Cap. 14 - Să ne apropiem de sfârşit

„Iată Eu vin curând; şi răsplata Mea

este cu Mine ca să dau fiecăruia

după faptele lui.

- Amin, vino Doamne Isuse!”

Pe pământul acesta nu există nici un început fără un sfârşit. Fiecare început îşi are sfârşitul său, după cum fiecare leagăn îşi are sicriul său şi fiecare viaţă îşi are moartea sa.

Istoria noastră îşi va avea şi ea un sfârşit - dar numai Singur Domnul ştie cât de curând sau cât de târziu de vremea noastră este acesta.

Iată că şi istorisirea mea despre această istorie se apropie de sfârşitul ei. Mulţumesc Bunului Tată ceresc pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat întâi ca s-o trăiesc, apoi ca s-o pot spune.

Nădăjduiesc în Domnul Isus, că El care mi-a poruncit să spun aceste lucruri, va avea grijă să fie cineva care să ia seama la ele, spre a trage învăţămintele pe care le conţin. - Şi spre a le folosi apoi în mersul de viitor al acestei Lucrări. Până la capătul acesteia care va fi în faţa lui Hristos, Împăratul şi Mirele ei.

Dacă au fost atâtea însemnate învăţăminte de tras din fiecare capitol al acestei istorisiri, din fiecare timp trăit de Lucrarea Oastei Domnului de care ne-am ocupat, - atunci desigur că sunt cu atât mai multe şi mai însemnate învăţămintele care trebuiesc trase acum din cel din urmă capitol, din cel din urmă timp la care am ajuns.

Ori de câte ori vedem un sfârşit, un sicriu sau un mormânt, - conştiinţa noastră trebuie să tremure şi să ne înştiinţeze despre cutremurătoarea făgăduinţă a lui Hristos: Eu vin curând... Această venire ne priveşte pe toţi, - dar pe nici unii atât de ameninţător ca pe acei care am avut în Lucrarea lui Dumnezeu o chemare, o solie, un rost, un loc.

Cu cât o viaţă este mai curată, cu atâta conştiinţa ei este mai trează şi inteligenţa ei este mai pătrunzătoare.

Abia pentru o astfel de viaţă, apare la adevărata ei mărime însemnătatea colaborării cu Dumnezeu. Şi răspunderea pentru împlinirea în cel mai înalt chip al misiunii care i-a încredinţat-o această colaborare.

Pentru un astfel de suflet aceeaşi suferinţă este nespus mai adâncă, mai cutremurătoare şi mai grea decât pentru alţii. Şi aceeaşi slujbă comportă pentru el povara unei mult mai înfricoşate răspunderi, izvorâte nu atât din frica focului, ci din teama falimentului şi zădărniciei. Din teama îndurerării lui Dumnezeu care a investit atâta încredere şi dragoste în noi şi în colaborarea noastră. Îngerii, care sunt fiinţe supranaturale, şi deci nespus mai curate şi mai inteligente ca noi, ne pot fi un exemplu cutremurător de conştiinţa şi ascultarea înaltă cu care îşi împlinesc faţă de Dumnezeu însărcinările primite de El.

Aşa ar trebui să ni le împlinim şi noi toţi.

Am trăit în istoria asta diferite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios,

a şarpelui otrăvitor. Acum trăim perioada vulpii viclene.

Toate duhurile care dau năvală, cu aceeaşi ură şi furie împotriva Oastei, vin acuma numai sub chipul viclean şi prefăcut al vulpii, - care se plimbă de-a lungul gardului căutând gaura prin care să intre şi să prăpădească.

Acel „un altul” n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi şi în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândeşte mereu orice strajă care doarme, orice portiţă lăsată deschisă, orice strungă mai slabă pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal ameninţător cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Şi care ne-a sfâşiat atât de dureros o parte atât de însemnată şi de scumpă din trupul nostru. Am înştiinţat atunci atât de puternic pe toţi fraţii noştri ca atâta cât vor trăi, să stea treji şi tari ca leul acesta să nu mai poată sfâşia pe nimeni dintre noi.

Dar în curând am fost atacaţi de acelaşi vrăjmaş prin alt duh. A venit pe nesimţite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist, care cu toată şiretenia sa s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani şi a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de şiretenie şi mai păgubitor.

Însă aduceţi-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh destul de primejdios şi el şi destul de viclean, era duhul care avea în sine ceva şi de leu, ceva şi de urs, ceva şi de porc, ceva şi de şarpe. Este duhul amestecăturii politice care şi acesta a căutat să strângă de gât duhul evanghelic şi curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare şi apoi întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumeşti şi ucigaşe.

Acest duh al amestecului politic şi lumesc a dat prima năvală împotriva Oastei Domnului în anul 1932 când prin introducerea vicleană de către mitropolitul Bălan a protopopului Moţa în conducerea Oastei, - s-a urmărit aruncarea noastră în noroiul politicii lumeşti. Atunci, cu toate că părintele Iosif era departe şi bolnav pe moarte, - totuşi a înţeles primejdia şi s-a ridicat împotriva acestui duh cu toată hotărârea.

A doua năvală a încercat-o prin Viorel în anii 1936-1937, într-o vreme când apele frământărilor din lume erau mai agitate şi mai tulburi ca oricând. Atunci vrăjmaşul duh şi vrăjmaşul om s-au folosit de Viorel, nepotul părintelui, ca de o unealtă inconştientă şi ambiţioasă, din chiar cea mai dureroasă apropiere a omului lui Dumnezeu.

Era un atac plin de vicleşug, dar şi de nesimţire. De duritate dar şi de inconştienţă. De şiretenie dar şi de prostie. Cursa era de data asta pregătită cu foarte multă isteţime. Acela prin care lucra - era în vremea aceea unul din cei mai talentaţi, mai necesari şi mai apropiaţi colaboratori ai omului lui Dumnezeu.

Vrăjmaşul duhului Oastei pusese stăpânire chiar pe omul care părea urmaşul său spiritual şi moştenitorul său duhovnicesc. Am scris şi despre aceasta destul - la vremea sa.

Dar din nou, părintele Iosif, cu toată durerea dar şi cu toată hotărârea a avut tăria să smulgă din trupul Oastei această nouă săgeată otrăvită, chiar dacă pentru vindecarea Lucrării Domnului şi pentru salvarea ei de primejdia amestecului politic, a trebuit să-şi taie mâna dreaptă şi s-o lepede de la sine. A tăiat-o fără ezitare şi a lepădat-o fără întoarcere, pentru că temerea lui de Dumnezeu şi conştiinţa răspunderii faţă de Lucrarea lui Hristos nu-i îngăduiau nici un compromis şi nici o cruţare faţă de nici un duh străin Lucrării Domnului.

Iată pilda înaintaşului nostru şi iată calea pe care o avem şi noi de urmat, în orice astfel de situaţie care s-ar mai ivi în faţa Oastei. Şi împotriva oricăruia dintre aceste trei duhuri ucigaşe care vin trimise din acelaşi loc şi de către acelaşi diavol, cu acelaşi scop: compromiterea şi nimicirea Lucrării lui Dumnezeu, - prin oricine ar veni ele.

Să luăm însă bine seama că toate au venit prin oameni dintre noi.

Şi iată acum după cum sunt atât de aproape de capătul istorisirii mele, - sunt tot atât de aproape de capătul vieţii mele... Ştiu că mulţi veţi căuta destule greşeli în istorisirea mea - şi poate şi mai multe greşeli în viaţa mea.

Se poate să aflaţi. Fiecare află ceea ce caută, mai ales că nici eu, ca toţi semenii mei, nu sunt fără păcate - şi n-am putut fi, cum spune Evanghelia: Dacă zicem că n-avem păcat minţim (1 Ioan 1, 8).

Nu-mi caut dezvinovăţiri - şi chiar dacă le-aş afla, nu vreau să mă folosesc de ele.

Nu voiesc nici măcar să mă apăr împotriva celor care vor folosi învinuirile acestea ca un temei pentru lupta lor împotriva adevărului despre Oastea Domnului, pe care le-am apărat aici.

Eu nu m-am legat de slăbiciunile omeneşti pe care fiecare dintre cei cu care am luptat sau lupt, le-au avut sau le au. În lupta împotriva tulburătorilor sau dezbinătorilor cu care m-am luptat şi mă lupt pentru duhul Oastei, - n-am pomenit nici păcatele lor omeneşti. M-am ferit şi mă voi feri să văd omul, să lovesc omul. Am văzut duhul, am luptat cu duhul şi lovesc numai vrăjmaşul duh.

Una din marile mele dureri este că şi acum sunt unii dintre fraţii mei care nu văd duhurile ci oamenii. Se luptă cu oamenii, lovesc în oameni, ţintesc în fraţi - şi nu în duhurile care sunt adevăraţii vinovaţi.

Bieţii oameni, sărmanii fraţi - sunt numai uneltele nenorocite sau ambiţioase de care adevăratul vrăjmaş diavolul se foloseşte spre a nimici Lucrarea lui Dumnezeu, armonia şi pacea ei lăuntrică şi zădărnicirea misiunii ei de afară.

Lupta Oastei încă nu s-a sfârşit. Nici drumul ei n-a ajuns la capăt. Biruinţa finală poate fi încă departe, iar până la intrarea în Canaan, poate că Oastea Domnului va mai avea încă mult de mers, mult de luptat şi de suferit prin pustie.

De-a lungul acestui drum ne vor pândi mereu aceste trei curse şi fiare. Şi prin toată umblarea noastră prin pustiul acestei lumi va trebui să fim treji şi gata de apărare împotriva acestor trei fiare duhovniceşti: fiara formalismului literal, fiara extremismului sectarist şi fiara amestecului politic.

V-am spus cât am putut mai apăsat şi poate am repetat prea mult, despre răul şi primejdia acestora.

V-am dovedit cu triste fapte şi cu dureroase exemple tot ce am spus despre ele, cu singurul gând şi cu stăruitoarea rugăminte de a vă înştiinţa asupra primejdiei lor şi a vă feri să nu pieriţi în vreuna sau alta din aceste curse rele întinse de către diavolul prin vreunii dintre noi în calea Oastei Domnului şi în calea fiecăruia dintre noi.

Acum când sunt atât de aproape de amândouă aceste capete, al povestirii mele şi al vieţii mele, - doresc încă o dată cu toată puterea sufletului meu a vă înştiinţa asupra datoriei pe care o aveţi atât faţă de Dumnezeu pentru curăţia şi adevărul Lucrării Oastei Sale, - cât şi faţă de sufletele care vă urmează, cum îi îndrumaţi. Pentru că veţi avea în curând a da greu răspuns pentru toate înaintea lui Hristos, Dumnezeul şi Judecătorul nostru al fiecăruia şi al tuturor.

Să nu fiţi nişte înguşti formalişti sau nişte întunecaţi sectari, în loc să fiţi nişte mari ostaşi ai lui Hristos şi nişte luminoşi fii ai Bisericii Sale.

Să nu vă nimiciţi unii pe alţii prin nişte mărunte certuri religioase, în loc să fiţi biruitori toţi printr-o mare şi fericită unire în dragostea Evangheliei!

Să nu vă lăsaţi orbiţi şi robiţi nici de vrăjmaşul care vă tulbură şi dezbină dinăuntru, nici de cel care vă ameninţă şi vă chinuie dinafară. Căci toate izbânzile vrăjmaşilor se bazează numai pe dezbinarea dintre voi în partide şi în învăţături felurite, care vă nimicesc unitatea şi pacea dulcii frăţietăţi şi bucuria adunărilor şi părtăşia dragostei şi roadele Duhului Sfânt din viaţa voastră.

Iată cei care ne-au aţâţat pe fraţi contra fraţilor, pe noi unii împotriva altora sau pe alţii împotriva noastră, - n-au fost numai ieri sau azi ci vor fi şi mâine.

Bălan, ori Secaş, ori Vonica n-au fost singurele unelte dintre noi în mâinile leului nimicitor. Le-au urmat lor şi alţii ca ei. Şi mai sunt destui de aceştia încă şi azi, cum vor fi şi mâine... Fiecare din aceştia reuşind să nimicească mântuirea sa şi a încă unui număr de alte suflete care i-au ascultat.

Mureşan, Achim, Gaia, Ciobanu, Farcaş, Jarda, - şi atâţia alţii ca ei, până la Banu, la Moldoveanu, la Marini sau Stancu de azi - au fost şi sunt uneltele prin care celălalt duh al ursului sectar a căutat şi a reuşit să nimicească la fel destule suflete şi destule adunări ale Oastei, atât de scump şi de greu câştigate de ei sau de alţii pentru Hristos.

Nici Moţa sau Viorel sau alţii mai noi, care au vrut să bage Oastea în politică sau politica în Oaste - nu sunt singurii - şi mă tem că nu vor rămânea singurii vinovaţi de acest murdar păcat împotriva unei Lucrări sfinte care trebuie să rămână curată - şi să sufere numai pentru Hristos şi nu pentru nimic altceva lumesc.

Fireşte că vine sigur ziua ca Însuşi Viul şi Înfricoşatul Judecător Hristos să plătească fiecăruia după faptele sale şi după felul cum a lucrat.

Dar aceasta nu va folosi întru nimic la dezvinovăţirea celor care i-au urmat pe cei ce stricau Lucrarea lui Dumnezeu. Ori i-au ajutat să izbutească în lucrarea lor de tulburare, de dezbinare şi de nimicire.

Fiecare din aceştia duc sau vor duce în veşnicie, în curând, peste sufletul şi peste conştiinţa lor veşnicul păcat al nimicirii cu voia şi cu ştiinţa a unor bunuri sfinte pentru care S-a Jertfit Hristos Domnul şi cei mai sfinţi dintre ai Lui. Duhul Oastei şi ruinele lui sfinte şi îndurerate îi vor acuza înaintea Judecăţii lui Dumnezeu pe fiecare din aceştia şi pe toţi.

Să nu ne facem în nici un fel părtaşi păcatelor lor.

Deci feriţi-vă de ei.

Trei feluri de vinovaţi şi primejdii pândesc neîncetat pe lucrătorii Domnului şi lucrarea lor:

1. - A nu şti ceea ce trebuie să ştie să facă.

2. - A face rău ceea ce ştiu că trebuie să facă bine.

3. - A şti bine ceea ce trebuie să facă bine, dar a face tocmai dimpotrivă a ceea ce ştiu.

Aceştia din urmă sunt acei care vor tremura mai cumplit şi care vor plânge mai deznădăjduiţi la venirea lui Hristos.

Împotriva celor care ne-au prigonit şi ne duşmănesc şi astăzi pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos - şi pentru mărturisirea Adevărului Său, n-am avut nici ieri, n-avem nici azi şi nu vom avea nici în faţa Judecăţii lui Dumnezeu nici o învinuire.

Îl vor învinui pe fiecare din ei însăşi faptele sale, mai puternic şi mai necruţător ca orice glas al suferinţelor noastre.

Noi i-am iertat şi îi vom ierta pe toţi fără a le cere pentru noi nici o despăgubire.

Am dori doar, pentru propria lor mântuire, să se pocăiască atât de adânc pe cât au păcătuit. Ca să poată fi iertaţi şi nu osândiţi.

Dar dacă ei înşişi nu-şi doresc mântuirea veşnică, nimeni pe lume nu le-o poate da.

