Cap. 1 - Cel mai frumos Isus

„...Şi Chipul Celui de al patrulea

era ca a unui Fiu de Dumnezeu” - Daniel 3, 25

Isus Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru a venit în lume nu numai să-Şi curăţească un norod al Lui care să fie plin de râvnă pentru fapte bune, ci şi spre a-i face pe aceştia lumina lumii şi sarea pământului, aşa cum este El Însuşi.

Pentru a împlini această slujbă mântuitoare, Hristos Domnul nostru S-a dat alor Săi pe Sine Însuşi nu numai ca pilda de urmat, ci şi mai mult, ca puterea, garanţia şi ajutorul biruinţei lor. Pentru ca ai Lui să fie plini totdeauna de această încredinţare, Domnul Isus le-a lăsat nenumărate făgăduinţe scrise în Cuvântul Său, Sfânta Scriptură, de la începutul şi până la sfârşitul ei... Dulcea şi liniştitoarea Lui asigurare: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele” sub diferite forme, este repetată neîncetat de la începutul veacurilor şi până la sfârşitul lor, atât pentru cei din Vechiul Legământ cât şi pentru cei din Noul. Spre a ne arăta fiecăruia, în orice împrejurare, că El este şi rămâne Acelaşi: Ieri, Azi şi în Veci!

Astfel El a fost cu primii oameni, Însoţitor plăcut în răcoarea fericită a zilelor Edenului şi desfătarea fericirii lor înainte de cădere...

Dar nu i-a părăsit nici atunci când ei lăsându-se amăgiţi de şarpe şi de păcat - au fost aruncaţi în cuptorul de foc al încercărilor de pe pământ, pentru curăţarea lor din nou prin suferinţă.

În desfătarea Edenului Se bucurase cu ai Săi iar în focul încercărilor suferea cu ei, pentru curăţarea lor din nou.

Dumnezeu este iubire, - iar iubirea nu numai că nu se poate despărţi niciodată, dar în suferinţa celui iubit, cel ce iubeşte sufere el însuşi chiar şi mai mult alături de cel iubit. Când copilaşul iubit este bolnav, mama iubitoare sufere şi mai mult decât el.

Când soţia iubită este în dureri, soţul iubitor simte durerea alături de ea, poate şi mai profund. Când fratele iubit este în foc, fratele iubitor arde alături de el într-un fel poate şi mai dureros. Cu atât mai mult Domnul Isus care i-a iubit pe ai Săi nespus mai mult decât o mamă, decât un soţ, decât un prieten...

Hristos S-a unit atât de adânc cu Biserica Sa încât S-a făcut Ea. S-a făcut Ea când S-a făcut Om Întrupându-Se din Femeie spre a răscumpăra Sămânţa Femeii. S-a făcut Ea în rugăciunea Testamentară din Evanghelia după Ioan 17, când readucea din nou în Dumnezeu Omenirea despărţită din El prin păcat, spunând: Tu în Mine, Eu în ei... Asta însemna: „Tu - în Ei”! El era doar Transformatorul prin care Puterea uzinei venea fericit, şi nu nimicitor - în luminile care trebuiau să fie trimise apoi să strălucească mai departe în întunericul veacului acestuia, până la sfârşitul lui.

Dumnezeu n-a vrut să Se despartă de om niciodată. Nici chiar când a căzut în păcat.

La scoaterea din Eden le-a promis celor pedepsiţi iertarea şi primirea din nou, după ce vremea şi Preţul curăţării şi iertării acesteia se va fi împlinit. Iar până atunci bărbatului i-a dat ca mijloc al legăturii cu El munca, iar femeii durerea. Munca grea şi durerea temătoare aveau să fie mijloacele prin care Dumnezeu va ţine mereu legătura cu omul şi omul cu El. Muncind din greu, omul slab să ceară ajutorul lui Dumnezeu, - iar primindu-l, să-I mulţumească. Suferind cu frică, femeia să-I ceară ajutorul lui Dumnezeu - şi primindu-l, să-I mulţumească. Îngrozit de osândă, sufletul să ceară răscumpărarea lui Hristos, - şi primind-o, să-I slujească. Aruncată în foc, credinţa să ceară Prezenţa lui Isus, - şi simţind-o să-L slăvească arzând.

Aşa a vrut Dumnezeu să rămână permanent cu noi.

Toate făgăduinţele lui Hristos sunt fericite pentru ai Săi şi s-au împlinit cu credincioşie strălucită. Dar nici unele n-au fost mai minunat împlinite ca acelea făcute alor Lui pentru vremea când vor fi în suferinţă din pricina Numelui Său. „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine... dacă vei merge prin foc - Eu voi fi cu tine...” (Isaia 43, 2). „Voi fi cu tine ca să te scap” (Ier. 1, 8).

Toate feţele lui Hristos sunt frumoase, dar nici una n-a fost pentru ai Săi atât de frumoasă ca aceea care li s-a arătat lor în focul încercărilor, în cuptorul suferinţelor, în ceasurile jertfelor grele. Faţa cea mai strălucită a lui Hristos şi Prezenţa Lui cea mai puternică este darul şi harul pe care îl face Isus Mântuitorul iubit numai acelora ce trec prin clipele cele mai grele cu răbdare şi cu încredere pentru Numele Lui Sfânt.

Celor trei tineri numai în cuptorul de foc Hristos le-a arătat Faţa Lui cea mai frumoasă. Căci doar acolo aveau ei nevoie de o putere deosebită, când încercarea era mai grea iar legăturile lor cu alte izvoare de întărire erau total rupte.

Sfântului Ştefan, numai în clipa zdrobirii lui cu pietre, i-a arătat Hristos Faţa Lui cea mai frumoasă, căci Singură Această Faţă îi putea da în clipa aceea toată bucuria şi puterea de care avea nevoie spre a nu mai vedea pietrele, ci fericirea şi slava.

Sfântul Ioan numai în Patmos, sfântul Petru numai în închisoare, sfântul Pavel numai în primejdii - şi toţi sfinţii Săi numai în clipele şi în împrejurările lor cele mai grele, - au văzut mai strălucită Faţa lui Hristos cea mai minunată. Fiindcă în cuptorul cel de foc credincioşii lui Dumnezeu au nu numai nevoia, dar şi starea cea mai deosebită în care Îl pot vedea pe Fiul lui Dumnezeu cu ei.

Dar până la cuptorul de foc cei trei tineri trebuie că au trecut biruitori prin multe alte probe pregătitoare. Ameninţările, arestarea, foametea, poate bătăile şi ocările, trebuie să fi fost destul de grele probe pentru dragostea şi credinţa lor în Dumnezeu. Poate că pentru aceeaşi credinţă vor mai fi fost arestaţi odată cu ei şi alţii. - Dar în cuptor au ajuns numai ei. Ceilalţi se vor fi lepădat pe timpul cercetărilor sau se vor fi făcut iscoade şi vânzători în slujba împăratului păgân, pentru a scăpa astfel din cuptorul înspăimântător. Fiindcă aceştia vedeau numai moartea şi nu slava din cuptor şi de după el.

Există înainte de rug anumite probe şi o anumită vreme de probe pregătitoare. Există mai înainte de cuptorul încercărilor anumite condiţii, pentru a fi învrednicit cineva de suferinţa pentru Hristos şi pentru a primi harul de a merge în cuptorul Lui sfinţitor.

Nu oricine ajunge acolo - şi nu oricum. „Voi - zice sf. apostol Pavel - aţi primit harul nu numai să credeţi în Hristos ci să şi pătimiţi pentru El” (Filip. 1, 29). Deci harul de a crede este unul - şi pe acesta îl au toţi cei ce vin la Isus. Dar harul de a pătimi pentru El este cu totul altul, - şi harul acesta este dat numai unora.

O, cât de rar şi cât de puţin cunoscut este astăzi printre credincioşi harul de a pătimi pentru Hristos! De aceea sunt atât de necunoscute strălucitele descoperiri pe care Hristos le dă numai atunci. Şi numai acolo. Şi numai acelora, - care au ajuns în Cuptorul de Foc pentru El. Numai acolo Îşi descoperă El pe pământul acesta alor Săi, Faţa Sa cea adevărată şi strălucirea cea negrăită a Prezenţei Lui gustată nemijlocit de către cei aleşi pentru jertfă. Numai acolo, în mijlocul rugului aprins.

Iată, eu dau aici în faţa lui Hristos şi în faţa voastră a tuturor o mărturie vrednică de crezut şi adevărată: Ce am văzut, ce am simţit şi ce am trăit eu însumi cu toată fiinţa mea trupească şi sufletească în clipa de vârf, mărturisesc.

Am văzut pe Isus în bucurie, în libertate, în Cuvântul slobod şi puternic, în mulţimile fericite, în peisajele frumoase, în rugăciunea neîmpiedicată, în bisericile pline, - şi au fost frumoase toate aceste feţe a lui Isus Cel adorat şi cântat cu mulţi, într-o dragoste împletită în mii de raze şi de glasuri frăţeşti şi dragi...

Dar Faţa cea mai frumoasă a lui Isus, eu n-am cunoscut-o decât atunci când am fost învrednicit de harul de a pătimi pentru El. Nicăieri altundeva El nu mi-a arătat această Faţă a Lui nici înainte nici în urmă decât acolo în cuptorul de foc al încercării şi al cernerii pentru Evanghelia şi Lucrarea Sa...

Există însă şi în ajungerea acolo, două feluri de a merge. Unii merg împinşi, alţii merg atraşi. Unii merg împinşi de oameni, alţii merg atraşi de Hristos.

Cei care merg împinşi de oameni, merg chinuiţi, înspăimântaţi, siliţi. Şi aceştia nu merg cu faţa către foc ci cu spatele. Faţa lor, inima lor, este mereu întoarsă spre înapoi, spre în afară, spre ceea ce au lăsat, - şi nu înspre Hristos, înspre cer, înspre înainte, înspre slavă. De aceea ei nu văd decât feţele urâte ale celor care îi împing - şi nu văd Faţa minunată a Celui ce îi atrage.

Din pricina aceasta umblarea lor prin suferinţă este un chin nesuferit. Scăparea lor cât mai grabnică din ea, le este toată dorinţa, toată rugăciunea, tot scopul vieţii lor de zi şi noapte. Apoi odată scăpaţi, ferirea de a nu mai ajunge niciodată acolo le este pe toată viaţa lor lucrul cel mai scump pentru care sunt în stare să-şi vândă conştiinţa, credinţa, sufletul, Dumnezeul lor, - şi tot. Cât de zadarnic a fost pentru aceşti oameni harul - marele, unicul har - de care îi învrednicise şi pe ei Hristos, de a vedea Faţa Lui Dumnezeiască acolo în foc suferind pentru El: aceştia au făcut ca femeia lui Lot: s-au petrificat pe totdeauna privind înapoi...

Şi mai există înainte de ajungerea în cuptor - cum am spus - vremea probelor pregătitoare şi curăţătoare. Proba focului este ultima. Mulţi cad în aceste probe pregătitoare şi nu mai ajung la cea din urmă.

Hristos Cel Sfânt Îşi alege astfel, Îşi dezleagă şi Îşi curăţeşte pe acei cărora le va fi dat harul de a răbda împreună cu El, adică singurul mijloc prin care se vor dovedi vrednici de a împărăţi împreună cu El, în slava veşnică (2 Tim. 2, 11-12).

Cu cât ţine mai mult focul, cu atâta cei care trec biruitori prin el ies mai străluciţi, fie prin uşa aceasta de fier, înapoi în lume spre a-I sluji de mărturie lui Hristos aici, fie pe uşa cealaltă de aur înainte în cer, spre a-I fi desfătarea Lui Acolo.

Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos Domnul nostru ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvântul Său, Biblia, Rugăciunea şi Fraţii, adică Biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci în locul tuturor mijloacelor obişnuite vine El, Domnul Isus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările venirii Lui sunt de aşa fel şi de aşa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai, - deşi, totuşi, nu este asta. Este, - deşi nu este - o coborâre a raiului în tot lăuntrul şi în toată în afara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare - şi nu îţi pare - că eşti în cer. Ştii că eşti tu - şi nu ştii că eşti tu - acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte va înţelege. - Cine nu poate, nu-i ştiu spune altfel... Dar poate va afla şi el.

Eu am fost de opt ori aruncat în cuptorul de foc. Şi am trecut şaptesprezece ani pe acolo... dar nu pot uita Faţa Fiului lui Dumnezeu care nu S-a arătat numai în foc... Sunt acum alţii, mulţi ani, de când parcă am ieşit din foc - şi de multe ori mă cuprinde ceva ca un dor şi ca o părere de rău S-o mai pot vedea aşa. Uneori mă gândesc cu tristeţe, ieşit din mijlocul focului, s-a depus iarăşi praful şi ceaţa peste ochii mei. - Sau poate s-a adunat altă zgură peste fiinţa mea. - Şi mă simt cum aş avea un dor adânc şi o trebuinţă dureroasă după curăţarea şi limpezirea pe care o aveam acolo.

Afară, m-au înfăşurat iarăşi legăturile, - acolo toate îmi arseseră şi eram slobod ca cei trei tineri cărora nu le arsese focul decât legăturile ca să poată umbla cu adevărat slobozi, cum nu te eliberează decât adevărul, decât focul, decât sfinţirea...

Cu scopul acesta era dus în 1948 spre cuptorul suferinţelor prin care avea să umble multe zeci de ani - duhul şi solul Oastei Domnului.

Înainte de a ajunge în flăcările acestea, mai trecuse ea şi mai avea încă să treacă prin probele pregătitoare în care mulţi fii ai ei au căzut, mulţi au fugit, mulţi s-au făcut robii şi iscoadele vrăjmaşului, - dar mulţi s-au şi învrednicit de o slavă şi de o răsplătire minunată a lui Hristos.

Prin toate acestea a trebuit să trecem din prima zi a anului 1948, de la chiar hotarul împlinirii celui de-al douăzeci şi cincilea an al vieţii Oastei. Fiind băgaţi pe rând, tot mai mulţi în cuptorul şi rugul aprins.

Iată cum a început:

Am spus cum după serbarea de Crăciunul lui 1947 de la spitalul şi închisoarea din Beiuş, şi din alte părţi ale ţării, - eu am fost luat şi dus la Poliţia de Siguranţă din Beiuş. (Pe atunci această poliţie încă purta tot vechiul ei nume).

De acasă nu-mi luasem nimic, fiindcă jandarmul nici nu-mi spusese unde mă duce.

Am bănuit totuşi că voi fi întrebat în legătură cu activitatea mea de la Isus Biruitorul - şi am luat cu mine în loc de orice altceva, doar o colecţie a foii Isus Biruitorul din ultimul an.

La caz de nevoie să le arăt acele articole pe care le scrisesem în foaie cu conţinut sprijinitor al acţiunilor guvernului şi regimului, spre a le dovedi că noi nu numai că nu suntem împotriva Stăpânirii, ci chiar ajutăm Stăpânirea cu toată puterea şi cinstea sufletului nostru la tot ce face ea legal şi frumos spre binele ţării.

La poartă, jandarmul m-a predat unui comisar în uniformă care m-a dus înăuntru într-o încăpere mare unde mă aştepta în picioare un bărbat tânăr de o statură uriaşă:

- Cine eşti tu? - se încruntă acesta spre mine.

Îi spun numele.

- Ce-i asta? - arătă el spre Isus Biruitorul pe care îl adusesem cu mine.

- Colecţia foii pe care o redactez. Am adus-o ca să vedeţi atitudinea noastră faţă de Stăpânire, fiindcă bănuiesc că din pricina asta m-aţi adus aici. - Şi voiam să deschid colecţia să-i arăt.

- Nu-i nevoie! - îmi smuci el foaia din mână. Ştim noi. Las-o aici.. De acum încolo o vom mai citi noi.

Nu-i răspunsei nimic.

- Scoate tot ce ai de prin buzunare!

Scosei tot: ceasul, stiloul, câţiva lei, nişte scrisori de la fraţi.

- Desfă-ţi cureaua şi şireturile!

Mă supun: totul era pentru mine complet necunoscut. Niciodată nu mai auzisem nici nu citisem măcar despre aşa ceva. Eu umblam printre altfel de oameni şi citisem altfel de lecturi.

- Ia-l, - zise şeful uriaş către cel ce mă adusese - şi du-l la ceilalţi.

Am ieşit. Şi din fundul unui coridor larg, deschise o uşă, mă împinse acolo şi apoi o trânti în urma mea...

Dintr-o încăpere care fusese probabil cămara casei când aceasta era locuită de proprietarul ei adevărat, patru feţe cunoscute, se uitau mirate la mine: doi notari publici, un avocat şi un preot.

- Uite-l şi pe Dorz! - zise cineva dintre ei. Apoi:

- Cum, şi pe tine te-au adus?

- Ce-au avut şi cu ăsta?

- Slăvit să fie Domnul, frate Traian!

Cel care îmi spusese ultima întâmpinare şi îmi întinse primul mâna era preotul Ilie, unul din cei doi cu care fusesem în misiune la închisoare împreună cu fraţii, a treia zi de Crăciunul trecut.

Curând apoi am aflat de la ei că se petrecuseră în ţară mari schimbări politice şi că arestarea noastră se întâmplase în legătură cu aceste evenimente.

- Dacă noi toţi mai are vreo explicaţie să fim în arestul poliţiei într-o împrejurare ca asta - zise avocatul arătând spre mine - nu mai înţeleg ce rost are să-l ia pe omul acesta care de când îl ştiu nu s-a ocupat decât de Biserică şi de religie. Omul cel mai nevinovat. Ce ţi-au spus, - frate Dorz? Pentru ce te-au adus? N-ai făcut niciodată nici o politică, n-ai nici o funcţie înaltă, n-ai nici o avere, n-ai făcut nici un rău nimănui, nu primejduieşti pe nimeni cu nimic? Pentru ce te-au adus aici?

- Nu ştiu! Încă nu m-au întrebat şi nu mi-au spus nimic... Dar pentru bine, nu trebuie oare să sufere nimeni?

Peste câteva clipe se auziră iarăşi paşi pe coridor şi uşa se deschise din nou. De data asta fu împins înăuntru „fratele” M., care fusese şi el la serbarea noastră de la spital şi închisoare a treia zi de Crăciunul trecut.

