - frate Dorz? Pentru ce te-au adus? N-ai făcut niciodată nici o politică, n-ai nici o funcție înaltă, n-ai nici o avere, n-ai făcut nici un rău nimănui, nu primejduiești pe nimeni cu nimic? Pentru ce te-au adus aici?

- Nu știu! Încă nu m-au întrebat și nu mi-au spus nimic... Dar pentru bine, nu trebuie oare să sufere nimeni?

Peste câteva clipe se auziră iarăși pași pe coridor și ușa se deschise din nou. De data asta fu împins înăuntru „fratele” M., care fusese și el la serbarea noastră de la spital și închisoare a treia zi de Crăciunul trecut.

Acum el era funcționar la primăria orașului, dar noi ne cunoșteam din copilărie. Fusese al cincilea și ultimul copil al vecinilor noștri, oameni foarte săraci din cauza tatălui lor, un om bețiv și fumător. Era cu doi ani mai mic ca mine și fiindcă era foarte necăjit iar eu eram singurul copil la casa părinților mei, l-am socotit pe el de când ne știm ca pe un frate al meu mai mic. Îi dam de multe ori hainele mele și mâncarea mea. Îl iubeam cu milă și îl apăram de alți copii. Mai târziu la școală, îl ajutam cu toată grija unui frate mai mare. Avea și o vedere mai slabă. Dar avea o minte ascuțită - și învăța bine. După ce eu am intrat în Oastea Domnului, l-am chemat și pe el. Îl purtam cu mine pe la adunări - și începuse și el frumos să-L urmeze pe Domnul. Dar din cauza sărăciei părinților lui, când s-a făcut mai mare, a trebuit să intre slugă la alții. Apoi s-a dus salahor la orașe la construcții. A căzut odată de pe o schelă și a zăcut un an bolnav. Fiindcă nu mai putea lucra munci grele, am vorbit cu un cunoscut care l-a angajat la o instituție din Oradea. Curând acolo a deprins munci de birou și a fost avansat.

Dar, ajuns la un loc mai bun și într-un oraș mai mare, curând l-au luat valurile lumii și patima tatălui său. A fost prins cu fapte rele și gata să fie dat afară... A venit la mine, a plâns, a promis, a pus legământ din nou cu Domnul... Am mijlocit iarăși pentru el - și a mai rămas la locul lui până la armată.

În serviciul militar nimerise într-un loc bun, dar iarăși a căzut în patima beției, și prin asta, a ajuns la închisoare. M-a chemat la el - și am mers. Iarăși lacrimi și promisiuni și înnoiri de legăminte - și iarăși a scăpat.

Un timp a mers bine pe calea Domnului. Ne-am pus toată averea părintească garanție pentru el - și a fost primit în serviciul primăriei din comuna natală... Dar apoi a căzut iarăși în mrejele politicii legionare. Dintr-odată a fost văzut cu cămașă verde și cu pistol. A urmat iarăși o pocăință, iarăși legăminte. Și iarăși primirea.

Prin mijlocirea fr. Marini care locuia atunci la noi - asta era în 1943 - a cunoscut pe o tânără surioară bună din Săsciori. Noi, garantând pentru el în fața părinților fetei, mai mult fără voia tatălui ei, fata s-a căsătorit cu el deși nu avea aproape nimic altceva decât garanția noastră.

Între timp făcuse liceul în particular - și a fost avansat. Acum era secretar la primăria orașului. Mai păstra legătura cu Domnul și cu frații. Și - mai tras mai împins - mergea și venea acum și el în lucrul Domnului.

Fusese văzut și el cu noi la serbarea de la închisoare - și cum era cunoscut cu trecut politic iar în prezent fiind secretar la primăria orașului, un post important - i se căutau motive să fie aruncat de acolo.

Acum iată-l și pe el aici cu noi cei cinci, - al șaselea.

S-a așezat lângă mine.

Când s-a făcut seară am fost mutați cu toții într-o cameră mai mare și s-a permis familiilor noastre să ne aducă de mâncare și pături, dar nu ni s-a dat voie să vorbim cu nimeni.

Între timp au mai fost aduse și două doamne dintre cele mai cunoscute din oraș. Una care era sora unui fost ministru care fusese și ea cu daruri atunci cu noi. Cealaltă era o fostă directoare de școală...

Femeile au fost duse în altă cameră. Fiecare cereau să fie lăsate acasă... Dar n-a fost lăsat nimeni.

Pentru noapte ne-am întins păturile pe jos și ne-am așezat unul lângă altul să dormim. - Dar toată noaptea n-am dormit nici unii... Camera noastră era lângă biroul șefului, despărțită numai de o ușă blocată. Și de cum s-a înserat se auzeau mereu pași, uși, trânteli, strigăte, lovituri, țipete și tot felul de astfel de zgomote care ne făceau pe toți să stăm uimiți privindu-ne cu ochii măriți unii pe alții. Era noaptea de Anul Nou și oamenii în oraș făceau peste tot chefuri, beții și scandaluri. Cei mai înfierbântați, erau aduși aici pentru potolire. Domnul șef și ai lui, au avut astfel de lucru toată noaptea, iar noi, puși chiar aci în imediata apropiere a lor, puteam auzi bine tot ce ni s-ar putea întâmpla și nouă din clipă în clipă. Eram la bunul lor plac și ne puteam aștepta la orice, după ce trecuse toată ziua și nimeni nu venise la noi să ne întrebe sau să ne spună ceva. Acum mai auzeam și ce se petrece dincolo de ușă. E ușor de închipuit ce noapte a fost aceasta pentru toți...

S-a făcut cu greu și în sfârșit ziuă și zgomotele de dincolo s-au mai potolit. Era ziua de Anul Nou 1948.

Toți ceilalți soți ai mei erau convinși că ai lor din familie sau de la servici, vor interveni pentru ei și vor fi eliberați. Eu n-aveam pe nimeni decât pe Domnul - și așteptam liniștit voia Lui, oricum va fi ea.

În ziua de Anul Nou a fost eliberat unul din cei doi notari și una dintre cele două doamne.

A doua zi era sâmbătă și zi de lucru. A fost scos celălalt notar și „fratele” M., secretarul primăriei, care având cheile instituției la el a trebuit să fie eliberat. I s-a spus că doar pentru un ceas. - Dar... n-a mai venit înapoi niciodată...

Își „aranjase” situația...

A treia zi, duminică, a fost eliberat preotul Ilie, - „fiindcă trebuie să facă slujbă la biserică”...

A patra zi a fost eliberat și avocatul.

Iar a cincea, noaptea, eu numai cu doamna Tina, sora ministrului, am fost ridicați de un polițist și duși la tren, fără să ni se dea voie să ne luăm decât câte o pătură subțire, fiecare cu noi.

Ne-am cumpărat pe banii noștri bilete de tren până la Oradea. Astfel am ajuns într-un celular cu etaj clădit proaspăt în curtea unei case mari cu zidării mărginite de trei străzi.

În celula a doua din colțul de la etaj, unde am fost împins, erau pe lângă trei pereți, trei priciuri înguste de scândură. Două din ele erau ocupate, al treilea mă aștepta pe mine.

Mi-am aruncat pe lavița goală pătura mea și m-am uitat la cei doi... Păreau oameni simpli ca mine, așa că le-am spus tare: Bună dimineața!

Dar ei îngroziți mi-au făcut dintr-o dată amândoi un semn cu degetul la gură, semnul care în toate limbile pământului înseamnă: taci! În șoaptă!

Pe urmă, în șoaptă, mi-au explicat ei că aici suntem la Siguranță. Că toți mai marii de aici sunt străini. Și că noi aici suntem în cea mai mare primejdie. N-avem voie să vorbim între noi decât în șoapte. N-avem voie să știm cine este lângă noi. N-avem voie să întrebăm și să spunem nimic. N-avem voie să ieșim decât până la W.C. de două ori pe zi, seara și dimineața, când suntem scoși de către gardianul care este permanent pe sală...

- Dar peste zi dacă ai nevoie nu te scoate?

- Cu foarte mare greutate! După ce bați de nu știu câte ori în ușă.

- Dar de mâncare dă ceva?

- Celor de care știu familiile și le aduc mâncare la poartă, li se primește mâncarea și le-o aduce gardianul o dată și chiar de două ori pe zi, aici în celulă. Celor de care nu știe nimeni, vine unul de la penitenciar cu o găleată de mâncare și le dă. Cine are castron și lingură ca să-și ia mâncarea mănâncă, cine nu, nu.

- De dv. știe familia?

- Știe. Noi suntem de aici din Oradea. Eu sunt maistru, ăstalalt conducător de tramvaie. Amândoi suntem români. Avem niște dușmani acolo la serviciu care ne-au pârât cu cine știe ce. Stăm aici de două săptămâni și nu ne-a întrebat nimeni nimic. Dar soțiile noastre vin la noi cu mâncare caldă de fiecare dată... D-ta de unde ești? Ai pe cineva aici?

- Eu sunt de la Beiuș... Am și eu cunoscuți aici la Oradea, dar încă nimeni nu știe de mine că sunt aici. Poate peste 2-3 zile când vor afla de la cei de acasă.

Era, după cum socoteam noi, pe la amiază. Eu nu mâncasem de ieri și nu dormisem toată noaptea. Îmi era tare frig și tare foame. Erau primele zile din ianuarie 1948.

Într-un târziu se auzi mișcare pe coridor!

- Vine mâncarea, - ziseră cei doi.

Și într-adevăr la ei veni. La fiecare din ei gardianul le aduse câte un sufertaș cu mâncare caldă și pâine. Mâncară și deteră înapoi vasele goale.

Mult mai târziu, ușa se deschise din nou și gardianul arătând spre mine îmi zise:

- Tu ai castron și linguriță, mă? Vino, ia-ți mâncarea!

- N-am - zisei eu ieșind. Pe sală era un om în haine vărgate, cu o găleată la jumate de fasole în mână.

- În ce îți iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!

M-am uitat împrejur - și neavând nimic, mi-am împreunat cele două mâini și omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porția mea de mâncare, în căușul palmelor mele împreunate.

Și astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front.

Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut - ci pentru cei care vor veni, fiindcă poate vor ajunge vreunii din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut cum am mers noi. Nu spre a se înspăimânta ci tocmai spre a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate ușoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.

Știind mai dinainte câte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puțin și vor răbda mai frumos.

Pe cât va fi cu putință în această a treia parte a istorisirii mele, nu voi mai da nume ci numai biografii, pentru că unele nume deși nu le-am putut uita, n-aș vrea totuși să le mai amintesc niciodată. Iar altele deși poate le-am uitat, aș vrea să mi le reamintesc pe totdeauna...

Ușa noastră se deschidea foarte rar, dar ale unora de pe coridorul nostru le auzeam deschizându-se foarte des, atât ziua cât și noaptea.

Peste tot însă nu se mai auzea nici o vorbă, ci numai pași. După zgomotul pașilor, când eram scoși la „program” sau duși la anchete, bănuiam că suntem mulți acolo.

Pe sala noastră erau de pază permanent cu schimbul doi gardieni, amândoi unguri și amândoi înrourați tot timpul. Unul din ei căruia tovarășii mei îi ziceau „Zoli-baci”, avea în mână, de fiecare dată când l-am văzut, o coadă groasă de mătură.

El ne scotea dimineața și seara „la program” - cum zicea el. Acest „program” era scoaterea noastră de două ori pe zi pe celule, la W.C. și la apă să bem și să ne spălăm. Numai atunci aveam acest drept.

Dimineața, începând de la ora 5, iar seara după ora 9. De obicei făcea acest lucru Zoli-baci, ca omul cel mai de încredere, în timpul căruia nimeni nu îndrăznea să sufle nimic.

Câteodată de la un capăt al coridorului, altădată de la celălalt auzeai tras de zăvor și glasul lui Zoli-Baci:

- Programul! ori: La program!

- Atunci se auzeau două perechi de pași ieșind. Apoi revenind. Și iarăși glasul lui Zoli-Baci poruncitor:

- Altu-doi!

Și așa până la sfârșit. De obicei dura un ceas. După asta începeam să bănuim cam câți eram pe coridor.

Dacă se întâmpla în afară de acest timp să ai nevoie să mergi afară, îngăduința asta depindea de bunăvoința lui Zoli-Baci. Băteai în ușă - și dacă voia el să-ți dea drumul mergeai, dacă nu, nu.

Câteodată, la prima bătaie el auzea îndată. Și dacă era cumva pe aproape venea să-ți deschidă, iar dacă era mai departe se răstea:

- Mai bați un dată!

Când însă era furios - și furios el era aproape tot timpul său - îl auzeai pufnind:

- Nu mai bați! Stai acolo! Manti fost!

Cel chinuit de nevoia de a ieși mai aștepta câtva timp. Când simțea că nu mai poate, încerca din nou: Cioc, cioc, cioc.

- Nu mai bați mă! Auzi?

- Vă rog, nu mai pot! - gemea și se văicărea omul!

- Gura! Steaptă!

- Domnu șef, repede vă rog, nu mai pot... vă rog, repede...

De obicei, după o astfel de văicăreală se auzea zăvorul trăgându-se. Dar se auzea și coada de mătură căzând.

Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul slobozit la W.C. lovitura de mătură nu însemna aproape nimic.

Astfel de întâmplări se petreceau în fiecare zi, dar cele mai multe duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă și cel ce le primea la poartă era mai binevoitor. Iar flămânzitul închis, era mai lacom la mâncare. Atunci s-au petrecut și lucruri pe care nici nu le pot descrie aici.

De la un timp, după miezul nopții se auzeau mișcări neobișnuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase și pași mergeau pe scări, fără a mai veni înapoi.

Nu mai puteam dormi... Nu înțelegeam ce se întâmplă. Așteptam, în fiecare clipă, cu inima bătând puternic să se deschidă și zăvorul nostru...

Dar a trecut o noapte, a doua - și nimic.

A treia noapte cam pe la ora unu, s-a tras și zăvorul nostru dintr-o dată. Cum nu dormeam nici unii, ne-am ridicat cu toții capetele privind spre ușa deschisă doar pe un sfert.

Cineva care mi-a părut că are în mână un pistol, a împins degetul arătător spre mine și mi-a făcut semnul să ies - poruncindu-mi în șoaptă:

- Cu tot bagajul!

Apoi ușa s-a închis și în fața mea un gardian, cu un pistol mare subsuoară, mi-a făcut semn cu țeava pistolului spre scări.

Lângă scara care cobora în cotituri, un alt pistol îmi făcea semn să cobor.

La prima cotitură un alt pistol mă împingea, mai repede.

La a doua cotitură un altul.

La ieșire - un altul, la fel.

Afară în curte era întuneric și forfotă. Cerul înnorat. Nu se vedea nimic, dar se auzea nu știu ce.

Am simțit la spatele meu pe cineva cu ceva foarte aproape de mine, împingându-mă

și poruncindu-mi:

- Cu fața la zid!

M-am întors și m-am așezat cu fața la zidul de jos al celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise s-a așezat la spatele meu, lângă mine, poruncindu-mi din nou:

- Mâinile la ochi! Să nu vezi pe nimeni. Și să nu zici nimic.

Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot am văzut cum chiar lângă mine un alt om înarmat a adus pe altcineva căruia i se poruncise la fel ca și mie.

Când m-am uitat puțin în dreapta, am cunoscut-o lângă mine, pe doamna cu care venisem de la Beiuș. Plângea și se tânguia în șoaptă îngrozită de moarte, în timp ce omul din urma ei o împingea cu ceva în spate și o amenința cu înjurături!

Apoi lângă ea a fost adus un altul, la spatele căruia mi s-a părut că se așază altcineva.