Ne va părea însă nespus de rău până la moarte - pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru care au fost atât de aproape de Hristos, dar care prin mai marii lor, respingând solia mântuirii trimisă lor - s-ar putea să nu le mai fie trimisă o altă asemenea solie niciodată. S-ar putea să fie lăsaţi de Dumnezeu în voia sorţii pe care şi-au luat-o în propriile lor mâini din Mâinile lui Dumnezeu. Şi să ajungă astfel sub cumplita stăpânire a acelui „altul” care totdeauna vine „în numele lui însuşi” acolo unde a fost alungat Hristos, care vine în Numele Tatălui.

Urmările acestor stări au şi început deja să se arate.

O, dacă ar recunoaşte mai marii noştri ce har au respins! O, dacă l-ar primi măcar acum! Poate încă n-ar fi totul pierdut!

Dar ne va părea şi mai rău pentru acei iubiţi şi înzestraţi fraţi ai noştri căzuţi, şi rămaşi în starea de împotrivire faţă de ascultarea şi unitatea frăţească a Oastei!

O, dacă ar putea ei măcar acum să se desprindă din cursele ucigaşe ale dezbinării şi tulburărilor! O, de ar înţelege ei nu numai cât rău fac ei şi cât bine împiedică a se face! Nu numai câtă durere aduc fraţilor ci şi câtă bucurie fac celor ce au învinuit de sectarism pe părintele Iosif şi Oastea Domnului. Nu numai câtă nedreptate fac prietenilor Oastei - ci şi câtă dreptate dau vrăjmaşilor ei!...

O, dacă aceşti fraţi înzestraţi cu atât de frumoase daruri ar lepăda încă o piele şi ar deveni cu adevărat fii smeriţi, oameni duhovniceşti şi fraţi ostaşi în acelaşi duh şi gând cum am fost la început!

Cum ar deveni dintr-o dată toată frăţietatea noastră o mare putere, o mare bucurie, o mare îmbrăţişare fericită! Ce sărbătoare binecuvântată ar fi aceasta pentru noi toţi!

Am ajunge iarăşi ca la începutul fericit şi fierbinte al Oastei când nu era nicăieri nici un neascultător printre fraţi. Când toţi credeam la fel, vorbeam la fel şi umblam la fel.

Ar fi cu putinţă asta frate Niculiţă Moldoveanu, tu care ai avut de la Domnul Oastei un dar unic de cântare, spre a-l folosi bine, iar nu rău?

Ar fi cu putinţă asta frate Pop Alexandru, tu care ai avut un talent aşa de frumos pentru vorbire şi o râvnă aşa de fierbinte să alergi?

Ar fi cu putinţă asta frate Ilie şi Nicolae Marini, voi care aţi avut un nume aşa de minunat printre fraţii noştri şi în istoria noastră?

Ar fi cu putinţă asta frate Condruz, frate Petre Stancu, frate David, frate Lazăr, frate Gheorghe?

- Dar totul depinde numai de voi!

O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să se smerească înaintea Domnului şi să revină în sfârşit lângă inimile frânte ale fraţilor care vă aşteaptă să vă îmbrăţişeze pe totdeauna.

Ce fericire ar fi atunci pentru noi toţi şi în primul rând pentru voi.

Ar fi din nou şi între toţi fraţii de pretutindeni numai spice de grâu şi flori - şi nicăieri spini şi pălămidă.

Ar fi numai pâine şi dragoste, încredere şi cântare, - iar nu pietre şi întristări, bănuieli şi ură.

Ar fi un singur Isus, o singură Evanghelie, un singur Duh - şi n-ar mai ieşi din mijlocul nostru oameni care să înveţe diferit pe fraţi. N-ar mai fi nimic să strice armonia, învăţătura, adunările, lucrarea!

Cu ce îi fac oare pe fraţii noştri mai buni acele interpretări ale voastre felurite?

Ce aduc ele mai frumos şi mai fericit între oameni decât duhul dragostei noastre dintâi?

O, ce dureros este că nu se vede nici acum ce duh ucigaş, inspiră între noi dezbinările şi tulburarea!

O, ce nefericit este că nu vedem nici acum ce vine între noi în urma acestor duhuri şi odată cu ele!

Şi mai ales ce duc cu ei în veşnicie acei prin care vin acestea.

O, fraţii noştri neuitaţi, fraţii noştri iubiţi, desprindeţi-vă din mrejele acestor duhuri şi nu mai luptaţi împotriva duhului Oastei, împotriva mamei voastre în Hristos!

În ultima vreme toţi fraţii şi surorile din ţară au hotărât zile de post şi rugăciune pentru unitatea Oastei şi întoarcerea tuturor fraţilor noştri la dragostea şi armonia frăţească.

Credem din toată inima că Domnul ne va da această bucurie. Toate semnele din primăvara asta sunt îmbucurătoare. Nu vom înceta să ne rugăm până la izbânda deplină.

Voi toţi cei care încă n-aţi intrat în acest cerc sfânt, intraţi şi rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului...

Acum să ne mai întoarcem încă o dată amintirea spre înaintaşii noştri spre a le vedea mereu pilda vieţii lor, ca s-o urmăm întocmai şi noi!

Oricine va veni în Oastea Domnului, dar nu va preţui cum se cuvine şi nu va urma întocmai pe părintele Iosif, - acela va fi un străin. - Şi fraţii nu trebuie nici să-l primească nici să-l urmeze.

Adevăratul ostaş nu poate avea alt duh şi altă învăţătură decum a avut şi a cerut el. Părintele Iosif a iubit Biserica şi credinţa noastră strămoşească nu numai ca ostaş ci şi ca preot al ei.

A ţinut totul şi n-a lepădat nimic din adevărurile ei.

A cinstit totul - şi n-a dispreţuit nimic, decât păcatul care nu era al ei ci al oamenilor slabi din ea.

Primului ostaş dintre noi i s-a spus Neemia nu numai pentru că s-a unit total cu poporul lui Dumnezeu ca celălalt Neemia din Biblie, - dar a şi renunţat, tot ca acesta, la toată slava şi la comoditatea pe care le putea avea şi el la curtea mai marelui său.

Şi-a luat asupra sa primejdia şi lupta, numai spre a împlini voile lui Dumnezeu şi nevoile noastre.

De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat nu numai cu o capacitate atât de mare de muncă dar şi cu un curaj atât de hotărât de a lupta.

Oamenii slabi trupeşte sunt de obicei nişte fricoşi şi retraşi, ca animalele slabe. În faţa primejdiei fug. În faţa mai marilor se târăsc, se milogesc, se prefac sau se ascund...

Dar el cu un curaj unic, cu o putere unică, s-a împotrivit tuturor „munţilor” lumeşti care îl ameninţau, tuturor fiarelor care veneau împotriva lui, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferinţe, a muncit,

în primejdie, a luptat,

în ispitiri, a vegheat,

în răscrucile hotărârilor - nu s-a rătăcit de la drumul cel drept, sănătos şi adevărat, - oricât a fost de strâmt.

S-a putut despărţi de toţi prietenii săi dacă aceştia nu mai mergeau pe drumul Oastei, - dar nu s-a despărţit niciodată de acest drum care i-l arătase Hristos.

Oricine a contat pe el ca pe un prieten, s-a putut bizui pe statornicia lui până la moarte. Dar pe oricine a contat el, - aproape toţi l-au părăsit.

De obicei ceilalţi mari îndrumători ai oamenilor îşi consumă toată energia lor în munca de a descoperi şi de a vesti adevărul, fără a le mai ajunge nimic pentru a-l şi trăi ei înşişi cu fapta.

Dar la părintele Iosif şi puterea trăirii rămâne tot întreagă şi mare. Aceasta se vede din faptul că nici unii din contemporanii şi urmaşii săi n-a mai putut realiza o trăire atât de înaltă şi de limpede a ideilor sale aşa ca el.

Pe când la alţi înaintaşi - abia urmaşii lor au fost la înălţimea ideilor enunţate de ei, - la el a fost altfel. El a fost nespus mai mare ca toţi - şi va continua să fie mereu aşa - în realizarea ideilor pe care le-a lăsat. Astfel că el ne va putea fi totdeauna o pildă şi un model fiecăruia din noi până la sfârşit.

Dar pentru că mulţi dintre noi neputând fi mari prin smerenie, prin jertfă şi prin suferinţă, prin lupte şi prin posturi, prin înfrânări şi primejdii - au căutat şi caută a deveni mari prin trufie, prin neascultare, prin reforme prosteşti, prin ambiţii zadarnice, prin dărâmarea a ceea ce a zidit el, prin împrăştierea a ceea ce a strâns el.

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimes al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi - şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp, lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească ci se răspândise şi în toate cele 5 continente ale lumii. - Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.

Această lucrare n-a creat numai suflete noi ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, - el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, - până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre - el a fost acolo gata a se dărui fără rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Isus Cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.

El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri - nici n-a socotit preţul jertfei pe care s-o dea.

A pus un legământ în faţa lui Hristos! - Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!

A pornit pe un drum? - Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt.

Pornind în Biserică mişcarea religioasă a Oastei Domnului , - la împotrivirea Bisericii el n-a ieşit din Biserică spre stânga sectaristă ca fostul preot Tudor Popescu de la „Cuibul cu barză”. Nici spre dreapta formalistă ca fostul arhimandrit Emilian de la „Glasul Monahilor”. Ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca la venirea Lui, Stăpânul Sfânt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun găsit credincios, adică statornic, în lucrul încredinţat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată - ci numai febra creaţiei sfinte şi înflăcărate.

Din copilăria sa şi până în ceasul morţii sale a muncit cu aceeaşi dragoste şi putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvârşindu-şi mereu uneltele şi iscodind mereu noi idei şi noi metode pentru un mai mare rod şi folos al slujbei lui Hristos în care lucra. Toată puterea din el s-a prefăcut numai lumină şi căldură pentru noi, cei care aveam atâta nevoie de ele şi fără de care mulţi poate n-am fi ajuns niciodată să fim atraşi la Hristos.

A fost un pitic în trupul său firesc, - dar a fost un uriaş în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în munca sa.

A fost şubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie şi o statornicie fără margini în caracterul său.

Nu dormea decât două-trei ore din douăzeci şi patru. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voinţă atât de mare încât într-o jumătate din viaţa sa scurtă târâtă şi aceea mereu printre operaţii şi tribunale, a realizat cât n-au putut alţii în sute şi poate mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai, totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi o albie de fluviu pe care apele revărsate abia încap.

Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi, simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.

Era totdeauna cu un cap mai mare ca toţi cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decât cei cu care alerga, cu un ceas mai devreme decât cei din frunte.

Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită.

Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul şi a găsit totdeauna cuvântul inspirat pentru a-l înfăţişa înţeles de toţi, ca simplitatea divină a Evangheliei lui Hristos.

Ca un medic desăvârşit el prescria leacul cel vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină şi de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul şi în miezul lucrurilor.

În păstorire sau educaţie el va rămâne în toate privinţele un model atât pentru preoţi cât şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi ceilalţi din preajma lui nu vedeam nimic, el găsea comori şi scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el însă era puterea de a face el însuşi ceea ce îi îndemna pe alţii, - putere care ne lipseşte nouă aproape tuturora, aproape de tot. De aceea noi toţi trebuie totdeauna să ne uităm cu băgare de seamă la felul lui de vieţuire - şi să-i urmăm credinţa!

Să călcăm deci şi noi pe urmele lui după Hristos, cum spunea şi sf. Pavel fiilor săi sufleteşti: - Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Hristos

(1 Cor. 4, 16; 11, 1). Şi să nu ne luăm nici unii dintre noi pe urmele nici unuia din acei care pornind de pe urmele lui - ajung altundeva. Şi folosindu-se de lucrarea lui urmăresc lucrări străine de felul său, - oricine ar fi aceştia şi cu orice mijloace ar căuta să ne atragă după ei.

Cine nu-l iubeşte şi nu-l urmează pe părintele Iosif, nu poate iubi cu adevărat nici pe Domnul Isus şi nici Biserica sau Oastea Sa, căci nouă Dumnezeu prin el ne-a vorbit despre acestea două. Şi prin el ne-a arătat cum să le iubim şi să le servim cu adevărat.

Însufleţit de aceste gânduri şi de o îndatorată recunoştinţă faţă de el, părintele nostru Iosif, călcam în ultimii ani calea cimitirului din Sibiu, spre mormântul său.

Vedeam încă de la intrare atât de-o parte cât şi de alta a aleii cimitirului tot felul de monumente şi de cruci de marmură care de care mai frumoase şi mai mari, ridicate de recunoştinţa urmaşilor acelora ce odihneau acolo în aşteptarea Învierii.

Admirând dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci, - când mă opream lângă crucea învechită şi mică aproape de nemaigăsit printre celelalte a părintelui nostru iubit, - inima mea se frângea de milă şi se umplea de ruşine gândindu-mă că noi, o ţară întreagă de fii sufleteşti ai lui, n-am fost în stare până astăzi să ne împlinim şi această datorie văzută faţă de memoria lui! N-am fost în stare să-i aşezăm la mormântul său un monument, un semn al recunoştinţei noastre, vrednică de datoria pe care o avem faţă de el.

De fapt gândul îl aveam încă din 1954, când eram în Bărăgan. Acolo printre soţii mei de suferinţă, am cunoscut un sculptor care mai lucrase astfel de monumente. - Şi cu el am vorbit adeseori despre trei cruci pe care trebuia să le aşezăm la trei dintre cele mai neuitate morminte ale Oastei.

La mormântul fratelui Eftimiu Florea de la Beiuş.

La al fratelui Marini de la Săsciori.

Şi la al părintelui Iosif de la Sibiu.

Dar cel al părintelui, trebuia să fie ceva cu totul unic, aşa cum a fost şi el, mai deosebit decât toate.

Am conceput câte un model pentru fiecare - şi când Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă, îndată ce am putut ajunge să le facem, le-am făcut.

Al fr. Florea în 1967.

Al fr. Marini în 1969...

Când urma să-l facem pe al părintelui Iosif, au intervenit iarăşi piedicile şi necazurile mele de alţi cinci ani.

Totuşi Domnul ne-a ajutat să-l putem vedea şi pe acesta făcut şi aşezat la mormântul iubit, deşi am avut atâtea primejdii şi piedici până l-am văzut acolo încât de multe ori păreau de netrecut.

Acest deosebit om al lui Dumnezeu, trebuia în adevăr să aibă un monument deosebit. Marea noastră dragoste datoare faţă de el, trebuia să-i aşeze un semn vrednic de dragostea lui faţă de noi.

Şi dragostea câtorva fraţi din ţară s-a îmbiat să contribuie şi ea cu ceva la acest semn al datoriei fiecăruia din noi faţă de părintele nostru. Numai din Sibiu nimeni n-a arătat nici cel mai mic semn de dragoste. Nimeni nu s-a interesat de nimic. Nimeni, nimeni. Nici măcar de formă. Nici măcar cu o vorbă. N-am dorit nici un sacrificiu... - dar am dorit un cuvânt.

Ba dimpotrivă: bietul Moldoveanu, ros de duhul din el, a izbucnit odată plin de o nestăpânită ură şi furie împotriva memoriei şi a lucrării părintelui Iosif, - zicând:

- V-aţi făcut un idol din mormântul acela!

Ce era să-i mai răspundem unui astfel de duh! De fapt o mare parte din sibieni poate nu s-au mai dus cine ştie de când nici până la mormântul părintelui Iosif.