Acum el era funcţionar la primăria oraşului, dar noi ne cunoşteam din copilărie. Fusese al cincilea şi ultimul copil al vecinilor noştri, oameni foarte săraci din cauza tatălui lor, un om beţiv şi fumător. Era cu doi ani mai mic ca mine şi fiindcă era foarte necăjit iar eu eram singurul copil la casa părinţilor mei, l-am socotit pe el de când ne ştim ca pe un frate al meu mai mic. Îi dam de multe ori hainele mele şi mâncarea mea. Îl iubeam cu milă şi îl apăram de alţi copii. Mai târziu la şcoală, îl ajutam cu toată grija unui frate mai mare. Avea şi o vedere mai slabă. Dar avea o minte ascuţită - şi învăţa bine. După ce eu am intrat în Oastea Domnului, l-am chemat şi pe el. Îl purtam cu mine pe la adunări - şi începuse şi el frumos să-L urmeze pe Domnul. Dar din cauza sărăciei părinţilor lui, când s-a făcut mai mare, a trebuit să intre slugă la alţii. Apoi s-a dus salahor la oraşe la construcţii. A căzut odată de pe o schelă şi a zăcut un an bolnav. Fiindcă nu mai putea lucra munci grele, am vorbit cu un cunoscut care l-a angajat la o instituţie din Oradea. Curând acolo a deprins munci de birou şi a fost avansat.

Dar, ajuns la un loc mai bun şi într-un oraş mai mare, curând l-au luat valurile lumii şi patima tatălui său. A fost prins cu fapte rele şi gata să fie dat afară... A venit la mine, a plâns, a promis, a pus legământ din nou cu Domnul... Am mijlocit iarăşi pentru el - şi a mai rămas la locul lui până la armată.

În serviciul militar nimerise într-un loc bun, dar iarăşi a căzut în patima beţiei, şi prin asta, a ajuns la închisoare. M-a chemat la el - şi am mers. Iarăşi lacrimi şi promisiuni şi înnoiri de legăminte - şi iarăşi a scăpat.

Un timp a mers bine pe calea Domnului. Ne-am pus toată averea părintească garanţie pentru el - şi a fost primit în serviciul primăriei din comuna natală... Dar apoi a căzut iarăşi în mrejele politicii legionare. Dintr-odată a fost văzut cu cămaşă verde şi cu pistol. A urmat iarăşi o pocăinţă, iarăşi legăminte. Şi iarăşi primirea.

Prin mijlocirea fr. Marini care locuia atunci la noi - asta era în 1943 - a cunoscut pe o tânără surioară bună din Săsciori. Noi, garantând pentru el în faţa părinţilor fetei, mai mult fără voia tatălui ei, fata s-a căsătorit cu el deşi nu avea aproape nimic altceva decât garanţia noastră.

Între timp făcuse liceul în particular - şi a fost avansat. Acum era secretar la primăria oraşului. Mai păstra legătura cu Domnul şi cu fraţii. Şi - mai tras mai împins - mergea şi venea acum şi el în lucrul Domnului.

Fusese văzut şi el cu noi la serbarea de la închisoare - şi cum era cunoscut cu trecut politic iar în prezent fiind secretar la primăria oraşului, un post important - i se căutau motive să fie aruncat de acolo.

Acum iată-l şi pe el aici cu noi cei cinci, - al şaselea.

S-a aşezat lângă mine.

Când s-a făcut seară am fost mutaţi cu toţii într-o cameră mai mare şi s-a permis familiilor noastre să ne aducă de mâncare şi pături, dar nu ni s-a dat voie să vorbim cu nimeni.

Între timp au mai fost aduse şi două doamne dintre cele mai cunoscute din oraş. Una care era sora unui fost ministru care fusese şi ea cu daruri atunci cu noi. Cealaltă era o fostă directoare de şcoală...

Femeile au fost duse în altă cameră. Fiecare cereau să fie lăsate acasă... Dar n-a fost lăsat nimeni.

Pentru noapte ne-am întins păturile pe jos şi ne-am aşezat unul lângă altul să dormim. - Dar toată noaptea n-am dormit nici unii... Camera noastră era lângă biroul şefului, despărţită numai de o uşă blocată. Şi de cum s-a înserat se auzeau mereu paşi, uşi, trânteli, strigăte, lovituri, ţipete şi tot felul de astfel de zgomote care ne făceau pe toţi să stăm uimiţi privindu-ne cu ochii măriţi unii pe alţii. Era noaptea de Anul Nou şi oamenii în oraş făceau peste tot chefuri, beţii şi scandaluri. Cei mai înfierbântaţi, erau aduşi aici pentru potolire. Domnul şef şi ai lui, au avut astfel de lucru toată noaptea, iar noi, puşi chiar aci în imediata apropiere a lor, puteam auzi bine tot ce ni s-ar putea întâmpla şi nouă din clipă în clipă. Eram la bunul lor plac şi ne puteam aştepta la orice, după ce trecuse toată ziua şi nimeni nu venise la noi să ne întrebe sau să ne spună ceva. Acum mai auzeam şi ce se petrece dincolo de uşă. E uşor de închipuit ce noapte a fost aceasta pentru toţi...

S-a făcut cu greu şi în sfârşit ziuă şi zgomotele de dincolo s-au mai potolit. Era ziua de Anul Nou 1948.

Toţi ceilalţi soţi ai mei erau convinşi că ai lor din familie sau de la servici, vor interveni pentru ei şi vor fi eliberaţi. Eu n-aveam pe nimeni decât pe Domnul - şi aşteptam liniştit voia Lui, oricum va fi ea.

În ziua de Anul Nou a fost eliberat unul din cei doi notari şi una dintre cele două doamne.

A doua zi era sâmbătă şi zi de lucru. A fost scos celălalt notar şi „fratele” M., secretarul primăriei, care având cheile instituţiei la el a trebuit să fie eliberat. I s-a spus că doar pentru un ceas. - Dar... n-a mai venit înapoi niciodată...

Îşi „aranjase” situaţia...

A treia zi, duminică, a fost eliberat preotul Ilie, - „fiindcă trebuie să facă slujbă la biserică”...

A patra zi a fost eliberat şi avocatul.

Iar a cincea, noaptea, eu numai cu doamna Tina, sora ministrului, am fost ridicaţi de un poliţist şi duşi la tren, fără să ni se dea voie să ne luăm decât câte o pătură subţire, fiecare cu noi.

Ne-am cumpărat pe banii noştri bilete de tren până la Oradea. Astfel am ajuns într-un celular cu etaj clădit proaspăt în curtea unei case mari cu zidării mărginite de trei străzi.

În celula a doua din colţul de la etaj, unde am fost împins, erau pe lângă trei pereţi, trei priciuri înguste de scândură. Două din ele erau ocupate, al treilea mă aştepta pe mine.

Mi-am aruncat pe laviţa goală pătura mea şi m-am uitat la cei doi... Păreau oameni simpli ca mine, aşa că le-am spus tare: Bună dimineaţa!

Dar ei îngroziţi mi-au făcut dintr-o dată amândoi un semn cu degetul la gură, semnul care în toate limbile pământului înseamnă: taci! În şoaptă!

Pe urmă, în şoaptă, mi-au explicat ei că aici suntem la Siguranţă. Că toţi mai marii de aici sunt străini. Şi că noi aici suntem în cea mai mare primejdie. N-avem voie să vorbim între noi decât în şoapte. N-avem voie să ştim cine este lângă noi. N-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic. N-avem voie să ieşim decât până la W.C. de două ori pe zi, seara şi dimineaţa, când suntem scoşi de către gardianul care este permanent pe sală...

- Dar peste zi dacă ai nevoie nu te scoate?

- Cu foarte mare greutate! După ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă.

- Dar de mâncare dă ceva?

- Celor de care ştiu familiile şi le aduc mâncare la poartă, li se primeşte mâncarea şi le-o aduce gardianul o dată şi chiar de două ori pe zi, aici în celulă. Celor de care nu ştie nimeni, vine unul de la penitenciar cu o găleată de mâncare şi le dă. Cine are castron şi lingură ca să-şi ia mâncarea mănâncă, cine nu, nu.

- De dv. ştie familia?

- Ştie. Noi suntem de aici din Oradea. Eu sunt maistru, ăstalalt conducător de tramvaie. Amândoi suntem români. Avem nişte duşmani acolo la serviciu care ne-au pârât cu cine ştie ce. Stăm aici de două săptămâni şi nu ne-a întrebat nimeni nimic. Dar soţiile noastre vin la noi cu mâncare caldă de fiecare dată... D-ta de unde eşti? Ai pe cineva aici?

- Eu sunt de la Beiuş... Am şi eu cunoscuţi aici la Oradea, dar încă nimeni nu ştie de mine că sunt aici. Poate peste 2-3 zile când vor afla de la cei de acasă.

Era, după cum socoteam noi, pe la amiază. Eu nu mâncasem de ieri şi nu dormisem toată noaptea. Îmi era tare frig şi tare foame. Erau primele zile din ianuarie 1948.

Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!

- Vine mâncarea, - ziseră cei doi.

Şi într-adevăr la ei veni. La fiecare din ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi deteră înapoi vasele goale.

Mult mai târziu, uşa se deschise din nou şi gardianul arătând spre mine îmi zise:

- Tu ai castron şi linguriţă, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!

- N-am - zisei eu ieşind. Pe sală era un om în haine vărgate, cu o găleată la jumate de fasole în mână.

- În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!

M-am uitat împrejur - şi neavând nimic, mi-am împreunat cele două mâini şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.

Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front.

Spun toate aceste lucruri nu pentru cei care au trecut - ci pentru cei care vor veni, fiindcă poate vor ajunge vreunii din ei în astfel de stări. Să nu mai meargă pe un drum necunoscut cum am mers noi. Nu spre a se înspăimânta ci tocmai spre a nu se teme. Căci Hristos le face pe toate uşoare pentru cel ce suferă din pricina Numelui Său.

Ştiind mai dinainte câte ceva din cele ce se pot petrece pe acolo, vor suferi mai puţin şi vor răbda mai frumos.

Pe cât va fi cu putinţă în această a treia parte a istorisirii mele, nu voi mai da nume ci numai biografii, pentru că unele nume deşi nu le-am putut uita, n-aş vrea totuşi să le mai amintesc niciodată. Iar altele deşi poate le-am uitat, aş vrea să mi le reamintesc pe totdeauna...

Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar ale unora de pe coridorul nostru le auzeam deschizându-se foarte des, atât ziua cât şi noaptea.

Peste tot însă nu se mai auzea nici o vorbă, ci numai paşi. După zgomotul paşilor, când eram scoşi la „program” sau duşi la anchete, bănuiam că suntem mulţi acolo.

Pe sala noastră erau de pază permanent cu schimbul doi gardieni, amândoi unguri şi amândoi înrouraţi tot timpul. Unul din ei căruia tovarăşii mei îi ziceau „Zoli-baci”, avea în mână, de fiecare dată când l-am văzut, o coadă groasă de mătură.

El ne scotea dimineaţa şi seara „la program” - cum zicea el. Acest „program” era scoaterea noastră de două ori pe zi pe celule, la W.C. şi la apă să bem şi să ne spălăm. Numai atunci aveam acest drept.

Dimineaţa, începând de la ora 5, iar seara după ora 9. De obicei făcea acest lucru Zoli-baci, ca omul cel mai de încredere, în timpul căruia nimeni nu îndrăznea să sufle nimic.

Câteodată de la un capăt al coridorului, altădată de la celălalt auzeai tras de zăvor şi glasul lui Zoli-Baci:

- Programul! ori: La program!

- Atunci se auzeau două perechi de paşi ieşind. Apoi revenind. Şi iarăşi glasul lui Zoli-Baci poruncitor:

- Altu-doi!

Şi aşa până la sfârşit. De obicei dura un ceas. După asta începeam să bănuim cam câţi eram pe coridor.

Dacă se întâmpla în afară de acest timp să ai nevoie să mergi afară, îngăduinţa asta depindea de bunăvoinţa lui Zoli-Baci. Băteai în uşă - şi dacă voia el să-ţi dea drumul mergeai, dacă nu, nu.

Câteodată, la prima bătaie el auzea îndată. Şi dacă era cumva pe aproape venea să-ţi deschidă, iar dacă era mai departe se răstea:

- Mai baţi un dată!

Când însă era furios - şi furios el era aproape tot timpul său - îl auzeai pufnind:

- Nu mai baţi! Stai acolo! Manti fost!

Cel chinuit de nevoia de a ieşi mai aştepta câtva timp. Când simţea că nu mai poate, încerca din nou: Cioc, cioc, cioc.

- Nu mai baţi mă! Auzi?

- Vă rog, nu mai pot! - gemea şi se văicărea omul!

- Gura! Steaptă!

- Domnu şef, repede vă rog, nu mai pot... vă rog, repede...

De obicei, după o astfel de văicăreală se auzea zăvorul trăgându-se. Dar se auzea şi coada de mătură căzând.

Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul slobozit la W.C. lovitura de mătură nu însemna aproape nimic.

Astfel de întâmplări se petreceau în fiecare zi, dar cele mai multe duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă şi cel ce le primea la poartă era mai binevoitor. Iar flămânzitul închis, era mai lacom la mâncare. Atunci s-au petrecut şi lucruri pe care nici nu le pot descrie aici.

De la un timp, după miezul nopţii se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări, fără a mai veni înapoi.

Nu mai puteam dormi... Nu înţelegeam ce se întâmplă. Aşteptam, în fiecare clipă, cu inima bătând puternic să se deschidă şi zăvorul nostru...

Dar a trecut o noapte, a doua - şi nimic.

A treia noapte cam pe la ora unu, s-a tras şi zăvorul nostru dintr-o dată. Cum nu dormeam nici unii, ne-am ridicat cu toţii capetele privind spre uşa deschisă doar pe un sfert.

Cineva care mi-a părut că are în mână un pistol, a împins degetul arătător spre mine şi mi-a făcut semnul să ies - poruncindu-mi în şoaptă:

- Cu tot bagajul!

Apoi uşa s-a închis şi în faţa mea un gardian, cu un pistol mare subsuoară, mi-a făcut semn cu ţeava pistolului spre scări.

Lângă scara care cobora în cotituri, un alt pistol îmi făcea semn să cobor.

La prima cotitură un alt pistol mă împingea, mai repede.

La a doua cotitură un altul.

La ieşire - un altul, la fel.

Afară în curte era întuneric şi forfotă. Cerul înnorat. Nu se vedea nimic, dar se auzea nu ştiu ce.

Am simţit la spatele meu pe cineva cu ceva foarte aproape de mine, împingându-mă

şi poruncindu-mi:

- Cu faţa la zid!

M-am întors şi m-am aşezat cu faţa la zidul de jos al celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise s-a aşezat la spatele meu, lângă mine, poruncindu-mi din nou:

- Mâinile la ochi! Să nu vezi pe nimeni. Şi să nu zici nimic.

Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot am văzut cum chiar lângă mine un alt om înarmat a adus pe altcineva căruia i se poruncise la fel ca şi mie.

Când m-am uitat puţin în dreapta, am cunoscut-o lângă mine, pe doamna cu care venisem de la Beiuş. Plângea şi se tânguia în şoaptă îngrozită de moarte, în timp ce omul din urma ei o împingea cu ceva în spate şi o ameninţa cu înjurături!

Apoi lângă ea a fost adus un altul, la spatele căruia mi s-a părut că se aşază altcineva.

Şi tot aşa până n-am mai ştiut câţi stăm aliniaţi cu feţele la zid.

Când numărul s-a împlinit şi eram acolo o linie de trupuri înşiruite iar napoia fiecăruia mi se părea că este un altul, am auzit dintr-o dată din celălalt colţ al curţii un fluierat scurt şi apoi cineva care a început să bată puternic ca într-un covor.

N-a ţinut mult aceasta până când la un alt fluierat bătăile covorului au încetat şi cineva a ordonat încet:

- La comandant!

Cei din spatele noastre am simţit că pleacă, a mai rămas numai unul care ne-a poruncit:

- Să nu vă mişcaţi nici unul. Care mişcă s-a ras!

- Frate Dorz, şopti plângând doamna Tina. Ne omoară!

- Nu vă temeţi doamnă. Nu lasă Dumnezeu! Rugaţi-vă!

- Cine a vorbit? - scrâşni cel ce ne păzea, apropiindu-se.

Tăcurăm!

După vreo zece minute, cei plecaţi se întoarseră.

Cel ce mă păzea pe mine îmi zise:

- La stânga şi înainte!

Eram primul. Mă întorsei şi o luai prin întuneric pe lângă zid. Când ajunsei la colţ îmi porunci:

- La dreapta!

Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel foarte îngust. Nu ştiam pe unde calc.

- Fă-ţi testamentul banditule, îmi scrâşni în urechi cel ce mă împingea cu ceva tare din mijlocul spatelui. Acuma s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!

În clipa aceea am ştiut că merg la moarte. Dar ciudat, vă mărturisesc, nu numai că nu am simţit nici un fel de teamă sau de cutremur - ci un singur gând fericit şi curios mi-a umplut toată fiinţa mea: Să văd cum va fi chiar clipa întâlnirii mele cu Domnul Isus!

Nu mai simţii nici o durere. Nici pentru viaţă nici pentru familie. Nici măcar dorul de fraţi. Nici vreo părere de rău după nimic din lumea asta. Nu simţii decât parcă un dor de moarte, un dor de Domnul Isus. Nimic, nimic altceva ci numai o fericită dorinţă curioasă: să văd cum va fi chiar clipa revederii mele cu Mântuitorul meu Isus. Nimic altceva. Nimic, nimic altceva.

Aşteptam nerăbdător acum numai clipa aceasta, fără nici un alt simţământ decât acesta în toată fiinţa mea...

Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc că atunci eu am trecut prin moartea mea. Am fost mai mult dincolo de viaţa asta decât dincoace de ea. De aceea vă spun: nu vă temeţi de moarte nicidecât. În chiar clipa ei, veţi simţi cea mai mare fericire, ca sfântul Ştefan, care când curgeau pietrele asupra lui striga cu faţa strălucitoare: Văd cerul deschis şi pe Isus la Dreapta lui Dumnezeu. Mai trecusem încă o dată prin moarte când eram pe front - într-o situaţie tot cam aşa ca aceasta... Şi atunci s-au petrecut stările mele sufleteşti întocmai ca acum... Mai târziu cu ani se va repeta iarăşi... Astfel că nu mai am nici o îndoială asupra adevărurilor pe care vi le spun: Nu vă temeţi de moarte!