Și tot așa până n-am mai știut câți stăm aliniați cu fețele la zid.

Când numărul s-a împlinit și eram acolo o linie de trupuri înșiruite iar napoia fiecăruia mi se părea că este un altul, am auzit dintr-o dată din celălalt colț al curții un fluierat scurt și apoi cineva care a început să bată puternic ca într-un covor.

N-a ținut mult aceasta până când la un alt fluierat bătăile covorului au încetat și cineva a ordonat încet:

- La comandant!

Cei din spatele noastre am simțit că pleacă, a mai rămas numai unul care ne-a poruncit:

- Să nu vă mișcați nici unul. Care mișcă s-a ras!

- Frate Dorz, șopti plângând doamna Tina. Ne omoară!

- Nu vă temeți doamnă. Nu lasă Dumnezeu! Rugați-vă!

- Cine a vorbit? - scrâșni cel ce ne păzea, apropiindu-se.

Tăcurăm!

După vreo zece minute, cei plecați se întoarseră.

Cel ce mă păzea pe mine îmi zise:

- La stânga și înainte!

Eram primul. Mă întorsei și o luai prin întuneric pe lângă zid. Când ajunsei la colț îmi porunci:

- La dreapta!

Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel foarte îngust. Nu știam pe unde calc.

- Fă-ți testamentul banditule, îmi scrâșni în urechi cel ce mă împingea cu ceva tare din mijlocul spatelui. Acuma s-a sfârșit cu tine și cu Dumnezeul tău!

În clipa aceea am știut că merg la moarte. Dar ciudat, vă mărturisesc, nu numai că nu am simțit nici un fel de teamă sau de cutremur - ci un singur gând fericit și curios mi-a umplut toată ființa mea: Să văd cum va fi chiar clipa întâlnirii mele cu Domnul Isus!

Nu mai simții nici o durere. Nici pentru viață nici pentru familie. Nici măcar dorul de frați. Nici vreo părere de rău după nimic din lumea asta. Nu simții decât parcă un dor de moarte, un dor de Domnul Isus. Nimic, nimic altceva ci numai o fericită dorință curioasă: să văd cum va fi chiar clipa revederii mele cu Mântuitorul meu Isus. Nimic altceva. Nimic, nimic altceva.

Așteptam nerăbdător acum numai clipa aceasta, fără nici un alt simțământ decât acesta în toată ființa mea...

Frații mei și surorile mele, vă adeveresc că atunci eu am trecut prin moartea mea. Am fost mai mult dincolo de viața asta decât dincoace de ea. De aceea vă spun: nu vă temeți de moarte nicidecât. În chiar clipa ei, veți simți cea mai mare fericire, ca sfântul Ștefan, care când curgeau pietrele asupra lui striga cu fața strălucitoare: Văd cerul deschis și pe Isus la Dreapta lui Dumnezeu. Mai trecusem încă o dată prin moarte când eram pe front - într-o situație tot cam așa ca aceasta... Și atunci s-au petrecut stările mele sufletești întocmai ca acum... Mai târziu cu ani se va repeta iarăși... Astfel că nu mai am nici o îndoială asupra adevărurilor pe care vi le spun: Nu vă temeți de moarte!

La capătul coridorului întunecos m-am izbit de ceva.

- Suie-te! - îmi șuieră în spate porunca însoțitorului meu.

Am pipăit!... Ochii orbiți atâta vreme de becul puternic aprins zi și noapte, sub care stăteam în celulă, acum încet-încet începură să-mi deslușească lucrurile. Văzui că urcam într-o dubă. Îmi adusei aminte că cei doi din celula mea îmi șoptiseră când eram cu ei acolo, un zvon pe care îl auziseră și ei de la nu știu cine că de aici se mai întâmplă ca pe unii să-i ia noaptea cu duba și să-i ducă cei câțiva kilometri până la frontieră, iar acolo, să-i facă așa ca și cum ar fi vrut să fugă...

- Slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic decât să-L văd pe El, cât mai repede.

- Ne duce să ne împuște frate Dorz, o auzii din nou plângând pe doamna de lângă mine, care profitând de zgomotul pașilor crezu că nu va fi auzită de însoțitorii noștri.

Omul de la spate scrâșni și o trânti pe bancă lângă el:

- Gura, bestie!

Ne înșiruirăm în întuneric pe trei bănci, două pe margini, una pe mijloc, fiecare cu însoțitorul lângă el. La urma tuturor se sui cineva care era probabil un șef.

Ușa se trânti, dar îndată se deschise din nou pe dinafară. O chemare scurtă și „șeful” sări înapoi jos.

A urmat o vreme de discuție în șoaptă între el cu cineva acolo jos lângă mașină.

Apoi „șeful” s-a suit și altul i-a spus încet șoferului:

- Gata!

Mașina a pornit... Era un frig de ianuarie, afară văzusem zăpadă și simțisem un vânt aspru și tăios. Frigul începu să ne pătrundă toată ființa... Toate aici erau de gheață: pereții, banca, oamenii...

Nu știu cât am mers. Simțeam cum mașina trecea cu noi parcă peste șanțuri, parcă peste câmpuri... Am simțit că urcăm, că din nou coborâm. Ne-am oprit odată undeva... am stat nu știu cât. Apoi iarăși am întors și am pornit. Până când într-un târziu am oprit undeva iar șoferul s-a coborât. S-a coborât și șeful care era cu noi. Apoi o poartă am auzit deschizându-se și am intrat desigur într-o curte.

- Gata, jos!

Când ne-am coborât, era dimineață și am văzut că eram la penitenciar.

Cum de ne-au trebuit oare ceasuri întregi ca să facem cei câteva sute de pași câți îi aveam de acolo până aici?

Atunci ne-am văzut fețele unii altora.

Am trecut pe rând la camera de primire, ni s-au luat bagajele, numele, actele - iar bărbații am fost duși sus.

„Sus” am fost băgați într-o încăpere de la etajul II la care am fost conduși pe scări și coridoare înghețate, de un gardian al penitenciarului. Ne-a numărat pe toți. Eram nouă - și a trântit după noi o ușă grea de fier pe care a pus două zăvoare și sus și jos.

Sus în tavanul înalt, ardea un bec obosit.

Ne-am uitat unii la alții... Ne-am numărat și ne-am făcut cunoștință: un preot greco-catolic, un învățător, un grefier de judecătorie rurală, doi țărani, un profesor de ucenici C.F.R., cei doi de la tramvaie și eu, nouă.

- Dv. părinte, pentru ce ați fost arestat? - întrebă profesorul pe preotul care era îmbrăcat numai în reverendă.

- Pentru ochii mei cei frumoși - zise nefiresc de vesel preotul. Așa mi-a spus jandarmul când l-am întrebat: pentru ce mă arestezi d-ta pe mine domnule șef? El mi-a răspuns exact așa cum vă spun eu acum!

- Pentru ochii dumitale cei frumoși!

Și pentru asta m-a ținut zece zile acolo în arestul lui, apoi m-a dus la Oradea și de atunci nu m-a mai întrebat nimeni nimic. Apoi adăugând râzând: Uitați-vă și dv. la mine și spuneți drept, am eu ochii chiar așa de frumoși să merite trei săptămâni de arest?

Toți se înveseliră, zgribulind și frecându-și mâinile. Suflam în palme ca să ne încălzim, dar toată căldura din noi se pierdea odată cu aburul care se ridica spre bec.

Singura fereastră a camerei noastre avea toate cele patru ochiuri sparte - iar prin ele bătea un vânt aspru și tăios dinspre luminile orașului care se uitau la noi depărtate și reci.

- Dar d-ta, pentru ce ai ajuns aici? - întrebă cineva pe învățătorul.

- Pentru... Feț Vasile din Oșand! - zise acesta.

- Cine-i ăla?

- Un coleg al meu mort de zece ani!

- Dar ce a făcut colegul d-tale mort?

- Nimic. Am să vă povestesc eu mai târziu, după ce mă voi mai încălzi. Acum mi-s încleștate fălcile de frig - răspunse el tremurând și clănțănind. Și povestea mea este cam tot așa ca a părintelui.

- Dar d-ta? - îl întrebară pe profesorul de ucenici.

- Eu, pentru „cele două posibilități”. Am spus și eu cuiva ceva, și m-a înțeles rău, apoi m-a turnat altcuiva. Am spus că din orice situație ai numai două posibilități: una bună, una rea. Dacă nimerești în cea bună e bine. Dacă ajungi în cea rea, e rău. Dar iarăși ai două posibilități. Să scapi curând sau să scapi târziu. Dacă scapi curând e bine, dacă scapi târziu e rău. Dar iarăși ai două posibilități: să ieși sănătos sau să ieși bolnav. Dacă ieși sănătos e bine, dacă ieși bolnav e rău, - dar iarăși ai două posibilități...

- Să te vindeci, sau să mori - râse preotul.

Toți râseră.

- Dacă te vindeci e bine - zisei eu, - dacă mori... ai numai ultimele două posibilități: să mergi în Împărăția lui Dumnezeu cu Hristos, dacă ai crezut cu adevărat în El și te-ai predat Lui, - ori să mergi în prăpastia întunericului veșnic cu diavolul, dacă n-ai crezut. Apoi acolo nu mai există decât această una posibilitate pe vecii vecilor.

Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară dintr-o dată:

- D-ta pentru ce ai fost arestat?

- Nu știu! Nimeni nu m-a întrebat nici pe mine nimic de trei săptămâni. Bănuiesc totuși că pentru că am făcut cu Oastea Domnului o serbare religioasă cu daruri pentru bolnavi la spital și pentru deținuți la penitenciarul din Beiuș, acum la Crăciunul trecut. S-a interpretat probabil ca o demonstrație.

- D-ta ești în Oastea Domnului?

- Da!

- Spune-ne pe larg cum a fost. Cunoaștem și noi Oastea Domnului.

- Am să vă spun, dar mai întâi să vedem cum ne așezăm!

Privirăm cu toții spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri departe, orașul. Prin ochiurile sparte venea un vânt de ne tăia ochii, ne depărtarăm repede.

- Ce punem în fereastră, să nu ne mai bată vântul chiar așa?

- Reverenda părintelui, glumi cam necuviincios dar familiar profesorul.

- Și apoi eu în ce mai tremur? - răspunse tot așa preotul.

- Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie!

- Nu-l pun că îngheț fără el!

- Atunci ce punem?

- Dau eu o cămașă, mai dă altul una, mai un prosop...

Am acoperit fereastra.

Ne-am uitat apoi în lături și pe jos. În toată camera nimic. Nici măcar o bancă sau un pat de fier, de lemn, de ce-o fi. Nimic pe care să te așezi. Pe jos fusese cândva pardosit cu cărămidă dar de cei aproape trei sute de ani de când împărăteasa Maria Tereza construise această închisoare - picioarele oamenilor și ale paturilor de fier tociseră cărămizile făcând în locul lor numai gropi. Când plecaseră ultimii deținuți din camera asta scoseseră tot, iar pe jos aruncaseră motorină pentru dezinfecție. Acum în gropile pardoselii erau numai ochiuri de motorină: unde să te așezi?

Într-un colț era un singur obiect: tineta, hârdăul pentru nevoile urgente.

Bine că este măcar acesta! Cât suferisem dincolo fără el. Ce am face aici, unde pare să fie și mai rău?

Profesorul bătu în ușă. O dată, de două ori, de trei ori... În ușă se deschise o vizetă mică. Iar prin ea văzurăm dincolo o șapcă și două mustăți încruntate.

- Ce vreți?

- Domnu’ șef, n-avem nimic aici. Nimic pe care să ne așezăm, nici bancă, nici pat, nimic. Iar pe jos e motorină... geamul spart, înghețăm de frig. Ce faceți cu noi?

- Așteptați! Și trânti vizeta.

În închisoare încă nu se deșteptase viața. Era încă prea de dimineață.

Simțeam că înghețăm, începând de la picioare. Ne mișcam fiecare încoace și încolo, suflam în palme, ne lipim unii de alții... Ieșea aburul din noi ca din niște oale golite...

Curând se auziră voci, mișcare, zgomote de pași și uși:

- Deșteptarea!

Apoi auzirăm zăvoarele noastre de fier trăgându-se și marea ușă scârțâind. În ușă apăru gardianul care ne făcu un semn:

- Mergeți toți în colțul cela, cu fața la perete!

În cameră intrară doi deținuți în haine vărgate, cu două legături de paie pe care le trântiră pe partea cealaltă, apoi ieșiră.

- Le împroșcați și stați pe ele!

După ce ieși gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe din paie pentru sine. Dar paie erau puține. Și după ce luară jumătate dintre noi, aproape nu mai rămăseseră nimic pentru ceilalți.

- Nu așa, zise careva dintre cei care rămăseseră fără paie. Să le așezăm uniform - și apoi stăm cu toții unul lângă celălalt, bine-rău, cum putem. Dacă e așa - e așa! Împărțim deopotrivă totul frățește, aci suntem frați, vrând-nevrând.

Abia ne așezarăm pe paie până când se deschise vizeta de jos:

- Masa! Nouă porții de turtoi. Așteptați, vine și cafeaua.

Împărțirăm bucățile de turtoi fiecăruia una. Nu mai văzusem așa ceva până atunci:

o bucată pătrată mică și grea de mălai, tăiată parcă dintr-o tavă, care a fost copt puțin. Mi se lipi de degete. Mă uitai la ceilalți: toți mușcau din mălaiul gol. Eram lihniți de foame și tremuram de frig. Nu știam atunci câți ani din viață voi dori să mă satur din această nespus de dorită bucată de mălai.

- Cafeaua!

Și pe vizetă începură să intre spre noi, una câte una, nouă gamele turtite pe la colțuri, ruginite și cu smalțul sărit pe fundul cărora aburea puțină apă neagră.

- E caldă! Ce bine! - zise cel care apucă prima gamelă.

După ce se trânti vizeta, mă retrăsei să mulțumesc Domnului, ținând în mâinile înghețate gamela aburind, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine - și ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniștite în gamela aburind...

Am stat alte două săptămâni și aici, până când într-o duminică de februarie am fost scoși și mutați de cealaltă parte a coridorului, din care se vedea în curtea și clădirea prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea și chiar cunoaște pe cei care treceau pe acolo.

- Să nu priviți pe geam! - ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceți semne sau să vorbiți cu cineva, că vă pun în lanțuri și vă bag la carceră!

- Bine, domnu’ șef, nu vă temeți! - îl asigurarăm noi, abia așteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut spre a-i da de știre că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se așezară în fața ușii ca și cum ar vorbi ceva între ei acolo spre a acoperi vizeta ca să nu ne vadă de pe sală, - iar ceilalți ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea, sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei care nu mai știa nimic de nici unii din noi, trecut de o lună. Poate vor veni astfel și la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiți de foame încât de-abia ne mai putem ține pe picioare. Dar chiar dacă dincolo ar fi cineva din ai noștri, nu știm cum i-am mai putea desluși cu ochii noștri slăbiți.

În aceste condiții am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârșitul pământesc al părintelui Iosif Trifa. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post... Dar în zilele de vineri și cele însemnate cu foc în viața mea, mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost... Așa am petrecut-o și pe aceasta, aici în această groapă întunecoasă, dar plină de prezența lui Hristos lângă mine.

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea, când într-o zi uitându-mă și eu printre gratii, dincolo la o fereastră din fața noastră văzui pe cineva care semăna cu fratele M., (Malița) care era atunci avocatul Prefecturii. - Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viața mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne înfruntând în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi cei închiși. Putea fi pedepsit foarte aspru... Auzii și întrebând:

- Ce faci? De ce ai nevoie?