Vin fraţi din toate părţile ţării, vin oamenii chiar de peste hotarele ţării şi se opresc în rugăciune şi admiraţie lângă locul unde odihneşte trupul acestui mare om al lui Dumnezeu - şi pun o floare sau o lacrimă acolo... Iar ei cei de aici de lângă el, cu nepăsarea plină de dispreţ a duhului sectarist care a anulat tot ce a fost ostăşesc în ei, - trăiesc străini de el. Străini de duhul Oastei adevărate. Străini de tot ce au fost însufleţiţi chiar ei cândva.

Azi parcă nu mai este cu adevărat ostaş în Sibiu nimeni decât acest mormânt viu.

Toţi ceilalţi ostaşi „vii” - parcă au murit pentru Oaste demult.

Oare pentru totdeauna? Oare chiar toţi?

Nu! Credem că nu pentru totdeauna. Şi credem că nu toţi!

Va trece şi acest vânt rău, iar adevăraţii ostaşi şi adevărata Oaste va avea iarăşi şi în Sibiu o primăvară.

Fiecare seară îşi are dimineaţa ei...

Numai să treacă vremea rânduită nopţii... Şi să se risipească ispitele ei.

Abia dusesem monumentul de la Beiuş la Sibiu în 8 februarie, când în 12 februarie 1974 am fost luat şi dus din nou sub escorta miliţeanului, - la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăşi de la căpătâiul meu traista gata mereu de zece ani în orice vreme - şi am plecat!

Mă aşteptam să fiu întrebat despre problema crucii părintelui Iosif şi despre toată activitatea din ţară, ca şi despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în faţa căpitanului cunoscut, dur şi încruntat. De la început m-a întrebat tăios:

- Iar ai venit cu bagajul?

- Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

- Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuinţăm faţă de tine şi alte mijloace?

Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte!

L-am privit în ochi cu mustrare şi cu durere - şi i-am răspuns:

- Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii... Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată şi românii, în ţara pentru care am făcut şapte ani militărie şi front...

În sfârşit l-am văzut ruşinându-se.

- De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi şi noapte şi numai scrii la prostii pe care le răspândeşti prin ţară zăpăcind minţile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva să munceşti ceva?

- Cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrân şi bolnav?

- Ai vreo pensie?

- N-am! Şi nici nu voi avea. Toţii ani mei când puteam munci, am fost închis.

- Eşti ortodox sau eşti sectar?

- Dv. ştiţi bine ce sunt!

- Atunci hai la episcop!

- Merg!

Credeam că glumeşte, dar nu glumea... Mi-a zis sculându-se şi făcându-mi semn să ies:

- Hai, - mergem la episcopie!

M-am dus cu el la episcopie, fără să înţeleg nimic din ceea ce vrea să facă. Mă gândeam că acolo în faţa episcopului vrea să-mi facă adevărata anchetă şi să-mi smulgă cine ştie ce declaraţii sub mărturia autorităţii bisericeşti.

La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai nainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.

Am intrat acolo şi m-am aşezat şi eu cel din urmă pe al patrulea scaun!

- Prea Sfinţite, - începu cel ce mă adusese şi despre care eu ştiam că era căpitan, - vedeţi pe omul acesta? Nu se ţine decât de fleacuri şi ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi şi uscate şi le împrăştie zăpăcind minţile oamenilor şi nelăsându-i să-şi vadă de treabă. Şi deşi i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, - umblă prin ţară şi face tot felul de adunări cu ostaşii lui din Oastea Domnului, aşa că avem mereu tot felul de rapoarte şi de necazuri din cauza lui.

- Da, domnule maior, - zise episcopul, - mi-a spus şi mie mitropolitul de la Timişoara că nu demult a fost şi acolo!

- Nu-i adevărat Prea Sfinţite! - am răspuns eu. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri - nici n-am mai fost nicăieri.

La Timişoara cel puţin nici n-am fost din 1969. Iată aşa se inventează tot felul de poveşti împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinovăţiri care sunt numai minciuni şi împotriva cărora n-am cum să mă apăr!

- Ei bine, - zise ofiţerul, - acum vrem să punem capăt acestei situaţii. Să-i daţi de lucru! Să-l angajaţi la orice muncă este în stare să presteze. Numai să-i daţi de lucru în aşa fel încât să nu mai aibă nici timp şi nici chef să mai facă altceva! - Şi privi stăruitor spre episcop şi apoi spre secretar.

Iar mie îmi spuse:

- Nu vei pleca de aici până nu faci cererea de angajare şi o pui aici în faţa domnului episcop. Ai înţeles? Sau nu vrei să munceşti?

- Cum să nu vreau să muncesc dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face!

- Ce fel de muncă ai putea să faci? - mă întrebară deodată cu toţii.

- Vreo muncă mai modestă de birou, la vreo arhivă de exemplu.

- Bine, te angajăm funcţionar, dar aici la episcopie n-avem locuinţă. Cum să facem?

- Nici nu aş vrea aici la Oradea. Ci la Beiuş, dacă este vreun loc!

- Locul se face! Să te angajăm funcţionar la protopopiatul Beiuş. Dar nici acolo n-avem locuinţă.

- Nu-i nimic, voi merge de acasă.

- Atunci s-a făcut. Faci cererea aci imediat şi o dai pe loc la aprobare. Altfel nu pleci de aici, - ai înţeles?

- Bine, - am răspuns eu ridicându-mă.

- Vino dincolo la biroul meu - zise secretarul episcopiei. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.

Mi-au dat cu toţii mâna. Am ieşit cu secretarul - iar ceilalţi doi au rămas discutând.

Ce neaşteptate şi neprevăzute de noi se petrec unele lucruri în viaţa noastră! Eu mă aşteptam la una - iar acolo - cu totul alta.

Slavă veşnică Ţie Doamne. Eu sunt al Tău - şi nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniştit pe oriunde mă chemi sau mă trimiţi.

Să vedem ce va ieşi şi de aici. Ştiu că numai bine.

După câtva timp primeam înştiinţarea că Departamentul Cultelor a aprobat înfiinţarea unui post de funcţionar cu jumătate de normă cu 535 de lei, la Oficiul Protopopesc din Beiuş. Şi că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.

Aşa a început o nouă etapă pentru mine - într-un loc unde ştiam că sunt pus anume să fiu ţinut necontenit sub cea mai strictă supraveghere şi să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu fraţii!

- Slăvit să fie Domnul, - mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El ştie să schimbe totul în bine - şi va scoate o minune şi de aici!

Aşa cum a şi scos.

Dar ştiind unde sunt pus şi cum sunt privit între cei cu care va trebui să lucrez, - m-am rugat stăruitor Domnului Isus să mă ajute să mă port şi în acest loc aşa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu.

Şi până acum, m-a ajutat.

Trecuseră cinci luni de când lucram aici - era prin luna august când într-o dimineaţă mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului, în luna februarie.

- Vii cu mine până la miliţie!

M-am suit în maşina lui care aştepta afară.

Acolo un necunoscut înalt şi elegant mă întrebă scurt:

- La ce lucrezi acum?

- La de toate câte este nevoie, - am răspuns eu vorbind despre serviciu.

- Nu la serviciu! Acasă!

- Nu înţeleg la ce vă referiţi!

- Ce lucrare faci d-ta acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai spune, căci şi aşa noi avem dovezi precise despre această lucrare - şi dacă vrei ţi le arătăm.

Aşa că n-are rost să mai ascunzi nici să ne mai întârzii. Noi după lucrarea asta am venit până aici!

Dacă nu vrei să ne-o dai de bunăvoie, d-ta ştii că noi când vrem să aflăm ceva, apoi aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva! O vom afla-o şi pe asta, dacă vrei!

- Eu n-am ascuns nimic. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Dar eu cred că dv. vă referiţi la nişte însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieţii mele - şi în care se vorbeşte şi despre evenimentele petrecute în Oastea Domnului... Eu din copilărie am intrat în Oastea Domnului, aşa că istoria vieţii mele s-a împletit strâns cu istoria acestei mişcări religioase. Asta este tot ce am referitor la întrebarea dv.

- Bine! - zise străinul.

Şi uitându-se spre căpitanul de la Oradea îi zise:

- Vă duceţi la dânsul acasă, luaţi tot ce are şi veniţi înapoi cât mai repede. Ne grăbim.

- Ei, domnule Dorz, - zise căpitanul când eram în maşină mergând către locuinţa mea, - iarăşi ne-am întâlnit! Nu vrei d-ta să ne laşi pe noi în pace. Vrei mereu să te întâlneşti cu mine?

- Poate este ultima dată, domnule maior (- i-am zis maior, cum îl auzisem pe episcop). Şi după aceea poate ne vom mai întâlni numai o singură dată: înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după cum am lucrat.

- Prostii! D-ta mai crezi în asta?

- Şi dv. veţi crede mâine, dacă nu credeţi astăzi!

- În curând nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educaţia, cultura, tehnica, civilizaţia modernă - vor spulbera toate aceste superstiţii, aşa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele, nici pe Dumnezeul tău.

- Câtă vreme va fi pe pământ suferinţă, boală şi moarte, - oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu şi nimeni nu va putea fără El. Când veţi putea desfiinţa suferinţa, boala şi moartea, - atunci poate. Dar până atunci nu.

- Cei care văd acum filme, citesc cărţi, se bucură în comfort, - nu au nici o nevoie de Dumnezeu. Şi pe măsură ce trece timpul toţi vor fi aşa!

- Acum vorbiţi în felul acesta fiindcă vă simţiţi tare, sănătos şi sus. Va veni însă vremea când nu veţi mai fi nici puternic, nici sus. Veţi ajunge slab, bolnav şi jos. Atunci când veţi aştepta moartea pe un pat de spital sau undeva singur şi părăsit, - o, ce nevoie veţi simţi după Dumnezeu...

La ce vă va ajuta atunci dacă va veni cineva să vă spună: bucuraţi-vă, iată un film frumos, o carte de aventuri interesante, o conferinţă, un festival, o petrecere?...

- Asta n-o ştii d-ta.

Am ajuns acasă! M-am dus întins în podul şoprului unde aveam într-o cutie caietele cu conceptele primului volum din istoria asta.

Aflasem de la fr. Cornel de la Simeria că luaseră de la el în luna trecută, la o percheziţie, o scrisoare prin care el spunea amănunţit cuiva dintre fraţi că eu mă ocup intens cu scrierea istoriei Oastei. În urma acelei scrisori veniseră la mine şi mi-o căutau acum. Mă aşteptam la asta şi de aceea pregătisem aceste lucruri ca să am ce să le dau.

Le-am dat caietele cu însemnări. Dar lângă ele mai erau încă şi alte caiete. Le pusesem anume acolo, spre a fi sacrificate când vor veni la percheziţia asta, la care mă aşteptam - cum spun - încă de când aflasem despre fr. Cornel.

Ştiam bine că ei, când ştiu ceva, nu scap chiar fără nimic. De aceea la întrebările lor, ceea ce ştiam că ştiu sigur - recunoşteam. Pentru ca în felul acesta să pot acoperi ceea ce bănuiam că nu pot şti sigur.

Şi pregăteam din timp să le dau ceea ce nu-mi era de neapărată trebuinţă, - pentru ca să pot salva astfel ceea ce nu mai puteam înlocui.

- Numai pe acestea le ai?

- Vedeţi bine că da!

- Să mai căutăm şi noi! Eu sunt sigur că mai ai!

- Poftiţi şi căutaţi! - am răspuns liniştit privindu-l în ochi fără să-mi tremure privirea.

- Bine, - zise el renunţând. Sunt aici cele după care am venit?

- Aici!

- Toate?

- Toate!

- Vom vedea. Hai la maşină!

Peste câteva minute eram din nou la Beiuş în biroul şefului miliţiei şi inventariam tot ce îmi luase. Cinci caiete cu Istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditaţii, cărţi, corespondenţă, fotografii.

- Dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai uşor. Dar dacă găsim, - de data asta ţi s-a înfundat pe totdeauna. Să ştii. Ajungi iar în mâinile noastre!

- Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu!

- Dumnezeu, Dumnezeu, - se ridică furios şi începu să înjure, izbind caietele de masă şi gata să sară la mine.

Trecu însă spre fereastră fumând nervos şi înjurând.

- Vă rog să nu înjuraţi! - i-am răspuns foarte cuviincios dar foarte hotărât.

- Da’ ce, - te-am insultat?

- Pe mine puteţi să mă insultaţi cum vreţi, dar Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu vă rog să nu-L mai înjuraţi. Şi dv. veţi avea odată nevoie de El!

- Am terminat! Pleacă! Când vom avea nevoie te aflăm noi.

- Să trăiţi!

Şi am ieşit.

Au trecut alte trei luni până când într-o zi din noiembrie a aceluiaşi an 1974, mă pomenesc că intră în biroul unde lucram căpitanul de la Oradea, împreună cu inspectorul de la Culte.

Căpitanul avea în mână un pachet. Am bănuit îndată că sunt caietele mele.

A trântit pachetul pe masă, în faţa mea şi mi-a spus:

- Vezi că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile?

(Asta desigur pentru că rândul trecut când mi le arsese îi spusesem:

- Domnule căpitan, cum se poate domnule, acum când suntem în secolul douăzeci, în secolul civilizaţiei şi al culturii, - dv. ardeţi cartea ca în evul mediu? Cartea este sfântă domnule, - iar dv. şi acum să ardeţi cartea?

Atunci îmi răspunse nu ştiu ce.

Cam tot acelaşi lucru îi spusesem şi în august când din nou mi le luase pe acestea.

De aceea probabil mi le aducea acum înapoi şi îmi spuse că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea)...

I-au scos pe ceilalţi afară din birou - au oprit numai pe protopopul şi pe mine.

Din nou pe patru scaune am stat la o altă judecată aspră în care când unul când celălalt din cei doi, mă învinuiau iarăşi de tot ce în Biserică şi în ţară nu merge cum ar trebui să meargă.

Inspectorul parcă şi mai furios decât securistul se repezea la mine cu unele din cele mai grele cuvinte şi învinuiri:

- Te ţii de nimicuri! Prosteşti lumea! Nu laşi oamenii să muncească! Şi stai şi d-ta degeaba!

- Eu domnule? - i-am zis îndurerat.

Şi deschizându-mi amândouă palmele pline de bătături şi crăpături de muncă - i le-am arătat zicând:

- Priviţi palmele mele! Astea sunt palme de om care stă degeaba domnule? Eu îmi câştig pâinea cu sudoarea mea nu cu a altora!

- Ei bine, - zise încurcat inspectorul - poate d-ta! Dar pe alţii...

- Şi pe alţii tot aşa. Dacă eu muncesc cinstit - cum să-i învăţ pe alţii altfel?

Dar tot ce gândiţi sau vi se spune despre noi e numai rău! În felul acesta ne priviţi ca pe nişte răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi şi noi ca ceilalţi oameni hoţi, mincinoşi, înşelători, beţivi?

La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios gata să mă lovească:

- Îţi dai seama de afirmaţia pe care ai făcut-o?

Ai spus că eu sunt un hoţ, un mincinos, un înşelător! Când ai spus asta despre ceilalţi, ai spus-o şi despre mine, căci şi eu sunt ca ceilalţi.

Deci numai voi ostaşii sunteţi cinstiţi!