La capătul coridorului întunecos m-am izbit de ceva.

- Suie-te! - îmi şuieră în spate porunca însoţitorului meu.

Am pipăit!... Ochii orbiţi atâta vreme de becul puternic aprins zi şi noapte, sub care stăteam în celulă, acum încet-încet începură să-mi desluşească lucrurile. Văzui că urcam într-o dubă. Îmi adusei aminte că cei doi din celula mea îmi şoptiseră când eram cu ei acolo, un zvon pe care îl auziseră şi ei de la nu ştiu cine că de aici se mai întâmplă ca pe unii să-i ia noaptea cu duba şi să-i ducă cei câţiva kilometri până la frontieră, iar acolo, să-i facă aşa ca şi cum ar fi vrut să fugă...

- Slăvit să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic decât să-L văd pe El, cât mai repede.

- Ne duce să ne împuşte frate Dorz, o auzii din nou plângând pe doamna de lângă mine, care profitând de zgomotul paşilor crezu că nu va fi auzită de însoţitorii noştri.

Omul de la spate scrâşni şi o trânti pe bancă lângă el:

- Gura, bestie!

Ne înşiruirăm în întuneric pe trei bănci, două pe margini, una pe mijloc, fiecare cu însoţitorul lângă el. La urma tuturor se sui cineva care era probabil un şef.

Uşa se trânti, dar îndată se deschise din nou pe dinafară. O chemare scurtă şi „şeful” sări înapoi jos.

A urmat o vreme de discuţie în şoaptă între el cu cineva acolo jos lângă maşină.

Apoi „şeful” s-a suit şi altul i-a spus încet şoferului:

- Gata!

Maşina a pornit... Era un frig de ianuarie, afară văzusem zăpadă şi simţisem un vânt aspru şi tăios. Frigul începu să ne pătrundă toată fiinţa... Toate aici erau de gheaţă: pereţii, banca, oamenii...

Nu ştiu cât am mers. Simţeam cum maşina trecea cu noi parcă peste şanţuri, parcă peste câmpuri... Am simţit că urcăm, că din nou coborâm. Ne-am oprit odată undeva... am stat nu ştiu cât. Apoi iarăşi am întors şi am pornit. Până când într-un târziu am oprit undeva iar şoferul s-a coborât. S-a coborât şi şeful care era cu noi. Apoi o poartă am auzit deschizându-se şi am intrat desigur într-o curte.

- Gata, jos!

Când ne-am coborât, era dimineaţă şi am văzut că eram la penitenciar.

Cum de ne-au trebuit oare ceasuri întregi ca să facem cei câteva sute de paşi câţi îi aveam de acolo până aici?

Atunci ne-am văzut feţele unii altora.

Am trecut pe rând la camera de primire, ni s-au luat bagajele, numele, actele - iar bărbaţii am fost duşi sus.

„Sus” am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul II la care am fost conduşi pe scări şi coridoare îngheţate, de un gardian al penitenciarului. Ne-a numărat pe toţi. Eram nouă - şi a trântit după noi o uşă grea de fier pe care a pus două zăvoare şi sus şi jos.

Sus în tavanul înalt, ardea un bec obosit.

Ne-am uitat unii la alţii... Ne-am numărat şi ne-am făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici C.F.R., cei doi de la tramvaie şi eu, nouă.

- Dv. părinte, pentru ce aţi fost arestat? - întrebă profesorul pe preotul care era îmbrăcat numai în reverendă.

- Pentru ochii mei cei frumoşi - zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus jandarmul când l-am întrebat: pentru ce mă arestezi d-ta pe mine domnule şef? El mi-a răspuns exact aşa cum vă spun eu acum!

- Pentru ochii dumitale cei frumoşi!

Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo în arestul lui, apoi m-a dus la Oradea şi de atunci nu m-a mai întrebat nimeni nimic. Apoi adăugând râzând: Uitaţi-vă şi dv. la mine şi spuneţi drept, am eu ochii chiar aşa de frumoşi să merite trei săptămâni de arest?

Toţi se înveseliră, zgribulind şi frecându-şi mâinile. Suflam în palme ca să ne încălzim, dar toată căldura din noi se pierdea odată cu aburul care se ridica spre bec.

Singura fereastră a camerei noastre avea toate cele patru ochiuri sparte - iar prin ele bătea un vânt aspru şi tăios dinspre luminile oraşului care se uitau la noi depărtate şi reci.

- Dar d-ta, pentru ce ai ajuns aici? - întrebă cineva pe învăţătorul.

- Pentru... Feţ Vasile din Oşand! - zise acesta.

- Cine-i ăla?

- Un coleg al meu mort de zece ani!

- Dar ce a făcut colegul d-tale mort?

- Nimic. Am să vă povestesc eu mai târziu, după ce mă voi mai încălzi. Acum mi-s încleştate fălcile de frig - răspunse el tremurând şi clănţănind. Şi povestea mea este cam tot aşa ca a părintelui.

- Dar d-ta? - îl întrebară pe profesorul de ucenici.

- Eu, pentru „cele două posibilităţi”. Am spus şi eu cuiva ceva, şi m-a înţeles rău, apoi m-a turnat altcuiva. Am spus că din orice situaţie ai numai două posibilităţi: una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună e bine. Dacă ajungi în cea rea, e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi curând sau să scapi târziu. Dacă scapi curând e bine, dacă scapi târziu e rău. Dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos sau să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău, - dar iarăşi ai două posibilităţi...

- Să te vindeci, sau să mori - râse preotul.

Toţi râseră.

- Dacă te vindeci e bine - zisei eu, - dacă mori... ai numai ultimele două posibilităţi: să mergi în Împărăţia lui Dumnezeu cu Hristos, dacă ai crezut cu adevărat în El şi te-ai predat Lui, - ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă n-ai crezut. Apoi acolo nu mai există decât această una posibilitate pe vecii vecilor.

Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară dintr-o dată:

- D-ta pentru ce ai fost arestat?

- Nu ştiu! Nimeni nu m-a întrebat nici pe mine nimic de trei săptămâni. Bănuiesc totuşi că pentru că am făcut cu Oastea Domnului o serbare religioasă cu daruri pentru bolnavi la spital şi pentru deţinuţi la penitenciarul din Beiuş, acum la Crăciunul trecut. S-a interpretat probabil ca o demonstraţie.

- D-ta eşti în Oastea Domnului?

- Da!

- Spune-ne pe larg cum a fost. Cunoaştem şi noi Oastea Domnului.

- Am să vă spun, dar mai întâi să vedem cum ne aşezăm!

Privirăm cu toţii spre fereastra spartă. Dincolo se vedea curtea penitenciarului, iar peste ziduri departe, oraşul. Prin ochiurile sparte venea un vânt de ne tăia ochii, ne depărtarăm repede.

- Ce punem în fereastră, să nu ne mai bată vântul chiar aşa?

- Reverenda părintelui, glumi cam necuviincios dar familiar profesorul.

- Şi apoi eu în ce mai tremur? - răspunse tot aşa preotul.

- Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie!

- Nu-l pun că îngheţ fără el!

- Atunci ce punem?

- Dau eu o cămaşă, mai dă altul una, mai un prosop...

Am acoperit fereastra.

Ne-am uitat apoi în lături şi pe jos. În toată camera nimic. Nici măcar o bancă sau un pat de fier, de lemn, de ce-o fi. Nimic pe care să te aşezi. Pe jos fusese cândva pardosit cu cărămidă dar de cei aproape trei sute de ani de când împărăteasa Maria Tereza construise această închisoare - picioarele oamenilor şi ale paturilor de fier tociseră cărămizile făcând în locul lor numai gropi. Când plecaseră ultimii deţinuţi din camera asta scoseseră tot, iar pe jos aruncaseră motorină pentru dezinfecţie. Acum în gropile pardoselii erau numai ochiuri de motorină: unde să te aşezi?

Într-un colţ era un singur obiect: tineta, hârdăul pentru nevoile urgente.

Bine că este măcar acesta! Cât suferisem dincolo fără el. Ce am face aici, unde pare să fie şi mai rău?

Profesorul bătu în uşă. O dată, de două ori, de trei ori... În uşă se deschise o vizetă mică. Iar prin ea văzurăm dincolo o şapcă şi două mustăţi încruntate.

- Ce vreţi?

- Domnu’ şef, n-avem nimic aici. Nimic pe care să ne aşezăm, nici bancă, nici pat, nimic. Iar pe jos e motorină... geamul spart, îngheţăm de frig. Ce faceţi cu noi?

- Aşteptaţi! Şi trânti vizeta.

În închisoare încă nu se deşteptase viaţa. Era încă prea de dimineaţă.

Simţeam că îngheţăm, începând de la picioare. Ne mişcam fiecare încoace şi încolo, suflam în palme, ne lipim unii de alţii... Ieşea aburul din noi ca din nişte oale golite...

Curând se auziră voci, mişcare, zgomote de paşi şi uşi:

- Deşteptarea!

Apoi auzirăm zăvoarele noastre de fier trăgându-se şi marea uşă scârţâind. În uşă apăru gardianul care ne făcu un semn:

- Mergeţi toţi în colţul cela, cu faţa la perete!

În cameră intrară doi deţinuţi în haine vărgate, cu două legături de paie pe care le trântiră pe partea cealaltă, apoi ieşiră.

- Le împroşcaţi şi staţi pe ele!

După ce ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe din paie pentru sine. Dar paie erau puţine. Şi după ce luară jumătate dintre noi, aproape nu mai rămăseseră nimic pentru ceilalţi.

- Nu aşa, zise careva dintre cei care rămăseseră fără paie. Să le aşezăm uniform - şi apoi stăm cu toţii unul lângă celălalt, bine-rău, cum putem. Dacă e aşa - e aşa! Împărţim deopotrivă totul frăţeşte, aci suntem fraţi, vrând-nevrând.

Abia ne aşezarăm pe paie până când se deschise vizeta de jos:

- Masa! Nouă porţii de turtoi. Aşteptaţi, vine şi cafeaua.

Împărţirăm bucăţile de turtoi fiecăruia una. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci:

o bucată pătrată mică şi grea de mălai, tăiată parcă dintr-o tavă, care a fost copt puţin. Mi se lipi de degete. Mă uitai la ceilalţi: toţi muşcau din mălaiul gol. Eram lihniţi de foame şi tremuram de frig. Nu ştiam atunci câţi ani din viaţă voi dori să mă satur din această nespus de dorită bucată de mălai.

- Cafeaua!

Şi pe vizetă începură să intre spre noi, una câte una, nouă gamele turtite pe la colţuri, ruginite şi cu smalţul sărit pe fundul cărora aburea puţină apă neagră.

- E caldă! Ce bine! - zise cel care apucă prima gamelă.

După ce se trânti vizeta, mă retrăsei să mulţumesc Domnului, ţinând în mâinile îngheţate gamela aburind, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Era darul Lui pentru mine - şi ofranda mea pentru El. Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în gamela aburind...

Am stat alte două săptămâni şi aici, până când într-o duminică de februarie am fost scoşi şi mutaţi de cealaltă parte a coridorului, din care se vedea în curtea şi clădirea prefecturii. Eram atât de aproape încât puteam vedea şi chiar cunoaşte pe cei care treceau pe acolo.

- Să nu priviţi pe geam! - ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva să faceţi semne sau să vorbiţi cu cineva, că vă pun în lanţuri şi vă bag la carceră!

- Bine, domnu’ şef, nu vă temeţi! - îl asigurarăm noi, abia aşteptând să ne înghesuim la fereastră, fiecare nădăjduind să vedem pe cineva cunoscut spre a-i da de ştire că suntem aici.

Îndată ce plecă el deci, doi dintre noi se aşezară în faţa uşii ca şi cum ar vorbi ceva între ei acolo spre a acoperi vizeta ca să nu ne vadă de pe sală, - iar ceilalţi ne grămădirăm la gratiile ferestrei să vedem libertatea, sau pe binefăcătorul care ar putea duce o veste familiei care nu mai ştia nimic de nici unii din noi, trecut de o lună. Poate vor veni astfel şi la noi cu pachete, fiindcă suntem atât de slăbiţi de foame încât de-abia ne mai putem ţine pe picioare. Dar chiar dacă dincolo ar fi cineva din ai noştri, nu ştim cum i-am mai putea desluşi cu ochii noştri slăbiţi.

În aceste condiţii am sărbătorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfârşitul pământesc al părintelui Iosif Trifa. Prin foametea pe care o sufeream, în fiecare zi era post... Dar în zilele de vineri şi cele însemnate cu foc în viaţa mea, mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost... Aşa am petrecut-o şi pe aceasta, aici în această groapă întunecoasă, dar plină de prezenţa lui Hristos lângă mine.

A fost o minune de la Dumnezeu îndată după aceea, când într-o zi uitându-mă şi eu printre gratii, dincolo la o fereastră din faţa noastră văzui pe cineva care semăna cu fratele M., (Maliţa) care era atunci avocatul Prefecturii. - Prin omul acesta Dumnezeu îmi mai făcuse mult bine în multe alte împrejurări grele din viaţa mea. El, cu încă cineva, îmi făceau acum semne înfruntând în felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie să ia legătură în felul acesta cu noi cei închişi. Putea fi pedepsit foarte aspru... Auzii şi întrebând:

- Ce faci? De ce ai nevoie?

- Mâncare, îmbrăcăminte!

- Voi încerca!

Şi dispăru, fiindcă văzuse pe cineva dincoace.

- Slăvit să fie Domnul, - strigai eu. Domnul meu Se gândeşte la noi.

Suferisem cu răbdare atâtea săptămâni, dar acum parcă ajunsesem şi eu la capătul puterilor... Şi mâine e duminică.

Duminica era zi de pachete. De la fereastră vedeam cum intră pe poartă coşuri, pachete, sacoşe cu mâncare. Gardianul cu o fiţuică în mână însoţit de deţinutul care ducea coşul dispărea pe coridoare spre cei care aveau fericirea să le primească.

La toate bisericile din oraş se auzeau clopotele... În toate bisericile lumii era astăzi duminică şi se înălţau acum rugăciuni „...pentru cei închişi şi pentru mântuirea lor...” Iar în ţară toţi fraţii iubiţi simt cum se roagă pentru mine, pentru noi.

Mă retrag în colţul celălalt şi în timp ce toţi ai mei stau grămadă privind printre gratii la coşurile care vin pline şi se întorc goale la poartă, încerc să mă adâncesc în rugăciune şi în meditaţie.

Mă trezesc dintr-o dată auzindu-mi numele strigat de pe coridor.

- Aici! - răspund, în locul meu, toţi ceilalţi, fugind de la gratii.

Uşa se deschise şi gardianul se ivi ţinând în mâini un coş mare de papură, plin de mâncare.

- Care-i aici Dorz? Tu?

- Da!

- Ia-ţi repede mâncarea şi dă-mi coşul gol să-l duc înapoi!

Încerc să aflu de la el cine este la poartă, mama, tata, vreun frate?

- E o femeie cu un grup! Sunt mai mulţi! Nu ştiu cine-i! Hai, gata?

- Ce noroc mai ai frate Dorz, uite ţie ţi-a venit, primul! - ziseră tovarăşii mei, grămădindu-se flămânzi în jurul meu şi pipăind pâinea mare, cârnaţii, plăcinta, merele... toate grămadă în mijlocul nostru, răsturnate pe pătura mea.

- Acum, slăvit să fie Domnul! Rupeţi şi mâncaţi.

În câteva clipe nu mai rămase pe pătura mea decât nişte fărâmituri... Ce fericire nebănuit de mare pe lumea asta, este să poţi rupe o bucată dintr-o pâine mare după atâtea săptămâni de foamete, care păruseră ani...

În duminica aceasta le-au mai venit pachete încă la doi dintre noi. Şi cu acestea s-a întâmplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Dar în noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

În dimineaţa următoare la ora mâncării, în loc de turtoiul şi cafeaua pe care le aşteptam, prin vizeta deschisă au intrat două pâini negre tăiate în patru bucăţi fiecare şi o porţie tăiată singură. Apoi nouă porţii mici de slănină:

- Pentru astăzi voi aveţi hrană rece! - porunci gardianul de dincolo de vizetă. Vedeţi să vă ajungă până mâine!

Ne uitarăm unii la alţii miraţi şi nedumeriţi.

- Ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodată aşa!

- Să ştiţi că ne mută în altă parte. Ne duce altundeva - zise unul.

- Unde? - întrebară vreo trei. Acum, aici parcă ne obişnuiserăm.

- Cine ştie! Poate va fi mai bine unde mergem.

- Sau poate mai rău! - zise profesorul, încercând să se încurajeze, - dar oricum, avem iarăşi două posibilităţi...

Începurăm să mâncăm din pâine, măsurând-o din ochi: să nu se sfârşească. Trebuie, gândea în sine fiecare, să las atâta pentru amiază, atâta pentru deseară... Dar cine să se poată opri când este atât de flămânzit cum eram noi toţi atunci? Fiecare se uita la celălalt:

- Cum tu, o şi mănânci toată?

- Ce s-o mai ţin? Să fiu tot timpul cu gândul la ea? Şi aşa doar n-o să fiu prea sătul!

- Dar până mâine ce faci?

- Rabd, ce să fac! Poate se întâmplă cumva!...

- Se şi întâmplă într-adevăr. Cam după vreun ceas gardianul scoase afară cu tot bagajul său pe preot. După vreme de un alt ceas pe cei doi ţărani, la fel cu tot bagajul lor - şi nu-i mai aduse înapoi.

- Să ştiţi că lor le-a dat drumul.

- Atunci şi nouă trebuie să ne dea!

Fiecare începurăm să ne pregătim, spre a fi gata. Nu ştim la care ne vine rândul. Ascultam neliniştiţi fiecare mişcare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o dată trântindu-se uşa la camera vecină cu noi de partea cealaltă a coridorului, unde între timp nu ştiu care dintre noi aflaseră că era închis un criminal care ucisese nu ştiu câţi, peste zece copii minori.