- Mâncare, îmbrăcăminte!

- Voi încerca!

Și dispăru, fiindcă văzuse pe cineva dincoace.

- Slăvit să fie Domnul, - strigai eu. Domnul meu Se gândește la noi.

Suferisem cu răbdare atâtea săptămâni, dar acum parcă ajunsesem și eu la capătul puterilor... Și mâine e duminică.

Duminica era zi de pachete. De la fereastră vedeam cum intră pe poartă coșuri, pachete, sacoșe cu mâncare. Gardianul cu o fițuică în mână însoțit de deținutul care ducea coșul dispărea pe coridoare spre cei care aveau fericirea să le primească.

La toate bisericile din oraș se auzeau clopotele... În toate bisericile lumii era astăzi duminică și se înălțau acum rugăciuni „...pentru cei închiși și pentru mântuirea lor...” Iar în țară toți frații iubiți simt cum se roagă pentru mine, pentru noi.

Mă retrag în colțul celălalt și în timp ce toți ai mei stau grămadă privind printre gratii la coșurile care vin pline și se întorc goale la poartă, încerc să mă adâncesc în rugăciune și în meditație.

Mă trezesc dintr-o dată auzindu-mi numele strigat de pe coridor.

- Aici! - răspund, în locul meu, toți ceilalți, fugind de la gratii.

Ușa se deschise și gardianul se ivi ținând în mâini un coș mare de papură, plin de mâncare.

- Care-i aici Dorz? Tu?

- Da!

- Ia-ți repede mâncarea și dă-mi coșul gol să-l duc înapoi!

Încerc să aflu de la el cine este la poartă, mama, tata, vreun frate?

- E o femeie cu un grup! Sunt mai mulți! Nu știu cine-i! Hai, gata?

- Ce noroc mai ai frate Dorz, uite ție ți-a venit, primul! - ziseră tovarășii mei, grămădindu-se flămânzi în jurul meu și pipăind pâinea mare, cârnații, plăcinta, merele... toate grămadă în mijlocul nostru, răsturnate pe pătura mea.

- Acum, slăvit să fie Domnul! Rupeți și mâncați.

În câteva clipe nu mai rămase pe pătura mea decât niște fărâmituri... Ce fericire nebănuit de mare pe lumea asta, este să poți rupe o bucată dintr-o pâine mare după atâtea săptămâni de foamete, care păruseră ani...

În duminica aceasta le-au mai venit pachete încă la doi dintre noi. Și cu acestea s-a întâmplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Dar în noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

În dimineața următoare la ora mâncării, în loc de turtoiul și cafeaua pe care le așteptam, prin vizeta deschisă au intrat două pâini negre tăiate în patru bucăți fiecare și o porție tăiată singură. Apoi nouă porții mici de slănină:

- Pentru astăzi voi aveți hrană rece! - porunci gardianul de dincolo de vizetă. Vedeți să vă ajungă până mâine!

Ne uitarăm unii la alții mirați și nedumeriți.

- Ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodată așa!

- Să știți că ne mută în altă parte. Ne duce altundeva - zise unul.

- Unde? - întrebară vreo trei. Acum, aici parcă ne obișnuiserăm.

- Cine știe! Poate va fi mai bine unde mergem.

- Sau poate mai rău! - zise profesorul, încercând să se încurajeze, - dar oricum, avem iarăși două posibilități...

Începurăm să mâncăm din pâine, măsurând-o din ochi: să nu se sfârșească. Trebuie, gândea în sine fiecare, să las atâta pentru amiază, atâta pentru deseară... Dar cine să se poată opri când este atât de flămânzit cum eram noi toți atunci? Fiecare se uita la celălalt:

- Cum tu, o și mănânci toată?

- Ce s-o mai țin? Să fiu tot timpul cu gândul la ea? Și așa doar n-o să fiu prea sătul!

- Dar până mâine ce faci?

- Rabd, ce să fac! Poate se întâmplă cumva!...

- Se și întâmplă într-adevăr. Cam după vreun ceas gardianul scoase afară cu tot bagajul său pe preot. După vreme de un alt ceas pe cei doi țărani, la fel cu tot bagajul lor - și nu-i mai aduse înapoi.

- Să știți că lor le-a dat drumul.

- Atunci și nouă trebuie să ne dea!

Fiecare începurăm să ne pregătim, spre a fi gata. Nu știm la care ne vine rândul. Ascultam neliniștiți fiecare mișcare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o dată trântindu-se ușa la camera vecină cu noi de partea cealaltă a coridorului, unde între timp nu știu care dintre noi aflaseră că era închis un criminal care ucisese nu știu câți, peste zece copii minori.

Într-adevăr, la programul de seară și dimineață, trecând pe lângă ușa asta, văzusem pe ea lacăte grele. Pe nici o altă ușă nu erau decât zăvoarele împinse. Pe a lui erau lacăte. Se spunea că e condamnat la 25 de ani... Grozav! Mai bine nu s-ar fi născut.

După amiază, am auzit dintr-o dată trăgându-se zăvoarele și în ușă apărură doi gardieni:

- Gata! Afară toți! Cu tot bagajul!

- Jos, la poartă!

Cu unul din temniceri în față și cu celălalt în spate, ne-am înșirat pe coridor spre scări. Cei din față mergeau mai repede.

- Ține-aproape, strigă cel din spate împingându-l pe învățătorul care era mai slăbuț și mai înapoi.

- Grămadă! Și doi cu doi! Nu vorbește nimeni și nu vă uitați decât înainte! Repede, repede!

La poartă pe rând, ni se dau fiecăruia lucrurile oprite și ni se iau într-un registru, amprentele celor zece degete de la mâini. Un ofițer aștepta lângă masă, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni aducând o grămadă de lanțuri. Și se pregătea să ni le pună, așa cum era obișnuit cu deținuții de drept comun.

- Le punem la fiecare, sau la câte doi?

Ofițerul ne măsură din ochi pe toți, apoi hotărî:

- Le luăm cu noi, dar nu le punem deocamdată. Vedem noi mai târziu... Nu-i putem duce cu lanțurile prin oraș, pe jos până la gară, ăștia nu sunt deținuți de drept comun și n-au condamnare... Dar întorcându-se spre noi ne spuse amenințător:

- Fii atent aci! Mergem prin oraș. Nu care cumva vreunul din voi să facă vreo mișcare că uite: - și scoțând de sub haină țeava amenințătoare a unui mare pistol, continuă: - asta vă așteaptă! Nu vă pun lanțurile deocamdată, dar îndată ce voi vedea că va fi nevoie, le vedeți? Sunt aci!

- N-aveți nici o frică domnu’ locotenent major, îl asigurarăm noi toți, convinși că nici unul din noi n-ar încerca. De ce să fugim? Ce rău am făcut?

- Acum, doi cu doi, vă luați de mâini și-i dați drumul după tovarășul gardian.

Am ieșit pe poartă astfel încolonați, într-o mână cu bagajul iar cu cealaltă ținându-ne unul de altul. Mergeam prin mijlocul străzii spre Gara de Est. În față era unul din paznici, în spate altul, cu lanțurile noastre, iar pe lângă noi când la dreapta când la stânga noastră se ținea ofițerul însoțitor.

Mașinile și căruțele ne ocoleau pe margini. Trecătorii se opreau uitându-se după noi și vorbeau speriați între ei. Unii ducându-și batistele la ochi, alții apropiindu-se să ne vadă mai bine. Dar gestul amenințător al însoțitorului nostru îl alunga aspru:

- Ce vrei? Ia vezi! Dă-i drumul!...

Am ajuns la gară... Am oprit departe într-un noroi, ca să nu fim aproape de marginea pe care umblau oamenii... Bătea un vânt tăios... era februarie. Eram flămânzi și înghețați de tot.

Într-un târziu a venit trenul. Ne apropiară și pe noi țipând la porunci. Începură să coboare și să urce oameni. Toți trei paznicii noștri intrară atunci într-un fel de spaimă alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul - sau să vorbim cu cineva.

- Mai bine le puneam bandiților lanțurile - se căia ofițerul.

Am tresărit când mă auzii numit bandit.

- Țineți-vă de mâini! Sus! Nu cumva să miște vreunul!

- Nu vă temeți domnilor, nu fuge nimeni! - îi asigură careva dintre noi.

Am fost înghesuiți într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc la picioarele noastre, fură trântite lanțurile noastre nefolosite și nefolositoare.

Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscute ale tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida am luat-o la stânga, până când am auzit:

- Urmează Gherla!

Atunci paznicii noștri au intrat iarăși în alarmă.

- Fii atent! Coborâm!... Nu care cumva vreunul...

- Nu vă temeți domnilor! - îi asigurăm iarăși noi liniștiți.

- Doi câte doi! Vă țineți de mână. Dați-i drumul!

Și iarăși am luat-o pe jos ținându-ne pașii prin mijlocul drumului într-o mână cu bagajul și în cealaltă ținând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase - acum era noapte - într-adevăr ca niște primejdioși răufăcători.

Am ajuns la poarta fiorosului penitenciar Gherla, despre care auzisem și citisem încă demult. Știam că era după Aiud, una dintre cele mai vechi și renumite închisori cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut, sau au rămas pe veci aici, mulți dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni, despre care auzisem.

Pe aici trecuseră marii patrioți români din vremile asupririi austro-ungare...

Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea popoarelor, închiși de monarhia necruțătoare. Aici pieriseră mulți din renumiții bandiți și haiduci împinși la acte disperate de vitregiile vremilor și ale stăpânirilor nedrepte...

Acum iată-mă și pe mine aici, pentru Numele Scump al Domnului și Mântuitorului meu Isus Hristos. Cine știe câți din cei ce trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna, - vor mai fi suferit numai pentru Isus? Aici au venit atât de mulți, aduși de ură, alții de lăcomie, alții de răzbunare, alții de cruzime... Dar câți vor fi fost oare aduși numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?

Slavă Ție dragoste a lui Hristos! De acum ai și Tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis și în locul acesta!

Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut, apoi suntem trecuți de către un paznic nou prin două clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea căreia ne oprirăm.

- Dați-i drumul sus la etaj, la camera 43!

La numărul 43 era atunci o cameră mare cu o fereastră înaltă, prevăzută cu niște gratii groase ca mâna, fără obloane și prin care se vedea până departe, peste case, peste câmpuri, până pe dealurile îndepărtate spre miazăzi.

Și ușa se închise iarăși cu zăvorul în urma noastră.

În mijlocul camerei era o masă de lemn și patru scaune fără spate. Pe margini două rânduri de paturi joase de fier, cu drugi prin mijloc și fără nimic pe ele. Nici o saltea, nici măcar o rogojină. Nimic.

Căutarăm cu grabă spre colțuri: tineta, hârdăul de nevoi grabnice era acolo. Bine că era. Lipsa acestuia era una din cele mai mari chinuri. Tot timpul la securitate te îngrozeai să bați de fiecare dată în ușă, dar n-aveai altceva ce să faci, când nu mai puteai răbda.

La penitenciare nu era măcar această nenorocire: În orice cameră intrai, era tineta acolo.

Am stat și aici cum am putut, până dimineața la deschidere când a venit numărul.

„Numărul” se chema formalitatea pe care o făceau cele două schimburi de pază pe închisoare, când schimbul care ieșea preda schimbului care intra efectivul și starea închisorii. Atunci cei doi șefi de secție deschideau fiecare ușă și își scriau fiecare separat numărul celor închiși în fiecare cameră. La urmă făceau totalul pe coridor și își confruntau cifrele. Dacă socoteala le ieșea la fel, era bine. Dacă nu, - mai repetau o dată nervoși și supărați, sau de două ori, sau de câte ori era nevoie, tot mai supărați pe noi, până când aflau unde este greșeala. - Câte izbituri am luat mai târziu la aceste „numere” nefericite. Trebuia să stăm tot timpul drepți și încolonați, pe orice vreme, până ce se termina totul.

După acest „număr”, ușa camerei noastre rămase deschisă...

- O, aici e rai pe lângă Oradea, - zise profesorul. Hai să ieșim pe-afară dacă ne-au lăsat deschiși. Să vedem ce-i pe aici!

Am ieșit, în același timp cu alții mulți de prin alte camere, care veniseră aici înaintea noastră.

Lagărul era o clădire lungă, cu două etaje, cu camere de jur împrejur iar în fața camerelor câte un coridor. Spre miazăzi erau camere mai mari, spre miazănoapte erau camere mai mici. Între ele, în mijloc, nu era atunci plasă de sârmă.

De la cei veniți mai înainte am aflat că aici în clădirea asta nouă care a fost înainte școală de corecție pentru minori, suntem acum în Lagăr... Că dincolo este clădirea veche a închisorii și acolo sunt deținuții cei de drept comun. Hoții, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii și de frânghii, care sunt acolo în partea cealaltă. La parterul clădirii în care eram noi, în colțul din stânga, este amenajată o biserică greco-catolică, în colțul din dreapta una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri.

La cele trei biserici sunt numiți preoți din oraș, care vin aici și fac slujbe în fiecare duminică, - dar pot sluji și preoți dintre cei închiși în lagăr. Bisericile sunt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, așa că oricine din cei închiși ar dori, poate să-și petreacă oricât timp vrea, în oricare din cele trei biserici - să se roage și să citească.

- O, slăvit să fii Tu Isuse Domnul și Mântuitorul meu! - am strigat eu și m-am repezit îndată jos, ca să văd.

Într-adevăr era așa!

M-am așezat într-un colț al bisericii, și înaintea Dulcelui meu Mântuitor am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Și cu cele mai fierbinți lacrimi de mulțumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.

O, în ce neuitată îmbrățișare dorită și dulce, am trăit atunci, cu Domnul meu, în colțul acela de biserică exilată, de cuptor sfânt!

Am aflat apoi alte bucurii: prima că în lagăr se pot trimite și se pot primi scrisori și bani. Oficial se pot trimite și primi două scrisori pe lună... Dar neoficial, printr-o „poștă” secretă, se pot trimite câte scrisori vrei. Costă doar 2 lei o carte poștală și 5 lei un plic.

- O, slăvit să fie Domnul! - am strigat eu cu gândul la frații de care nu mai știam nimic de atâta timp.

- Pe urmă se pot primi câte două pachete cu alimente pe lună prin poștă, sau personal prin poartă în 1 și 15 ale fiecărei luni. Prin poștă îți dă tot cât ți se trimite iar prin poartă tot cât ți se aduce.

- O, slăvit, slăvit să fie Domnul și pentru vestea asta. Nu numai noi suferisem atât de cumplit de foame, mai erau aici atât de mulți aduși de ani, care nu aveau pe nimeni afară - și erau ca niște schelete înfometate.

- Pe urmă poți citi și scrie cât vrei! Poți să ceri de acasă cărți și caiete.

- Și Biblia? - am întrebat eu nerăbdător.

- Desigur, orice carte vrei!

- Slăvit să fii Tu Doamne! - am strigat și mai fericit. Biblia va fi primul lucru după care am să scriu imediat. Cât de minunate erau toate aceste vești pentru mine în condițiile acelea!

Am și scris chiar atunci.

În aceeași zi am fost chemați de către șeful de secție să ne amenajăm paturile pentru dormit.

Ne-am suit, câte doi, la etajul doi a cărui intrare era barată atunci cu două scânduri scoase din foc. Din încăperile de acolo am cules de pe jos din praf și resturi arse, niște câlți de cânepă rămași de la atelierul de frânghii, pentru ca să ni-i așternem peste fierul de la paturi, ca să putem dormi pe ei, în loc de saltele și rogojini. La etajul acesta se vedea că fusese foc, fiindcă totul era tăciunit și mirosea a ars.