Asta ai vrut s-o spui. Şi când ţi se vor face odată actele de trimitere în judecată, să ştii că n-o să se uite nici asta!

- Dacă aşa interpretaţi cuvintele mele, domnule inspector, atunci n-are rost să mai spun nimic. Vorbiţi numai dv.

Şi într-adevăr, n-am vrut să mai răspund nimic.

Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam în ochi liniştit şi într-un anumit fel, - dar nu le-am mai răspuns.

Într-un târziu, securistul se ridică şi îmi spuse:

- Să dai o declaraţie că ai primit toate cele ce ţi s-au luat - şi că ţi s-a pus din nou şi pentru ultima dată în vedere că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici şi că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancţiunea pedepsei!

Am dat această declaraţie după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o, - şi dându-i declaraţia, i-am spus:

- Acum ştiţi unde sunt şi ce fac! Vă rog să mă scutiţi de a mă mai prezenta lunar la Securitate, cum fac de trei ani.

Nu mi-e nici ruşine şi nici frică să mă duc acolo, - dar mi-e silă să mai merg. Ajunge!

- Bine, să nu te mai duci!

Şi au plecat.

Anul 1975 a venit ceva mai liniştit.

Peste tot în ţară aveau loc mari adunări mai ales cu ocazia nunţilor. Familia Oastei fiind mare, în ţară se făceau aproape săptămânal câte una, două sau trei nunţi la care participau mulţimi neobişnuit de mari de fraţi.

La Rugăşeşti nunta frăţească s-a ţinut în Căminul Cultural, care nu mai încăpea mulţimea fraţilor. Pe o tablă mare de câţiva metri era scris afară în loc de „bun venit” - „Slăvit să fie Domnul”. Sala împodobită cu tablouri religioase. A fost o mare bucurie şi biruinţă.

La nunta de la Teişoara, nu mai erau bilete la gară. Un autobuz cu hunedorenii care voiau să meargă la nunta din Botoşani au fost împiedicaţi. A doua zi au dus toate darurile pregătite pentru nuntă şi le-au împărţit bolnavilor la spital. Totuşi nunta s-a ţinut. Au participat peste o mie de fraţi şi surori.

Aveau loc mari adunări, dar aveau loc şi mari amenzi, puse uneori cu vădită rea credinţă şi în modul cel mai abuziv, cum a fost cazul la Berzunţi când în 15 august, de sărbătoarea Sfintei Maria, 25 de fraţi şi surori au fost amendaţi fără alegere, fiecare cu câte o mie de lei.

Şi tot acolo în iarna aceluiaşi an, s-a procedat la fel. Cu ocazia asta au fost amendaţi până şi o femeie oloagă, paralizată la care se duseseră fraţii s-o ajute şi s-o mângâie - şi soţul ei orb. Şi de data asta toţi fraţii şi surorile care se duseseră pentru rugăciune şi îmbărbătare la cei doi nenorociţi au fost amendaţi cu câte o mie de lei.

La Podoleni s-au pus amenzi pe fraţi până la 40 de mii de lei.

Chiar şi unde erau găsiţi doi sau trei citind Sfânta Scriptură sau cântând sau rugându-se, au fost amendaţi cel puţin cu câte o mie de lei fiecare, cum au fost cazuri la Marginea - Rădăuţi, Malul Alb - Tecuci, Gemenel - Brăila şi în atâtea alte părţi. În multe locuri fraţii trebuia ca în termen de 24 de ore să-şi achite această amendă.

La Corocăieşti - Suceava au fost amendaţi nuntaşii cu câte o mie, cu două mii, cu trei şi chiar cu patru mii de lei de persoană.

Au fost fraţi care au făcut contestaţie împotriva acestor amenzi abuzive. În unele cazuri li s-au anulat amenda sau li s-a mai redus. Au fost însă mulţi fraţi care după ce au plătit amenda, au fost întrebaţi:

- Ei acum ce faceţi, vă mai adunaţi?

- Noi nu putem fără fraţi, fără rugăciune şi fără Cuvântul lui Dumnezeu!

- Atunci veţi fi amendaţi din nou!

- N-avem cum face altfel!

În alte părţi fraţii şi-au zis: Acum ne-au amendat. După asta ne vor lăsa în pace o vreme. Ei, vremea asta s-o folosim cât mai bine pentru adunări! Şi dacă ne vor amenda din nou, slăvit să fie Domnul. Fără chiar nici o suferinţă pentru Domnul, nici n-ar fi bine pe lumea asta. Alţii au suferit mult mai mult decât noi şi au plătit mult mai scump umblarea lor cu Hristos. Noi nici măcar atât?

- Am pierdut noi câţi bani pe lucruri deşarte care şi aşa vor arde în curând sau vor putrezi. Pentru Domnul să nu pierdem nimic?

- Dar asta nu-i pierdere ci este cel mai mare câştig. Pierdere este ceea ce dăm pentru lume sau cheltuim pentru păcat, nu ceea ce dăm pentru Domnul.

- Ar fi vai de noi dacă Satana ar dormi liniştit lângă adunarea noastră şi nu s-ar supăra deloc pe noi.

Să ne rugăm Domnului să nu ne lase nici să cârtim, nici să ne tulburăm, nici să ne lepădăm pentru asta. Ci liniştiţi, răbdători şi smeriţi, să arătăm prin purtarea noastră că suntem ai lui Isus, care S-a lăsat despoiat de toate ale Sale fără să Se apere sau să protesteze.

Ce frumoase erau înaintea Domnului astfel de inimi! - Şi ce răsplată minunată vor avea de la Domnul în Ziua aceea, toţi cei care au făcut şi au vorbit aşa.

Au fost însă unii care s-au luptat cu gura cea mai aspră, cu privirile cele mai încruntate şi cu atitudinea cea mai firească împotriva celor ce îi amendau.

Au pârât şi ei, au strigat, au reclamat, au dat în judecată...

Cum a fost cazul lui Magdici de la Vinţ, a acelui Magdici care după ce a făcut atâta rău şi atâta ruşine Lucrării Oastei pe tot locul unde a fost primit de la Dersca, Corocăieşti, Bacău, Teleorman şi Laz - şi până aici la Vinţ. Acum după ce 20 de ani a stat în umbră, iese din nou printre fraţi. Şi la cea dintâi ieşire face iarăşi ruşine şi rău fraţilor şi Lucrării Oastei Domnului.

Nimeni n-ar trebui să-l primească ci toţi ar trebui să se ferească de el, până se va vedea într-adevăr că s-a făcut un om nou. Dacă se va mai putea face.

Ce contrar cu Evanghelia s-a lucrat în felul acesta! Mânia stârnită împotriva tuturor fraţilor, de către cel care în loc să vorbească frumos, s-a luat la luptă şi ceartă cu autoritatea locală, - a atras asupra tuturor fraţilor o prigoană necruţătoare.

Pe când, în locurile unde li s-a vorbit respectuos, li s-a explicat cu răbdare şi li s-a solicitat înţelegerea, - lucrurile s-au limpezit frumos, spre slava lui Dumnezeu şi spre cinstirea Lucrării Sale.

Între astfel de împrejurări, în ziua de 24 octombrie am primit o scrisoare din Sibiu de la Titus, fiul părintelui Iosif.

Era în spital, internat de urgenţă suferind de o boală grea. El bănuia că este o boală ca a tatălui său. Mă chema stăruitor la el să-mi împărtăşească ceva foarte însemnat.

Chemarea lui mi-a pătruns inima. Trecuseră prea mulţi ani de când el se ferise mereu ca să nu mai dea faţă cu noi. Necazurile prin care trecuse şi el, ca urmare a umblării lui cu Viorel, - apoi urmele lăsate în trupul său de lungii şi greii ani de închisoare, - l-au făcut să ne ocolească, spre a nu mai atrage asupra fraţilor alte prigoniri şi din pricina sa.

Îşi dusese sărmanul crucea lui în singurătate, în umbră şi în izolare.

Acum îşi presimţea sfârşitul aproape - şi dorea să ne regăsim iarăşi.

I-am scris îndată un răspuns liniştitor şi promisiunea întâlnirii cât mai curând.

Miercuri 29 octombrie seara suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.

Îi duceam partea întâi din această istorisire spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile şi primii ani ai Oastei şi ai săi.

Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut cât timp mai are de trăit să fi lucrat împreună la o istorisire mai completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa părintelui Iosif şi a desfăşurării Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său - şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.

Ar mai avea multe să-mi spună...

Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus, prin toate furtunile abătute peste noi. - Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezintă pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu - şi spiritul lui Moldoveanu”.

Spera să se pensioneze anul viitor şi să aibă timp să-şi scrie liniştit memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de abia începuse...

Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas... Cu dureri ascuţite în piept... Şi nici unul din medici nu putea explica de unde şi din ce cauză provin.

- Acum fac mereu analize şi radiografii - îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită... Dar nu cred că asta este cauza bolii mele...

M-am bucurat mult măcar de starea sufletească în care l-am găsit. Era foarte fericit că am reuşit să ridicăm la mormântul părintelui acel monument minunat. Ar fi vrut să fie înmormântat şi el alături de tatăl său, dar singurul loc liber de lângă mormântul lui, este acum cumpărat de altcineva care auzise el că locuieşte la Târgu-Mureş...

- Vezi, Titus! Îţi aduci tu aminte cât te-am rugat atunci îndată după moartea părintelui, să cumperi aici vreo 4-5 locuri lângă mormântul său... Atunci erau atâtea locuri pe aici - şi puteai cumpăra... Totul în jur era gol...

Am fi putut să fim înmormântaţi toţi aici, în rând cu el: Marini, eu, tu... Şi când fraţii ar fi venit la unul, veneau la toţi!

Ai zis da atunci, - dar ai tot amânat până când n-ai mai putut. Acum, e aşa cum este...

Dacă totuşi vrei, am să mă duc eu la Târgu-Mureş să-l caut pe cel care a cumpărat acest loc şi să ajungem la înţelegere cu el să ni-l cedeze.

- Vom vedea îndată ce voi ieşi din spital. Îţi voi mai scrie, ne vom mai întâlni - şi vom aranja împreună totul...

L-am îmbrăţişat căci era târziu după ora 9 seara - şi am plecat să dorm la familia lui.

Am găsit-o numai pe Jenica, soţia sa şi pe Lia, fiica cea mai mică. Cristina, fiica cea mai mare, căsătorită cu Liviu, era bolnavă, cu o mână fracturată dintr-un accident.

Le-am mângâiat cum am putut - şi m-am bucurat de dragostea lor faţă de noi şi faţă de Lucrarea Oastei. Am dorit să le fim cât mai aproape în toată încercarea asta... Sunt totuşi urmaşii părintelui nostru sufletesc. Chiar şi trupeşte aceste două nepoate a lui îi seamănă atât de bine.

Joi dimineaţa în 30 octombrie eram la mormânt, unde îmi dasem întâlnire cu fr. Moise de la Arad şi Petru de la Hunedoara cărora le scrisesem să vină să-l vadă şi ei pe Titus.

E poate ultima dată - le spuneam.

Şi aşa a şi fost.

I-am întâlnit pe aceşti doi fraţi preaiubiţi. Ne-am rugat acolo şi ne-am sfătuit ce ar mai fi de făcut pentru aranjarea mormântului.

Apoi am mers toţi trei din nou la spital să-l găsim pe Titus.

Bolnavul nostru era la o analiză. S-a bucurat atât de mult de revederea celor doi fraţi credincioşi şi statornici pe care îi cunoştea din copilăria noastră - şi care rămăseseră printre puţinii fraţi neclintiţi şi harnici în Lucrarea Oastei până acum la cărunteţe...

L-am dus la patul lui purtându-l pe braţe între noi.

Era foarte suferind şi de abia se ţinea pe picioare.

L-am aşezat pe pat şi am continuat să stăm toţi trei în picioare în jurul lui, vorbind până când am văzut că obosise peste puteri.

Atunci ne-am luat rămas bun de la el, promiţând că îndată ce ne va scrie să venim din nou, vom veni. L-am îmbrăţişat cu lacrimi - şi am plecat toţi trei împreună.

Dar duminică 9 noiembrie am primit de la fiica lui Titus această telegramă zdrobitoare:

„Tata mort. Înmormântarea marţi.

Lia”.

Ceva ca o sabie aprinsă - mi-a străpuns inima prin aceste cuvinte. E oare adevărat? Chiar atât de repede?

De aici mai departe voi scrie totul sub formă de jurnal, după însemnările mele:

Luni 10 noiembrie 1975

Plec la Sibiu, cu ce voi putea găsi la îndemână. Ieri am dat telegramă fratelui Moise să vină şi el. Aş vrea să-i înştiinţez şi măcar pe cei din Hunedoara şi Simeria, dar cred că sibienii care îi anunţă despre orice, îi vor anunţa şi despre aceasta. Măcar atâta vor face şi ei. Nu se poate să nu-i anunţe pe hunedoreni.

Am călătorit foarte greu cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns numai dimineaţa.

Marţi 11 noiembrie

În gara din Sibiu n-am găsit pe nimeni decât pe fr. Moise cu încă trei fraţi din Arad.

Am mers grăbiţi la locuinţa familiei.

Într-adevăr în casă era sicriul descoperit. Pe faţa fratelui Tit se aşezase chipul liniştit al veşniciei în care trecuse, cu atâtea planuri frânte dintr-o dată.

Ne-am aşezat la căpătâiul lui cu lumânare arzând, cu inima arzând, cu lacrimile arzând, cu rugăciunea arzând, cu amintirile arzând...

O, câte duse cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui Iosif!

Suferinţele care au încercat atât de mult viaţa tatălui său, l-au însoţit şi pe el încă de la început. Ca pe o mare puternic agitată i-a fost toată călătoria scurtă a vieţii sale pământeşti.

Iar acum a ajuns atât de grabnic la capăt ducând cu el atâtea amănunte de care am fi avut multă nevoie la istorisirea aceasta pe care o scriu.

Nu a avut timp să-mi dea nici el decât puţin din cât avea. Şi câteva scrisori cu despărţirea lui Viorel din 1936, cu ceva din amintirile sale despre ultimele clipe ale părintelui Iosif din noaptea morţii sale. - Şi cam atât. Am mai aflat ca prin minune de la el câteva scrisori demult...

După plecarea noastră de la Tit din spital în 30 octombrie el a mai stat acolo câteva zile, apoi simţindu-se mai bine a venit acasă.

Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău şi a căzut dintr-o dată pe scări. A fost dus din nou la spital de abia respirând.

În noaptea spre 8 noiembrie a avut a doua criză care l-a sufocat. N-a mai putut respira.

Aşa a trecut în veşnicie dintr-o dată.

Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge pornite din tromboflebita lui de la picior, se opriseră în plămâni blocându-i respiraţia. Unul în 7 când a căzut pe scări, - altul în 8 la spital.

Aşa a fost sfârşitul acesta pământesc al lui Tit, fiul părintelui Iosif.

- N-am găsit nicăieri un loc potrivit de înmormântare pentru el! - ne zise plângând Jenica, soţia lui.

Am cerut autorizaţie să-l putem îngropa peste tăticu în acelaşi mormânt. Aici se obişnuieşte aşa ceva. Şi acum, acolo în cimitir au şi început să sape. Ce bine că aţi venit! Nu mai avem pe nimeni care să ne ajute la nimic. Cei de aici din Sibiu nici unul n-au venit nici să ne întrebe ceva măcar.