Într-adevăr, la programul de seară şi dimineaţă, trecând pe lângă uşa asta, văzusem pe ea lacăte grele. Pe nici o altă uşă nu erau decât zăvoarele împinse. Pe a lui erau lacăte. Se spunea că e condamnat la 25 de ani... Grozav! Mai bine nu s-ar fi născut.

După amiază, am auzit dintr-o dată trăgându-se zăvoarele şi în uşă apărură doi gardieni:

- Gata! Afară toţi! Cu tot bagajul!

- Jos, la poartă!

Cu unul din temniceri în faţă şi cu celălalt în spate, ne-am înşirat pe coridor spre scări. Cei din faţă mergeau mai repede.

- Ţine-aproape, strigă cel din spate împingându-l pe învăţătorul care era mai slăbuţ şi mai înapoi.

- Grămadă! Şi doi cu doi! Nu vorbeşte nimeni şi nu vă uitaţi decât înainte! Repede, repede!

La poartă pe rând, ni se dau fiecăruia lucrurile oprite şi ni se iau într-un registru, amprentele celor zece degete de la mâini. Un ofiţer aştepta lângă masă, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni aducând o grămadă de lanţuri. Şi se pregătea să ni le pună, aşa cum era obişnuit cu deţinuţii de drept comun.

- Le punem la fiecare, sau la câte doi?

Ofiţerul ne măsură din ochi pe toţi, apoi hotărî:

- Le luăm cu noi, dar nu le punem deocamdată. Vedem noi mai târziu... Nu-i putem duce cu lanţurile prin oraş, pe jos până la gară, ăştia nu sunt deţinuţi de drept comun şi n-au condamnare... Dar întorcându-se spre noi ne spuse ameninţător:

- Fii atent aci! Mergem prin oraş. Nu care cumva vreunul din voi să facă vreo mişcare că uite: - şi scoţând de sub haină ţeava ameninţătoare a unui mare pistol, continuă: - asta vă aşteaptă! Nu vă pun lanţurile deocamdată, dar îndată ce voi vedea că va fi nevoie, le vedeţi? Sunt aci!

- N-aveţi nici o frică domnu’ locotenent major, îl asigurarăm noi toţi, convinşi că nici unul din noi n-ar încerca. De ce să fugim? Ce rău am făcut?

- Acum, doi cu doi, vă luaţi de mâini şi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.

Am ieşit pe poartă astfel încolonaţi, într-o mână cu bagajul iar cu cealaltă ţinându-ne unul de altul. Mergeam prin mijlocul străzii spre Gara de Est. În faţă era unul din paznici, în spate altul, cu lanţurile noastre, iar pe lângă noi când la dreapta când la stânga noastră se ţinea ofiţerul însoţitor.

Maşinile şi căruţele ne ocoleau pe margini. Trecătorii se opreau uitându-se după noi şi vorbeau speriaţi între ei. Unii ducându-şi batistele la ochi, alţii apropiindu-se să ne vadă mai bine. Dar gestul ameninţător al însoţitorului nostru îl alunga aspru:

- Ce vrei? Ia vezi! Dă-i drumul!...

Am ajuns la gară... Am oprit departe într-un noroi, ca să nu fim aproape de marginea pe care umblau oamenii... Bătea un vânt tăios... era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.

Într-un târziu a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi ţipând la porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul - sau să vorbim cu cineva.

- Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile - se căia ofiţerul.

Am tresărit când mă auzii numit bandit.

- Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!

- Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! - îi asigură careva dintre noi.

Am fost înghesuiţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.

Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscute ale tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida am luat-o la stânga, până când am auzit:

- Urmează Gherla!

Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.

- Fii atent! Coborâm!... Nu care cumva vreunul...

- Nu vă temeţi domnilor! - îi asigurăm iarăşi noi liniştiţi.

- Doi câte doi! Vă ţineţi de mână. Daţi-i drumul!

Şi iarăşi am luat-o pe jos ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase - acum era noapte - într-adevăr ca nişte primejdioşi răufăcători.

Am ajuns la poarta fiorosului penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă demult. Ştiam că era după Aiud, una dintre cele mai vechi şi renumite închisori cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut, sau au rămas pe veci aici, mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni, despre care auzisem.

Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremile asupririi austro-ungare...

Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea popoarelor, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi din renumiţii bandiţi şi haiduci împinşi la acte disperate de vitregiile vremilor şi ale stăpânirilor nedrepte...

Acum iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele Scump al Domnului şi Mântuitorului meu Isus Hristos. Cine ştie câţi din cei ce trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna, - vor mai fi suferit numai pentru Isus? Aici au venit atât de mulţi, aduşi de ură, alţii de lăcomie, alţii de răzbunare, alţii de cruzime... Dar câţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?

Slavă Ţie dragoste a lui Hristos! De acum ai şi Tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!

Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut, apoi suntem trecuţi de către un paznic nou prin două clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea căreia ne oprirăm.

- Daţi-i drumul sus la etaj, la camera 43!

La numărul 43 era atunci o cameră mare cu o fereastră înaltă, prevăzută cu nişte gratii groase ca mâna, fără obloane şi prin care se vedea până departe, peste case, peste câmpuri, până pe dealurile îndepărtate spre miazăzi.

Şi uşa se închise iarăşi cu zăvorul în urma noastră.

În mijlocul camerei era o masă de lemn şi patru scaune fără spate. Pe margini două rânduri de paturi joase de fier, cu drugi prin mijloc şi fără nimic pe ele. Nici o saltea, nici măcar o rogojină. Nimic.

Căutarăm cu grabă spre colţuri: tineta, hârdăul de nevoi grabnice era acolo. Bine că era. Lipsa acestuia era una din cele mai mari chinuri. Tot timpul la securitate te îngrozeai să baţi de fiecare dată în uşă, dar n-aveai altceva ce să faci, când nu mai puteai răbda.

La penitenciare nu era măcar această nenorocire: În orice cameră intrai, era tineta acolo.

Am stat şi aici cum am putut, până dimineaţa la deschidere când a venit numărul.

„Numărul” se chema formalitatea pe care o făceau cele două schimburi de pază pe închisoare, când schimbul care ieşea preda schimbului care intra efectivul şi starea închisorii. Atunci cei doi şefi de secţie deschideau fiecare uşă şi îşi scriau fiecare separat numărul celor închişi în fiecare cameră. La urmă făceau totalul pe coridor şi îşi confruntau cifrele. Dacă socoteala le ieşea la fel, era bine. Dacă nu, - mai repetau o dată nervoşi şi supăraţi, sau de două ori, sau de câte ori era nevoie, tot mai supăraţi pe noi, până când aflau unde este greşeala. - Câte izbituri am luat mai târziu la aceste „numere” nefericite. Trebuia să stăm tot timpul drepţi şi încolonaţi, pe orice vreme, până ce se termina totul.

După acest „număr”, uşa camerei noastre rămase deschisă...

- O, aici e rai pe lângă Oradea, - zise profesorul. Hai să ieşim pe-afară dacă ne-au lăsat deschişi. Să vedem ce-i pe aici!

Am ieşit, în acelaşi timp cu alţii mulţi de prin alte camere, care veniseră aici înaintea noastră.

Lagărul era o clădire lungă, cu două etaje, cu camere de jur împrejur iar în faţa camerelor câte un coridor. Spre miazăzi erau camere mai mari, spre miazănoapte erau camere mai mici. Între ele, în mijloc, nu era atunci plasă de sârmă.

De la cei veniţi mai înainte am aflat că aici în clădirea asta nouă care a fost înainte şcoală de corecţie pentru minori, suntem acum în Lagăr... Că dincolo este clădirea veche a închisorii şi acolo sunt deţinuţii cei de drept comun. Hoţii, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii şi de frânghii, care sunt acolo în partea cealaltă. La parterul clădirii în care eram noi, în colţul din stânga, este amenajată o biserică greco-catolică, în colţul din dreapta una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri.

La cele trei biserici sunt numiţi preoţi din oraş, care vin aici şi fac slujbe în fiecare duminică, - dar pot sluji şi preoţi dintre cei închişi în lagăr. Bisericile sunt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, aşa că oricine din cei închişi ar dori, poate să-şi petreacă oricât timp vrea, în oricare din cele trei biserici - să se roage şi să citească.

- O, slăvit să fii Tu Isuse Domnul şi Mântuitorul meu! - am strigat eu şi m-am repezit îndată jos, ca să văd.

Într-adevăr era aşa!

M-am aşezat într-un colţ al bisericii, şi înaintea Dulcelui meu Mântuitor am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Şi cu cele mai fierbinţi lacrimi de mulţumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.

O, în ce neuitată îmbrăţişare dorită şi dulce, am trăit atunci, cu Domnul meu, în colţul acela de biserică exilată, de cuptor sfânt!

Am aflat apoi alte bucurii: prima că în lagăr se pot trimite şi se pot primi scrisori şi bani. Oficial se pot trimite şi primi două scrisori pe lună... Dar neoficial, printr-o „poştă” secretă, se pot trimite câte scrisori vrei. Costă doar 2 lei o carte poştală şi 5 lei un plic.

- O, slăvit să fie Domnul! - am strigat eu cu gândul la fraţii de care nu mai ştiam nimic de atâta timp.

- Pe urmă se pot primi câte două pachete cu alimente pe lună prin poştă, sau personal prin poartă în 1 şi 15 ale fiecărei luni. Prin poştă îţi dă tot cât ţi se trimite iar prin poartă tot cât ţi se aduce.

- O, slăvit, slăvit să fie Domnul şi pentru vestea asta. Nu numai noi suferisem atât de cumplit de foame, mai erau aici atât de mulţi aduşi de ani, care nu aveau pe nimeni afară - şi erau ca nişte schelete înfometate.

- Pe urmă poţi citi şi scrie cât vrei! Poţi să ceri de acasă cărţi şi caiete.

- Şi Biblia? - am întrebat eu nerăbdător.

- Desigur, orice carte vrei!

- Slăvit să fii Tu Doamne! - am strigat şi mai fericit. Biblia va fi primul lucru după care am să scriu imediat. Cât de minunate erau toate aceste veşti pentru mine în condiţiile acelea!

Am şi scris chiar atunci.

În aceeaşi zi am fost chemaţi de către şeful de secţie să ne amenajăm paturile pentru dormit.

Ne-am suit, câte doi, la etajul doi a cărui intrare era barată atunci cu două scânduri scoase din foc. Din încăperile de acolo am cules de pe jos din praf şi resturi arse, nişte câlţi de cânepă rămaşi de la atelierul de frânghii, pentru ca să ni-i aşternem peste fierul de la paturi, ca să putem dormi pe ei, în loc de saltele şi rogojini. La etajul acesta se vedea că fusese foc, fiindcă totul era tăciunit şi mirosea a ars.

- A căzut o bombă în timpul războiului - ne explică cineva. Dar n-a ars decât podul şi ceva de la etajul doi.

Cu câlţii câţi i-am putut lua la repezeală în braţ, ne-am coborât şi aşternându-i peste drugii de fier ai patului, ne-am pregătit de şedere aici, până când va voi Dumnezeu.

După 2-3 zile de la primele scrisori trimise afară au şi început să-mi sosească o mulţime de scrisori. De acasă am primit îndată câteva sute de lei, aşa că aveam pentru oricâtă poştă.

Cel care ducea şi aducea corespondenţa oficială, avea totdeauna mult mai multe scrisori prin sân decât în traistă. Cu nerăbdare îl aşteptam noi grămadă, într-un colţ de coridor unde venea pe furiş să ne aducă bucuriile mult aşteptate!

După scrisori au început să-mi vină pachete cu alimente, de pe la fraţii care îmi aflaseră adresa. În prima zi vreo trei. În a doua vreo cinci. Apoi zilnic câte trei-cinci şi chiar mai multe. Scumpii fraţi aflaseră unde mă găsesc şi neştiind unii de alţii, fiecare se grăbea cu dovada dragostei şi a dărniciei sale, fără să ştie că eu n-aveam voie să primesc decât de două ori pe lună. Pachetele nu mai puteau fi aduse în sân, ca scrisorile. Ele mergeau la administraţie.

Îndată m-am pomenit luat şi dus la director:

- Cine eşti d-ta domnule şi de unde primeşti atâtea pachete?

I-am explicat cum stăteau lucrurile... Am fost redactor la revista Oastei Domnului...

Am avut mii de abonaţi în ţară şi peste hotare. Acum cei cărora eu le-am dat hrană sufletească ani de zile, au aflat de starea mea şi îmi trimit şi ei recunoscători hrana de care ştiu că am eu acum nevoie aici...

- Ce facem domnule? D-ta ai primit până acum cinci pachete în loc de două! Nu mai ai drept la altele... Iar aici mai avem nu ştiu câte trimise pe adresa d-tale. Le trimitem înapoi!

- Nu, domnule director, - mă rugai eu. Vă rog mult nu le returnaţi odată ce au ajuns aici. Până vor ajunge înapoi nu vor mai fi bune de nimic, alimentele se vor strica şi zdrobi pe drum.

- Dar ce să fac cu ele?

- Aici în închisoare mai sunt atât de mulţi oameni care n-au afară pe nimeni şi n-au primit nici un pachet de cine ştie când. Administraţia ştie care sunt aceştia. Vă rog aprobaţi să le fie date acestora toate pachetele sosite şi care poate vor mai sosi încă pe adresa mea.

- Dar d-ta nu-i poţi înştiinţa pe cei ce-ţi trimit ca să nu-ţi mai trimită?

- Cum să-i înştiinţez? Sunt mii, - iar eu nu ştiu care din ei au de gând să-mi trimită. Primiţi-le vă rog şi daţi-le cui vreţi dv. La deţinuţii politici, la cei de la drept comun, la bucătăria penitenciarului, - cui vreţi, numai să nu le înapoiaţi.

- Domnule, aşa ceva n-am mai avut. Bine!

La o săptămână după noi mai sosiră un nou transport de la Oradea. Fură şi aceştia împărţiţi prin camere. Câţiva şi în camera noastră.

De îndată ce sosiră, ai noştri îi şi întrebară să vadă cum au fost scoşi ei din celula de la Siguranţă, când au fost duşi la penitenciar.

Cel întrebat era un învăţător. Toţi se adunaseră în jurul lui. Nici unul nu uitaseră fiorii de groază din noaptea aceea.

- Pe mine, după ce m-au scos din celulă tot aşa cu pistoale, din loc în loc, m-au trecut printr-o cameră largă în care pe amândouă părţile erau nu ştiu ce oameni căci nu le-am putut vedea faţa, fiindcă nu era luminată decât de o rază slabă care venea pe un geam de sus dintr-o altă cameră din faţa ei. Cel care mă împingea din spate cu ceva tare, mă înjura şi mă ameninţa. Deodată în faţă mi se deschise o uşă. Şi o lumină puternică de la un reflector îndreptată spre mine îmi tăie vederea...

- Uită-te în faţă, îmi porunci un glas aspru dinapoia reflectorului.

- Cum te cheamă banditule?

I-am spus numele meu!

- Ce ai făcut contra poporului?

- Eu, nimic! Sunt învăţător. L-am învăţat carte.

- Minţi banditule! Uită-te spre dreapta...

Am întors capul. N-am văzut nimic.

- Uită-te spre stânga!

După aceea, a zis celui din spatele meu:

- Ia-l şi du-l!

La întoarcere am trecut din nou prin acea cameră cu umbre. Nu ştiu ce rost a avut asta. Şi cu ceilalţi s-a petrecut la fel.

Am fost scos apoi în curte cu faţa la un perete. Am aşteptat până ce au venit şi ceilalţi, pe urmă ne-au băgat în dubă şi ne-au dus nu ştiu pe unde şi nu ştiu cât, până ce am ajuns spre dimineaţă la penitenciar. Unii dintre noi bănuiau că ne vor duce spre frontieră să se scape de noi. Dar Bunul Dumnezeu a lucrat să fie altfel.

La primul întâi al lunii, când cei închişi aveau dreptul la pachete aduse prin poartă, nu ştiu câţi fraţi şi surori venind la mine s-au întâlnit acolo la poarta închisorii. Veniseră aduşi de dragostea lor frumoasă şi mare. Se potrivise că era şi o zi de duminică.

- Domnule, îmi zise gardianul care aducea pachetele, pentru d-ta aşteaptă vreo zece la poartă. Ceva nemaipomenit. Ce faci cu atâta mâncare? Sunt de pe la Arad, Alba Iulia, Dej, Cluj - nici nu mai ştiu câţi! Ai mai primit pachete şi cu poşta!

- Domnule gardian, - i-am zis eu - domnul director a aprobat să se primească tot. Daţi cui vreţi, numai nu respingeţi nimic. Uite ce mulţi sunt aci cei care aşteaptă şi n-au primit nimic. Ei nu au pe nimeni. Vă rog daţi-le lor!...

Se adunaseră acolo ca la Betezda, sărmanele schelete care aşteptau pe gardian ca pe îngerul care venea să le tulbure apa vindecătoare.

O, cât de fericit am fost tot timpul acela! Şi cum m-am rugat lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile mele care se jertfiseră. Pentru omenosul director şi pentru binevoitorii gardieni, care se dovediseră atât de înţelegători faţă de starea acelor oameni de două ori nenorociţi. Ce minunat prilej mi-a dat Domnul Isus prin această dragoste a acelor fraţi ai mei de afară, ca să le vorbesc despre viaţa şi izbăvirea veşnică - acestor fraţi ai mei dinăuntru!

O, cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu oamenii care sunt ajunşi în suferinţă. De hatârul acestei „ascultări” a lor, ei speră ca Dumnezeu să-i scape de acolo cât mai repede. Şi să le mai facă şi o mulţime de alte daruri, de care ei au nevoie neapărat şi numaidecât acolo!

În stări de acestea, diavolul îi şopteşte omului: - spune da, până ce primeşti mâncarea, până ţi se împlineşte dorinţa, până ce scapi de necazul acesta... Pe urmă, - nu mai ai nevoie de Dumnezeu, - îţi vezi de treaba ta!

Şi mulţi au făcut acest „târg” cu Dumnezeu! Câţi am văzut pe front, promiţând în momentele de groază şi zicând: dacă Dumnezeu mă scapă de aici, toată viaţa mea am să-I slujesc Lui, aşa cum zici d-ta. Iată, pun legământ aci. Roagă-te cu mine.