- A căzut o bombă în timpul războiului - ne explică cineva. Dar n-a ars decât podul și ceva de la etajul doi.

Cu câlții câți i-am putut lua la repezeală în braț, ne-am coborât și așternându-i peste drugii de fier ai patului, ne-am pregătit de ședere aici, până când va voi Dumnezeu.

După 2-3 zile de la primele scrisori trimise afară au și început să-mi sosească o mulțime de scrisori. De acasă am primit îndată câteva sute de lei, așa că aveam pentru oricâtă poștă.

Cel care ducea și aducea corespondența oficială, avea totdeauna mult mai multe scrisori prin sân decât în traistă. Cu nerăbdare îl așteptam noi grămadă, într-un colț de coridor unde venea pe furiș să ne aducă bucuriile mult așteptate!

După scrisori au început să-mi vină pachete cu alimente, de pe la frații care îmi aflaseră adresa. În prima zi vreo trei. În a doua vreo cinci. Apoi zilnic câte trei-cinci și chiar mai multe. Scumpii frați aflaseră unde mă găsesc și neștiind unii de alții, fiecare se grăbea cu dovada dragostei și a dărniciei sale, fără să știe că eu n-aveam voie să primesc decât de două ori pe lună. Pachetele nu mai puteau fi aduse în sân, ca scrisorile. Ele mergeau la administrație.

Îndată m-am pomenit luat și dus la director:

- Cine ești d-ta domnule și de unde primești atâtea pachete?

I-am explicat cum stăteau lucrurile... Am fost redactor la revista Oastei Domnului...

Am avut mii de abonați în țară și peste hotare. Acum cei cărora eu le-am dat hrană sufletească ani de zile, au aflat de starea mea și îmi trimit și ei recunoscători hrana de care știu că am eu acum nevoie aici...

- Ce facem domnule? D-ta ai primit până acum cinci pachete în loc de două! Nu mai ai drept la altele... Iar aici mai avem nu știu câte trimise pe adresa d-tale. Le trimitem înapoi!

- Nu, domnule director, - mă rugai eu. Vă rog mult nu le returnați odată ce au ajuns aici. Până vor ajunge înapoi nu vor mai fi bune de nimic, alimentele se vor strica și zdrobi pe drum.

- Dar ce să fac cu ele?

- Aici în închisoare mai sunt atât de mulți oameni care n-au afară pe nimeni și n-au primit nici un pachet de cine știe când. Administrația știe care sunt aceștia. Vă rog aprobați să le fie date acestora toate pachetele sosite și care poate vor mai sosi încă pe adresa mea.

- Dar d-ta nu-i poți înștiința pe cei ce-ți trimit ca să nu-ți mai trimită?

- Cum să-i înștiințez? Sunt mii, - iar eu nu știu care din ei au de gând să-mi trimită. Primiți-le vă rog și dați-le cui vreți dv. La deținuții politici, la cei de la drept comun, la bucătăria penitenciarului, - cui vreți, numai să nu le înapoiați.

- Domnule, așa ceva n-am mai avut. Bine!

La o săptămână după noi mai sosiră un nou transport de la Oradea. Fură și aceștia împărțiți prin camere. Câțiva și în camera noastră.

De îndată ce sosiră, ai noștri îi și întrebară să vadă cum au fost scoși ei din celula de la Siguranță, când au fost duși la penitenciar.

Cel întrebat era un învățător. Toți se adunaseră în jurul lui. Nici unul nu uitaseră fiorii de groază din noaptea aceea.

- Pe mine, după ce m-au scos din celulă tot așa cu pistoale, din loc în loc, m-au trecut printr-o cameră largă în care pe amândouă părțile erau nu știu ce oameni căci nu le-am putut vedea fața, fiindcă nu era luminată decât de o rază slabă care venea pe un geam de sus dintr-o altă cameră din fața ei. Cel care mă împingea din spate cu ceva tare, mă înjura și mă amenința. Deodată în față mi se deschise o ușă. Și o lumină puternică de la un reflector îndreptată spre mine îmi tăie vederea...

- Uită-te în față, îmi porunci un glas aspru dinapoia reflectorului.

- Cum te cheamă banditule?

I-am spus numele meu!

- Ce ai făcut contra poporului?

- Eu, nimic! Sunt învățător. L-am învățat carte.

- Minți banditule! Uită-te spre dreapta...

Am întors capul. N-am văzut nimic.

- Uită-te spre stânga!

După aceea, a zis celui din spatele meu:

- Ia-l și du-l!

La întoarcere am trecut din nou prin acea cameră cu umbre. Nu știu ce rost a avut asta. Și cu ceilalți s-a petrecut la fel.

Am fost scos apoi în curte cu fața la un perete. Am așteptat până ce au venit și ceilalți, pe urmă ne-au băgat în dubă și ne-au dus nu știu pe unde și nu știu cât, până ce am ajuns spre dimineață la penitenciar. Unii dintre noi bănuiau că ne vor duce spre frontieră să se scape de noi. Dar Bunul Dumnezeu a lucrat să fie altfel.

La primul întâi al lunii, când cei închiși aveau dreptul la pachete aduse prin poartă, nu știu câți frați și surori venind la mine s-au întâlnit acolo la poarta închisorii. Veniseră aduși de dragostea lor frumoasă și mare. Se potrivise că era și o zi de duminică.

- Domnule, îmi zise gardianul care aducea pachetele, pentru d-ta așteaptă vreo zece la poartă. Ceva nemaipomenit. Ce faci cu atâta mâncare? Sunt de pe la Arad, Alba Iulia, Dej, Cluj - nici nu mai știu câți! Ai mai primit pachete și cu poșta!

- Domnule gardian, - i-am zis eu - domnul director a aprobat să se primească tot. Dați cui vreți, numai nu respingeți nimic. Uite ce mulți sunt aci cei care așteaptă și n-au primit nimic. Ei nu au pe nimeni. Vă rog dați-le lor!...

Se adunaseră acolo ca la Betezda, sărmanele schelete care așteptau pe gardian ca pe îngerul care venea să le tulbure apa vindecătoare.

O, cât de fericit am fost tot timpul acela! Și cum m-am rugat lui Dumnezeu pentru frații și surorile mele care se jertfiseră. Pentru omenosul director și pentru binevoitorii gardieni, care se dovediseră atât de înțelegători față de starea acelor oameni de două ori nenorociți. Ce minunat prilej mi-a dat Domnul Isus prin această dragoste a acelor frați ai mei de afară, ca să le vorbesc despre viața și izbăvirea veșnică - acestor frați ai mei dinăuntru!

O, cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu oamenii care sunt ajunși în suferință. De hatârul acestei „ascultări” a lor, ei speră ca Dumnezeu să-i scape de acolo cât mai repede. Și să le mai facă și o mulțime de alte daruri, de care ei au nevoie neapărat și numaidecât acolo!

În stări de acestea, diavolul îi șoptește omului: - spune da, până ce primești mâncarea, până ți se împlinește dorința, până ce scapi de necazul acesta... Pe urmă, - nu mai ai nevoie de Dumnezeu, - îți vezi de treaba ta!

Și mulți au făcut acest „târg” cu Dumnezeu! Câți am văzut pe front, promițând în momentele de groază și zicând: dacă Dumnezeu mă scapă de aici, toată viața mea am să-I slujesc Lui, așa cum zici d-ta. Iată, pun legământ aci. Roagă-te cu mine.

- Câți mi-au zis așa sub bombardamentele îngrozitoare când gloanțele și schijele cădeau ca grindina în jurul nostru, când nu ne mai putea scăpa cu viață decât o minune a lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu a făcut minunea!... Dar după aceea, - o, după aceea! - pe mulți i-am văzut păcătuind nepăsători ca și cum niciodată n-ar fi fost ei cei ce făcuseră un legământ cutremurător cu Dumnezeu. Când le-am adus unora aminte apoi, mi-au răspuns zâmbind și depărtându-se nepăsători:

- Ah, câte nu zice omul la necaz, ca să scape!

- Da, dar nu te gândești la necazul cel și mai mare care va veni sigur odată cu moartea sau poate și înaintea ei? Cum vei scăpa atunci dacă tu acum Îl înșeli pe Dumnezeu? Cine o să te scape atunci dacă tu Îl disprețuiești acum pe Singurul tău Mântuitor?

- Eh, până atunci vom mai vedea!

Mai târziu, întocmai așa s-a întâmplat cu mulți din cei care odată fiindcă fuseseră flămânzi - Îl căutau atunci pe Domnul Isus și se prefăceau că vreau să-L urmeze. Mulți au promis atunci o dragoste până la moarte față de Domnul...

Dar îndată ce au scăpat de foame și de gratii, - n-am mai auzit nimic despre ei și de la ei, nimic bun.

Iată biata inimă omenească! Ferice însă de acei care se aleg și care Îl caută pe Domnul Isus nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea veșnică.

Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete și creioane.

În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo și singur pentru meditația și rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulți dintre psalmi am lucrat acolo în biserica din colțul din dreapta a clădirii lagărului, în lunile martie și aprilie ale anului 1948.

Caietele cu lucrări se înmulțeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri și stări negrăit de fericite, chiar și când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieșire se face o percheziție necruțătoare și nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aș fi pierdut. Lucrasem atât de mult și cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunați.

Dar fericita legătură cu „poșta” de sub haina gardianului, nu ținu mult. S-a auzit despre ea la Siguranța din oraș, care supraveghea penitenciarul. Și dintr-o dată poștașul nostru binefăcător, a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.

Am mulțumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când am fost în starea cea mai grea.

Se apropia Săptămâna Patimilor și veneau Paștile. Printre zăbrelele groase ca mâna de la ferestre, vedeam afară, dincolo peste Someș și dincoace cum începeau să iese plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni și în lagăr odată cu prima listă de eliberați care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

- Lista de eliberare! Lista de eliberare!...

Jos în holul larg apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toți funcționarii - și directorul - erau îmbrăcați civil. Uniforme nu aveau decât gardienii și șefii de secție). Acest funcționar avea în mână o listă. Lângă el, șeful de secție striga:

- Toată lumea pe coridoare în fața camerei. Care îți auzi numele îți iei imediat tot bagajul și-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!

Funcționarul începu să citească numele scrise... Erau multe nume pe care le cunoșteam. De atâtea săptămâni eram aci. Începusem să ne cunoaștem între noi și cu unii să ne și împrietenim.

O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-și mai puteau auzi numele de chiotele celor care și-l auziseră. Uși trântite, alergare pe scări sus și jos, chemări de prieteni care se despărțeau... Strigăte de: Liniște!

Cei care erau de mai multă vreme aici și care aveau o situație mai gravă, năvăleau acum în jurul fericiților care plecau ca să le ceară haine, mâncare, încălțăminte.

Câțiva de la dreptul comun care lucrau în fabrică, profitând de gălăgie - își călcară consemnul și veniră și ei să ceară... Erau ca niște schelete palide și pământii. Fură alungați îndată de ciomagul șefului de secție. Ți se rupea inima văzând vânzoleala aceasta de oameni împărțiți în două cete: cei puțini care erau scriși în lista fericiților care se încolonau jos, apoi conduși spre libertatea de dincolo de Poartă. - Și ceilalți, care rămâneau în urmă, sub zăvoare și gratii, în timp ce fuseseră și ei atât de aproape de mântuire!

Curând cei strigați, plecară. Erau cam vreo 40 de fericiți.

- Cei care nu v-ați auzit numele, nu vă descurajați! - zise cineva. - Am auzit de la cancelarie că sigur mai sunt și alte liste pentru zilele următoare. Până la sfârșitul anului trebuie să plecăm cu toții. Se desființează lagărul.

- Până la sfârșitul anului!... - mormăiră descurajați câțiva din cei din jur.

- Ei, zise el, tot e mai bine și mai târziu decât niciodată!

Am văzut atunci prieteni despărțindu-se atât de greu. Stătuseră timp îndelungat unul lângă altul, iar acum unul pleacă liber, iar celălalt rămâne mai departe închis. Cât de mult ar fi dorit fiecare atunci să-și fi auzit și el numele pe lista de eliberare...

Privind bucuria celor eliberați și durerea celor rămași, m-am gândit la marea alegere din Ziua Judecății. Când Împăratul Hristos va împărți lumea în cele două mari părți: de-a dreapta și de-a stânga Sa. Poate că tot o astfel de listă va fi citită și atunci, din Cartea cea Mare și Albă a Vieții, după cum scrie în Apocalipsa... Și cei care își vor auzi numele vor ieși dintre ceilalți pe totdeauna trecând de-a dreapta Împăratului Hristos, iar ceilalți vor fi alungați în întunericul și scrâșnirea dinților.

Atunci nu vor fi împărțiți în bogați și săraci. Nici în învățați și proști. Nici în tineri și bătrâni. Nici în negri și albi - ci numai în mântuiți sau pierduți. În cei ce L-au primit sau L-au respins pe Isus. O, ce mare alegere va fi atunci! Între care te vei duce tu, suflete al meu?

Eu nu mi-am auzit numele nici în lista celor 40 de eliberați. Și nici în cea a altor 40 care urmă după două zile, cu exact aceleași bucurii și dureri ale despărțirii dintre cei ce plecau și cei rămași.

Dar toate acestea mi-au dat prilej potrivit să le vorbesc celor din jurul meu despre lucrurile mântuirii sufletești, îndemnându-i să se hotărască pentru Hristos, spre a fi trecuți și ei pe adevărata Listă de Eliberare a celor iertați și răscumpărați de El. Căci dacă o eliberare trecătoare ca asta este un prilej de atâta bucurie... ce va fi eliberarea veșnică? Și dacă rămânerea într-o închisoare vremelnică este o nefericire și o durere atât de mare, - cât de mare va fi oare rămânerea într-o închisoare veșnică? Atunci cum să nu ne folosim de unicul prilej pe care îl avem astăzi, spre a veni la Domnul Isus, pentru ca să putem fi mântuiți?

În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.

Acolo din nou, apăru lista. Din nou porunca:

- Toți afară! Care îți auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!...

Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat și numele meu.

Mi-am căutat îndată din ochi prietenii mei care în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul și cu care devenisem atât de legat sufletește. Le-am împărțit tot ce aveam și am ieșit despărțindu-mă de ei cu lacrimi și cu durere. Suferința îndurată împreună, te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământești. Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău acum de cei dinăuntru... O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei.

Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!

M-am încolonat în rândul soților mei, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo, celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde, de Hristos.

Șeful de secție ne strigă:

- Luați pe două rânduri să facem numărul.

Ne-a numărat. Eram mai mult cu unul. În listă erau 40 de nume, în rânduri 41 de oameni.

- Nu se poate! Care ești ăla care nu ți-ai auzit numele scris și ai venit aici?

- Toți ni l-am auzit!

- Nu se poate! Ia mai citește încă o dată!

Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără ca numele lui să fie scris în „cartea eliberării”. Și tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări și batjocuri înapoi.

Mi-am adus aminte de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunții fără să aibă haina de nuntă.

Și m-am mai gândit la mulți din cei care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea nașterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în Lista venită de la Conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberați. Și aceștia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului și se dau drept îndrumători ai altora. Dar sunt niște călăuze oarbe și viclene.

Dar va veni în curând marea verificare. Și toți acești intruși și uzurpatori, vor fi dați pe față înaintea tuturor, apoi vor fi aruncați așa cum se cuvine, acolo unde merită.

Am fost duși înaintea șefului Siguranței și a directorului închisorii, care ne-au ținut niște cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toți cei eliberați.