- Ne ducem noi - am zis eu, - să vedem ce este acolo la cimitir!

Şi am plecat împreună cu fr. Moise şi fraţii din Arad.

Plouase atât de mult în toamna asta şi în cimitir era numai noroi şi apă peste tot.

În mormântul părintelui trei oameni săpau cu schimbul aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier.

Am demontat grilajul spre a se putea lucra mai uşor. Şi ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întâmpla.

- Frate Moise, - i-am zis, - rămâneţi aci şi aveţi grijă. Noi mergem să pregătim două coroane, una pentru noi, una pentru fraţii din toată Oastea...

Am cumpărat două coroane mari de garoafe albe pentru cele două morminte dintr-unul.

Am scris lângă ele două versete sfinte, pentru un părinte şi pentru un frate, nedespărţit nici pe pământ nici sub el.

Şi ne-am gândit să mai facem două plăci de marmură pe care să le aşezăm lângă crucea asta una de-o parte a ei, alta de cealaltă.

Pe una să scriem numele soţiei şi a celor trei copii îngropaţi la Vidra de Sus. Iar pe cealaltă numele lui Titus, care vine şi el astăzi aici.

Săpătorii aruncau mereu pământul afară. Ajunseseră destul de adânc. Pe vremea când a fost înmormântat părintele Iosif, mormintele se săpau aici mult mai adânc decât acum.

- Dar ce este asta? - spuse cel ce săpa.

Ne-am uitat jos: O coroană de flori din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine...

Îmi aduc aminte clipa când coborâsem sicriul părintelui Iosif în mormânt în februarie 1938... Înainte de a se arunca pământul peste sicriu, un frate plângând cu disperare a luat coroana de flori pe care o adusese de la Lugoj şi a aruncat-o în mormânt peste sicriu. Fusese Trandafir Munteanu.

Acum, după aproape 38 de ani de atunci, coroana încă nu putrezise de tot.

Cazmaua groparului se opri în ceva tare.

Nici sicriul părintelui nu putrezise!

- Ce facem? - întrebă omul. Mai săpăm?

Noi ne pregătisem ca dacă vom ajunge la oase, le vom lua, le vom spăla şi le vom aşeza într-o cutie peste care vom face o rugăciune - şi le vom pune din nou acolo în mormântul său.

Acum iată sicriul neputrezit. Pământul nu se rupe cu omul care stă deasupra lui.

- Nu mai săpaţi! Nu mai desfacem nimic.

Dacă Dumnezeu îl ţine acoperit, îl lăsăm şi noi tot aşa.

(Eram încredinţat că nici el nu putrezise. Ştiam şi până acum că trupurile sfinţilor nu putrezesc în mormânt. Acum credeam.

Dar dacă am deschide sicriul şi s-ar vedea minunea asta, - ce ar fi aici!

Ar veni tot Sibiul... Ar veni toată ţara... Şi în situaţia în care ne găsim toată Oastea acum, - şi mai ales noi, - ce s-ar întâmpla din nou cu autorităţile astea!

Mai bine să nu ştie nimeni nimic! Lasă că va arăta odată Dumnezeu Însuşi sfinţenia omului Său, la vremea Lui).

Am tăcut - şi a rămas totul aşa.

La ceasul rugăciunii au venit şapte preoţi. Am scos sicriul pe mâinile noastre în curtea casei. Acolo am revărsat deasupra rămăşiţelor lui Tit lacrimile şi rugăciunile noastre.

Lângă familia îndurerată am stat numai noi cei sosiţi de dimineaţa şi încă un frate sosit din Oltenia, Grigore Manţoc.

Sibienii stăteau departe şi priveau.

Seara, era şi fiul la sânul tatălui său. În acelaşi mormânt. Împreună şi în viaţă şi în moarte.

Acelaşi pământ îi acopere acum pe amândoi, până în Ziua Marii Învieri, când se vor scula împreună, când ne vom scula cu toţii împreună ca să întâmpinăm pe Domnul nostru în văzduh - şi astfel vom fi apoi pe totdeauna cu Domnul nostru şi cu ai Lui.

Odihniţi în pace tată şi fiu, suflete neuitate lângă Sânul dulce al Domnului Isus, în locul mângâierilor şi răsplătirilor noastre.

18 noiembrie

A venit până la noi din nou, Dorica soţia lui Pop Alexandru. Acum e a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii care au spus rău despre el sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător mai bun şi mai necesar Oastei decât oricare altul... Să-l iertăm şi să-l primim.

- Eu şi numai eu sunt vinovată de starea lui - plângea ea. Eu am păcătuit, numai eu. El suferă din vina mea, numai din a mea.

- Ce ai păcătuit tu Dorica?

- Citeşte aici! - Şi întinse o scrisoare lungă. Vei vedea ce am păcătuit.

Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el. Eu sunt o nevrednică, - dar el nu-i vinovat cu nimic.

Mă uitam peste lista lungă scrisă mărunt şi plină de tot felul de mărturisiri grele, cu neputinţă de spus.

- Nu cred nimic din ce ai scris aici. Ai scris silită de frică şi de durere. Dar nimic nu cred că-i adevărat!

- Ba da!

- Chiar dacă ar fi aşa tot ce scrii tu aici, asta nu-l dezvinovăţeşte întru nimic pe el. Păcatul lui este de altă natură. Noi nu ne-am oprit asupra păcatelor trupeşti (- deşi şi acestea sunt grave şi izvorăsc tot din cele sufleteşti şi merg împreună cu acestea). Noi ne-am oprit doar asupra păcatelor lui sufleteşti, căci acestea sunt cele mai grele.

- Totuşi ce să facă el, ca să poată fi primit?

- După încredinţarea mea sunt două lucruri pe care trebuie neapărat să le facă şi anume:

Întâi să se nască din nou şi cu adevărat cu o pocăinţă sinceră, ca să devină un om duhovnicesc. Din tot ce a făcut el până acum s-a dovedit ca un om firesc şi nu ca un om duhovnicesc.

Iar apoi, să găsească prilejul de a aduna pe fraţii din ţară care reprezintă frățietatea Oastei - şi în faţa lor să-şi mărturisească sincer tot răul ştiut şi neştiut pe care l-a făcut Lucrării Domnului, cerându-şi din toată inima iertare.

Dacă toţi fraţii, în numele Lucrării, îl vor ierta, - va fi iertat. Dacă ei nu-l vor ierta, - nu va fi, nici acum şi nici în veşnicie.

Eu personal pot să-l iert pentru răul pe care mi l-a făcut mie personal. Dar pentru răul făcut Lucrării întregi, numai Lucrarea întreagă îl poate ierta.

Oricine vorbeşte sau face altfel, îşi ia asupra lui însuşi răspunderea. Iar pentru un astfel de păcat cum a făcut el, - nimeni pe lume în afară de dânsul nu-şi poate lua răspunderea şi ispăşirea.

Asta este tot ce-i pot spune.

- Mai sunt cu mine încă doi fraţi de la Bacău.

- Unde sunt fraţii?

- Dincolo în camera cealaltă! Au venit să te roage şi ei pentru Sandu.

- Cheamă-i şi pe ei aici. Şi lor tot acelaşi lucru vreau să li-l spun.

După venirea fraţilor, am continuat:

- Lucrarea Domnului nu este a nici unuia din noi. Nimeni nu ne putem face voia noastră în ea. Nimeni dintre noi, oricine ar fi el, n-are voie nici să înveţe şi nici să umble după bunul său plac în Lucrarea lui Dumnezeu!

Dacă nu vrem sau nu putem, nimeni nu ne obligă cu forţa ca să rămânem în Oastea Domnului. Putem pleca oricare dintre noi, oriunde vrem şi oricând ne place, - dacă dorim să trăim cum vrem noi şi cum ne place nouă!

Dar dacă vrem să rămânem în Lucrarea lui Dumnezeu, atunci trebuie să trăim în unitate deplină cu fraţii, după cum vrea Dumnezeu şi după cum Îi place Lui.

E atâta vreme de când sunteţi în Oastea Domnului, - nici acum nu v-aţi pătruns de acest adevăr?

- Sandu vă roagă stăruitor să-l primiţi să vină să vă vorbească personal.

- Nici personal tot n-am să-i spun altceva ci tot aceste lucruri pe care ţi le spun fr. tale şi fraţilor. Dar câtă vreme el nu dă dovadă de îndreptare, - nici eu nu doresc să ne întâlnim. Ne-am săturat de atâtea promisiuni neţinute. Şi de atâtea vorbe fără acoperire.

- El vrea să plece prin ţară, să lucreze...

- Dar tot aşa a făcut! S-a dus unde a vrut el sau l-au trimis alţii. Şi a lucrat aşa cum a vrut el sau cum i-au cerut alţii.

Dacă nu vrea să ne asculte, de ce ne mai întreabă? Facă şi mai departe ceea ce a făcut până acum! Va avea Dumnezeu grijă să-i plătească după cum a lucrat şi după cum lucrează şi lui şi cui îi ajută.

- El doreşte din toată inima ca de acum înainte să asculte de fraţi!

- Dacă doreşte aceasta, atunci noi îl rugăm să stea pe loc. Să nu mai meargă nicăieri în ţară. Să facă dovada pocăinţei adevărate după cum am spus. Apoi să lucreze în familia lui şi în adunarea din Bacău. Are destul ce să lucreze acolo.

Pe fraţii din ţară să-i lase în pace şi să-şi rezolve fiecare singuri problemele lor, să nu se amestece el în toate. Să nu mai meargă nicăieri.

Dacă va asculta de acest sfat, noi vom vedea că el este sincer. Iar după o vreme de încercare, vom dori să mergem mai departe cu el. Dar dacă nu va asculta ci va umbla şi mai departe prin ţară, - atunci fraţii vor şti bine că el este tot o iscoadă şi că merge fiindcă este trimis să meargă ca să ne facă rău Lucrării Domnului şi nouă celorlalţi fraţi.

Asta să-i spuneţi!

- V-am ruga să-i scrieţi câteva cuvinte.

- Bine! I le scriu chiar pe astea care vi le-am spus acum.

Şi aşa i-am şi scris întocmai.

Dumnezeul nostru, ce va mai ieşi iarăşi de aici? Tu care cunoşti inimile, ştii ce urzeşte iarăşi omul acesta! Dacă într-adevăr s-a făcut o schimbare înspre bine în inima lui, ajută-l să se transforme cu adevărat şi deplin. Aceasta se va vedea uşor şi de către toţi în curând.

Dar dacă nu s-a făcut nici o schimbare bună în el, ci toată această lucrătură este numai o nouă încercare a lui spre a pătrunde printre fraţi după ce de la eliberarea lui din închisoare până acum, atâta vreme a trăit în toate păcatele, în beţii, în bătăi, în înjurături, în fapte de ruşine, în tot felul de rele pentru care nu-l mai primeşte nimeni, - atunci Doamne rezolvă Tu problema lui.

Că noi putem greşi, - dar Tu nu greşeşti!

Poate mai degrabă asta este cauza pentru care tot umblă el acum din nou pe la porţile noastre care i s-au închis.

Peste tot fraţii au început să se ferească de el. Iar el se foloseşte acum de oricine şi de orice numai ca să poată ajunge din nou acolo de unde poate strânge şi împrăştia.

Vom vedea în curând.

10 decembrie

Astăzi a trecut pe la mine fr. Petru de la Hunedoara. Mi-a spus întâi că Pop Alexandru a trecut zilele trecute pe la el, însoţit de un necunoscut pe care el l-a prezentat drept un frate medic din Timişoara. (- N-am auzit niciodată de un astfel de frate. Era un altfel de om).

De la intrarea în curtea lui l-a luat pe fr. Petru poruncitor şi obraznic spunându-i furios:

- Dar ce credeţi voi, tu şi Traian, că mi-e frică de voi? Vreţi să mă izolaţi voi pe mine? Dar cine sunteţi voi să mă opriţi să nu merg unde vreau?

Să ştiţi voi că eu fac ce vreau în ţară şi nu mi-e frică de nimeni. Cu mine este toată Moldova şi toată ţara... O să vedeţi voi!

Veţi veni voi în curând să cădeţi la picioarele mele!...

- Şi nu l-ai luat frate Petre de mână şi să-l scoţi afară în stradă, să închizi uşa după el?

- Mi-era ruşine, că se opreau oamenii pe stradă şi se uitau la noi. Nu ştiam cum să-l potolesc să nu strige aşa tare cum striga. Dar lui nu-i păsa şi mai tare striga insultându-mă la mine acasă.

- Bine vă face frate, dacă sunteţi aşa slăbănogi şi vă lăsaţi să vă terfelească chiar într-aşa hal. Cui nu-i este ruşine să-ţi vorbească în felul acesta acasă la tine, nu trebuie să-ţi fie ruşine să-l dai afară. Nici nu merită altfel. Nici un om lumesc n-ar vorbi aşa. De ce să vă temeţi să luaţi o atitudine hotărâtă împotriva acestui batjocoritor al Lucrării Domnului şi al ascultării frăţeşti?

- Aceasta n-ar fi nimic frate! Cu omul acesta ne-am obişnuit acum aşa.

- Dar cu Moldoveanu am păţit-o şi mai rău.

- Ce s-a întâmplat?

- Ţi-aduci aminte cum încă din anul trecut ţi-am spus cum se laudă că el vorbeşte cu Dumnezeu şi că el întreabă iar Dumnezeu îi răspunde... Întreabă tot felul de lucruri cu privire la Biserică, la Maica Domnului, la Cruce şi altele, tot împotriva învăţăturilor Oastei, - iar el spune că vocea care îi vorbeşte şi care nu se sfieşte să se laude că este glasul lui Dumnezeu, îi dă răspunsuri tot după dorinţa lui şi după felul cum învaţă el. Ceva de care te îngrozeşti.

Îşi trimite fata să răspândească aceste lucruri peste tot. A venit şi aici la Simeria. Dar de noi se ascunde.

Săptămâna trecută trecând prin Sibiu, am avut în mijlocul adunării un schimb de vorbe cu el asupra acestor lucruri pe care le răspândeşte. A plecat supărat din mijlocul fraţilor şi nici nu şi-a luat rămas bun de la noi. Am auzit că şi fr. ta ai avut un necaz cu el în casa lui la Sibiu în primăvară. Cum s-a întâmplat?

- Da frate Petre, de 1 martie am fost chemat ca naş la botezul fetiţei unui prieten şi frate la Sibiu. A fost şi fr. Valer, Arcadie, Ionică - şi alţii.

După botez am vrut să trecem şi pe la el să nu spună că am fost aici şi l-am ocolit. Am mers.

Mai erau acolo şi finii lui de la Dofteana, cu mama şi fraţii lor. Ne-am bucurat sperând într-o petrecere folositoare toată noaptea aceea. Dar mai erau acolo şi alţii, - acea femeie străină de credinţa noastră care de ani de zile este nelipsită din jurul lor şi care controlează ca o stăpână tot ce se petrece acolo.

Această femeie de câte ori am văzut-o avea capul descoperit, iar părul împletit şi aşezat elegant pe vârful capului. Rochiţa îi era scurtă de tot iar mânecuţele tot aşa. Această înfăţişare contrară Bibliei n-o împiedică totuşi niciodată să se amestece în toate discuţiile biblice. Ba încă ea dădea sfaturi şi îndrumări în Numele Domnului, explicând Scripturile fără nici o ruşine şi frică de Cuvântul acestor Scripturi care mustră necruţător tocmai acele purtări ale ei. Niciodată Moldoveanu nu-i spusese nimic care s-o facă să se corecteze.