- Câţi mi-au zis aşa sub bombardamentele îngrozitoare când gloanţele şi schijele cădeau ca grindina în jurul nostru, când nu ne mai putea scăpa cu viaţă decât o minune a lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu a făcut minunea!... Dar după aceea, - o, după aceea! - pe mulţi i-am văzut păcătuind nepăsători ca şi cum niciodată n-ar fi fost ei cei ce făcuseră un legământ cutremurător cu Dumnezeu. Când le-am adus unora aminte apoi, mi-au răspuns zâmbind şi depărtându-se nepăsători:

- Ah, câte nu zice omul la necaz, ca să scape!

- Da, dar nu te gândeşti la necazul cel şi mai mare care va veni sigur odată cu moartea sau poate şi înaintea ei? Cum vei scăpa atunci dacă tu acum Îl înşeli pe Dumnezeu? Cine o să te scape atunci dacă tu Îl dispreţuieşti acum pe Singurul tău Mântuitor?

- Eh, până atunci vom mai vedea!

Mai târziu, întocmai aşa s-a întâmplat cu mulţi din cei care odată fiindcă fuseseră flămânzi - Îl căutau atunci pe Domnul Isus şi se prefăceau că vreau să-L urmeze. Mulţi au promis atunci o dragoste până la moarte faţă de Domnul...

Dar îndată ce au scăpat de foame şi de gratii, - n-am mai auzit nimic despre ei şi de la ei, nimic bun.

Iată biata inimă omenească! Ferice însă de acei care se aleg şi care Îl caută pe Domnul Isus nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea veşnică.

Nimeni n-a fost mai fericit ca mine în clipa când am primit acolo Biblia, caiete şi creioane.

În fiecare zi eram nelipsit din biserică la ceasul rugăciunii, iar după aceea, biserica fiind deschisă toată ziua, mă retrăgeam acolo şi singur pentru meditaţia şi rugăciunea cea mai neuitată. Acolo mi-a trimis Duhul Domnului într-o astfel de stare fericită, îndemnul versificării psalmilor. La mulţi dintre psalmi am lucrat acolo în biserica din colţul din dreapta a clădirii lagărului, în lunile martie şi aprilie ale anului 1948.

Caietele cu lucrări se înmulţeau. Munca aceasta sfântă îmi procura ceasuri şi stări negrăit de fericite, chiar şi când în cameră era numai zgomot în jurul meu. Începusem să mă îngrijorez cum am să scot caietele acestea de aici, fiindcă se spunea că la ieşire se face o percheziţie necruţătoare şi nu lasă să fie scos nimic scris afară. Ajunsesem aproape de psalmul 50. Mi-ar fi părut nespus de rău dacă le-aş fi pierdut. Lucrasem atât de mult şi cu atâta dragoste la aceste cântări ale psalmilor minunaţi.

Dar fericita legătură cu „poşta” de sub haina gardianului, nu ţinu mult. S-a auzit despre ea la Siguranţa din oraş, care supraveghea penitenciarul. Şi dintr-o dată poştaşul nostru binefăcător, a fost înlocuit cu altul, pe care nu l-am mai văzut, dar care nu ne aducea decât ceea ce aveam dreptul oficial.

Am mulţumit Domnului pentru cât a fost, fiindcă El ne-a rânduit acest prilej chiar când am fost în starea cea mai grea.

Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna de la ferestre, vedeam afară, dincolo peste Someş şi dincoace cum începeau să iese plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.

Un aer de primăvară veni şi în lagăr odată cu prima listă de eliberaţi care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:

- Lista de eliberare! Lista de eliberare!...

Jos în holul larg apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii - şi directorul - erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţie). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:

- Toată lumea pe coridoare în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!

Funcţionarul începu să citească numele scrise... Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aci. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim.

O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări sus şi jos, chemări de prieteni care se despărţeau... Strigăte de: Linişte!

Cei care erau de mai multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă, năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte.

Câţiva de la dreptul comun care lucrau în fabrică, profitând de gălăgie - îşi călcară consemnul şi veniră şi ei să ceară... Erau ca nişte schelete palide şi pământii. Fură alungaţi îndată de ciomagul şefului de secţie. Ţi se rupea inima văzând vânzoleala aceasta de oameni împărţiţi în două cete: cei puţini care erau scrişi în lista fericiţilor care se încolonau jos, apoi conduşi spre libertatea de dincolo de Poartă. - Şi ceilalţi, care rămâneau în urmă, sub zăvoare şi gratii, în timp ce fuseseră şi ei atât de aproape de mântuire!

Curând cei strigaţi, plecară. Erau cam vreo 40 de fericiţi.

- Cei care nu v-aţi auzit numele, nu vă descurajaţi! - zise cineva. - Am auzit de la cancelarie că sigur mai sunt şi alte liste pentru zilele următoare. Până la sfârşitul anului trebuie să plecăm cu toţii. Se desfiinţează lagărul.

- Până la sfârşitul anului!... - mormăiră descurajaţi câţiva din cei din jur.

- Ei, zise el, tot e mai bine şi mai târziu decât niciodată!

Am văzut atunci prieteni despărţindu-se atât de greu. Stătuseră timp îndelungat unul lângă altul, iar acum unul pleacă liber, iar celălalt rămâne mai departe închis. Cât de mult ar fi dorit fiecare atunci să-şi fi auzit şi el numele pe lista de eliberare...

Privind bucuria celor eliberaţi şi durerea celor rămaşi, m-am gândit la marea alegere din Ziua Judecăţii. Când Împăratul Hristos va împărţi lumea în cele două mari părţi: de-a dreapta şi de-a stânga Sa. Poate că tot o astfel de listă va fi citită şi atunci, din Cartea cea Mare şi Albă a Vieţii, după cum scrie în Apocalipsa... Şi cei care îşi vor auzi numele vor ieşi dintre ceilalţi pe totdeauna trecând de-a dreapta Împăratului Hristos, iar ceilalţi vor fi alungaţi în întunericul şi scrâşnirea dinţilor.

Atunci nu vor fi împărţiţi în bogaţi şi săraci. Nici în învăţaţi şi proşti. Nici în tineri şi bătrâni. Nici în negri şi albi - ci numai în mântuiţi sau pierduţi. În cei ce L-au primit sau L-au respins pe Isus. O, ce mare alegere va fi atunci! Între care te vei duce tu, suflete al meu?

Eu nu mi-am auzit numele nici în lista celor 40 de eliberaţi. Şi nici în cea a altor 40 care urmă după două zile, cu exact aceleaşi bucurii şi dureri ale despărţirii dintre cei ce plecau şi cei rămaşi.

Dar toate acestea mi-au dat prilej potrivit să le vorbesc celor din jurul meu despre lucrurile mântuirii sufleteşti, îndemnându-i să se hotărască pentru Hristos, spre a fi trecuţi şi ei pe adevărata Listă de Eliberare a celor iertaţi şi răscumpăraţi de El. Căci dacă o eliberare trecătoare ca asta este un prilej de atâta bucurie... ce va fi eliberarea veşnică? Şi dacă rămânerea într-o închisoare vremelnică este o nefericire şi o durere atât de mare, - cât de mare va fi oare rămânerea într-o închisoare veşnică? Atunci cum să nu ne folosim de unicul prilej pe care îl avem astăzi, spre a veni la Domnul Isus, pentru ca să putem fi mântuiţi?

În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.

Acolo din nou, apăru lista. Din nou porunca:

- Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!...

Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu.

Mi-am căutat îndată din ochi prietenii mei care în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună, te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământeşti. Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău acum de cei dinăuntru... O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei.

Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!

M-am încolonat în rândul soţilor mei, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo, celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde, de Hristos.

Şeful de secţie ne strigă:

- Luaţi pe două rânduri să facem numărul.

Ne-a numărat. Eram mai mult cu unul. În listă erau 40 de nume, în rânduri 41 de oameni.

- Nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele scris şi ai venit aici?

- Toţi ni l-am auzit!

- Nu se poate! Ia mai citeşte încă o dată!

Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără ca numele lui să fie scris în „cartea eliberării”. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări şi batjocuri înapoi.

Mi-am adus aminte de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haina de nuntă.

Şi m-am mai gândit la mulţi din cei care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naşterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în Lista venită de la Conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora. Dar sunt nişte călăuze oarbe şi viclene.

Dar va veni în curând marea verificare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori, vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi aşa cum se cuvine, acolo unde merită.

Am fost duşi înaintea şefului Siguranţei şi a directorului închisorii, care ne-au ţinut nişte cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.

Eu nu mă gândeam tot timpul la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.

Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Când ajunseră la caietele mele, directorul îmi zise:

- Ce sunt astea?

- Nişte scrieri bisericeşti, domnule director!

- A, tu eşti Dorz?

- Da! Şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decât lucruri religioase.

- Dar d-ta nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?

- Ba da, dar acestea dacă n-au fost oprite să intre cred că n-ar trebui oprite nici să iese. Vă aduceţi aminte că dv. mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi!

- Ei, hai!

Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:

- Lasă-i-le! Pe el îl ştiu!

Eram gata să strig cât mă ţinea gura: Slăvit să fii Tu Doamne Isuse care m-ai ajutat! M-am reţinut, - dar ochii mi se umplură de lacrimi.

În Sâmbăta Mare eram acasă!

În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru cântând din toate puterile mele: „Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Într-adevăr, în ce morminte fusesem - şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos!

Întors acasă, am încercat să iau legătura cu fraţii spre a vedea care este starea Lucrării Domnului... Prima dată am căutat să-l întâlnesc pe fr. Tit, care mi-a spus cum îndată după arestarea mea, foaia Isus Biruitorul a fost oprită, iar mai târziu tipografia sigilată - şi nu s-a mai putut tipări nimic.

În ţară, preoţii îndrumaţi de episcopii, urmăreau pretutindeni pe fraţi „demascându-i” prin biserici în faţa poporului ca duşmani ai credinţei. Peste tot eram numiţi numai „trifişti”, dezbinători şi sectari. Adunările frăţeşti erau denunţate autorităţilor, iar fraţii lucrători erau pârâţi ca nişte răufăcători.

În arhiva unui protopopiat am văzut atunci mai multe ordine scrise date personal împotriva mea. Desprind pe scurt următoarele două:

„Episcopia Ortodoxă Română Oradea

Secţia Administrativă Bisericească

Nr. 4075/1947

din 30 oct. 1947

Oficiul protopopesc din...

Pentru intensificarea şi supravegherea vieţii religioase... în eparhie vă pun din nou în vedere următoarele:

...Atragem atenţia cucernicilor preoţi... să vegheze ca Oastea Domnului să nu fie copleşită de duhul de separatism... propagat de foaia Isus Biruitorul redactată de Tit Trifa şi Traian Dorz. Pentru a evita rătăcirile, preotul nu va da voie să propovăduiască decât cei bine cunoscuţi şi verificaţi...”

Iar peste câteva zile alta, cu următorul conţinut:

„Episcopia Ort. Rom. Oradea

Nr. 4103/1947

Oradea, 17 noi. 1947

Prea cucernice părinte

Oastea Domnului, organizaţie religioasă creată de Biserică cu scopul de a servi interesele Bisericii... odată cu caterisirea lui Iosif Trifa s-a divizat în două.

O parte a rămas subordonată şi în ascultare de Biserică şi alta cu tendinţă separatistă, egoistă, activând fără controlul Bisericii, aşa numita fracţiune trifistă.

În Bihor reprezentantul autorizat al fracţiunii trifiste este Traian Dorz, care ca o contrabalansare a acţiunii susţinută de Biserică prin organul oficial al Oastei Domnului Lumina Satelor, editează la Sibiu ziarul săptămânal Isus Biruitorul.

Prea cucernicia ta vei da instrucţiuni preoţilor, în virtutea celor de mai sus şi le vei atrage atenţia acolo unde există Oastea Domnului să se ferească de primejdiile trifiste care tind în mod fatal să ducă la o frântură şi o deparţiune în sânul Bisericii noastre.

Oriunde îşi va face apariţia Traian Dorz să fie demascat iar cărţile trifiste, calendarele, ziarele şi alte periodice ale lor, să fie urmărite şi distruse.

Suntem hotărâţi a desfiinţa oficial Oastea Domnului, acolo unde ea nu stă sub ascultarea Bisericii...”

Episcop

Consilier referent...

Iar pe verso acestor ordine, fuseseră puşi de către protopop să semneze de luare la cunoştinţă şi întocmai conformare, toţi preoţii din protopopiatul respectiv...

În astfel de condiţii, cu astfel de ordine date în toată ţara de către conducerea Bisericii, nu este de mirare că abaterile au început a se înmulţi - şi sufletele mai slabe să se clatine.

Iată câteva ştiri pe care le-am aflat din unele părţi ale ţării:

Din Bacău şi nordul Moldovei fraţii scriau: Prin biserici preoţii ne prigonesc şi ne alungă numindu-ne „trifişti”. Orice am face noi, este interpretat rău. Chiar şi darurile şi ofrandele noastre făcute Bisericii şi Domnului cu gând curat şi cu evlavie, - ne sunt respinse sau privite cu bănuială şi dispreţ.

În urma acestor stări de lucruri adunările slăbesc duhovniceşte, multe suflete cad înapoi în lume sau se retrag din Lucrare, iar altele nemaiputând răbda prigonirile, cad în mrejele sectare şi trec la secte.

Astfel în Bacău, au căzut fraţii altădată buni cum erau: Manea, Barabaş, Zota şi alţii.

S-au retras fraţi cum erau: Lăieşelu, Stoleru, Apostol... Câţiva au căzut sub influenţe sectare - şi încep a face adunări separate.

Dar slăvit să fie Domnul că cei mai mulţi fraţi au rămas şi rămân statornici prin orice ar fi să trecem. Printre aceştia sunt: Leon Andronic şi familia sa, fr. Macri D., Pintilie V., surorile Marian, Creţu, Macri, Săilă, Dospinescu, Zaharia...

Prin satele din jur, situaţia era cam aceeaşi...

În Bucovina, fraţii scriau că Lucrarea Domnului era atunci în plin avânt. Conducerea bisericească de acolo nu luase măsurile aspre pe care se grăbiseră să le ia ceilalţi din alte părţi ale ţării. Adunările frăţeşti se făceau duminica după masă încă prin multe biserici, iar fraţi ostenitori cum era Ioan Moroz din Volovăţ, Cerlinca V. din Sântilie, V. Axinuţă de la Dersca, Silvestru Barbu de la Bosanci, Covaşa de la Rădăuţi, Nistor Arcadie - şi alţii - erau mereu în misiune prin toate părţile Bucovinei.

Astfel că s-au întors la Domnul multe suflete noi şi s-au format noi adunări frăţeşti unde nu fuseseră înainte, cum erau cele de la Bălcăuţi, Negostina, Siret, Verpolea, Scheia, Brodina... Fraţii aceştia şi alţii, plecau în misiuni şi câte două săptămâni de acasă până în depărtări. Astfel prin ostenelile lor Duhul Sfânt răspândea Evanghelia şi înviora pe fraţi până în munţi departe, spre Horodnic, Vicov, Straja, Falcău...

În primăvara anului 1948 au fost cercetaţi şi de către fraţi de prin judeţul Neamţ. În urma marilor bucurii au venit şi prigoniri. Astfel N. Asandei şi Gh. Ploscaru de la Podoleni, au fost arestaţi acolo şi reţinuţi câteva săptămâni, unde după ce au fost bătuţi şi înfometaţi - li s-a dat drumul.

Totuşi unii preoţi rămăseseră sub însufleţirea frumoasă dintâi şi cu toate măsurile oficiale, erau mereu în fruntea fraţilor, îndrumându-i şi încurajându-i. Astfel preotul din Volovăţ, păr. Popescu, împreună cu fr. Moroz şi cu Arcadie, au organizat pe fraţii şi surorile din loc şi jur, pregătind de Paşti o vizită cu daruri trupeşti şi sufleteşti şi cu un frumos program religios la Penitenciarul din Rădăuţi.

S-a făcut acolo atunci o lucrare neuitată printre toţi deţinuţii şi personalul închisorii. Pe urmă se făcea regulat cercetarea şi ajutorarea bolnavilor din spitale, de pe la case, de la azil... Apoi ieşiri misionare prin toate satele din jur încât se uimea lumea şi toţi oamenii îi vorbeau de bine pe fraţi şi pe astfel de preoţi. Astfel au fost treziţi din păcate şi întorşi la Dumnezeu mulţi în anul acesta pe acolo. O mare sete şi foame duhovnicească se aprinsese în toate sufletele fraţilor...

„...Ni se par nesfârşit de lungi zilele - scria un frate - până vine ziua sau seara de adunare. Nu avem un program stabilit mai dinainte cine să vorbească şi ce să vorbească. Se ridică şi vorbeşte cine este îndemnat de Duhul Domnului şi vorbeşte ce i se dă în clipa aceea.

Dar toate aceste adunări sunt pline de putere, de foc şi de lacrimi, în aşa fel că n-am mai dori să ne despărţim. Vorbesc şi câte 7-10 fraţi la o adunare. Se cântă cântările după dorinţă.

Din toate vorbirile este mărturisit Domnul Isus, dragostea Lui, puterea Lui de a mântui pe oricine, oricât de păcătos ar fi, dacă se întoarce cu adevărat, se predă Lui, se naşte din nou

- şi trăieşte apoi în neprihănire. Nu avem nici o problemă care să tulbure pe fraţi. Nu se pune problema Sf. Împărtăşanii: noi toţi fraţii din fiecare adunare mergem împreună la mărturisire şi la Împărtăşanie în aceeaşi zi. În toată Bucovina fraţii se împărtăşesc aşa la sf. Biserică, fără a cerceta cum trăieşte preotul sau alţii. Fiecare să ne cercetăm pe sine însăşi. Nici problema Crucii sau a icoanelor nu se pun la noi. Se pune preţ numai pe ascultarea şi sfinţirea vieţii noastre, spre a fi pilda tuturor atât în Biserică cât şi în lume... De aceea Cuvântul este plin de putere şi adunările tot mai neîncăpătoare”.

De prin părţile Hunedoarei, fraţii scriau de asemenea despre mari biruinţe şi bucurii duhovniceşti. Cuvântul Domnului pătrunsese puternic până în cele mai îndepărtate colţuri, până prin Munţii Abrudului, sau ai Petroşanilor.