Eu nu mă gândeam tot timpul la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.

Percheziția se făcu sub ochii șefilor. Când ajunseră la caietele mele, directorul îmi zise:

- Ce sunt astea?

- Niște scrieri bisericești, domnule director!

- A, tu ești Dorz?

- Da! Și vă rog să mi le lăsați, fiindcă nu conțin absolut nimic decât lucruri religioase.

- Dar d-ta nu știi că nu-i voie să scoți nimic de aici?

- Ba da, dar acestea dacă n-au fost oprite să intre cred că n-ar trebui oprite nici să iese. Vă aduceți aminte că dv. mi-ați permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitați-vă! Vă rog mult să mi le lăsați!

- Ei, hai!

Și apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:

- Lasă-i-le! Pe el îl știu!

Eram gata să strig cât mă ținea gura: Slăvit să fii Tu Doamne Isuse care m-ai ajutat! M-am reținut, - dar ochii mi se umplură de lacrimi.

În Sâmbăta Mare eram acasă!

În Dimineața Învierii eram la biserica din sătuțul nostru cântând din toate puterile mele: „Hristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Într-adevăr, în ce morminte fusesem - și ce viață îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos!

Întors acasă, am încercat să iau legătura cu frații spre a vedea care este starea Lucrării Domnului... Prima dată am căutat să-l întâlnesc pe fr. Tit, care mi-a spus cum îndată după arestarea mea, foaia Isus Biruitorul a fost oprită, iar mai târziu tipografia sigilată - și nu s-a mai putut tipări nimic.

În țară, preoții îndrumați de episcopii, urmăreau pretutindeni pe frați „demascându-i” prin biserici în fața poporului ca dușmani ai credinței. Peste tot eram numiți numai „trifiști”, dezbinători și sectari. Adunările frățești erau denunțate autorităților, iar frații lucrători erau pârâți ca niște răufăcători.

În arhiva unui protopopiat am văzut atunci mai multe ordine scrise date personal împotriva mea. Desprind pe scurt următoarele două:

„Episcopia Ortodoxă Română Oradea

Secția Administrativă Bisericească

Nr. 4075/1947

din 30 oct. 1947

Oficiul protopopesc din...

Pentru intensificarea și supravegherea vieții religioase... în eparhie vă pun din nou în vedere următoarele:

...Atragem atenția cucernicilor preoți... să vegheze ca Oastea Domnului să nu fie copleșită de duhul de separatism... propagat de foaia Isus Biruitorul redactată de Tit Trifa și Traian Dorz. Pentru a evita rătăcirile, preotul nu va da voie să propovăduiască decât cei bine cunoscuți și verificați...”

Iar peste câteva zile alta, cu următorul conținut:

„Episcopia Ort. Rom. Oradea

Nr. 4103/1947

Oradea, 17 noi. 1947

Prea cucernice părinte

Oastea Domnului, organizație religioasă creată de Biserică cu scopul de a servi interesele Bisericii... odată cu caterisirea lui Iosif Trifa s-a divizat în două.

O parte a rămas subordonată și în ascultare de Biserică și alta cu tendință separatistă, egoistă, activând fără controlul Bisericii, așa numita fracțiune trifistă.

În Bihor reprezentantul autorizat al fracțiunii trifiste este Traian Dorz, care ca o contrabalansare a acțiunii susținută de Biserică prin organul oficial al Oastei Domnului Lumina Satelor, editează la Sibiu ziarul săptămânal Isus Biruitorul.

Prea cucernicia ta vei da instrucțiuni preoților, în virtutea celor de mai sus și le vei atrage atenția acolo unde există Oastea Domnului să se ferească de primejdiile trifiste care tind în mod fatal să ducă la o frântură și o deparțiune în sânul Bisericii noastre.

Oriunde își va face apariția Traian Dorz să fie demascat iar cărțile trifiste, calendarele, ziarele și alte periodice ale lor, să fie urmărite și distruse.

Suntem hotărâți a desființa oficial Oastea Domnului, acolo unde ea nu stă sub ascultarea Bisericii...”

Episcop

Consilier referent...

Iar pe verso acestor ordine, fuseseră puși de către protopop să semneze de luare la cunoștință și întocmai conformare, toți preoții din protopopiatul respectiv...

În astfel de condiții, cu astfel de ordine date în toată țara de către conducerea Bisericii, nu este de mirare că abaterile au început a se înmulți - și sufletele mai slabe să se clatine.

Iată câteva știri pe care le-am aflat din unele părți ale țării:

Din Bacău și nordul Moldovei frații scriau: Prin biserici preoții ne prigonesc și ne alungă numindu-ne „trifiști”. Orice am face noi, este interpretat rău. Chiar și darurile și ofrandele noastre făcute Bisericii și Domnului cu gând curat și cu evlavie, - ne sunt respinse sau privite cu bănuială și dispreț.

În urma acestor stări de lucruri adunările slăbesc duhovnicește, multe suflete cad înapoi în lume sau se retrag din Lucrare, iar altele nemaiputând răbda prigonirile, cad în mrejele sectare și trec la secte.

Astfel în Bacău, au căzut frații altădată buni cum erau: Manea, Barabaș, Zota și alții.

S-au retras frați cum erau: Lăieșelu, Stoleru, Apostol... Câțiva au căzut sub influențe sectare - și încep a face adunări separate.

Dar slăvit să fie Domnul că cei mai mulți frați au rămas și rămân statornici prin orice ar fi să trecem. Printre aceștia sunt: Leon Andronic și familia sa, fr. Macri D., Pintilie V., surorile Marian, Crețu, Macri, Săilă, Dospinescu, Zaharia...

Prin satele din jur, situația era cam aceeași...

În Bucovina, frații scriau că Lucrarea Domnului era atunci în plin avânt. Conducerea bisericească de acolo nu luase măsurile aspre pe care se grăbiseră să le ia ceilalți din alte părți ale țării. Adunările frățești se făceau duminica după masă încă prin multe biserici, iar frați ostenitori cum era Ioan Moroz din Volovăț, Cerlinca V. din Sântilie, V. Axinuță de la Dersca, Silvestru Barbu de la Bosanci, Covașa de la Rădăuți, Nistor Arcadie - și alții - erau mereu în misiune prin toate părțile Bucovinei.

Astfel că s-au întors la Domnul multe suflete noi și s-au format noi adunări frățești unde nu fuseseră înainte, cum erau cele de la Bălcăuți, Negostina, Siret, Verpolea, Scheia, Brodina... Frații aceștia și alții, plecau în misiuni și câte două săptămâni de acasă până în depărtări. Astfel prin ostenelile lor Duhul Sfânt răspândea Evanghelia și înviora pe frați până în munți departe, spre Horodnic, Vicov, Straja, Falcău...

În primăvara anului 1948 au fost cercetați și de către frați de prin județul Neamț. În urma marilor bucurii au venit și prigoniri. Astfel N. Asandei și Gh. Ploscaru de la Podoleni, au fost arestați acolo și reținuți câteva săptămâni, unde după ce au fost bătuți și înfometați - li s-a dat drumul.

Totuși unii preoți rămăseseră sub însuflețirea frumoasă dintâi și cu toate măsurile oficiale, erau mereu în fruntea fraților, îndrumându-i și încurajându-i. Astfel preotul din Volovăț, păr. Popescu, împreună cu fr. Moroz și cu Arcadie, au organizat pe frații și surorile din loc și jur, pregătind de Paști o vizită cu daruri trupești și sufletești și cu un frumos program religios la Penitenciarul din Rădăuți.

S-a făcut acolo atunci o lucrare neuitată printre toți deținuții și personalul închisorii. Pe urmă se făcea regulat cercetarea și ajutorarea bolnavilor din spitale, de pe la case, de la azil... Apoi ieșiri misionare prin toate satele din jur încât se uimea lumea și toți oamenii îi vorbeau de bine pe frați și pe astfel de preoți. Astfel au fost treziți din păcate și întorși la Dumnezeu mulți în anul acesta pe acolo. O mare sete și foame duhovnicească se aprinsese în toate sufletele fraților...

„...Ni se par nesfârșit de lungi zilele - scria un frate - până vine ziua sau seara de adunare. Nu avem un program stabilit mai dinainte cine să vorbească și ce să vorbească. Se ridică și vorbește cine este îndemnat de Duhul Domnului și vorbește ce i se dă în clipa aceea.

Dar toate aceste adunări sunt pline de putere, de foc și de lacrimi, în așa fel că n-am mai dori să ne despărțim. Vorbesc și câte 7-10 frați la o adunare. Se cântă cântările după dorință.

Din toate vorbirile este mărturisit Domnul Isus, dragostea Lui, puterea Lui de a mântui pe oricine, oricât de păcătos ar fi, dacă se întoarce cu adevărat, se predă Lui, se naște din nou

- și trăiește apoi în neprihănire. Nu avem nici o problemă care să tulbure pe frați. Nu se pune problema Sf. Împărtășanii: noi toți frații din fiecare adunare mergem împreună la mărturisire și la Împărtășanie în aceeași zi. În toată Bucovina frații se împărtășesc așa la sf. Biserică, fără a cerceta cum trăiește preotul sau alții. Fiecare să ne cercetăm pe sine însăși. Nici problema Crucii sau a icoanelor nu se pun la noi. Se pune preț numai pe ascultarea și sfințirea vieții noastre, spre a fi pilda tuturor atât în Biserică cât și în lume... De aceea Cuvântul este plin de putere și adunările tot mai neîncăpătoare”.

De prin părțile Hunedoarei, frații scriau de asemenea despre mari biruințe și bucurii duhovnicești. Cuvântul Domnului pătrunsese puternic până în cele mai îndepărtate colțuri, până prin Munții Abrudului, sau ai Petroșanilor.

Astfel prin satele minerilor din jurul Abrudului lucrau harnici mulți frați misionari mai bătrâni cum erau Crișan Mihăilă din Corna, Bolunduț Alexandru din Buciumi, un altul Dogaru Traian - la care s-a mai adăugat de curând un tânăr înflăcărat Cornel Rusu, născut într-o familie baptistă din Petroșani, dar întors prin Oastea Domnului în sânul Bisericii noastre și botezat de păr. Fanu din Petrila - un preot de mare valoare duhovnicească, un adevărat părinte duhovnicesc, care în tot timpul vieții lui a lucrat plin de dragoste și credincioșie în fruntea fraților, fiind pildă în toate privințele de adevărat preot.

În afară de acești frați mai în vârstă și de alții mulți de prin toate părțile acelea, se ridicau noi frați și surori printre care mulți tineri. Astfel era Dandea Maria din Corna, o tânără foarte înflăcărată de la început pentru Domnul, care prin multe lipsuri și prigoniri din partea familiei ei, a luptat și a răbdat, dar a rămas hotărâtă și biruitoare.

În luna decembrie 1947 se căsătorise cu Rusu Cornel, cu care erau apoi foarte harnici și neobosiți lucrători pentru Domnul.

Mai erau acolo și mulți alții prin Roșia Montană, Abrud, Câmpeni, Baia de Arieș, Mogoș, Bârlea, Tomești...

În toate aceste drumuri minunate frații și surorile mergeau pe jos, prin munți, iarna și vara, cale de zile și nopți, unii la alții. Mulți au pătimit mari suferințe pentru Domnul. Unii ca fr. Bolunduț Sabin, întârziind pe la frați a fost surprins de viscol și a fost aflat mort în zăpadă. Printre tinerii ostenitori mai erau: Botar Ileana, Botar Minerva, Floca Iosif, Bar Nicolae, Bar Gheorghe și încă mulți alții...

Cu această mână de oameni Duhul Domnului făcea acolo mari lucrări. Numai în Corna, în două săptămâni s-au depus peste 60 de legăminte. Toate culmile și văile Munților Apuseni răsunau de cântările Oastei. Copiii care păzeau vitele prin toate hotarele nu aveau alte cântări decât cele ale Oastei. Femeile casnice, bărbații la coasă sau la mină îi auzeai cântând numai cântările Domnului Isus. Adunările se țineau în școli, până și în sala de festivități a restaurantului din Baia de Criș, în case sau sub cerul liber... Din cauza mulțimii celor adunați sau a timpului, nu se putea face nici o programare. Vorbeau însuflețiți oricare erau îndemnați de Duhul Domnului, dar o mare putere era peste toți. Fiecare zi era plină de noi bucurii și biruințe. Tineretul organiza piese religioase la care veneau mulțimi mari de oameni și cu care se mergea din loc în loc, chiar de 2-3 ori în aceeași săptămână.

Cu așa mare avânt lucra Duhul Domnului Isus prin copiii Săi.

Din multe alte părți din țară veneau însă vești mai triste. Mai ales în centrele orășenești sau în cele mai apropiate de ele, frații aveau mult de pătimit din partea autorităților civile ațâțate în cea mai mare parte de către autoritățile religioase să-i prigonească pe frați.

Astfel au fost dați pe mâna miliției mulți frați din Bihor, Comănești, Tecuci, Nordul Ardealului, Muntenia, Caransebeș, Timișoara...

Când în Vinerea Patimilor am ieșit din lagăr, mi se dăduse o „Foaie de Liberare”, cu care trebuia să mă prezint la Poliția de Siguranță în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.

După ce au trecut cele trei zile de Paști pline de bucurie cu frații de aproape și cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat, - mi-am luat foaia de liberare și m-am dus iarăși la șeful cel uriaș de la Beiuș.

- Ei, ai venit?

- Da!

- Cum a fost?

- Așa și așa!

- Ei, îți pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel ajungi din nou la noi. Și atunci nu va mai fi așa de ușor cum a fost acum. Ai înțeles?

- Da!

După ce îmi scrise numele într-un registru și mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia mea și îmi zise:

- Acum pleacă. Peste două zile te prezinți din nou la noi. Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineața!

Peste două zile, la ora 6 dimineața eram la poarta lor din nou. Poarta era închisă, dar de dincolo un paznic polițist îmi zise:

- Vino mai târziu, pe la 8-10.

M-am dus în parcul orașului. M-am plimbat, am stat pe bănci... Și la ora 8 am fost din nou acolo. Poarta din nou închisă, iar de dincolo de poartă glasul paznicului polițist:

- Vino mâine la ora 6!

Astfel începură drumurile cu șicanări, cu amânări, cu amenințări... Zile care îmi părură mai grele decât cele din lagăr, fiindcă nu știam când nu mă mai reîntorc. Motive se puteau găsi destule.

Aceste zile au fost totuși unele din cele mai umblate în nădejdea și în părtășia cu Domnul. Mă simțeam în totul mai mult ca oricând depinzând numai de El. Mergeam cu rugăciuni de cerere și mă întorceam cu rugăciuni de mulțumire către El.

După două săptămâni de la „liberarea” mea, făcusem de multe ori cei opt kilometri de dus și întors pe jos, de acasă și până la Siguranță. Nu știam cât va mai dura starea asta, dar mă rugam Domnului să-mi dea puterea de a răbda totul liniștit până la capăt.

Într-o zi când din nou m-am prezentat după cum mi se spusese, șeful îmi zise:

- Acum nu mai pleci! Rămâi aici. Mâine vei merge la Oradea. Ești arestat din nou.

- Pentru ce?

- Ți se va spune acolo! Până deseară deocamdată ai de lucru aici!

Și scoțându-mă afară îmi arătă grădina:

- Vei uda toate straturile alea și le vei săpa pe astelalte.

Iar paznicului polițist:

- Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!

La plecarea mea dimineața de acasă nu-mi luasem nici mâncare nici haine mai groase - știind că de obicei mă voi întoarce iarăși. Era în luna mai. Totuși noaptea era frig.