Şi mai adusese împreună cu ea încă vreo 2-3 fraţi asemenea ei.

Acolo erau însă şi fraţii Roşianu Vasile şi Soaită Ioan din Sibiu. Îi cunoşteam din copilăria noastră, luasem parte cu ei la multe adunări fericite atunci, cu părintele Iosif. Şi după dânsul.

Ei ştiau bine cât de mari şi de frumoase adunări erau pe atunci în Sibiu şi în tot jurul Sibiului până departe spre Făgăraş, Braşov, Târnava şi Alba Iulia...

M-am bucurat că i-am văzut. Era nevoie să le aducem aminte... fiindcă acum şi ei erau altfel...

Îndată ce m-a văzut fr. Roşianu m-a mustrat că nu mai mergem deloc pe la adunarea lor din Sibiu.

- Dar voi frate Vasile pe unde mai mergeţi? - i-am răspuns.

În toată ţara asta se petrec atâtea mari adunări. E un circuit frăţesc continuu dintr-o margine în alta a ţării. Fraţi din toate părţile vin şi merg unii pe la alţii, - dar voi aţi ieşit cu totul din acest circuit. Aţi rupt orice legătură cu fraţii şi staţi aci uscându-vă şi risipindu-vă cu totul. Aţi rămas o ceată de învăţători care vă tot învăţaţi unii pe alţii, fără să mai ajungeţi niciodată la adevăr fiindcă l-aţi pierdut când v-aţi despărţit de duhul Oastei dintâi şi de fraţi.

De atunci s-au pierdut pe rând toate adunările din jurul Sibiului, până la Făgăraş, Braşov, Sighişoara - şi până la Săsciori şi Laz.

Au mai rămas doar la Avrig - vreo doi inşi tot ca voi, din mulţimea atâtor fraţi care era cândva şi acolo.

Şi pe voi fraţilor nu vă doare inima de starea aceasta! Şi nu vedeţi ce duh este acela care v-a adus şi vă ţine în această stare! Şi nu mai doriţi deloc să ieşiţi din ea!

- Şi ce zicea Roşianu, - ce ziceau ei?

- Roşianu se împotrivea la tot ce-i spuneam.

- Acum stările s-au schimbat, - zicea el. Lucrurile nu mai sunt cum erau mai demult.

- V-aţi schimbat voi frate Vasile, - i-am spus cu durere. Şi ce bine ar fi dacă v-aţi da seama pentru a vă întoarce iarăşi până la fraţi, până la drumul cel bun pe care l-aţi părăsit, înainte de a vă pierde de tot.

Şi în felul acesta le-am vorbit mult cu durere de vremile frumoase ale dragostei de atunci.

- Păcat de timpul pe care îl pierdem cu vorbe de astea, - sări supărată femeia de credinţă străină cea cu genunchii goi şi cu capul descoperit. Am fi putut petrece noaptea asta mai cu folos decât aşa, vorbind între noi despre cercetările şi descoperirile Domnului.

- Dar acestea oare nu sunt de folos? - i-am răspuns eu. Oare cercetarea stării noastre faţă de legământul şi datoria pe care o avem în Lucrarea Domnului în care suntem, nu este oare o datorie a noastră pe care ne-o porunceşte Însuşi Cuvântul Sfânt?

- Tot ce ai vorbit d-ta aici n-a fost Cuvântul lui Dumnezeu! - zise ea tot supărată. Nici nu ne-am ales cu nimic bun!

- Bine! Să întrebăm pe fraţi dacă sunt de aceeaşi părere. Ce zici frate Valer?

- Noi toţi ne-am ales cu o adâncă învăţătură pentru a fi mai râvnitori în cercetarea fraţilor - şi chiar aşa am şi căutat să facem. La noi în toată Hunedoara fraţii sunt ca un stup de albine care merg şi vin unii pe la alţii strângând mierea duhovnicească a dragostei frăţeşti. Adunările au devenit neîncăpătoare. Sunt atâtea suflete noi. Vin mai ales o mulţime mare de tineret - şi cresc atât de frumos...

- Dar fr. ta Arcadie ce spui din Bucovina?

- Slăvit să fie Domnul, căci şi pe la noi prin toate părţile, lucrurile s-au îndreptat de tot. Au fost şi pe la noi unii care rupseseră legătura frăţească şi se izolau în idei sectare, dar acum Duhul Domnului i-a luminat pe toţi. Am reluat iarăşi frumoasele cercetări frăţeşti. Cei ce avuseseră duh sectar au scăpat din aceste curse iar acum suntem cu toţii o inimă şi un gând. Credem că numai dacă rupem orice legătură cu credinţele străine, poate reveni iarăşi în mijlocul nostru armonia şi viaţa rodnică a dragostei dintâi.

- Rugăm pe fratele Niculiţă - zise din nou tot supărată femeia - să ne spună dânsul ce i-a vorbit Dumnezeu astăzi.

Cu glasul său misterios şi rar mai mult şoptit şi întrerupt şi mai mult ascuns decât arătat, fratele Niculiţă care până atunci tăcuse, abia aşteptând să fie solicitat să-şi spună marile lui descoperiri, începu:

- Da! Dumnezeu mi-a vorbit şi azi şi mi-a descoperit un adevăr foarte mare, aşa cum a spus sora Marioara şi anume despre cercetările Domnului. Când am întrebat pe Domnul, mi-a răspuns: Citeşte la Luca 24, 17-27. Acolo Domnul mustră pe ucenici pentru că vorbesc între ei despre lucruri nefolositoare.

- Asta a fost o profeţie! - zise femeia vorbăreaţă, - (silindu-se să-şi tragă peste genunchii goi rochiţa prea scurtă. Nereuşind să întindă de-ajuns rochiţa, îşi acoperi genunchii cu flanela pe care şi-o dezbrăcase). - O profeţie chiar pentru acestea care aveau să se întâmple acum.

- Da, - zise mai departe tot în acelaşi fel misterios Niculiţă, - Domnul adesea mă mustră că nu stau bine şi îmi porunceşte să mă îndrept... Să ne îndreptăm.

- Atunci ascultă-L frate! - i-am zis. Îndreaptă-te!

Însă el mi se pare că voia să înţelegem noi că nu el ci noi avem nevoie să ne îndreptăm! Altfel ar fi ascultat şi s-ar fi îndreptat, dacă într-adevăr ar fi crezut că glasul care îi vorbea - se referea la dânsul.

- Domnul ne are în vedere pe toţi - zise el.

- Dar cei de la Dofteana ce ziceau? - întrebă fratele Petru.

- Nimic. Nici unii nu s-au arătat a fi de partea lui, fiindcă voiau să-i credem că sunt şi cu noi.

Mă simţeam foarte stânjenit în urma celor petrecute. Simţeam că sunt privit aproape cu duşmănie de toată casa asta, afară de cei doi fraţi cu care mersesem acolo.

Aş fi vrut să încep o discuţie - fiindcă era vorba de cercetarea în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - să vedem ce spune Evanghelia despre îmbrăcămintea şi purtarea femeilor care au pretenţia că sunt credincioase... Şi încă despre felul în care a vorbit sau vorbeşte Dumnezeu oamenilor...

Aş fi vrut... dar în atmosfera asta m-aş fi ales cu alte jigniri şi poate în loc să fie mai bine ar fi fost şi mai rău!

Renunţai! Am zis doar atât:

- Frate Niculiţă, d-ta spui mereu că îţi vorbeşte Dumnezeu. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că atunci când Dumnezeu a găsit cu cale să vorbească oamenilor, a făcut-o asta în împrejurări foarte însemnate, unor oameni foarte însemnaţi şi într-un cadru foarte cutremurător. Cum le-a vorbit lui Noe, lui Avraam, lui Moise - sau profeţilor din Vechiul Testament. Şi chiar în Noul Testament!

Cât de însemnate erau împrejurările şi cât de înfricoşat era felul în care vorbea glasul Său! D-ta frate cum Îl auzi? Spune-ne în ce fel, cum îţi vorbeşte Dumnezeu? - Auzi un glas? Vezi o fiinţă? Ai un vis, o vedenie? Îţi vine un gând? Sau numai simţi un îndemn lăuntric care te face să crezi că este glasul Lui?

- Şi care a fost răspunsul?

- Răspunsul a fost în aşa fel că n-am înţeles nici că este vedenie, nici că este gând, nici că este glas... Ceva din care aş fi putut înţelege de toate - şi nimic.

N-am mai stăruit. Vedeam că tuturor li se pare că vreau să-l anchetez, şi ei nu voiau asta.

Bine, dacă nu voiau, n-am să mai întreb nimic.

Am zis atunci:

- Aş vrea să ne rugăm împreună. Iată au trecut atâtea ceasuri de când am venit aici şi nu ne-am rugat.

Dar nimeni dintre ei nu se ridicaseră. Nici măcar nu spuseseră vreun cuvânt că ar dori să ne rugăm.

Se începură alte discuţii „biblice” conduse mai ales de femeia cu capul descoperit şi cu împletitură elegantă.

Pe urmă se ridicară să plece.

- Ar fi bine să ne rugăm Domnului, înainte de plecare - stăruii eu din nou.

Dar nimeni nu vru. Şi plecară.

Moldoveanu şi Valer, obosiţi se trântiră pe pat. Ceilalţi se duseseră pe dincolo să se culce. Era spre dimineaţă.

Am rămas numai cu Tudorel.

- Ei frate Tudorel, ţi-a plăcut? - l-am întrebat eu. Am venit în casa fratelui Niculiţă ca în casa unui frate, fiindcă ne-a chemat. Am vorbit cu fraţii ceea ce trebuie să le vorbesc ca unor fraţi.

Iar această familie străină de noi care n-avea ce să caute într-o strângere frăţească de-a noastră, fiindcă noi niciodată nu ne-am dus la strângerile lor, această femeie cu înfăţişarea ei contrară tuturor poruncilor Bibliei, a luat cuvânt în adunarea noastră tot contrar poruncilor Bibliei. Şi m-a înfruntat cu vorbe batjocoritoare în casa fratelui Moldoveanu, amestecându-se în lucruri care n-o priveau pe ea, tot contrar cuvintelor Bibliei. - Iar fratele Moldoveanu căruia cea mai elementară lege a ospeţiei îi poruncea să-şi apere oaspetele venit în casa lui - şi căruia cea mai elementară lege a frăţietăţii îi poruncea să apere adevărul pe care îl spusesem, - ei bine, fratele Moldoveanu nu i-a zis ei nimic.

Despre asta „glasul” dumnezeului său care îi vorbea nu-i spunea lui nimic.

Astea nu erau înflăcărări ale Cuvântului!

Astea nu erau păcate.

Ea nu trebuia să se îndrepte!

Spune frate Tudorel ce dumnezeu este acela care nu vede aceste lucruri, ci vede numai ceea ce le place unor oameni, care urmăresc anumite scopuri? Glasul acela îi vorbeşte lui Niculiţă urât despre Sfânta Fecioară, Maica Domnului, - dar despre această femeie nu-i spune nimic. Nu vezi frate grozăvia acestei stări? Voi care sunteţi mai aproape de el, de ce nu-i spuneţi astea?

- Frate, te rog să mă crezi că nu ne-a spus nimic despre asta până acum! Dar te rog frate să nu-i aminteşti fratelui Niculiţă nimic despre asta. Lasă frate că voi aranja eu toate astea apoi, după ce veţi pleca fr. voastră!

- Şi ce s-a întâmplat mai departe? - întrebă fratele Petru.

- Aş fi plecat chiar atunci pe la orele 4 dimineaţa, dar fratele Mihai de la Dofteana dorea să rămânem până dimineaţa să facem cu toţii o fotografie la mormântul părintelui.

- Bine, - am răspuns - rămân! Doream şi eu să văd cam cum vor convinge pe Moldoveanu să vină şi el cu noi la acest „idol” cum zisese el că ne-am făcut noi din mormântul părintelui.

Pe la ora 6 m-am întins şi eu pe un scaun şi am dormit vreo două ore.

Au găsit pe un „frate” sibian cu un aparat de fotografiat care mai mult silit de cei din Dofteana, - a acceptat să vină să se apropie acolo. Bănuiam însă că se va căuta în aşa fel încât toate fotografiile să fie „nereuşite”.

Şi chiar aşa s-a şi întâmplat... Numai o manevră a fr. Tudorel a reuşit să dea la iveală înşelătoria „frăţească”.

S-au căutat apoi dezvinovăţiri, s-au cerut scuze...

Dar încrederea se dusese pentru totdeauna.

- Şi ce ai mai făcut apoi? - mă întrebă fr. Petru.

- I-am scris de acasă îndurerat fr. Moldoveanu despre tot ce nu-i putusem spune cu privire la „glasul” care îi vorbea.

- Cam ce i-ai scris despre asta?

- Că dacă cumva aceasta este o părere, datorită nervilor lui slăbuţi, încă n-ar fi prea rău... Domnul îl poate vindeca.

Dar dacă nu este o părere ci este un adevăr, atunci este mult mai grav. Acest duh care îi vorbeşte este un duh primejdios şi prefăcut care punând stăpânire pe el îl poate duce la nenorocire totală şi nu numai pe el ci şi pe alţii care îl cred că este un duh bun.

- Dar despre femeia aia ce i-ai scris?

- Că este un sfătuitor rău şi o femeie primejdioasă. Că atâta vreme cât asta va rămânea în casa lui - noi nu mai avem ce să căutăm acolo.

- Şi ce ţi-a răspuns?

- Mi-a trimis vorbă prin fr. Tudorel să nu-i mai trimit astfel de „bileţele”.

M-a durut mult că el dispreţuieşte chiar aşa dragostea noastră.

Cuvântul Domnului spune: „după întâia şi a doua mustrare depărtează-te de cel care face dezbinări” (Tit 3, 10).

Noi însă nu ne-am depărtat nici după o mie...

Uneori ne gândim: ce bine ar fi fost dacă am fi ascultat mai demult acest îndemn, poate nu s-ar fi ajuns chiar până aici.

Dar n-am putut face aşa, ci am tot aşteptat, cum aşteptăm şi acum, ca Domnul şi dragostea să lucreze. Şi cred că aşa vom muri crezând că nici el, fratele nostru Niculiţă nu este pierdut. Ci până la urmă dragostea tot va birui.

Doamne Isuse, ai milă de noi.

18 decembrie

A venit din nou soţia lui Pop Alexandru, cu altă scrisoare de la el, cu alte insistenţe de iertare. Cu alte învinovăţiri asupra „unor fraţi” şi a fratelui Petru de la Hunedoara care - ziceau ei - spun minciuni şi caută să ne facă să-l urâm pe Sandu. Dar el este un înflăcărat slujitor al lui Dumnezeu care n-are nimic mai presus decât dragostea de Lucrarea Domnului. Că el doreşte acum să se supună oricărei hotărâri frăţeşti. Că este în stare să se plece şi să sărute picioarele fraţilor numai să fie iertat şi primit...

Îmi sunt atât de grei de suportat oamenii aceştia.

Oare ce mai vor de la mine?