Astfel prin satele minerilor din jurul Abrudului lucrau harnici mulţi fraţi misionari mai bătrâni cum erau Crişan Mihăilă din Corna, Bolunduţ Alexandru din Buciumi, un altul Dogaru Traian - la care s-a mai adăugat de curând un tânăr înflăcărat Cornel Rusu, născut într-o familie baptistă din Petroşani, dar întors prin Oastea Domnului în sânul Bisericii noastre şi botezat de păr. Fanu din Petrila - un preot de mare valoare duhovnicească, un adevărat părinte duhovnicesc, care în tot timpul vieţii lui a lucrat plin de dragoste şi credincioşie în fruntea fraţilor, fiind pildă în toate privinţele de adevărat preot.

În afară de aceşti fraţi mai în vârstă şi de alţii mulţi de prin toate părţile acelea, se ridicau noi fraţi şi surori printre care mulţi tineri. Astfel era Dandea Maria din Corna, o tânără foarte înflăcărată de la început pentru Domnul, care prin multe lipsuri şi prigoniri din partea familiei ei, a luptat şi a răbdat, dar a rămas hotărâtă şi biruitoare.

În luna decembrie 1947 se căsătorise cu Rusu Cornel, cu care erau apoi foarte harnici şi neobosiţi lucrători pentru Domnul.

Mai erau acolo şi mulţi alţii prin Roşia Montană, Abrud, Câmpeni, Baia de Arieş, Mogoş, Bârlea, Tomeşti...

În toate aceste drumuri minunate fraţii şi surorile mergeau pe jos, prin munţi, iarna şi vara, cale de zile şi nopţi, unii la alţii. Mulţi au pătimit mari suferinţe pentru Domnul. Unii ca fr. Bolunduţ Sabin, întârziind pe la fraţi a fost surprins de viscol şi a fost aflat mort în zăpadă. Printre tinerii ostenitori mai erau: Botar Ileana, Botar Minerva, Floca Iosif, Bar Nicolae, Bar Gheorghe şi încă mulţi alţii...

Cu această mână de oameni Duhul Domnului făcea acolo mari lucrări. Numai în Corna, în două săptămâni s-au depus peste 60 de legăminte. Toate culmile şi văile Munţilor Apuseni răsunau de cântările Oastei. Copiii care păzeau vitele prin toate hotarele nu aveau alte cântări decât cele ale Oastei. Femeile casnice, bărbaţii la coasă sau la mină îi auzeai cântând numai cântările Domnului Isus. Adunările se ţineau în şcoli, până şi în sala de festivităţi a restaurantului din Baia de Criş, în case sau sub cerul liber... Din cauza mulţimii celor adunaţi sau a timpului, nu se putea face nici o programare. Vorbeau însufleţiţi oricare erau îndemnaţi de Duhul Domnului, dar o mare putere era peste toţi. Fiecare zi era plină de noi bucurii şi biruinţe. Tineretul organiza piese religioase la care veneau mulţimi mari de oameni şi cu care se mergea din loc în loc, chiar de 2-3 ori în aceeaşi săptămână.

Cu aşa mare avânt lucra Duhul Domnului Isus prin copiii Săi.

Din multe alte părţi din ţară veneau însă veşti mai triste. Mai ales în centrele orăşeneşti sau în cele mai apropiate de ele, fraţii aveau mult de pătimit din partea autorităţilor civile aţâţate în cea mai mare parte de către autorităţile religioase să-i prigonească pe fraţi.

Astfel au fost daţi pe mâna miliţiei mulţi fraţi din Bihor, Comăneşti, Tecuci, Nordul Ardealului, Muntenia, Caransebeş, Timişoara...

Când în Vinerea Patimilor am ieşit din lagăr, mi se dăduse o „Foaie de Liberare”, cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.

După ce au trecut cele trei zile de Paşti pline de bucurie cu fraţii de aproape şi cu cei care veniseră de departe auzind că am fost eliberat, - mi-am luat foaia de liberare şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.

- Ei, ai venit?

- Da!

- Cum a fost?

- Aşa şi aşa!

- Ei, îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel ajungi din nou la noi. Şi atunci nu va mai fi aşa de uşor cum a fost acum. Ai înţeles?

- Da!

După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia mea şi îmi zise:

- Acum pleacă. Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineaţa!

Peste două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor din nou. Poarta era închisă, dar de dincolo un paznic poliţist îmi zise:

- Vino mai târziu, pe la 8-10.

M-am dus în parcul oraşului. M-am plimbat, am stat pe bănci... Şi la ora 8 am fost din nou acolo. Poarta din nou închisă, iar de dincolo de poartă glasul paznicului poliţist:

- Vino mâine la ora 6!

Astfel începură drumurile cu şicanări, cu amânări, cu ameninţări... Zile care îmi părură mai grele decât cele din lagăr, fiindcă nu ştiam când nu mă mai reîntorc. Motive se puteau găsi destule.

Aceste zile au fost totuşi unele din cele mai umblate în nădejdea şi în părtăşia cu Domnul. Mă simţeam în totul mai mult ca oricând depinzând numai de El. Mergeam cu rugăciuni de cerere şi mă întorceam cu rugăciuni de mulţumire către El.

După două săptămâni de la „liberarea” mea, făcusem de multe ori cei opt kilometri de dus şi întors pe jos, de acasă şi până la Siguranţă. Nu ştiam cât va mai dura starea asta, dar mă rugam Domnului să-mi dea puterea de a răbda totul liniştit până la capăt.

Într-o zi când din nou m-am prezentat după cum mi se spusese, şeful îmi zise:

- Acum nu mai pleci! Rămâi aici. Mâine vei merge la Oradea. Eşti arestat din nou.

- Pentru ce?

- Ţi se va spune acolo! Până deseară deocamdată ai de lucru aici!

Şi scoţându-mă afară îmi arătă grădina:

- Vei uda toate straturile alea şi le vei săpa pe astelalte.

Iar paznicului poliţist:

- Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!

La plecarea mea dimineaţa de acasă nu-mi luasem nici mâncare nici haine mai groase - ştiind că de obicei mă voi întoarce iarăşi. Era în luna mai. Totuşi noaptea era frig.

Am muncit toată ziua flămând... Fiindcă în astfel de stări plecând dimineaţa de acasă nici nu puteam mânca aproape nimic. Apoi am terminat, şi am tremurat de frig toată noaptea, închis într-o cameră goală.

Dimineaţa însoţit de paznicul poliţist am ajuns la Oradea, la locul cunoscut, unde mai stătusem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în paza lui Zoli-baci, cel cu coada de mătură.

- Lase-l aici la mine. Am io grije de el!

O săptămână trecu astfel fără să mă mai întrebe nimeni nimic. De acasă, veniră prin gardian până la mine în două rânduri câte o traistă cu mâncare, prin care îmi ţinui astfel viaţa în încercarea mea cea nouă. În a opta zi, fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:

- Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici la Beiuş?

- Nu pot înţelege despre ce este vorba!

- N-ai făcut tu, cu ostaşii, propagandă religioasă la spitalul de răniţi din Beiuş în 1945?

- N-am făcut decât o serbare religioasă cu daruri pentru răniţii români şi ruşi care se găseau acolo în spital atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea şi concursul direcţiunii spitalului, care ne-a şi mulţumit la urmă. Ce-a fost rău în asta?

- Propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi împărţit printre ei?

- De la librărie! Le-am cumpărat!

- Ce cărţi erau?

- Evanghelii şi Testamente tipărite în limba rusă. Şi încă o carte „Înapoi la Dumnezeu”.

- Cine le-a tipărit? Tu?

- Nu eu! Eu nici nu ştiu ruseşte. Cum le puteam tipări eu?

- Aici, aşa stă scris că tu le-ai tipărit în tipografia ta!

- Eu nici n-am avut niciodată tipografia mea! Tot ce am scris eu am tipărit pe la alţii plătind sau închiriind.

- Cine tipărise cărţile acelea, dacă nu le-ai tipărit tu?

- Nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile. Şi la Oradea erau. Dar e uşor de aflat cine tipăreşte o carte, fiindcă pe fiecare este imprimat numele şi adresa tipografiei din care a apărut.

- Deci nu le-ai tipărit tu?

- Nu!

- Bine! Dă ici o declaraţie!

Am scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce le făcusem şi cu cele ce le discutasem.

Apoi am fost dus iarăşi sub paza lui Zoli-baci, în celula mea.

Ajuns aici mi-am dat seama că deci asta era cauza pentru care fusesem adus.

Să vă povestesc cum se petrecuseră lucrurile pentru care văd că eram aici din nou:

La sfârşitul anului 1944, odată cu întoarcerea frontului spre Apus, se înfiinţase la Beiuş în localul Şcolii Normale de Fete, un spital pentru răniţii de pe frontul apropiat. În tot timpul luptelor, până în Ungaria şi până în primăvara următoare, - aici fuseseră aduşi o parte din răniţii de pe front, atât ruşi cât şi români.

Printre cei răniţi aici era şi un bun frate din Oastea Domnului şi mai erau şi alţi credincioşi la care mergeam adesea duminica în vizită. Stăteam ceasuri întregi de vorbă în saloane cu cei bolnavi, despre mântuirea sufletului lor, despre cunoaşterea harului lui Dumnezeu şi dobândirea lui prin Hristos, despre fericirea şi siguranţa vieţii cu Domnul Isus în mijlocul nesiguranţei şi nefericirii de acum de pe pământ.

Mulţi dintre ei nici nu auziseră niciodată aşa ceva. Cum în unele saloane erau amestecaţi şi răniţi ruşi, am început să ne înţelegem şi cu ei... De ei ne simţeam parcă legaţi sufleteşte şi mai mult, fiindcă erau şi mai străini şi depărtaţi. Toată suferinţa singurătăţii şi durerii lor, ne făcea să-i căutăm şi să-i mângâiem cu dragoste şi lacrimi. Aceasta i-a mişcat mult şi pe ei. Şi pe mulţi ni i-am apropiat aşa încât ne deveniseră ca nişte fraţi. Din tot ce duceam le făceam parte şi lor - şi începusem să ne înţelegem şi în cele sufleteşti.

Dar acolo uneori se duceau şi băuturi iar unii după aceea făceau scandaluri care câteodată se potoleau mai greu. Ura, din timpul cât ruşii se războiseră cu noi, încă nu se stinsese de tot din sufletele tuturor. Aşa că la beţie această ură uşor se aprindea şi izbucnea iarăşi, cu toate că acum eram prieteni.

În salonul în care era fratele nostru, acum pe vindecare, - mai zăcea nemişcat, rănit grav la şira spinării, un neamţ din ţară de la noi, dar care luptase în armatele hitleriste şi căzuse rănit în mâinile alor noştri. Fusese adus şi el cu ceilalţi răniţi grav şi internat aici. Acum zăcea fără nici o putere şi fără nici o nădejde aici, îngrijit de spital. În ţară nu mai avea pe nimeni, familia lui era dusă cine ştie pe unde. Fratele nostru îi vorbise neamţului adeseori despre Domnul. Iar inima bietului nenorocit începuse să primească nădejdea mântuirii prin credinţa vie şi nouă în Domnul Isus Hristos. Începea să înţeleagă şi să dorească naşterea din nou... Părea că şi starea răutăţii lui se îmbunătăţea.

Într-o seară de duminică, după ce făcuseră un chef cu băuturi, trei dintre soldaţii ruşi apărură în salon furioşi şi strigând: Nemeţ, nemeţ - Kaput! - neamţul, neamţul! Să moară, să moară!

Unul din ei, cel mai furios, avea în mână un cuţit mare, luat probabil de la bucătărie. Venea cu cuţitul ridicat în sus spre patul rănitului neamţ care zăcea nemişcat pe spate şi privea îngrozit la cuţitul fioros care se apropia de pieptul lui.

În clipa aceea fratele nostru, văzând nenorocirea care are să se întâmple, sări în faţa celui cu cuţitul ridicat şi chiar în clipa când urma să fie izbit în pieptul bietului neamţ, prinse tăişul gol al cuţitului cu mâna lui dreaptă goală. Iar cu stânga îl cuprinse de după gât pe rusul furios rugându-l înspăimântat:

- Pentru Isus Hristos, nu! Nu, frate!

Şi îl sărută cu toată dragostea pe obraz, privindu-l cu lacrimi în ochi.

Atunci se întâmplă o minune: omul dintr-o dată îmblânzit de puterea Numelui lui Isus Hristos şi de căldura cuvântului frate, - cedă! Cuţitul rămase în mâna fratelui, iar omul devenit om îi dete mâna fratelui spunându-i liniştit:

- Haraşo, haraşo...

Apoi cei trei plecară toţi afară din salon.

Întâmplarea aceasta i-a mişcat pe toţi cei din spital de la cel mai mic până la cel mai mare. Şi fiecare vorbea cu dragoste şi admiraţie despre curajul şi dragostea fratelui nostru care cu preţul vieţii sale, a sărit în apărarea deaproapelui său primejduit. Chiar şi printre răniţii ruşi, fapta aceasta a stârnit un mare răsunet şi mulţi venea şi stăteau tot mai prietenoşi de vorbă cu el şi cu neamţul salvat.

Aşa s-a născut dorinţa şi cererea de a merge acolo cu o serbare religioasă şi cu Cuvântul Domnului vorbit şi scris, pentru toţi.

În stările de atunci şi cu directorul colonel - medic pe care îl cunoşteam, acest lucru n-a fost prea greu de obţinut. Astfel că pentru a doua zi de Rusaliile lui 1945, fraţii şi surorile de la Beiuş, pregătiţi cu daruri de mâncare şi cărţi, - am mers cu un frumos program religios într-unul dintre saloanele spitalului, unde o mare parte dintre răniţi ascultară cu lacrimi frumoasele cântări, poezii, cuvântări şi rugăciuni. Apoi au urmat darurile...

A fost ceva înălţător de suflete. Directorul el însăşi mişcat, ne-a mulţumit cu cele mai simţite cuvinte, arătând ce minunată este adevărata viaţă creştină care nu numai vorbeşte, ci şi împlineşte cu fapta, voia cea adevărată a lui Isus Hristos, cercetând pe cei bolnavi şi răniţi. Nu s-a putut opri să nu amintească în câteva cuvinte şi despre gestul fratelui nostru pentru salvarea unuia care era în primejdie de moarte. Şi despre dragostea care singură a putut linişti şi potoli ura din omul pornit spre ucidere. Cum apoi chiar acela i s-a arătat recunoscător fiindcă l-a oprit la timp înainte de a face un mare rău...

Darurile împărţite tuturor celor bolnavi spre bucuria lor, erau: mâncare, lucruri de îmbrăcăminte, cărţi...

La Beiuş apărea atunci o gazetă Glasul Bihorului pe care o redactau nişte prieteni, preoţi greco-catolici. În această gazetă cineva a scris atunci o relatare despre această serbare a noastră ca şi despre cărţile religioase în limba rusă pe care le împărţisem printre răniţi.

Şi iată, acum, după trei ani, se aflase altcineva care citind probabil întâmplător ceea ce făcusem noi atunci, s-a grăbit să anunţe Siguranţa despre faptul că eu tipărisem cărţi religioase în limba rusă şi le răspândisem clandestin în 1945 printre răniţii din spitalul de campanie de la Beiuş.

Deşi nici atunci şi nici după aceea, nimeni dintre superiorii ruşi care supravegheau spitalul nu văzuseră nimic rău în asta: nu se sesizase nimeni.

Se sesizase acel cineva acum! Căci se pare că atunci când vine vremea să plătim, trebuie să plătim tot. Şi dacă se plăteşte aşa binele pe care l-ai făcut în lumea asta cuiva, cu cât va veni mai sigur vremea să plăteşti răul? Şi dacă binefacerile trebuiesc ispăşite astfel, - cum vor trebui oare ispăşite nelegiuirile - când va veni vremea ispăşirii lor! Căci sigur va veni odată vremea tuturor.

Am mai stat o săptămână în celula comună, cu tot felul de „infractori” mai mici sau mai mari care erau aduşi sau scoşi de aici ziua şi noaptea. Le-am vorbit tuturor celor ce puteau asculta despre dragostea şi Jertfa lui Isus. Singura care îi putea ajuta.

Într-o sâmbătă seară Zoli-baci trăgând zăvorul arătă spre mine. Eram tocmai în mijlocul unui grup de tineri elevi de liceu aduşi de curând - şi le vorbeam. Acolo, în celula comună, eram ceva mai liberi ca în celelalte.

- Ieşi afare! - îmi zise Zoli-baci. Cu tot bagaj! Repede, repede.

Acest „repede, repede”, era ca să nu poată nici unii din ceilalţi să-ţi poată spune ceva pentru acasă la ai săi.

Mă conduse de data asta numai el singur şi numai pe mine singur, prin acelaşi coridor prin care mai ieşisem de aici odată, astă-iarnă, noaptea, după cealaltă şedere, când plătisem aici serbarea de Crăciun de la închisoarea din Beiuş.

A deschis poarta dosnică din zidul gros - şi scoţându-mă afară în stradă îmi zise:

- Liber! Mergi acase!

Şi trânti uşa de fier înapoia mea.

- Slăvit să fii Doamne Isuse, am strigat eu, respirând din plin tot aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an... Şi din cea mai fericită împrejurare pe care o poate trăi un om, scos din al doilea mormânt.

Era în luna mai 1948.

Umblarea prin cuptor însă nu se sfârşise. Avea să se readâncească tot mai mult.

În cuptorul încercării a intrat de la început întâi numai duhul Oastei, îngerul şi solia Lucrării Domnului - şi nu noi.

Mai întâi Lucrarea a fost încercată prin foc. Şi numai apoi, mai târziu, lucrătorii ei.

În 1932, la primele cerneri, nu părintele Iosif ci Lucrarea Domnului care se făcea prin el, era încercată.