Am muncit toată ziua flămând... Fiindcă în astfel de stări plecând dimineața de acasă nici nu puteam mânca aproape nimic. Apoi am terminat, și am tremurat de frig toată noaptea, închis într-o cameră goală.

Dimineața însoțit de paznicul polițist am ajuns la Oradea, la locul cunoscut, unde mai stătusem și în ianuarie. Am fost dat din nou în paza lui Zoli-baci, cel cu coada de mătură.

- Lase-l aici la mine. Am io grije de el!

O săptămână trecu astfel fără să mă mai întrebe nimeni nimic. De acasă, veniră prin gardian până la mine în două rânduri câte o traistă cu mâncare, prin care îmi ținui astfel viața în încercarea mea cea nouă. În a opta zi, fusei scos și dus în camera unui ofițer anchetator:

- Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniți sovietici la Beiuș?

- Nu pot înțelege despre ce este vorba!

- N-ai făcut tu, cu ostașii, propagandă religioasă la spitalul de răniți din Beiuș în 1945?

- N-am făcut decât o serbare religioasă cu daruri pentru răniții români și ruși care se găseau acolo în spital atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea și concursul direcțiunii spitalului, care ne-a și mulțumit la urmă. Ce-a fost rău în asta?

- Propaganda religioasă pe care ați făcut-o printre răniții sovietici! De unde ați avut cărțile religioase pe care le-ați împărțit printre ei?

- De la librărie! Le-am cumpărat!

- Ce cărți erau?

- Evanghelii și Testamente tipărite în limba rusă. Și încă o carte „Înapoi la Dumnezeu”.

- Cine le-a tipărit? Tu?

- Nu eu! Eu nici nu știu rusește. Cum le puteam tipări eu?

- Aici, așa stă scris că tu le-ai tipărit în tipografia ta!

- Eu nici n-am avut niciodată tipografia mea! Tot ce am scris eu am tipărit pe la alții plătind sau închiriind.

- Cine tipărise cărțile acelea, dacă nu le-ai tipărit tu?

- Nu știu ce tipografie de la București. Erau în toate librăriile. Și la Oradea erau. Dar e ușor de aflat cine tipărește o carte, fiindcă pe fiecare este imprimat numele și adresa tipografiei din care a apărut.

- Deci nu le-ai tipărit tu?

- Nu!

- Bine! Dă ici o declarație!

Am scris declarația cerută, potrivit cu cele ce le făcusem și cu cele ce le discutasem.

Apoi am fost dus iarăși sub paza lui Zoli-baci, în celula mea.

Ajuns aici mi-am dat seama că deci asta era cauza pentru care fusesem adus.

Să vă povestesc cum se petrecuseră lucrurile pentru care văd că eram aici din nou:

La sfârșitul anului 1944, odată cu întoarcerea frontului spre Apus, se înființase la Beiuș în localul Școlii Normale de Fete, un spital pentru răniții de pe frontul apropiat. În tot timpul luptelor, până în Ungaria și până în primăvara următoare, - aici fuseseră aduși o parte din răniții de pe front, atât ruși cât și români.

Printre cei răniți aici era și un bun frate din Oastea Domnului și mai erau și alți credincioși la care mergeam adesea duminica în vizită. Stăteam ceasuri întregi de vorbă în saloane cu cei bolnavi, despre mântuirea sufletului lor, despre cunoașterea harului lui Dumnezeu și dobândirea lui prin Hristos, despre fericirea și siguranța vieții cu Domnul Isus în mijlocul nesiguranței și nefericirii de acum de pe pământ.

Mulți dintre ei nici nu auziseră niciodată așa ceva. Cum în unele saloane erau amestecați și răniți ruși, am început să ne înțelegem și cu ei... De ei ne simțeam parcă legați sufletește și mai mult, fiindcă erau și mai străini și depărtați. Toată suferința singurătății și durerii lor, ne făcea să-i căutăm și să-i mângâiem cu dragoste și lacrimi. Aceasta i-a mișcat mult și pe ei. Și pe mulți ni i-am apropiat așa încât ne deveniseră ca niște frați. Din tot ce duceam le făceam parte și lor - și începusem să ne înțelegem și în cele sufletești.

Dar acolo uneori se duceau și băuturi iar unii după aceea făceau scandaluri care câteodată se potoleau mai greu. Ura, din timpul cât rușii se războiseră cu noi, încă nu se stinsese de tot din sufletele tuturor. Așa că la beție această ură ușor se aprindea și izbucnea iarăși, cu toate că acum eram prieteni.

În salonul în care era fratele nostru, acum pe vindecare, - mai zăcea nemișcat, rănit grav la șira spinării, un neamț din țară de la noi, dar care luptase în armatele hitleriste și căzuse rănit în mâinile alor noștri. Fusese adus și el cu ceilalți răniți grav și internat aici. Acum zăcea fără nici o putere și fără nici o nădejde aici, îngrijit de spital. În țară nu mai avea pe nimeni, familia lui era dusă cine știe pe unde. Fratele nostru îi vorbise neamțului adeseori despre Domnul. Iar inima bietului nenorocit începuse să primească nădejdea mântuirii prin credința vie și nouă în Domnul Isus Hristos. Începea să înțeleagă și să dorească nașterea din nou... Părea că și starea răutății lui se îmbunătățea.

Într-o seară de duminică, după ce făcuseră un chef cu băuturi, trei dintre soldații ruși apărură în salon furioși și strigând: Nemeț, nemeț - Kaput! - neamțul, neamțul! Să moară, să moară!

Unul din ei, cel mai furios, avea în mână un cuțit mare, luat probabil de la bucătărie. Venea cu cuțitul ridicat în sus spre patul rănitului neamț care zăcea nemișcat pe spate și privea îngrozit la cuțitul fioros care se apropia de pieptul lui.

În clipa aceea fratele nostru, văzând nenorocirea care are să se întâmple, sări în fața celui cu cuțitul ridicat și chiar în clipa când urma să fie izbit în pieptul bietului neamț, prinse tăișul gol al cuțitului cu mâna lui dreaptă goală. Iar cu stânga îl cuprinse de după gât pe rusul furios rugându-l înspăimântat:

- Pentru Isus Hristos, nu! Nu, frate!

Și îl sărută cu toată dragostea pe obraz, privindu-l cu lacrimi în ochi.

Atunci se întâmplă o minune: omul dintr-o dată îmblânzit de puterea Numelui lui Isus Hristos și de căldura cuvântului frate, - cedă! Cuțitul rămase în mâna fratelui, iar omul devenit om îi dete mâna fratelui spunându-i liniștit:

- Harașo, harașo...

Apoi cei trei plecară toți afară din salon.

Întâmplarea aceasta i-a mișcat pe toți cei din spital de la cel mai mic până la cel mai mare. Și fiecare vorbea cu dragoste și admirație despre curajul și dragostea fratelui nostru care cu prețul vieții sale, a sărit în apărarea deaproapelui său primejduit. Chiar și printre răniții ruși, fapta aceasta a stârnit un mare răsunet și mulți venea și stăteau tot mai prietenoși de vorbă cu el și cu neamțul salvat.

Așa s-a născut dorința și cererea de a merge acolo cu o serbare religioasă și cu Cuvântul Domnului vorbit și scris, pentru toți.

În stările de atunci și cu directorul colonel - medic pe care îl cunoșteam, acest lucru n-a fost prea greu de obținut. Astfel că pentru a doua zi de Rusaliile lui 1945, frații și surorile de la Beiuș, pregătiți cu daruri de mâncare și cărți, - am mers cu un frumos program religios într-unul dintre saloanele spitalului, unde o mare parte dintre răniți ascultară cu lacrimi frumoasele cântări, poezii, cuvântări și rugăciuni. Apoi au urmat darurile...

A fost ceva înălțător de suflete. Directorul el însăși mișcat, ne-a mulțumit cu cele mai simțite cuvinte, arătând ce minunată este adevărata viață creștină care nu numai vorbește, ci și împlinește cu fapta, voia cea adevărată a lui Isus Hristos, cercetând pe cei bolnavi și răniți. Nu s-a putut opri să nu amintească în câteva cuvinte și despre gestul fratelui nostru pentru salvarea unuia care era în primejdie de moarte. Și despre dragostea care singură a putut liniști și potoli ura din omul pornit spre ucidere. Cum apoi chiar acela i s-a arătat recunoscător fiindcă l-a oprit la timp înainte de a face un mare rău...

Darurile împărțite tuturor celor bolnavi spre bucuria lor, erau: mâncare, lucruri de îmbrăcăminte, cărți...

La Beiuș apărea atunci o gazetă Glasul Bihorului pe care o redactau niște prieteni, preoți greco-catolici. În această gazetă cineva a scris atunci o relatare despre această serbare a noastră ca și despre cărțile religioase în limba rusă pe care le împărțisem printre răniți.

Și iată, acum, după trei ani, se aflase altcineva care citind probabil întâmplător ceea ce făcusem noi atunci, s-a grăbit să anunțe Siguranța despre faptul că eu tipărisem cărți religioase în limba rusă și le răspândisem clandestin în 1945 printre răniții din spitalul de campanie de la Beiuș.

Deși nici atunci și nici după aceea, nimeni dintre superiorii ruși care supravegheau spitalul nu văzuseră nimic rău în asta: nu se sesizase nimeni.

Se sesizase acel cineva acum! Căci se pare că atunci când vine vremea să plătim, trebuie să plătim tot. Și dacă se plătește așa binele pe care l-ai făcut în lumea asta cuiva, cu cât va veni mai sigur vremea să plătești răul? Și dacă binefacerile trebuiesc ispășite astfel, - cum vor trebui oare ispășite nelegiuirile - când va veni vremea ispășirii lor! Căci sigur va veni odată vremea tuturor.

Am mai stat o săptămână în celula comună, cu tot felul de „infractori” mai mici sau mai mari care erau aduși sau scoși de aici ziua și noaptea. Le-am vorbit tuturor celor ce puteau asculta despre dragostea și Jertfa lui Isus. Singura care îi putea ajuta.

Într-o sâmbătă seară Zoli-baci trăgând zăvorul arătă spre mine. Eram tocmai în mijlocul unui grup de tineri elevi de liceu aduși de curând - și le vorbeam. Acolo, în celula comună, eram ceva mai liberi ca în celelalte.

- Ieși afare! - îmi zise Zoli-baci. Cu tot bagaj! Repede, repede.

Acest „repede, repede”, era ca să nu poată nici unii din ceilalți să-ți poată spune ceva pentru acasă la ai săi.

Mă conduse de data asta numai el singur și numai pe mine singur, prin același coridor prin care mai ieșisem de aici odată, astă-iarnă, noaptea, după cealaltă ședere, când plătisem aici serbarea de Crăciun de la închisoarea din Beiuș.

A deschis poarta dosnică din zidul gros - și scoțându-mă afară în stradă îmi zise:

- Liber! Mergi acase!

Și trânti ușa de fier înapoia mea.

- Slăvit să fii Doamne Isuse, am strigat eu, respirând din plin tot aerul curat și liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an... Și din cea mai fericită împrejurare pe care o poate trăi un om, scos din al doilea mormânt.

Era în luna mai 1948.

Umblarea prin cuptor însă nu se sfârșise. Avea să se readâncească tot mai mult.

În cuptorul încercării a intrat de la început întâi numai duhul Oastei, îngerul și solia Lucrării Domnului - și nu noi.

Mai întâi Lucrarea a fost încercată prin foc. Și numai apoi, mai târziu, lucrătorii ei.

În 1932, la primele cerneri, nu părintele Iosif ci Lucrarea Domnului care se făcea prin el, era încercată.

În 1935 când a venit al doilea și al treilea val de cerneri, nu omul lui Dumnezeu ci tot Lucrarea sfântă pe care Hristos o făcea prin el, era pusă în primul rând în foc. Cu omul nimeni n-ar fi avut nimic niciodată, dacă n-ar fi făcut o Lucrare a lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi făcut o Lucrare duhovnicească, lumea nu i-ar fi făcut niciodată părintelui Iosif nimic. Dacă n-ar fi făcut o lucrare Dumnezeiască, Satana nu i-ar fi făcut nimic. Și dacă n-ar fi făcut o lucrare de aur, focul n-ar fi avut niciodată nimic de a face cu ea și cu el. De lucrările fără valoare nu se interesează nici Satan și nici lumea.

Dar pentru că aveau de a face cu Lucrarea lui Hristos, a venit și lumea, a venit și Satan, a venit și focul. - Toate desigur cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu. Toate fiind desigur într-un fel necesare, spre a se arăta ceea ce era duhovnicesc, Dumnezeiesc și nemuritor în ea. Iar pentru că lucrătorul stătea în mijlocul Lucrării, a trebuit să intre, la rândul său, cu ea și el în cuptor. Cu lucrarea a trebuit să intre neapărat și lucrătorul, sau lucrătorii care nu s-au putut despărți de ea, căci ei trăiau prin ea. Și într-un anumit fel - ea trăia prin ei.

Câtă vreme Oastea Domnului era o lucrare necernută de furtuni și nelămurită de cuptoare, - în mijlocul ei erau mulți-mulți și multe-multe.

Câtă vreme năvodul este în larg și în adânc prin el se mișcă libere tot felul de vietăți de prin ape... Ci numai când e tras la mal - și urmează alegerea, atunci se vede ce rămâne cu adevărat curat și ales în el.

În focul primelor cuptoare, nu numai Lucrarea Oastei Domnului și primul ei lucrător au intrat frumos, au trecut cu biruință și au ieșit cu strălucire. Ci și alții mulți-mulți lucrători și multe lucrări ale lor, după aceea.

Dar s-a putut vedea și că prin cuptoarele acestea au ars mulți, nemaiajungând să iese niciodată din ele. Lucrul acesta se poate ușor vedea privind peste rândurile acelora care mai apar la lucru pe câmpul Evangheliei, după ce a trecut vremea încercării.

După prima furtună lipsesc dureros de mulți din cei ce fuseseră văzuți atât de harnici mai înainte de ea.

După a doua furtună mai sunt numai tare puțini din cei vechi. Dar se adaugă o mare mulțime din cei nou veniți.

Va trebui să vină abia al treilea val, spre a se vedea cu adevărat câți și din aceștia, deși veniseră în vreme de încercare și nu de pace, - vor rămânea sănătoși și vrednici întemeiați și neclintiți pe adevăr până la capăt.

Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei - este ascunsă o mare taină. Domnul Isus nu Și-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârșitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot așa Biserica Domnului nu și-a avut la sfârșitul chemării ei de pe pământ marile ei cerneri, ci la început.

Tot așa sunt încredințat că încercările prin care a trebuit și poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului - sunt rânduite anume spre a o cerne și lămuri în așa fel, atât Lucrarea cât și pe cei aleși să lucreze în ea, - încât ea să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna și în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire a multora.

Încercările acestea au fost doar o școală prin care odată trecută Lucrarea să știe limpede cum să îndrume mai departe pe cei care vor fi aduși de îngerii și de anii viitori în școala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie a experiențelor prin care a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreața sa istorie viitoare!...

Căci după cum istoria lui Israel nu sfârșea cu pustia ci abia începea cu ea, - tot așa istoria Oastei Domnului cred că nu sfârșește cu luptele și cernerile de prin acești primi cincizeci de ani ai ei, - ci poate că abia cu ei începe.

Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele Istoriei Sale, spre a-Și alege și dovedi pe toți cei care vin la El, pentru ce vin și pentru ce stau.

Astfel am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste, - și o mare ceată dintre noi și l-au ales pe acesta ca stăpân al lor.