Ar vrea să-mi smulgă un cuvânt ca apoi să umble iarăşi prin ţară, folosindu-l ca pe o împuternicire cu care să pătrundă prin adunările fraţilor spre a-şi urmări iarăşi scopul său.

- Doreşti să-l ierţi frate Traian?

- Ţi-am spus şi i-am scris că în ce priveşte răul pe care mi l-a făcut mie personal - l-am iertat demult. I-am iertat pe toţi vrăjmaşii mei. - Şi pe cei care mi-au făcut cel mai mare rău. Vreau să nu mai am împotriva nimănui nimic neiertat, ca să pot muri liniştit în orice vreme.

Deci înţelegeţi că nu mai am nimic altceva de spus.

- El vrea neapărat să te vadă. Fă-i bucuria asta înainte de a fi prea târziu. Promite-i frate.

- Încă nu pot promite asta. Mi-e sufletul prea zdrobit. Poate mai târziu.

25 decembrie

Printre multele felicitări pe care le-am primit de Sărbătorile Naşterii Domnului - mi-a scris şi fr. Moldoveanu şi fr. Bocăneală. Nu mi-au mai scris nimic de la Paşti, nu mai întreţin nici o altă legătură cu mine, dar de sărbători îmi scriu fiecare câteva rânduri de „dragoste sinceră”...

Oare numai pentru a arăta că ei „au dragoste”?

Ce fel de dragoste poate fi asta numai din condei sau din limbă la Paşti şi la Crăciun?

O, dacă nu mi-ar scrie niciodată nimic, dar să fie dragoste cu adevărat. Aşa cum este a atâtor mii de fraţi care nu mi-au scris niciodată astfel de vorbe dulci nici nu m-au sărutat de sărbători, dar a căror dragoste smerită şi rugăciune fierbinte îmi este mai de preţ decât o mie de astfel de felicitări.

Totuşi e bine că au mai păstrat o punte. Poate Domnul o va folosi odată să-i aducă în mijlocul dragostei care îi aşteaptă.

26 decembrie

Aproape în fiecare zi vin pe la noi fraţi de prin toate părţile ţării care pleacă şi vin în minunatul circuit duhovnicesc prin care întreţine Duhul lui Dumnezeu această minunată Lucrare mereu proaspătă şi dulce.

Dumnezeule al Dragostei, binecuvântează-i pe aceşti minunaţi soli ai Tăi prin care Îţi porţi pretutindeni Cuvântul Tău, cântările Tale, binefacerile şi mângâierile harului Tău, care sunt bucuria şi puterea cerească pentru toţi cei ce iubesc Numele Tău.

Doamne Isuse, cât de mulţi şi cât de minunaţi sunt fraţii mei. Ei sunt acei prin care Tu lucrezi în toate părţile ţării şi chiar peste hotare.

Ce minunaţi sunt fraţii din judeţul Hunedoara, mai harnici parcă decât toţi. Şi cei din Bacău, din Galaţi, din Suceava, din Maramureş, din Cluj, din Banat, din Bihor, din Arad...

La cei mai demult se adaugă cei mai de curând.

Fiecare din cei mai bătrâni şi-au crescut în jurul lor urmaşi tineri binecuvântaţi. Iar la numărul vechilor adunări se adaugă mereu altele noi. Ni se umple sufletul aflând mereu despre noi bucurii şi biruinţe.

Oastea Domnului este o Lucrare plină de vigoare şi parcă tot mai tânără. Lucrătorii ei sunt ca pomii plini de suc şi verzi, care aduc roade şi la bătrâneţe... Slavă Ţie Doamne pentru ei...

Ai milă şi de acele locuri din care încă nu vine şi nu pleacă nimeni. Trezeşte şi acolo suflete vii şi râvnitoare care să nu mai poată trăi fără fraţi şi fără roade...

1 Ianuarie 1976

Sunt aproape zece ani de când eu n-am mai fost prin ţară aproape deloc şi n-am putut lucra aproape nimic. În afară de faptul că am scris câte ceva meditaţii şi poezii, că am înregistrat unele din acestea pentru fraţi, că am primit pe cei ce au venit pe la noi, - eu n-am făcut altceva nimic pentru Lucrarea Domnului.

Totul a fost făcut de către aceşti mulţi şi binecuvântaţi fraţi şi surori, care au picioarele atât de frumoase şi inimile atât de aprinse pentru Domnul. Dar m-am ferit şi mă feresc a mai pomeni numele lor aici pentru a nu le mai pricinui cumva vreun rău. Însă recunoştinţa inimii mele faţă de ei este atât de adâncă. Şi privesc spre ei în sus, ca spre vârfurile unor munţi sfinţi. Domnul Isus le cunoaşte numele minunate. Şi îi va mărturisi odată El Însuşi, după Cuvântul Său care spune: Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu şi a îngerilor Lui...

5 ianuarie

Aş fi vrut să pot cuprinde în această parte din urmă a acestei istorisiri mult mai multe fapte decât cele ce le-am cuprins... Dar eu n-am putut cutreiera ţara să le aflu pe toate.

Am mai rugat însă pe mulţi fraţi aleşi spunându-le:

- Fraţilor, partea întâia şi a doua le-am putut scrie mai uşor fiindcă am avut foile şi cărţile în care s-au publicat... Dar în partea a treia nu mai am nimic. Asta n-o pot scrie singur, trebuie s-o scriem cu toţii. Căci numai aşa vom putea cuprinde tot ce s-a petrecut în toată ţara. De aceea vă rog ajutaţi-mă scriind fiecare tot ce ştiţi din locurile unde aţi trăit, aţi suferit, aţi lucrat... Aşa, cu toţii, vom putea cuprinde totul.

Dar fie că au uitat, fie că n-au vrut să dea cumva prilej să afle cineva despre asta şi să le facă vreun rău, - nu mi-au scris decât vreo 3-4 câte ceva. În unii s-a băgat atâta frică încât îndată ce începeam vorba cu ei despre asta, mă lăsau şi plecau grăbiţi. Astfel ceilalţi toţi fie că s-au ferit fie că au uitat, - nu mi-au mai scris.

Aşa că am păstrat prea puţine fapte. Şi nici despre astea n-am putut scrie prea multe nume de fraţi, fiindcă am fost sfătuit stăruitor ca să nu spun nici un nume, mai ales din ultimii ani. Ca să nu li se întâmple fraţilor ceva rău.

- Bine, - am zis, - aşa voi face! Şi aşa am şi făcut!

Dar să nu se spună cândva şi de către cineva - că numai despre mine am scris. Ca şi când numai eu aş fi lucrat.

Despre cineva trebuia să scriu. Aşa că dacă va fi să i se întâmple cuiva ceva din asta, atunci să mi se întâmple numai mie. Pentru mine sunt gata să răspund cu orice preţ şi pot să sufăr orice. Dar n-aş mai vrea niciodată să mai fie nimeni care să spună că a suferit ceva din pricina mea.

Să se ştie deci că de aceea n-am mai dat alte nume.

Cartea asta a ieşit aşa cum este din primul condei. De aceea are atâtea greşeli şi slăbiciuni de exprimare. Dacă aş fi putut s-o transcriu o dată, poate ar fi ieşit mai clară. Dar condiţiile nespus de grele nu m-au mai ajutat. Acum rămâne aşa poate până în cealaltă viaţă. Cer iertare Domnului şi fraţilor pentru toate.

8 ianuarie

Pe neaşteptate m-am trezit cu Pop Alexandru la Beiuş.

Vine să-şi ceară iertare, vine să se roage, vine să plângă. Vine să facă orice numai să fie primit iarăşi de Frăţietate.

- Iartă-mă frate - izbucni - iartă-mă! În Numele Domnului te implor iartă-mă. Sunt gata să-ţi sărut picioarele, să fac orice, numai să mă ierţi şi să te rogi pentru mine. Sunt nenorocit, sunt distrus şi eu şi familia mea dacă nu voi fi iertat. Nu-ţi mai aduce aminte de trecutul meu mârşav... Ştiu cât de mult rău am făcut, dar ai milă de mine, iartă-mă şi roagă-te pentru mine...

Îmi era penibil şi îmi era milă.

Nu i-am mai putut spune nimic din ce trebuia. Ce mai puteam să-i spun?

- Bine, - i-am zis cu teamă, - dar să nu mai păcătuieşti. E cumplit ca după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu să mai batjocoreşti pe Duhul Harului şi să calci în picioare din nou Sângele prin care ai fost răscumpărat şi Jertfa cutremurătoare a lui Hristos! Frăţia ta ai spus atâtora... Şi totuşi ai putut face atâta rău.

- Recunosc, - toate le-am făcut! Blestemata mea fire pământească m-a aruncat în toate flăcările iadului. Dar vă rog iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine. Doresc din tot sufletul meu să mă ridic iarăşi...

Eu nu ştiu ce aţi fi făcut voi oricare dacă aţi fi fost atunci în locul meu... Dar eu n-am mai auzit în clipa aceea în inima mea decât un puternic glas ceresc:

- Iartă-l şi roagă-te pentru el.

Şi de şaptezeci de ori şapte dacă mi-ar fi făcut cât mi-a făcut, - n-aş fi putut face decât aşa:

Am îngenuncheat lângă el... Cu lacrimi şi strigăte mari, el şi-a cerut o iertare zguduitoare de la Dumnezeu. Apoi şi-a reînnoit legământul că va fi de aci înainte un smerit şi ascultător copil al Lui, una cu fraţii.

Eu, îngenuncheat lângă el şi profund mişcat, m-am rugat pentru el cu cele mai fierbinţi lacrimi Domnului Isus, să-l ierte şi să-l înnoiască, făcându-l pe mai departe un adevărat şi scump lucrător al Său...

După aceea l-am îmbrăţişat sărutându-l cu lacrimi pe amândoi obrajii, ca pe cel mai nou şi drag frate. Eram fericit că măcar unul din cei pierduţi, - este câştigat.

Aşa am făcut.

Şi l-am rugat apoi, cu mâinile împreunate ca spre cer, să nu mai păcătuiască, acum după această înnoire a legământului său.

Mi-a promis solemn. L-am crezut din toată inima.

Apoi a plecat.

Dumnezeu să aibă milă de el.

Am suferit atât de mult din pricina dezbinării şi a tulburărilor încât când am întrezărit o rază de speranţă care ar putea aduce măcar pe unul din aceştia la o cât de mică îndreptare, - m-am bucurat poate prea mult şi am crezut prea uşor.

Dar sunt atât de mulţi din cei care nu doresc să dea nici măcar cel mai mic semn de îndreptare încât dacă a apărut acesta unul - am vrut să fac totul spre a-l încuraja. Poate Dumnezeu îi va ajuta şi pe alţii să facă întoarcerea iar pe el să şi-o ţină.

De luni de zile ne rugăm şi postim pentru ei.

Poate Dumnezeu va rezolva problema lor, spre slava Lui, spre biruinţa duhului Oastei - şi spre fericirea noastră a tuturor împreună cu ei.

Sunt un naiv? Poate! - Dar aş vrea mai bine să mor crezând neclintit în puterea dragostei şi a iertării, decât să mă îndoiesc vreo clipă de ea.

Tot ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu!

Aşteptăm şi ne rugăm încă plini de credinţă că Dumnezeu are puterea să-i ajute să-şi ţină legământul cutremurător al cărui martor am fost atunci pe 8 ianuarie 1976 - şi care va mărturisi în veci împotriva lui dacă din nou l-ar batjocori şi trăda.

Frate Alexandru, nu-l uita! Mă voi ruga pentru tine până când vei putea ieşi biruitor pe deplin din vârtejul încercărilor tale.

25 ianuarie

Ne-au cercetat doi fraţi iubiţi din Muntenia... O, cât de dor ne este de aceşti fraţi! În toate regiunile ţării sunt adunări care clocotesc de dragoste şi de râvnă pentru Domnul, numai Muntenia, Oltenia şi Dobrogea zac parcă sub gheaţă veşnică. De douăzeci de ani nu se mai mişcă nimic în ele ca într-un pustiu sterp.

Aici nu numai duhul superstiţiilor şi al formalismului este mai puternic ca oriunde, - dar şi autorităţile locale sunt parcă mai necruţătoare împotriva oricărei încercări de înviorare duhovnicească şi de evanghelizare.

Am încercat în câteva rânduri în câteva părţi să reaprindem iarăşi focul sfânt care ardea şi acolo atât de frumos înainte de război. Dar de fiecare dată urmărirea a fost necruţătoare şi împotrivirea deosebit de aspră.

În condiţiile acestea numai sectarismul cel mai dur poate să crească acolo.

Şi acela va şi creşte. Ca o pedeapsă de la Dumnezeu.

8 februarie

Superiorii mei bisericeşti se poartă faţă de mine şi astăzi tot ca faţă de un vrăjmaş pe care trebuie să-l ţii mereu sub supraveghere spre a nu-ţi face rău.

Aceasta este atitudinea oficială a întregii biserici faţă de Oastea Domnului şi faţă de primenirea înnoitoare care venea prin ea în viaţa Bisericii.

Rigiditatea şi conservatorismul incapabil de orice adaptare la cerinţele duhovniceşti mereu crescânde ale noilor generaţii şi împrejurări - se împotriveşte cu înverşunare oricăror primeniri, apărându-şi comoditatea şi temându-şi interesele.

Biserica a condamnat Oastea Domnului, - şi n-a mai revenit asupra măsurilor de exterminare luate împotriva Oastei. A urmărit-o mereu şi o urmăreşte şi azi cu o ură nimicitoare oriunde şi oricât poate.

Acceptă sectele şi convieţuieşte cu ele, fiindcă situaţia politică le-o impune asta. Dar pe Oastea Domnului care este pentru ea şi în folosul ei, Biserica oficială n-o poate suferi. Vede că aceasta este singura mişcare duhovnicească din sânul ei. Vede roadele ei. Se foloseşte de tot sprijinul material pe care i-l dau ostaşii şi admiră râvna acestora pentru cauza Domnului, - dar cu toate acestea nu-i pot suferi să cânte, nu-i pot îngădui să se adune, nu-i pot înţelege şi iubi să existe.

De aceea Oastea Domnului nu va putea fi niciodată legalizată în Biserică, atâta vreme cât în Casa Domnului pe scaunul lui Moise din ea, adică în locul duhului profetic - va sta duhul îngust, intolerant şi lumesc al fariseismului şi al comodităţii vinovate.

Neamul acesta, prin mai marii lui s-a lepădat şi el demult de acest curent duhovnicesc vindecător al societăţii şi înnoitor al vieţii sale.

Încă din 1939, conducerea ţării a luat măsuri de nimicire a Lucrării Oastei oprind adunările ei, târându-i pe fraţi şi surori pe la Tribunalele Marţiale şi băgându-i în închisori.

La schimbarea vechiului regim cu altul nou, după un scurt răstimp, prigonirile autorităţilor contra noastră au izbucnit din nou cu şi mai multă cruzime. Sute de fraţi au fost aruncaţi în închisori cu pedepse totalizând peste o mie de ani. Alţii au fost chinuiţi, amendaţi, urmăriţi şi ameninţaţi în fel şi chip. Unii au murit în închisori alţii imediat după eliberare, iar suferinţele noastre într-o formă când mai aspră când ceva mai moale - continuă şi azi.

De ce? - Pentru că şi neamul nostru s-a lepădat de Oaste.