În 1935 când a venit al doilea şi al treilea val de cerneri, nu omul lui Dumnezeu ci tot Lucrarea sfântă pe care Hristos o făcea prin el, era pusă în primul rând în foc. Cu omul nimeni n-ar fi avut nimic niciodată, dacă n-ar fi făcut o Lucrare a lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi făcut o Lucrare duhovnicească, lumea nu i-ar fi făcut niciodată părintelui Iosif nimic. Dacă n-ar fi făcut o lucrare Dumnezeiască, Satana nu i-ar fi făcut nimic. Şi dacă n-ar fi făcut o lucrare de aur, focul n-ar fi avut niciodată nimic de a face cu ea şi cu el. De lucrările fără valoare nu se interesează nici Satan şi nici lumea.

Dar pentru că aveau de a face cu Lucrarea lui Hristos, a venit şi lumea, a venit şi Satan, a venit şi focul. - Toate desigur cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Toate fiind desigur într-un fel necesare, spre a se arăta ceea ce era duhovnicesc, Dumnezeiesc şi nemuritor în ea. Iar pentru că lucrătorul stătea în mijlocul Lucrării, a trebuit să intre, la rândul său, cu ea şi el în cuptor. Cu lucrarea a trebuit să intre neapărat şi lucrătorul, sau lucrătorii care nu s-au putut despărţi de ea, căci ei trăiau prin ea. Şi într-un anumit fel - ea trăia prin ei.

Câtă vreme Oastea Domnului era o lucrare necernută de furtuni şi nelămurită de cuptoare, - în mijlocul ei erau mulţi-mulţi şi multe-multe.

Câtă vreme năvodul este în larg şi în adânc prin el se mişcă libere tot felul de vietăţi de prin ape... Ci numai când e tras la mal - şi urmează alegerea, atunci se vede ce rămâne cu adevărat curat şi ales în el.

În focul primelor cuptoare, nu numai Lucrarea Oastei Domnului şi primul ei lucrător au intrat frumos, au trecut cu biruinţă şi au ieşit cu strălucire. Ci şi alţii mulţi-mulţi lucrători şi multe lucrări ale lor, după aceea.

Dar s-a putut vedea şi că prin cuptoarele acestea au ars mulţi, nemaiajungând să iese niciodată din ele. Lucrul acesta se poate uşor vedea privind peste rândurile acelora care mai apar la lucru pe câmpul Evangheliei, după ce a trecut vremea încercării.

După prima furtună lipsesc dureros de mulţi din cei ce fuseseră văzuţi atât de harnici mai înainte de ea.

După a doua furtună mai sunt numai tare puţini din cei vechi. Dar se adaugă o mare mulţime din cei nou veniţi.

Va trebui să vină abia al treilea val, spre a se vedea cu adevărat câţi şi din aceştia, deşi veniseră în vreme de încercare şi nu de pace, - vor rămânea sănătoşi şi vrednici întemeiaţi şi neclintiţi pe adevăr până la capăt.

Eu cred că în cuptorul acesta de foc al încercării Oastei - este ascunsă o mare taină. Domnul Isus nu Şi-a dus pe ucenicii Săi în marile încercări la sfârşitul misiunii lor, ci la începutul acestei misiuni. Tot aşa Biserica Domnului nu şi-a avut la sfârşitul chemării ei de pe pământ marile ei cerneri, ci la început.

Tot aşa sunt încredinţat că încercările prin care a trebuit şi poate mai trebuie să treacă Lucrarea Oastei Domnului - sunt rânduite anume spre a o cerne şi lămuri în aşa fel, atât Lucrarea cât şi pe cei aleşi să lucreze în ea, - încât ea să ajungă cu adevărat un mijloc în mâna şi în planul lui Dumnezeu, pentru o mare mântuire a multora.

Încercările acestea au fost doar o şcoală prin care odată trecută Lucrarea să ştie limpede cum să îndrume mai departe pe cei care vor fi aduşi de îngerii şi de anii viitori în şcoala ei mântuitoare. Cuptoarele au fost numai o pustie a experienţelor prin care a trebuit să umble ea, ca oarecând poporul lui Israel, înainte de a intra în măreaţa sa istorie viitoare!...

Căci după cum istoria lui Israel nu sfârşea cu pustia ci abia începea cu ea, - tot aşa istoria Oastei Domnului cred că nu sfârşeşte cu luptele şi cernerile de prin aceşti primi cincizeci de ani ai ei, - ci poate că abia cu ei începe.

Hristos are nevoie să treacă printre noi în toate ipostazele Istoriei Sale, spre a-Şi alege şi dovedi pe toţi cei care vin la El, pentru ce vin şi pentru ce stau.

Astfel am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste, - şi o mare ceată dintre noi şi l-au ales pe acesta ca stăpân al lor.

- pe „hristosul” cel recunoscut oficial, - şi o altă ceată s-a desprins dintre noi, trecând de partea lui.

- pe „hristosul” cel indiferent, străin, nepăsător, - care şi acesta şi-a rupt dintre noi închinătorii săi.

- pe „hristosul” cel elegant, bogat, satisfăcut... De acesta s-au grăbit să se alipească poate cei mai mulţi.

- pe „hristosul” cel oficial, parfumat, ceremonios,

- pe „hristosul” la care am putut privi numai de foarte departe, de foarte jos, de foarte străini...

De toţi aceşti hristoşi falşi... hristoşi lumeşti... hristoşi, morţi, care n-au putut şi nu vor putea mântui niciodată de osânda şi pierzarea veşnică pe nici unii din „închinătorii” lor, - au fost mulţi care s-au alipit şi i-au ales. Pentru că ei făgăduiau atât de mult pentru viaţa asta. Dar cum au venit, aşa s-au dus. Şi ei şi închinătorii lor care s-au alipit de ei.

Acest fel de hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc. Şi fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el, fiindcă ei nu pot trece prin el. Ei rămân acolo.

Dacă noi n-am fi avut parte de cuptorul de foc al încercărilor, desigur n-am fi cunoscut niciodată nici noi, decât pe vreunul din astfel de hristoşi mincinoşi - precum spune El Însuşi, Hristosul Cel Viu şi Adevărat, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru (Matei 24, 24).

Ci dragostea şi înţelepciunea Duhului Sfânt a făcut să ajungem în cuptorul cel de foc al suferinţelor încă de la începutul Oastei spre a învăţa să-L cunoaştem şi să-L recunoaştem pe Cel mai frumos, mai real, mai adevărat, mai luminos, mai puternic, mai strălucit şi mai iubitor Isus... Pe Singurul adevărat Hristos. Pe Hristosul Cel Răstignit, Hristosul Oastei. Pe Acesta de acolo şi de atunci L-am recunoscut fericiţi că este Hristosul nostru al Oastei Domnului, Mântuitorul nostru Cel Dulce. Însoţitorul tot drumului nostru. Isus Cel prigonit pentru adevăr. Isus Cel flămând după neprihănire. Isus Cel lepădat de toate oficialităţile lumii. Isus Cel închis pentru Evanghelia dragostei curate. Şi dispreţuit pentru simplitatea smereniei duioase. Şi urmărit pentru statornicia neformalizării şi neîmpăcării cu nimic străin de El...

Crucea şi lacrimile erau semnele dinafară ale Acestui Dulce Isus. Iar jertfa, curăţia şi smerenia - semnele Lui dinăuntru.

După aceste semne Şi-a ales Domnul Oastei întotdeauna pe adevăraţii Săi ostaşi şi luptători. - Şi numai acei care şi-au însuşit şi păstrat pe totdeauna aceste semne ale Lui, au putut rămâne cu adevărat ai Lui şi ai ei, prin toate vitregiile vremurilor, până la sfârşit. În cuptorul de foc am aflat adevărul că dacă orice lucrare a noastră nu are de la o anumită cantitate de căldură în sus, - nu va avea nici durată şi nici preţ.

Că orice rugăciuni ale noastre dacă nu au o anumită măsură de foc în ele, nu au nici viaţă şi nici putere. Nici nu vor duce nimic în sus şi nici nu vor aduce nimic în jos.

Că noi înşine trebuie să avem în noi un foc care să ardă necurmat ca pe altar. Şi că de mărimea acestui foc depinde nu numai curăţia întregului nostru lăuntric ci şi armonia întregului nostru din afară.

Că garanţiile acestui foc, sunt treptele duhovniceşti pe care trebuie neapărat să le urcăm spre stările şi roadele Duhului Sfânt. Şi spre împlinirea omului nostru duhovnicesc, singurul admis în Împărăţia Dumnezeului şi Mântuitorului nostru - spre care năzuim şi alergăm

Şi că numai în cuptorul acesta ne ard cu adevărat toate legăturile negre cu cele ce le avem înapoia noastră. Şi legăturile văzute cu cele de jos... Rămânându-ne doar o singură legătură: - cea strălucită cu cele de Sus, cea fericită cu cele veşnice.

În toate celelalte locuri din lume ne este foarte grea alegerea dintre Adevăr şi prieteni. - Numai aici, în cuptor, ne este uşoară!

În toate celelalte stări din viaţă se mai pot simţi şi teama de moarte sau dorinţa după uşurătate, - dar aici nu.

În toate celelalte împrejurări şi vremuri mai pot fi clipe de îndoială, de ceaţă, de rătăciri ori dezorientare - dar aici nu. Aici totul este luminat şi luminos.

Pe orice drum al vieţii am umblat noi, am avut şi umbră. Sau umbre. Dar în drumul prin cuptor, nu mai este aşa ceva. Acolo umbra nu există nicăieri, fiindcă este numai lumină peste tot. Umbra există numai afară, sau când lumina îţi este numai dintr-o parte (depinde de orientarea ta spre ea). Când mergi spre lumină, înaintea ta este luminos, umbra rămâne în urma ta, cu atât mai scurtă cu cât te depărtezi mai mult de ea. Când te întorci de la lumină, atunci îţi ai în faţă umbra... Şi ea îţi creşte cu atât mai mare atunci cu cât te depărtezi de izvorul luminii tale.

Dar în cuptor, fiind lumină pretutindeni, nu este loc pentru umbră nicăieri. Eşti ori luminos, ori nu mai eşti.

Fiind foc pretutindeni, nu este loc pentru gunoi nicăieri. Ori rezişti - ori arzi.

Fiind Hristos pretutindeni, devii ori una cu El, - ori dispari.

Şi totuşi firea omenească are uneori ceva cu totul ciudat şi aparte al ei. Se poate preface atât de desăvârşit încât s-o crezi moartă şi nimicită de tot. Şi ea totuşi să nu fie. Ci numai să pară. Sau dacă la un moment dat a fost ca moartă într-adevăr, - îndată ce s-a văzut scăpată din foc, ea şi-a „revenit” din nou. A devenit întocmai ceea ce fusese şi mai înainte de a fi aruncată acolo. Firea pământească este ca un burete care în apă nu se topeşte şi în foc nu arde. Când este strânsă şi constrânsă, ascultă şi se preface că se „supune” puţin. Dar îndată ce este lăsată iarăşi mai slobodă, ea devine repede şi întocmai cum era înainte...

Au fost şi mai sunt într-adevăr şi astfel de „credincioşi”.

Trecerea lor prin cuptorul de foc n-a lăsat pe adevărata lor viaţă nici o urmă salvatoare. Îndărătnici fuseseră înainte, îndărătnici au rămas şi după aceea.

Fără preţ lăuntric fuseseră înainte de foc. - Şi tot fără preţ au rămas şi după el.

Într-o clipă, - în clipa de vârf a focului, - s-a părut că şi peste faţa lor trece o zare de lumină. Că a ajuns şi sufletul lor la punctul alb al arderii şi al sudurii cu veşnicia, dar îndată ce a trecut acest punct alb peste ei, - au început să-şi recapete repede culoarea neagră. Şi felul îndărătnic pe care îl aveau înainte.

Pe deasupra (dar numai pe deasupra!) e adevărat, le-a rămas parcă ceva din urma focului... Doar atât însă cât să aibă cu ce să se laude faţă de alţii. Şi să aibă pentru ce să pretindă... şi să se pretindă...

Vai, cât de în zadar au suferit aceştia, - căci într-adevăr s-au dovedit că au suferit în zadar. Şi cât de fără folos au pierdut ei unul din cele mai mari haruri ale lui Dumnezeu care le-a fost dăruit.

Fără nici un fel de părtinire sau prejudecată, dorim să înfăţişăm în cele ce urmează felul în care a trecut prin foc atât Lucrarea lui Dumnezeu a cărei istorie o trăim, cât şi fiecare din noi, cei care, pentru că am fost socotiţi atât de către Dumnezeu cât şi de către oameni, că purtăm un nume şi că avem un rol în această Lucrare, - am fost aruncaţi rând pe rând în cuptorul rânduit pentru ea.

„Alunecarea” Oastei spre sectarism n-a venit chiar numai întâmplător. Era prea adânc înrădăcinată credinţa şi dragostea dintâi în sufletele tuturor fraţilor noştri, spre a le pierde sau schimba atât de uşor. A venit şi aceasta tot pusă la cale de undeva. Şi anume tot de acolo de unde mai fuseseră puse la cale şi celelalte două lovituri, - precum s-a mai spus.

S-a luat deci hotărârea de a se începe o puternică prigonire bisericească împotriva Oastei, tocmai spre a-i determina pe fraţi să o ia „în partea cealaltă”. Împinşi puternic de la spate, ei, pe jumătate din indignarea faţă de Biserică iar pe jumătate din înclinaţia lor spre libertatea duhului, - oficialitatea spera că în curând Oastea se va duce la secte şi astfel „Biserica” va rezolva pe totdeauna problema „trifistă”. Vom avea o sectă mai mult - gândeau comozii Bisericii, - dar vom avea o problemă mai puţin.

Şi astfel calculele unora dintre marii preoţi din vremea aceea, în frunte cu mitropolitul Bălan, împreună cu ambiţiile unora dintre „fraţi”, care nu-şi dădeau seama de cursa ce ni se întindea, - au folosit vrăjmaşului spre a pune la cale nimicirea Lucrării lui Dumnezeu începută atât de frumos şi continuată atât de rodnic în ţara şi Biserica noastră, până în anii aceia.

În cursul anului 1948 lucrurile încă nu ajunseseră în chiar plina lor desfăşurare. Dar lipsa aceasta de experienţă în ce privea vicleşugurile duhurilor potrivnice, înlesnea reuşita planurilor lor. Astfel că sămânţa dezbinării se împrăştia harnică, iar vântul prigonirii bisericeşti o ajuta să se împrăştie.

Primele două cerneri desigur au fost şi acestea grele. Dar ele au fost de durată mai scurtă. Şi au avut loc în timpul vieţii părintelui Iosif, când dragostea frăţească era mai fierbinte şi unitatea mai puternică. Totuşi pierderile au fost mari şi zdruncinările au fost puternice.

Dar după ce s-a ales şi s-a scuturat ceea ce era omenesc, - ceea ce era duhovnicesc s-a limpezit şi s-a desluşit nespus de frumos. Însă Lucrarea Domnului n-a avut nici un răgaz să se dumirească, după cele două lovituri date puternic din una şi aceeaşi parte, că i-a şi venit o a treia lovitură. Şi mai grea. Dată tocmai din cealaltă parte, din partea spre care se ferise din cauza celorlalte două...

Desigur că lovitura aceasta ne-a surprins, fiindcă tocmai din partea aceasta nu ne aşteptam să fim loviţi niciodată, cu toate înştiinţările primite din timp de la Duhul Sfânt prin părintele Iosif. Fiind atenţi mai tot timpul la răcnetele leului din dreapta, ameninţător şi dornic de răzbunare, - nu ţinusem deloc seama de vicleşugul ursului care pândea din stânga, cu atât mai primejdios cu cât bârlogul lui era şi mai adânc.

Din culcuşul leului au mai scăpat unii dintre noi care fuseseră primejduiţi. Dar din bârlogul ursului nici unii din cei care au căzut, n-au mai scăpat.

Din robia „duhului formalist şi literal” s-au mai eliberat câte unii. Dar din robia duhului sectar, nu.

Acolo cine a căzut odată, a fost căzut pe totdeauna. Cine a ajuns rob, - rob a trăit şi rob a murit.

Cei căzuţi în ghearele acestor două duhuri vrăjmaşe au fost apoi împărţiţi în două cete: unii au fost duşi în casa lor, pe moşia lor şi în slujba lor - fiind rupţi de orice legătură cu fraţii şi cu Lucrarea Domnului, din care făcuseră parte. Aceştia cel puţin au trecut pe faţă şi cu totul, în slujba noului „duh” pe care îl primiseră (2 Cor. 11, 4). - Au rupt-o de tot cu tot ce avuseseră şi fuseseră la începutul credinţei lor. Şi nu şi-au mai păstrat nimic din ceea ce primiseră întâi. Nici numele, nici legăturile, nici locul, - nimic. S-au dus astfel dintre noi pe totdeauna. Iar frățietatea Oastei i-a îngropat şi gata. Pentru aceştia am avut desigur o părere de rău. În urma lor a rămas desigur un gol. Dar pentru ei am putut totuşi găsi o dezvinovăţire. Fie din pricina stării lor dinăuntru, fie din pricina celei din afară. Astfel le-am putut păstra o amintire oarecum înţelegătoare fiindcă din pricina lor, după un timp, n-am mai avut de suferit nici dureri şi nici pagube. Ca după nişte morţi de mult.

Dar au fost şi sunt alţii care după ce sufleteşte au primit duhul străinului, ei continuă totuşi trupeşte să rămână între fraţi. După ce au trecut cu sufletul în slujba vrăjmaşului, ei continuă totuşi să-şi spună fraţi. Şi să ni se prefacă tot prieteni. Aceştia după ce s-au îmbrăcat cu toată armătura potrivnicului Oastei, continuă totuşi să „lupte” în rândurile Lucrării Oastei, întorcând toate armele contra duhului Oastei. Contra învăţăturii şi credinţei dintâi. Şi contra acelora care le apără. Aceştia, ca cele mai primejdioase iscoade ale vrăjmaşului, fac Lucrării lui Dumnezeu răul cel mai mare cu putinţă.

Niciodată nu ne-am putut închipui că şarpele s-ar putea strecura tocmai în Eden. Tocmai acolo, în chiar locul celei mai dulci frăţietăţi, în mijlocul celei mai curate armonii, în intimitatea celei mai scumpe apropieri.