- pe „hristosul” cel recunoscut oficial, - și o altă ceată s-a desprins dintre noi, trecând de partea lui.

- pe „hristosul” cel indiferent, străin, nepăsător, - care și acesta și-a rupt dintre noi închinătorii săi.

- pe „hristosul” cel elegant, bogat, satisfăcut... De acesta s-au grăbit să se alipească poate cei mai mulți.

- pe „hristosul” cel oficial, parfumat, ceremonios,

- pe „hristosul” la care am putut privi numai de foarte departe, de foarte jos, de foarte străini...

De toți acești hristoși falși... hristoși lumești... hristoși, morți, care n-au putut și nu vor putea mântui niciodată de osânda și pierzarea veșnică pe nici unii din „închinătorii” lor, - au fost mulți care s-au alipit și i-au ales. Pentru că ei făgăduiau atât de mult pentru viața asta. Dar cum au venit, așa s-au dus. Și ei și închinătorii lor care s-au alipit de ei.

Acest fel de hristoși fug totdeauna de cuptorul de foc. Și fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el, fiindcă ei nu pot trece prin el. Ei rămân acolo.

Dacă noi n-am fi avut parte de cuptorul de foc al încercărilor, desigur n-am fi cunoscut niciodată nici noi, decât pe vreunul din astfel de hristoși mincinoși - precum spune El Însuși, Hristosul Cel Viu și Adevărat, Dumnezeul și Mântuitorul nostru (Matei 24, 24).

Ci dragostea și înțelepciunea Duhului Sfânt a făcut să ajungem în cuptorul cel de foc al suferințelor încă de la începutul Oastei spre a învăța să-L cunoaștem și să-L recunoaștem pe Cel mai frumos, mai real, mai adevărat, mai luminos, mai puternic, mai strălucit și mai iubitor Isus... Pe Singurul adevărat Hristos. Pe Hristosul Cel Răstignit, Hristosul Oastei. Pe Acesta de acolo și de atunci L-am recunoscut fericiți că este Hristosul nostru al Oastei Domnului, Mântuitorul nostru Cel Dulce. Însoțitorul tot drumului nostru. Isus Cel prigonit pentru adevăr. Isus Cel flămând după neprihănire. Isus Cel lepădat de toate oficialitățile lumii. Isus Cel închis pentru Evanghelia dragostei curate. Și disprețuit pentru simplitatea smereniei duioase. Și urmărit pentru statornicia neformalizării și neîmpăcării cu nimic străin de El...

Crucea și lacrimile erau semnele dinafară ale Acestui Dulce Isus. Iar jertfa, curăția și smerenia - semnele Lui dinăuntru.

După aceste semne Și-a ales Domnul Oastei întotdeauna pe adevărații Săi ostași și luptători. - Și numai acei care și-au însușit și păstrat pe totdeauna aceste semne ale Lui, au putut rămâne cu adevărat ai Lui și ai ei, prin toate vitregiile vremurilor, până la sfârșit. În cuptorul de foc am aflat adevărul că dacă orice lucrare a noastră nu are de la o anumită cantitate de căldură în sus, - nu va avea nici durată și nici preț.

Că orice rugăciuni ale noastre dacă nu au o anumită măsură de foc în ele, nu au nici viață și nici putere. Nici nu vor duce nimic în sus și nici nu vor aduce nimic în jos.

Că noi înșine trebuie să avem în noi un foc care să ardă necurmat ca pe altar. Și că de mărimea acestui foc depinde nu numai curăția întregului nostru lăuntric ci și armonia întregului nostru din afară.

Că garanțiile acestui foc, sunt treptele duhovnicești pe care trebuie neapărat să le urcăm spre stările și roadele Duhului Sfânt. Și spre împlinirea omului nostru duhovnicesc, singurul admis în Împărăția Dumnezeului și Mântuitorului nostru - spre care năzuim și alergăm

Și că numai în cuptorul acesta ne ard cu adevărat toate legăturile negre cu cele ce le avem înapoia noastră. Și legăturile văzute cu cele de jos... Rămânându-ne doar o singură legătură: - cea strălucită cu cele de Sus, cea fericită cu cele veșnice.

În toate celelalte locuri din lume ne este foarte grea alegerea dintre Adevăr și prieteni. - Numai aici, în cuptor, ne este ușoară!

În toate celelalte stări din viață se mai pot simți și teama de moarte sau dorința după ușurătate, - dar aici nu.

În toate celelalte împrejurări și vremuri mai pot fi clipe de îndoială, de ceață, de rătăciri ori dezorientare - dar aici nu. Aici totul este luminat și luminos.

Pe orice drum al vieții am umblat noi, am avut și umbră. Sau umbre. Dar în drumul prin cuptor, nu mai este așa ceva. Acolo umbra nu există nicăieri, fiindcă este numai lumină peste tot. Umbra există numai afară, sau când lumina îți este numai dintr-o parte (depinde de orientarea ta spre ea). Când mergi spre lumină, înaintea ta este luminos, umbra rămâne în urma ta, cu atât mai scurtă cu cât te depărtezi mai mult de ea. Când te întorci de la lumină, atunci îți ai în față umbra... Și ea îți crește cu atât mai mare atunci cu cât te depărtezi de izvorul luminii tale.

Dar în cuptor, fiind lumină pretutindeni, nu este loc pentru umbră nicăieri. Ești ori luminos, ori nu mai ești.

Fiind foc pretutindeni, nu este loc pentru gunoi nicăieri. Ori reziști - ori arzi.

Fiind Hristos pretutindeni, devii ori una cu El, - ori dispari.

Și totuși firea omenească are uneori ceva cu totul ciudat și aparte al ei. Se poate preface atât de desăvârșit încât s-o crezi moartă și nimicită de tot. Și ea totuși să nu fie. Ci numai să pară. Sau dacă la un moment dat a fost ca moartă într-adevăr, - îndată ce s-a văzut scăpată din foc, ea și-a „revenit” din nou. A devenit întocmai ceea ce fusese și mai înainte de a fi aruncată acolo. Firea pământească este ca un burete care în apă nu se topește și în foc nu arde. Când este strânsă și constrânsă, ascultă și se preface că se „supune” puțin. Dar îndată ce este lăsată iarăși mai slobodă, ea devine repede și întocmai cum era înainte...

Au fost și mai sunt într-adevăr și astfel de „credincioși”.

Trecerea lor prin cuptorul de foc n-a lăsat pe adevărata lor viață nici o urmă salvatoare. Îndărătnici fuseseră înainte, îndărătnici au rămas și după aceea.

Fără preț lăuntric fuseseră înainte de foc. - Și tot fără preț au rămas și după el.

Într-o clipă, - în clipa de vârf a focului, - s-a părut că și peste fața lor trece o zare de lumină. Că a ajuns și sufletul lor la punctul alb al arderii și al sudurii cu veșnicia, dar îndată ce a trecut acest punct alb peste ei, - au început să-și recapete repede culoarea neagră. Și felul îndărătnic pe care îl aveau înainte.

Pe deasupra (dar numai pe deasupra!) e adevărat, le-a rămas parcă ceva din urma focului... Doar atât însă cât să aibă cu ce să se laude față de alții. Și să aibă pentru ce să pretindă... și să se pretindă...

Vai, cât de în zadar au suferit aceștia, - căci într-adevăr s-au dovedit că au suferit în zadar. Și cât de fără folos au pierdut ei unul din cele mai mari haruri ale lui Dumnezeu care le-a fost dăruit.

Fără nici un fel de părtinire sau prejudecată, dorim să înfățișăm în cele ce urmează felul în care a trecut prin foc atât Lucrarea lui Dumnezeu a cărei istorie o trăim, cât și fiecare din noi, cei care, pentru că am fost socotiți atât de către Dumnezeu cât și de către oameni, că purtăm un nume și că avem un rol în această Lucrare, - am fost aruncați rând pe rând în cuptorul rânduit pentru ea.

„Alunecarea” Oastei spre sectarism n-a venit chiar numai întâmplător. Era prea adânc înrădăcinată credința și dragostea dintâi în sufletele tuturor fraților noștri, spre a le pierde sau schimba atât de ușor. A venit și aceasta tot pusă la cale de undeva. Și anume tot de acolo de unde mai fuseseră puse la cale și celelalte două lovituri, - precum s-a mai spus.

S-a luat deci hotărârea de a se începe o puternică prigonire bisericească împotriva Oastei, tocmai spre a-i determina pe frați să o ia „în partea cealaltă”. Împinși puternic de la spate, ei, pe jumătate din indignarea față de Biserică iar pe jumătate din înclinația lor spre libertatea duhului, - oficialitatea spera că în curând Oastea se va duce la secte și astfel „Biserica” va rezolva pe totdeauna problema „trifistă”. Vom avea o sectă mai mult - gândeau comozii Bisericii, - dar vom avea o problemă mai puțin.

Și astfel calculele unora dintre marii preoți din vremea aceea, în frunte cu mitropolitul Bălan, împreună cu ambițiile unora dintre „frați”, care nu-și dădeau seama de cursa ce ni se întindea, - au folosit vrăjmașului spre a pune la cale nimicirea Lucrării lui Dumnezeu începută atât de frumos și continuată atât de rodnic în țara și Biserica noastră, până în anii aceia.

În cursul anului 1948 lucrurile încă nu ajunseseră în chiar plina lor desfășurare. Dar lipsa aceasta de experiență în ce privea vicleșugurile duhurilor potrivnice, înlesnea reușita planurilor lor. Astfel că sămânța dezbinării se împrăștia harnică, iar vântul prigonirii bisericești o ajuta să se împrăștie.

Primele două cerneri desigur au fost și acestea grele. Dar ele au fost de durată mai scurtă. Și au avut loc în timpul vieții părintelui Iosif, când dragostea frățească era mai fierbinte și unitatea mai puternică. Totuși pierderile au fost mari și zdruncinările au fost puternice.

Dar după ce s-a ales și s-a scuturat ceea ce era omenesc, - ceea ce era duhovnicesc s-a limpezit și s-a deslușit nespus de frumos. Însă Lucrarea Domnului n-a avut nici un răgaz să se dumirească, după cele două lovituri date puternic din una și aceeași parte, că i-a și venit o a treia lovitură. Și mai grea. Dată tocmai din cealaltă parte, din partea spre care se ferise din cauza celorlalte două...

Desigur că lovitura aceasta ne-a surprins, fiindcă tocmai din partea aceasta nu ne așteptam să fim loviți niciodată, cu toate înștiințările primite din timp de la Duhul Sfânt prin părintele Iosif. Fiind atenți mai tot timpul la răcnetele leului din dreapta, amenințător și dornic de răzbunare, - nu ținusem deloc seama de vicleșugul ursului care pândea din stânga, cu atât mai primejdios cu cât bârlogul lui era și mai adânc.

Din culcușul leului au mai scăpat unii dintre noi care fuseseră primejduiți. Dar din bârlogul ursului nici unii din cei care au căzut, n-au mai scăpat.

Din robia „duhului formalist și literal” s-au mai eliberat câte unii. Dar din robia duhului sectar, nu.

Acolo cine a căzut odată, a fost căzut pe totdeauna. Cine a ajuns rob, - rob a trăit și rob a murit.

Cei căzuți în ghearele acestor două duhuri vrăjmașe au fost apoi împărțiți în două cete: unii au fost duși în casa lor, pe moșia lor și în slujba lor - fiind rupți de orice legătură cu frații și cu Lucrarea Domnului, din care făcuseră parte. Aceștia cel puțin au trecut pe față și cu totul, în slujba noului „duh” pe care îl primiseră (2 Cor. 11, 4). - Au rupt-o de tot cu tot ce avuseseră și fuseseră la începutul credinței lor. Și nu și-au mai păstrat nimic din ceea ce primiseră întâi. Nici numele, nici legăturile, nici locul, - nimic. S-au dus astfel dintre noi pe totdeauna. Iar frățietatea Oastei i-a îngropat și gata. Pentru aceștia am avut desigur o părere de rău. În urma lor a rămas desigur un gol. Dar pentru ei am putut totuși găsi o dezvinovățire. Fie din pricina stării lor dinăuntru, fie din pricina celei din afară. Astfel le-am putut păstra o amintire oarecum înțelegătoare fiindcă din pricina lor, după un timp, n-am mai avut de suferit nici dureri și nici pagube. Ca după niște morți de mult.

Dar au fost și sunt alții care după ce sufletește au primit duhul străinului, ei continuă totuși trupește să rămână între frați. După ce au trecut cu sufletul în slujba vrăjmașului, ei continuă totuși să-și spună frați. Și să ni se prefacă tot prieteni. Aceștia după ce s-au îmbrăcat cu toată armătura potrivnicului Oastei, continuă totuși să „lupte” în rândurile Lucrării Oastei, întorcând toate armele contra duhului Oastei. Contra învățăturii și credinței dintâi. Și contra acelora care le apără. Aceștia, ca cele mai primejdioase iscoade ale vrăjmașului, fac Lucrării lui Dumnezeu răul cel mai mare cu putință.

Niciodată nu ne-am putut închipui că șarpele s-ar putea strecura tocmai în Eden. Tocmai acolo, în chiar locul celei mai dulci frățietăți, în mijlocul celei mai curate armonii, în intimitatea celei mai scumpe apropieri.

Ei se folosesc de credulitatea celor necunoscători și de nepriceperea celor simpli, spre a le strecura insinuant picătură cu picătură neîncrederea față de adevăr și interpretarea tendențioasă față de poruncă. Astfel ei înlocuiesc fin, mireasma smereniei cu otrava rătăcirii și a blasfemiei în mintea și în gura celor ce nu cunoscuseră înainte decât cele câteva cuvinte curate pe care îi învățase dragostea între cântări și lacrimi. Și fac astfel din niște miei nevinovați, ori niște vulpi prefăcute, ori niște lupi mușcători de frați. Ori niște ceva cu ambele aceste firi Satanice, dar totdeauna foarte ascunse sub haina pe care o avuseseră la început și în care țineau să se arate ca să pară că ei nu s-au schimbat, că sunt tot aceeași...

Prin tâlcuirile sale profetice, Duhul Domnului ne-a înștiințat prin părintele Iosif asupra acestor lucrători și lucrări, încă cu mult timp mai înainte de a se fi arătat. În una din aceste tâlcuiri ale sale el spunea despre „Calul Troian” pe care îl va folosi diavolul împotriva Oastei, spre a nimici de dinăuntrul ei această Lucrare a Domnului. Iată tâlcuirea aceasta - și tâlcul ei cu privire la stările prin care a avut a trece nu mult mai târziu duhul și istoria Oastei:

În revista și calendarul Oastea Domnului din anul 1930, a apărut tâlcul cu „Calul Troian” și lupta Oastei Domnului. În el se scria cum în războiul grecilor cu troienii, neputându-i birui pe troieni, grecii au făcut un ascunziș sub forma unui cal, în pântecele căruia și-au ascuns pe unii din cei mai primejdioși luptători ai lor, care odată ce „calul minunat” va fi dus de troieni în cetatea lor - grecii să iese și să-i nimicească cetatea acelora pe dinăuntru, doborând pe luptătorii care o apără și punând astfel stăpânire și robie pe toată moștenirea troienilor...

Așa s-a întâmplat din pricina lipsei de înțelepciune și de veghere a celor care trebuiau să fie cu grijă asupra tuturor mijloacelor de amăgire și vicleșug a vrăjmașilor lor. „Darul minunat” al vrăjmașilor cetății, a fost mijlocul de care s-a folosit nimicitorul spre a-i pierde.

Un astfel de mijloc a folosit într-adevăr duhul vrăjmaș nu mult după aceea și în Oaste, spre a nimici dragostea și unitatea noastră. Și un astfel de mijloc mai folosește el încă și azi. A pândit și pândește vrăjmașul momentul când la poarta cetății noastre erau și sunt de pază niște ostași mai slăbănogi. Și când toate privirile noastre erau și sunt îndreptate numai înspre partea de unde veneau sau vin răcnetele „leului” amenințător, - neluând seama la atacul nou și neașteptat care ni se pregătea. Atunci a apărut - atunci apare - la poarta principală a Oastei „duhul cel nou” și „adevărul” cel nou. Niște frați „noi” înflăcărați și „înzestrați” unii cu titluri, alții cu talente neobișnuite, au început să bage acest „cal frumos” în adunările noastre. „Ostașii” ascunși în pântecele acelui duh, ies pe furiș și se strecoară în fruntea fraților. „Adevărul” lor începe să înăbușe învățătura Oastei și duhul lor începe să strângă de gât pe la spate, duhul Oastei. Strecurați ca o otravă în trupul Lucrării, ei și învățătura lor cea „nouă” nu întârzie a-și da roadele.

Cu funiile interpretărilor deosebite au legat și mai leagă încă pe o mulțime de frați viteji, apoi prin aceștia leagă la ochi și pe ceilalți, luându-i și ducându-i în robia acelor duhuri rând pe rând. Așa s-au pierdut cetăți întregi, adunări întregi, unele fiind dărâmate de tot, altele devenind locuri din care vrăjmașul atacă cel mai puternic pe cei ce nu s-au lăsat robiți încă.

Sibiul, care altădată fusese Ierusalimul și leagănul Oastei - a devenit curând centrul de unde era atacat acum în cel mai necruțător fel duhul Oastei. Sub lozinca mincinoasă a unui „creștinism liber” și universal, slobod de sub „robia formelor” și a „zidurilor” - a început să se propovăduiască de fapt o cale total lipsită de orice înțelepciune. Se înlătură ca nemaifolositoare toate „formele” din afară ale oricărui fel de cult - și deocamdată nu se înlocuiesc cu nimic. Astfel cei ce se laudă că luptă contra sectarismului, au înființat de fapt o nouă sectă. Cea mai nouă sectă.

Omul nu poate trăi în lumea asta fără vreuna din formele văzute ale religiei sale, - în locul formelor avute înainte și pe care le lepădaseră - unii dintre ostașii din Sibiu începură să se alipească de duhurile sectare care veneau să le îmbie pe ale lor. Așa urmară după Belașcu, surorile Moraru, mama și fiica, apoi familia Zidu și alții.

A încercat într-un timp chiar și fr. Marini să le convingă pe unele din aceste suflete că n-au făcut bine „trecând”, - dar zadarnic. Odată ce li se tăiase legătura cu Biserica și credința lor în care se născuseră, - ce-i mai putea despărți de „mama” lor cea nouă? Astfel la început chiar la adăpostul fratelui Marini „noii” lucrători din Sibiu, semănau cu mult zel un alt duh, o altă evanghelie, un alt Isus (Gal. 1, 8-9).

Prin „călătorii misionare” aceștia începură harnici semănatul și prin alte părți. Terenul era pregătit pretutindeni de către ura din partea oficialității Bisericești și de către abuzurile unor preoți care făceau totul ca să împiedice Lucrarea Oastei în Biserică și ca s-o împingă la secte. Astfel că pârjolul ațâțat de vântul urii oficiale, se întinse foarte repede peste tot.

Atunci căzură cele mai multe din adunări - și chiar regiuni întregi. Căzu Sighișoara, cu multe adunări din părțile Târnavelor. Căzură Săsciorii familiei Marini cu multe din cele apropiate lor... Căzură Avrigul și toate frumoasele adunări din jurul Sibiului. Apoi adunarea din București cu multe din jurul ei. Cea din Tecuci și altele și altele.

Pretutindeni duhul Oastei adevărate era în luptă grea cu aceste duhuri noi. Acestora le veniră îndată în „ajutor” duhurile hrăpărețe ale altor rătăciri, care pândiseră o astfel de ocazie pentru a cuceri o pradă bogată și ușoară de la noi.

Astfel vrăjmașii Oastei jubilau, fiecare văzându-și împlinindu-se planurile sale. De pierderea unor atât de multe suflete, de nimicirea atâtor adunări minunate, de zădărnicirea unei atât de frumoase Lucrări Evanghelice - cui îi păsa?

Și să nu le „răsplătească” odată oare Dumnezeul Dreptății pe toate acestea, acelora prin care au venit pustiirile astea - și prin care încă se continuă?

Dar Dumnezeul Milei și Bunătății n-a lăsat să fie nimicită de tot Lucrarea Sa. El Singur n-a uitat ce jertfă curată arsese pe rugul acestei Lucrări pentru dragostea lui Isus Cel Răstignit și pentru trezirea sufletelor din somnul pierzător al păcatului. El Însuși nu uitase ce Evanghelie curată și scumpă fusese aceea care se vestise în țara aceasta și în lumea întreagă, prin omul Său cel ales și prin Lucrarea cea aleasă a Oastei Lui.

Și această dragoste a lui Dumnezeu față de moștenirea Sa, nu a întârziat să se arate.

Astfel a fost trezit duhul Oastei dintâi ca un viteaz care adormise. Întâi în sufletele lucrătorilor cinstiți. - Iar prin aceștia a început lupta dureroasă în contra dezbinătorilor și a tulburătorilor dinăuntru, împreună cu cei care îi încurajau și îi ajutau din afară să facă acest rău.

Trebuia luptat pe două planuri. Întâi pentru recâștigarea încrederii preoților credincioși și a obținerii sprijinului lor pentru lupta Oastei în Biserică - apoi pentru zădărnicirea uneltirilor dinăuntru și din afara Oastei.

Astfel a început lungul șir al anilor și al luptelor, pentru limpezirea și precizarea stărilor și a învățăturilor noastre, la care au fost antrenați pe rând aproape toți frații mai mari sau mai mici din toate adunările. Trebuia din nou să alergăm din loc în loc spre a le explica ostașilor ce este într-adevăr Oastea.

Uneltirile preoților reușiseră să atragă de partea lor pe unii din frați, care apoi erau folosiți împotriva celorlalți, numiți de către ei sectari. Aceștia deformaseră înțelesul Oastei.

Uneltirile sectarilor reușiseră la rândul lor să-i atragă pe alții de partea lor și să-i folosească astfel împotriva celorlalți numiți de către ei „formaliști”. Aceștia deformau încă și mai mult rostul și taina Oastei Domnului.

Între aceste două tabere și înțelesuri opuse de dreapta și de stânga care se luptau între ele, - „mijlocul” se împuțina și slăbea. Înțelesul adevărat se pierdea aproape de tot. Vrăjmașul părea că reușise să arunce toată Lucrarea în cele două prăpăstii. De la certurile lăuntrice de partide, până la nimicirea totală - de obicei, drumul era foarte scurt.

În această atmosferă de tulburare și mare zăpăceală, mulți și-au pierdut judecata sănătoasă, sărind ori în prăpastia din dreapta ori în cea din stânga. Aproape nimeni nu mai putea înțelege și merge pe drumul cel strâmt și bun de mijloc. Faptul că unii trăgeau prea tare într-o parte, îi făcea de la sine pe alții să tragă prea tare în cealaltă parte. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ajunsese în gura multora un mijloc de judecăți și de lovituri, iar locul sfânt al adunării frățești, un teren de lupte dureroase, de unde toți se întorceau zdrobiți și înfrânți.

Diavolul reușise în cea mai mare parte, să-i abată pe credincioși de la lupta împotriva păcatului - la lupta pentru sau împotriva lucrurilor sfinte. Propovăduirea Evangheliei mântuitoare, a Cuvântului sfinților și a poruncii iubitoare - erau înlocuite cu atacurile și cu apărarea lucrurilor din afară ale învățăturii și ale credinței pe care le-am avut sau pe care trebuie să le avem. Pe care le părăsisem sau pe care nu trebuie să le părăsim niciodată.

Amândouă aceste tabere erau și sunt alimentate din afară. - Și cei mai mulți dintre luptătorii lor, nu-și dădeau și nu-și dau seama ce fac.

În aceste nefericite lupte, starea sufletească a tuturor începu să scadă. Îndată ce nu mai umblăm călăuziți de Duhul Sfânt, începem să umblăm călăuziți de firea pământească. Și atunci dispar roadele Duhului aducătoare de binecuvântări iar în locul lor, apar roadele firii pământești, aducătoare de blestem și de necazuri...

După primele două atacuri ale acelor duhuri, multe adunări frățești se rupseseră în două. În fiecare din acestea unul sau mai mulți frați, căzuți în duhul sectarist, lucrau cu porniri aproape numai firești, împotriva celorlalți. Se iviseră ura de frați, judecățile, vorbirile de rău... și încetaseră aproape de tot propovăduirea râvnitoare, faptele milei și binefacerii, părtășia caldă și iubitoare. Ursul sectarist sfâșia fără cruțare pe Mielul Oastei. Și mulți dintre cei ce erau altădată plini de înflăcărare pentru „Miel”, - ajunseseră acum stăpâniți total numai de zelul pentru „urs”. Și făceau totul ca el să poată fura toată turma.

Este adevărat că unii făceau această nesocotință dintr-o ispitire de moment. Fiindcă nu cercetaseră cu grijă duhul cel nou și nu luaseră seama bine la scopul nimicitor spre care ducea acest duh. Astfel ei i-au căzut în mreajă și lucrau acuma pentru el, împotriva duhului Oastei.

Alții lucrau din duh de ceartă, sau din lăcomia după vreun câștig. Sau numai dintr-o ambiție de partidă... Aceștia se mulțumeau cu mai puțin - și nu erau ei cei mai primejdioși.

Dar s-au ales unii, cum am spus, dintre sibieni, 2-3 care s-au dovedit a fi deosebit de zeloși în slujba dezbinării. Ei nu se mulțumeau numai să atragă doar un număr de suflete de partea lor - ci scopul lor era ca toată Lucrarea Domnului, să fie ruptă de Biserică și dusă în sectarism. Întocmai cum doriseră vrăjmașii părintelui Iosif și cum „profețiseră” ei încă demult.

Unul din cei 2-3, cel mai harnic, era prin anii 1948-1952 doctorul Banu. El era cu deosebire de aprins pentru ajungerea acestui scop. Ajunsese să se creadă și chiar să se pretindă „urmașul” fratelui Marini și îndrumătorul fracțiunii formată în Oaste de duhul rău din ultimele luni de viață, cât fusese sub dirijarea sibienilor.

Ceilalți erau maiorul Gașpar și Fulea Ioan. Fulea prin faptul că fusese un timp salariat al librăriei și foii Isus Biruitorul, era singurul dintre ei care avea cunoștințe printre frații din țară și colaborase îndeaproape cu fr. Marini în vremea din urmă. Având și o stare materială mai bună, el ajutase totul și cu o bună parte din mijloacele necesare pentru tipărituri și deplasări. Lucrul acesta îi da un rol mai însemnat în planurile de împingere a Oastei în ruptura ei totală de Biserică, la care lucrau.

Dar Duhul Sfânt, Părintele și Călăuzitorul Oastei, a avut milă de Lucrarea Sa. - El a intervenit la timp pentru salvarea răsadului Său sfânt.

Judecățile lui Dumnezeu nu se grăbesc ci ele lucrează încet și în timp, - de aceea multe trec nebăgate în seamă de către cei mulți. Și numai după ce a trecut o vreme, când te uiți cu băgare de seamă înapoi la ele, începi să vezi bine cât de prezent era Dumnezeu când părea că nu-i. Și cât de bine se împlinea voia Lui cea înțeleaptă, când părea că doar oamenii își împlinesc nestingheriți voia lor cea nebunească...

De judecățile cele grăbite ale lui Dumnezeu mai scapă acum mulți și mai scapă multe. - Dar de judecățile Lui cele încete, nu scapă nimeni și nu scapă nimic. Judecățile Lui grăbite le arată întâmplarea. Judecățile încete le arată Istoria. Dar întâmplarea mai poate fi contrazisă pe când istoria nu. Fiindcă întâmplarea doar înștiințează, pe când istoria plătește. Întâmplarea lucrează cu fulgere, dar Istoria lucrează cu cuptoare. Fulgerul poate să treacă și fără nici o urmare, - dar cuptorul nu. Fulgerul poate uneori să lase mai întuneric după el, - dar cuptorul nu lasă decât numai lumină. Fulgerul aduce de obicei tulburare, dar cuptorul aduce totdeauna limpezirea stărilor. De aceea peste noi a trebuit să treacă Rugul, Cuptorul, Flăcările...

Marele nostru Dumnezeu și Ocrotitor - Slavă cutremurătoare Ție.

Ne apropiem acum istoria noastră de Rugul încercărilor Tale cu conștiința vinovăției noastre pentru nevegherea din timpul apropierii ispititorului. - Și cu simțământul amestecării noastre cu ceea cea era străin și care nu trebuia să fi fost primit în noi și între noi.

Pentru aceste temeiuri va trebui acum să fim trecuți toți prin cuptorul de foc. Fiindcă numai focul poate scoate din noi ceea ce este zgură, poate arde ceea ce este gunoi și poate lămuri ceea ce este aur.

Singur Tu Marele nostru Dumnezeu știi cât de mult timp va trebui să stăm în acest foc. Și cât de puternice trebuiesc să fie flăcările lui asupra noastră. Singur Tu știi câți dintre noi vor putea ajunge de partea cealaltă a focului aur, - și câți vor rămânea de partea astalaltă zgură. Sau câți vor fi prefăcuți spuză spulberată de vânturi...

Noi Te rugăm din tot sufletul, să ai Tu grijă tot timpul de Idee... De solia Oastei. De duhul ei.

Noi toți suntem doar frunzele, dar ea este copacul. Noi toți suntem doar întâmplările, dar ea este istoria. Noi toți suntem doar trecătorii, dar ea este drumul... Ea trebuie să iese luminoasă, chiar dacă unii din noi vom ieși întunecați.

Noi, oricare, putem greși, - dar ea nu trebuie să-și greșească Ținta niciodată. Noi putem fiecare să ne abatem de la scopul pe care ni l-ai rânduit Tu - și aceasta este desigur o pierdere - dar una!... Pe când dacă Lucrarea Oastei s-ar abate, atunci ar fi o pierdere cu neputință de măsurat.

Veghează Tu Însuți Te rugăm, clipă de clipă asupra întregii Lucrări încercate ca și asupra fiecăruia din fiii ei încercați - și nu lăsa focul să fie nici mai mare și nici mai lung decât este nevoie spre slavă și viață.

Și mai presus de toate, Te rugăm fii Tu Însuți în mijlocul rugului și cuptorului nostru, Mărețul Biruitor și Frumosul Isus, a cărui Prezență să ne facă totul fericit și sfințitor, până vom ieși din el, vrednici de slava Ta.

Și Lucrarea Ta toată și noi toți.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații

Oastea Domnului s-a născut în Biserică iar noi vrem să rămânem după cum am fost chemați...

Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioșilor săi, și noi ne socotim fii credincioși ai Bisericii.

Pentru că am fost însă chemați la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bună voie în mișcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei Lucrări depinde de voluntariatul ei.

Dar Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut și trăiește sub aripa Bisericii.

Oastea Domnului nu este ceva mai mult, sau ceva mai puțin decât Ortodoxia, ci este o familie mai strânsă, o comuniune, o frățietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai puternic învățăturile Bibliei și ale Bisericii.

Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată ființa regulile existente ale Bisericii.

Păr. Iosif Trifa