Ei se folosesc de credulitatea celor necunoscători şi de nepriceperea celor simpli, spre a le strecura insinuant picătură cu picătură neîncrederea faţă de adevăr şi interpretarea tendenţioasă faţă de poruncă. Astfel ei înlocuiesc fin, mireasma smereniei cu otrava rătăcirii şi a blasfemiei în mintea şi în gura celor ce nu cunoscuseră înainte decât cele câteva cuvinte curate pe care îi învăţase dragostea între cântări şi lacrimi. Şi fac astfel din nişte miei nevinovaţi, ori nişte vulpi prefăcute, ori nişte lupi muşcători de fraţi. Ori nişte ceva cu ambele aceste firi Satanice, dar totdeauna foarte ascunse sub haina pe care o avuseseră la început şi în care ţineau să se arate ca să pară că ei nu s-au schimbat, că sunt tot aceeaşi...

Prin tâlcuirile sale profetice, Duhul Domnului ne-a înştiinţat prin părintele Iosif asupra acestor lucrători şi lucrări, încă cu mult timp mai înainte de a se fi arătat. În una din aceste tâlcuiri ale sale el spunea despre „Calul Troian” pe care îl va folosi diavolul împotriva Oastei, spre a nimici de dinăuntrul ei această Lucrare a Domnului. Iată tâlcuirea aceasta - şi tâlcul ei cu privire la stările prin care a avut a trece nu mult mai târziu duhul şi istoria Oastei:

În revista şi calendarul Oastea Domnului din anul 1930, a apărut tâlcul cu „Calul Troian” şi lupta Oastei Domnului. În el se scria cum în războiul grecilor cu troienii, neputându-i birui pe troieni, grecii au făcut un ascunziş sub forma unui cal, în pântecele căruia şi-au ascuns pe unii din cei mai primejdioşi luptători ai lor, care odată ce „calul minunat” va fi dus de troieni în cetatea lor - grecii să iese şi să-i nimicească cetatea acelora pe dinăuntru, doborând pe luptătorii care o apără şi punând astfel stăpânire şi robie pe toată moştenirea troienilor...

Aşa s-a întâmplat din pricina lipsei de înţelepciune şi de veghere a celor care trebuiau să fie cu grijă asupra tuturor mijloacelor de amăgire şi vicleşug a vrăjmaşilor lor. „Darul minunat” al vrăjmaşilor cetăţii, a fost mijlocul de care s-a folosit nimicitorul spre a-i pierde.

Un astfel de mijloc a folosit într-adevăr duhul vrăjmaş nu mult după aceea şi în Oaste, spre a nimici dragostea şi unitatea noastră. Şi un astfel de mijloc mai foloseşte el încă şi azi. A pândit şi pândeşte vrăjmaşul momentul când la poarta cetăţii noastre erau şi sunt de pază nişte ostaşi mai slăbănogi. Şi când toate privirile noastre erau şi sunt îndreptate numai înspre partea de unde veneau sau vin răcnetele „leului” ameninţător, - neluând seama la atacul nou şi neaşteptat care ni se pregătea. Atunci a apărut - atunci apare - la poarta principală a Oastei „duhul cel nou” şi „adevărul” cel nou. Nişte fraţi „noi” înflăcăraţi şi „înzestraţi” unii cu titluri, alţii cu talente neobişnuite, au început să bage acest „cal frumos” în adunările noastre. „Ostaşii” ascunşi în pântecele acelui duh, ies pe furiş şi se strecoară în fruntea fraţilor. „Adevărul” lor începe să înăbuşe învăţătura Oastei şi duhul lor începe să strângă de gât pe la spate, duhul Oastei. Strecuraţi ca o otravă în trupul Lucrării, ei şi învăţătura lor cea „nouă” nu întârzie a-şi da roadele.

Cu funiile interpretărilor deosebite au legat şi mai leagă încă pe o mulţime de fraţi viteji, apoi prin aceştia leagă la ochi şi pe ceilalţi, luându-i şi ducându-i în robia acelor duhuri rând pe rând. Aşa s-au pierdut cetăţi întregi, adunări întregi, unele fiind dărâmate de tot, altele devenind locuri din care vrăjmaşul atacă cel mai puternic pe cei ce nu s-au lăsat robiţi încă.

Sibiul, care altădată fusese Ierusalimul şi leagănul Oastei - a devenit curând centrul de unde era atacat acum în cel mai necruţător fel duhul Oastei. Sub lozinca mincinoasă a unui „creştinism liber” şi universal, slobod de sub „robia formelor” şi a „zidurilor” - a început să se propovăduiască de fapt o cale total lipsită de orice înţelepciune. Se înlătură ca nemaifolositoare toate „formele” din afară ale oricărui fel de cult - şi deocamdată nu se înlocuiesc cu nimic. Astfel cei ce se laudă că luptă contra sectarismului, au înfiinţat de fapt o nouă sectă. Cea mai nouă sectă.

Omul nu poate trăi în lumea asta fără vreuna din formele văzute ale religiei sale, - în locul formelor avute înainte şi pe care le lepădaseră - unii dintre ostaşii din Sibiu începură să se alipească de duhurile sectare care veneau să le îmbie pe ale lor. Aşa urmară după Belaşcu, surorile Moraru, mama şi fiica, apoi familia Zidu şi alţii.

A încercat într-un timp chiar şi fr. Marini să le convingă pe unele din aceste suflete că n-au făcut bine „trecând”, - dar zadarnic. Odată ce li se tăiase legătura cu Biserica şi credinţa lor în care se născuseră, - ce-i mai putea despărţi de „mama” lor cea nouă? Astfel la început chiar la adăpostul fratelui Marini „noii” lucrători din Sibiu, semănau cu mult zel un alt duh, o altă evanghelie, un alt Isus (Gal. 1, 8-9).

Prin „călătorii misionare” aceştia începură harnici semănatul şi prin alte părţi. Terenul era pregătit pretutindeni de către ura din partea oficialităţii Bisericeşti şi de către abuzurile unor preoţi care făceau totul ca să împiedice Lucrarea Oastei în Biserică şi ca s-o împingă la secte. Astfel că pârjolul aţâţat de vântul urii oficiale, se întinse foarte repede peste tot.

Atunci căzură cele mai multe din adunări - şi chiar regiuni întregi. Căzu Sighişoara, cu multe adunări din părţile Târnavelor. Căzură Săsciorii familiei Marini cu multe din cele apropiate lor... Căzură Avrigul şi toate frumoasele adunări din jurul Sibiului. Apoi adunarea din Bucureşti cu multe din jurul ei. Cea din Tecuci şi altele şi altele.

Pretutindeni duhul Oastei adevărate era în luptă grea cu aceste duhuri noi. Acestora le veniră îndată în „ajutor” duhurile hrăpăreţe ale altor rătăciri, care pândiseră o astfel de ocazie pentru a cuceri o pradă bogată şi uşoară de la noi.

Astfel vrăjmaşii Oastei jubilau, fiecare văzându-şi împlinindu-se planurile sale. De pierderea unor atât de multe suflete, de nimicirea atâtor adunări minunate, de zădărnicirea unei atât de frumoase Lucrări Evanghelice - cui îi păsa?

Şi să nu le „răsplătească” odată oare Dumnezeul Dreptăţii pe toate acestea, acelora prin care au venit pustiirile astea - şi prin care încă se continuă?

Dar Dumnezeul Milei şi Bunătăţii n-a lăsat să fie nimicită de tot Lucrarea Sa. El Singur n-a uitat ce jertfă curată arsese pe rugul acestei Lucrări pentru dragostea lui Isus Cel Răstignit şi pentru trezirea sufletelor din somnul pierzător al păcatului. El Însuşi nu uitase ce Evanghelie curată şi scumpă fusese aceea care se vestise în ţara aceasta şi în lumea întreagă, prin omul Său cel ales şi prin Lucrarea cea aleasă a Oastei Lui.

Şi această dragoste a lui Dumnezeu faţă de moştenirea Sa, nu a întârziat să se arate.

Astfel a fost trezit duhul Oastei dintâi ca un viteaz care adormise. Întâi în sufletele lucrătorilor cinstiţi. - Iar prin aceştia a început lupta dureroasă în contra dezbinătorilor şi a tulburătorilor dinăuntru, împreună cu cei care îi încurajau şi îi ajutau din afară să facă acest rău.

Trebuia luptat pe două planuri. Întâi pentru recâştigarea încrederii preoţilor credincioşi şi a obţinerii sprijinului lor pentru lupta Oastei în Biserică - apoi pentru zădărnicirea uneltirilor dinăuntru şi din afara Oastei.

Astfel a început lungul şir al anilor şi al luptelor, pentru limpezirea şi precizarea stărilor şi a învăţăturilor noastre, la care au fost antrenaţi pe rând aproape toţi fraţii mai mari sau mai mici din toate adunările. Trebuia din nou să alergăm din loc în loc spre a le explica ostaşilor ce este într-adevăr Oastea.

Uneltirile preoţilor reuşiseră să atragă de partea lor pe unii din fraţi, care apoi erau folosiţi împotriva celorlalţi, numiţi de către ei sectari. Aceştia deformaseră înţelesul Oastei.

Uneltirile sectarilor reuşiseră la rândul lor să-i atragă pe alţii de partea lor şi să-i folosească astfel împotriva celorlalţi numiţi de către ei „formalişti”. Aceştia deformau încă şi mai mult rostul şi taina Oastei Domnului.

Între aceste două tabere şi înţelesuri opuse de dreapta şi de stânga care se luptau între ele, - „mijlocul” se împuţina şi slăbea. Înţelesul adevărat se pierdea aproape de tot. Vrăjmaşul părea că reuşise să arunce toată Lucrarea în cele două prăpăstii. De la certurile lăuntrice de partide, până la nimicirea totală - de obicei, drumul era foarte scurt.

În această atmosferă de tulburare şi mare zăpăceală, mulţi şi-au pierdut judecata sănătoasă, sărind ori în prăpastia din dreapta ori în cea din stânga. Aproape nimeni nu mai putea înţelege şi merge pe drumul cel strâmt şi bun de mijloc. Faptul că unii trăgeau prea tare într-o parte, îi făcea de la sine pe alţii să tragă prea tare în cealaltă parte. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ajunsese în gura multora un mijloc de judecăţi şi de lovituri, iar locul sfânt al adunării frăţeşti, un teren de lupte dureroase, de unde toţi se întorceau zdrobiţi şi înfrânţi.

Diavolul reuşise în cea mai mare parte, să-i abată pe credincioşi de la lupta împotriva păcatului - la lupta pentru sau împotriva lucrurilor sfinte. Propovăduirea Evangheliei mântuitoare, a Cuvântului sfinţilor şi a poruncii iubitoare - erau înlocuite cu atacurile şi cu apărarea lucrurilor din afară ale învăţăturii şi ale credinţei pe care le-am avut sau pe care trebuie să le avem. Pe care le părăsisem sau pe care nu trebuie să le părăsim niciodată.

Amândouă aceste tabere erau şi sunt alimentate din afară. - Şi cei mai mulţi dintre luptătorii lor, nu-şi dădeau şi nu-şi dau seama ce fac.

În aceste nefericite lupte, starea sufletească a tuturor începu să scadă. Îndată ce nu mai umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, începem să umblăm călăuziţi de firea pământească. Şi atunci dispar roadele Duhului aducătoare de binecuvântări iar în locul lor, apar roadele firii pământeşti, aducătoare de blestem şi de necazuri...

După primele două atacuri ale acelor duhuri, multe adunări frăţeşti se rupseseră în două. În fiecare din acestea unul sau mai mulţi fraţi, căzuţi în duhul sectarist, lucrau cu porniri aproape numai fireşti, împotriva celorlalţi. Se iviseră ura de fraţi, judecăţile, vorbirile de rău... şi încetaseră aproape de tot propovăduirea râvnitoare, faptele milei şi binefacerii, părtăşia caldă şi iubitoare. Ursul sectarist sfâşia fără cruţare pe Mielul Oastei. Şi mulţi dintre cei ce erau altădată plini de înflăcărare pentru „Miel”, - ajunseseră acum stăpâniţi total numai de zelul pentru „urs”. Şi făceau totul ca el să poată fura toată turma.

Este adevărat că unii făceau această nesocotinţă dintr-o ispitire de moment. Fiindcă nu cercetaseră cu grijă duhul cel nou şi nu luaseră seama bine la scopul nimicitor spre care ducea acest duh. Astfel ei i-au căzut în mreajă şi lucrau acuma pentru el, împotriva duhului Oastei.

Alţii lucrau din duh de ceartă, sau din lăcomia după vreun câştig. Sau numai dintr-o ambiţie de partidă... Aceştia se mulţumeau cu mai puţin - şi nu erau ei cei mai primejdioşi.

Dar s-au ales unii, cum am spus, dintre sibieni, 2-3 care s-au dovedit a fi deosebit de zeloşi în slujba dezbinării. Ei nu se mulţumeau numai să atragă doar un număr de suflete de partea lor - ci scopul lor era ca toată Lucrarea Domnului, să fie ruptă de Biserică şi dusă în sectarism. Întocmai cum doriseră vrăjmaşii părintelui Iosif şi cum „profeţiseră” ei încă demult.

Unul din cei 2-3, cel mai harnic, era prin anii 1948-1952 doctorul Banu. El era cu deosebire de aprins pentru ajungerea acestui scop. Ajunsese să se creadă şi chiar să se pretindă „urmaşul” fratelui Marini şi îndrumătorul fracţiunii formată în Oaste de duhul rău din ultimele luni de viaţă, cât fusese sub dirijarea sibienilor.

Ceilalţi erau maiorul Gaşpar şi Fulea Ioan. Fulea prin faptul că fusese un timp salariat al librăriei şi foii Isus Biruitorul, era singurul dintre ei care avea cunoştinţe printre fraţii din ţară şi colaborase îndeaproape cu fr. Marini în vremea din urmă. Având şi o stare materială mai bună, el ajutase totul şi cu o bună parte din mijloacele necesare pentru tipărituri şi deplasări. Lucrul acesta îi da un rol mai însemnat în planurile de împingere a Oastei în ruptura ei totală de Biserică, la care lucrau.

Dar Duhul Sfânt, Părintele şi Călăuzitorul Oastei, a avut milă de Lucrarea Sa. - El a intervenit la timp pentru salvarea răsadului Său sfânt.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se grăbesc ci ele lucrează încet şi în timp, - de aceea multe trec nebăgate în seamă de către cei mulţi. Şi numai după ce a trecut o vreme, când te uiţi cu băgare de seamă înapoi la ele, începi să vezi bine cât de prezent era Dumnezeu când părea că nu-i. Şi cât de bine se împlinea voia Lui cea înţeleaptă, când părea că doar oamenii îşi împlinesc nestingheriţi voia lor cea nebunească...

De judecăţile cele grăbite ale lui Dumnezeu mai scapă acum mulţi şi mai scapă multe. - Dar de judecăţile Lui cele încete, nu scapă nimeni şi nu scapă nimic. Judecăţile Lui grăbite le arată întâmplarea. Judecăţile încete le arată Istoria. Dar întâmplarea mai poate fi contrazisă pe când istoria nu. Fiindcă întâmplarea doar înştiinţează, pe când istoria plăteşte. Întâmplarea lucrează cu fulgere, dar Istoria lucrează cu cuptoare. Fulgerul poate să treacă şi fără nici o urmare, - dar cuptorul nu. Fulgerul poate uneori să lase mai întuneric după el, - dar cuptorul nu lasă decât numai lumină. Fulgerul aduce de obicei tulburare, dar cuptorul aduce totdeauna limpezirea stărilor. De aceea peste noi a trebuit să treacă Rugul, Cuptorul, Flăcările...

Marele nostru Dumnezeu şi Ocrotitor - Slavă cutremurătoare Ţie.

Ne apropiem acum istoria noastră de Rugul încercărilor Tale cu conştiinţa vinovăţiei noastre pentru nevegherea din timpul apropierii ispititorului. - Şi cu simţământul amestecării noastre cu ceea cea era străin şi care nu trebuia să fi fost primit în noi şi între noi.

Pentru aceste temeiuri va trebui acum să fim trecuţi toţi prin cuptorul de foc. Fiindcă numai focul poate scoate din noi ceea ce este zgură, poate arde ceea ce este gunoi şi poate lămuri ceea ce este aur.

Singur Tu Marele nostru Dumnezeu ştii cât de mult timp va trebui să stăm în acest foc. Şi cât de puternice trebuiesc să fie flăcările lui asupra noastră. Singur Tu ştii câţi dintre noi vor putea ajunge de partea cealaltă a focului aur, - şi câţi vor rămânea de partea astalaltă zgură. Sau câţi vor fi prefăcuţi spuză spulberată de vânturi...

Noi Te rugăm din tot sufletul, să ai Tu grijă tot timpul de Idee... De solia Oastei. De duhul ei.

Noi toţi suntem doar frunzele, dar ea este copacul. Noi toţi suntem doar întâmplările, dar ea este istoria. Noi toţi suntem doar trecătorii, dar ea este drumul... Ea trebuie să iese luminoasă, chiar dacă unii din noi vom ieşi întunecaţi.

Noi, oricare, putem greşi, - dar ea nu trebuie să-şi greşească Ţinta niciodată. Noi putem fiecare să ne abatem de la scopul pe care ni l-ai rânduit Tu - şi aceasta este desigur o pierdere - dar una!... Pe când dacă Lucrarea Oastei s-ar abate, atunci ar fi o pierdere cu neputinţă de măsurat.

Veghează Tu Însuţi Te rugăm, clipă de clipă asupra întregii Lucrări încercate ca şi asupra fiecăruia din fiii ei încercaţi - şi nu lăsa focul să fie nici mai mare şi nici mai lung decât este nevoie spre slavă şi viaţă.

Şi mai presus de toate, Te rugăm fii Tu Însuţi în mijlocul rugului şi cuptorului nostru, Măreţul Biruitor şi Frumosul Isus, a cărui Prezenţă să ne facă totul fericit şi sfinţitor, până vom ieşi din el, vrednici de slava Ta.

Şi Lucrarea Ta toată şi noi toţi.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Oastea Domnului s-a născut în Biserică iar noi vrem să rămânem după cum am fost chemaţi...

Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor săi, şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.

Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bună voie în mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei Lucrări depinde de voluntariatul ei.

Dar Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii.

Oastea Domnului nu este ceva mai mult, sau ceva mai puţin decât Ortodoxia, ci este o familie mai strânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai puternic învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii.

Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii.

Păr. Iosif Trifa