De aceea Oastea Domnului nu va fi liberă niciodată, fiindcă atâta vreme cât stăpâneşte puternic undeva păcatul şi lepădarea de Dumnezeu, o adevărată Lucrare a lui Hristos nu va putea dobândi acolo libertate.

Şi totuşi nu acestea sunt relele cele mai mari pentru o Lucrare a lui Dumnezeu. Răul cel mai mare începe atunci când de duhul şi de calea ei se leapădă înşişi fiii acestei Lucrări, se leapădă înşişi lucrătorii ei.

Răul cel mai mare este atunci când din sânul Oastei Domnului se ridică oameni care învaţă diferit, care duc sfaturi dezbinătoare, care trăiesc în păcatele fireşti şi totuşi se pretind îndrumători.

Duhul care îi îndrumă pe aceştia va naşte alţi urmaşi ai acestora ca şi ei - şi în curând neamul lui Cain va nimici orice lăstar de viaţă nouă. Şi acesta va fi cel mai mare blestem.

Dumnezeule al Îndurării, dacă duhul Oastei şi-a sfârşit lucrarea pe care i-ai rânduit-o Tu în ţara aceasta şi dacă lepădată fiind această Lucrare a Ta atât de Biserica noastră şi de neamul nostru cât şi de nevrednicii ei fii, - Te rog ia-mă şi pe mine Doamne din lumea aceasta odată cu duhul ei. Nu vreau să mai rămân în această lume şi între aceşti „ostaşi” fără duhul Oastei nici o clipă. Dacă într-adevăr vrei să-i iei de aici.

Dar chiar împotriva tuturor acestor aparenţe, noi Te vom ruga mereu pentru toată Biserica noastră şi pentru tot neamul nostru, fiindcă noi n-am renunţat la acest Ideal scump. Şi n-am păcătuit cu nimic împotriva datoriei noastre de a ni le iubi până la sfârşit, pentru Hristos, - atât Biserica noastră, cât şi neamul nostru.

Când vom vedea împlinindu-se acest gând scump, abia atunci vom putea spune:

- Acum slobozeşte-ne Stăpâne în pace...

12 februarie

Al câtelea februarie este acesta, de la acele atâtea februarii neuitate, câte mi-a fost dat să le îngrop în sufletul meu: Al părintelui Vasile din 1937, al părintelui Iosif din 1938, al fratelui Marini din 1947, al tatălui meu Constantin din 1967!...

Îmi place câteodată

Îmi place câteodată să stau în cimitir

s-aud prin şoapta frunzei şi ierbii naintaşii

cum vin cu bucurie spre mine şir cu şir

cum dragostea le-nvie privirile şi paşii.

Şi nu ştiu, din adâncul acestei scumpe glii

sau din atât de-adâncul şi tainicul trecut

sau din adâncul zării iubirii mele vii

se-ntoarce neamu-acesta cucernic şi tăcut.

Ştiu cine odihneşte sub cruce-n orice loc

şi-aşa de-adânc prieten mă simt cu fiecare

simt inima bătându-i sub pajiştea de foc

şi glasu-i cum mă cheamă mai dulce şi mai tare.

Ce-apropiate astăzi sunt lumea mea şi-a lor

cum n-ar fi fost vreo moarte şi nici vreo despărţire

cum ar fi-n tot Prezentul Trecut sau Viitor

şi-n ambele hotare, o unică trăire.

Un dor de veşnicie mă-ncearcă-atunci arzând

şi-aşa de grea-mi devine povara firii mele

când fiecare-ntoarce Acasă aprinzând

la geamul unei lacrimi lumina unei stele.

15 februarie

Trebuie să se adâncească statornic în conştiinţa fiecăruia din noi adevărul că:

- Lucrarea Oastei n-a renunţat niciodată la misiunea rânduită ei de Dumnezeu de a fi o primăvară înnoitoare în viaţa Bisericii noastre şi un salt de trăire nouă şi înaltă în viaţa poporului nostru.

Un rost mai secundar şi un rol mai mic, nu şi-a admis Oastea Domnului niciodată. Viaţa Bisericii noastre şi a neamului nostru trebuie îmbrăţişată toată. Cu mai puţin n-am vrut şi să nu vrem să ne împăcăm în nici o vreme!

Niciodată n-am acceptat ca Oastea Domnului să devină o căruţă izolată pe o stradă pustie. Şi nici o remorcă ataşată înapoia vreunei secte. Nici măcar „ceva nou”, dar izolat de Biserică şi de popor. Asta ar fi tot o sectă.

Vrem totul, vrem mântuirea întregii biserici şi ridicarea întregului neam. Mai mult da, dar mai puţin nu.

Urmaşi ai noştri! Acesta este idealul, acesta scopul, acesta Ţelul. Să nu vă luaţi niciodată privirile de la el!

Dacă nu vă veţi socoti înfrânţi niciodată, dacă nu veţi renunţa la ideal niciodată, dacă nu vă veţi rupe de el niciodată, - îl veţi atinge.

Noi suntem generaţia lui Moise, - poate nu vom ajunge să intrăm în Canaanul spre care v-am pornit pe voi. Dar voi sunteţi generaţia lui Iosua - şi îl veţi cuceri!

Dumnezeu este cu voi, dacă voi veţi fi cu El şi dacă nu veţi renunţa niciodată la Ţelul pe care vi l-a rânduit Hristos.

Să nu renunţaţi niciodată. Şi nici unul!

20 februarie

Înaintaşii mei au avut o atât de limpede vorbire, de aprinsă dragoste şi de sfântă viaţă.

De aceea ei şi-au putut spune marea lor solie atât de larg cuprinzătoare într-o viaţă atât de scurtă şi în nişte pagini atât de puţine.

Dar eu iată, cu o viaţă atât de lungă dar atât de săracă şi cu atât de multe cuvinte, n-am reuşit să-mi spun clar şi convingător parcă nici cele câteva modeste gânduri pe care le-am avut de adăugat la faptele lor.

Ce mari înaintaşi am avut! Abia acum mă văd cât de mic sunt pe lângă ei! Dumnezeul nostru dă-le nişte mai vrednici urmaşi decât noi.

23 februarie

Într-adevăr lumea s-a schimbat nespus de mult într-o vreme nespus de puţină.

În decurs de o generaţie totul e altfel. O faţă a lumii a apus pentru totdeauna, a apus faţa ei liniştită şi credincioasă.

O altă faţă apare, faţa agitată, zgomotoasă, întunecată de fum, de praf, de primejdii.

Credinţa dispare de tot. Dintr-o jumătate de lume ea moare în necredinţă, din cealaltă jumătate moare în desfrâu.

O, cum să-ntârzie pedeapsa!...

O, cum să-ntârzie pedeapsa acestui secol desfrânat

când orice gură e-o gheenă şi orice ins e-un apostat,

când orice ochi sticleşte ura - şi-n hăul cel mai fioros

religii fără de credinţă şi creştinism fără Hristos!

O, cum să-întârzie sfârşitul acestui veac de ură plin

în care jumătate-i fiere şi jumătate e venin,

în care tremură dreptatea printre iscoade şi călăi

şi nu ştii care-ţi mai sunt fraţii sau care-ţi sunt duşmanii tăi.

Primejdia de-a fi-ntre oameni e-ades mai mare ca-ntre lupi

la orice pas se cere, ochii şi sufletul, să ţi-l astupi,

curajul care ţi se cere ca să trăieşti, adeseori,

e mult mai mare ca acela ce ţi s-ar cere ca să mori.

O, cum să-ntârzie răsplata acestui secol împietrit

când tot ce-i vrednic de-nchinare e lepădat sau murdărit,

când şi pe ce-i mai sfânt în lume, Satana-şi pune-al lui stigmat,

- ce-ar mai putea opri osânda acestui secol blestemat?

27 februarie

Secole de-a rândul poporul nostru românesc a trăit în provincii şi ţinuturi dezbinate cu vrăjmăşie între ele, fără a avea o conştiinţă naţională.

A trebuit să vină anul 1600 să le-o trezească la Alba-Iulia pentru o clipă. Apoi anul 1854 să le-o trezească pe totdeauna la Iaşi şi Bucureşti, spre a-şi spune unul altuia peste Milcov: eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate...

Duhovniceşte, oare până când vom tot bâjbâi noi în această lipsă de conştiinţă a unităţii

şi a frăţietăţii noastre?

Până când vor fi între noi oameni care să nu-şi dea seama de marea noastră datorie

şi nevoie de a avea un singur gând şi o singură inimă?

Sunt două mii de ani de când Mântuitorul nostru a spus: Mă rog ca toţi să fie una...

Când se va trezi în toţi fraţii noştri conştiinţa fierbinte a unităţii noastre în duhul mamei noastre dulci care ne-a născut din nou prin Evanghelie?

Doamne Isuse, cu câtă bucurie vedem acum semnele tot mai frumoase ale acestei primăveri duhovniceşti!

Te rugăm grăbeşte-o! E atât de minunat când nu numai inima este nouă, ci şi mintea.

Când nu numai dragostea este luminoasă ci şi adevărul!

1 martie

Am auzit că Isus Biruitorul a reapărut iarăşi undeva departe „în exil”.

De ce oare nu mă pot bucura deloc la această veste? Ce este acest ceva care mă apasă? Ce înştiinţare este aceasta care îmi face inima să se teamă?

Frate, care ai luat această hotărâre, - de ce nu ne-ai întrebat şi pe noi măcar ceva, măcar pe cineva?

De ce ai făcut-o fără noi, care am dus greul acestei strălucite poveri şi am plătit tributul de rug al Acestui Nume Strălucit?

De ce nu ne-ai spus ceva şi nouă despre ceea ce vrei să faci în numele nostru şi despre ce vrei să pui lângă acest Nume Sfânt şi cutremurător al lui Isus Biruitorul, pe care noi l-am scris o viaţă întreagă unii cu sânge, alţii cu sudoare. Unii cu lacrimi, alţii cu vânătăi?

Oare vei fi tu frate la înălţimea curăţiei înfricoşate pe care o pretinde acest sfânt altar?

Şi la starea cutremurătoare pe care o cere acest strălucit rug?

Mă tem că nu! Mă tem că ai stat prea puţin în foc. Mă tem că ai trecut prea repede prin cuptor. Mă tem că ai uitat prea multe din cele ce n-ar fi trebuit să le poţi uita niciodată.

Dacă într-adevăr le-ai aflat străfunzimea şi străînălţimea lor!

Mă cutremur la gândul că după ce am luptat atât de mult cu leul şi cu ursul, - nu cumva să se strecoare din nou, pe la spate ca să ne sfâşie, - vechea fiară, şarpele care se furişase în 1932 prin bătrânul Moţa. Iar în 1936 prin tânărul Viorel.

Mă cutremur la gândul că Numele Scump şi Sfânt al lui Isus Biruitorul ar putea fi folosit ca paravan pentru luptele politice...

Iar pe butucul cel duhovnicesc al Oastei, să fie altoit un vlăstar străin şi blestemat al amestecăturii lumeşti, cu care Duhul lui Isus şi duhul Oastei n-au avut niciodată şi nu trebuie să aibă niciodată nimic de a face!...

Oricine lucrează de unul singur, fără a întreba pe fraţi şi fără a ţine seama de părerea Frăţietăţii, este în primejdie să cadă în aventură, în cursă...

Mă tem acum de orice separatism. De orice aventurism. De orice extremism. Mă tem de orice văd că începe să o ia razna de unul singur şi nu lucrează în armonie cu toţi fraţii, cu duhul întregii Frăţietăţi. Mă tem de oricine zice că lucrează în numele Oastei, dar fără Oaste. În numele fraţilor, dar fără fraţi. În Numele Domnului, dar nu după toată voia Domnului.

Facă Domnul să mă înşel în privinţa ta frate Sergiu. Facă Domnul ca lucrarea ta să nu ajungă rău niciodată. Facă Domnul ca presimţirea grea care o am acum, când aud vestea asta şi când ar trebui să mă bucur şi nu mă pot bucura deloc, - să nu se adeverească rău ci bine.

Dacă vreodată îţi vor cădea sub ochi aceste amare gânduri, gândeşte-te frate Sergiu înspăimântat la ele. Pentru că răspunderea pe care o ai înaintea Trecutului, înaintea Viitorului şi înaintea lui Hristos pentru acest Nume Sfânt şi pentru această Lucrare sfântă - este nespus de grea.

Dacă n-am avea dreptate, noi am fi cei mai fericiţi. Dar dacă am avea, tu ai să fi cel mai nefericit.

Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne ferească de cel rău.

15 martie

Ce mare deosebire este între Evanghelia adevărată a creştinilor dintâi - şi între falsele evanghelii ale creştinilor din urmă.

Atunci Evanghelia îi făcea pe păgâni oameni sfinţi, pe sălbatici fraţi, pe tâlhari călugări, pe certăreţi împăciuitori, iar pe cei ce huleau, - îi făcea să slăvească pe Dumnezeu...

Astăzi îi face din răi şi mai răi, din cruzi şi mai cruzi, din nişte făţarnici şi lacomi, - nişte tirani şi urâtori. Aceasta nu este Evanghelia lui Hristos. Acestea sunt evangheliile lor.

Toţi predicatorii de azi nu mai doresc cununa de spini a lui Hristos, ci decoraţiile blestemate ale stăpânitorului lumii acesteia.

O, cât de mult dorim şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască creştini viteji şi ostaşi adevăraţi care să lupte înfrăţiţi pentru izbânda lui Hristos în Biserica noastră şi în poporul nostru, pentru că Hristos a vrut ca Biserica toată să fie cu adevărat vie iar poporul întreg cu adevărat liber.

Şi numai El, Hristos Cel Viu, poate face aceasta.

Fraţii mei, să nu încetăm niciodată a ne ruga.

20 martie

Sunt atât de fericit când vin şi pleacă fraţi aducând şi ducând veşti bune. Din toată ţara auzim acum numai despre bucurii şi biruinţe care merg mereu crescând. O mulţime de nunţi aşteaptă la rând şi între fraţi sunt pretutindeni numai flori şi armonie. Iarba rea a certurilor sectariste sau formaliste a dispărut aproape de tot şi aproape de peste tot.

Unde a mai rămas vreun învechit al acestor lupte şi păreri, - valul fierbinte şi curat al dragostei şi unităţii l-a depăşit demult, iar el cu voia sau fără voia lui merge pe urma coloanei biruitoare şi aliniate.

Străinii care vin la noi nu mai vin doar să pescuiască în apele noastre; ci vin acum la noi ca prieteni. Noi vorbim cu ei ca ostaşi, nu ca nimeni.

Fraţii noştri au căpătat o identitate şi şi-o respectă. Aceasta ne face să vorbim cu toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi rostesc Numele lui Isus, - ca nişte oameni duhovniceşti maturi, de la egal la egal. Într-o atmosferă de respect împărtăşit şi cât se poate de colaborare, spre slava lui Dumnezeu şi pentru grăbirea venirii Împărăţiei Sale, unde cu toţii vom fi la fel.

25 martie

Ce slăbănog fel de a vorbi au cei care se pot lăsa amăgiţi de chemarea de a-şi părăsi credinţa lor dintâi pentru a îmbrăţişa cine ştie ce idei goale, cu iluzia unei mişcări „universale”, a unui creştinism „universal”, cenuşiu şi fără nici un miez.

Asta este cum ţi-ai lepăda naţionalitatea ta şi ai spune: eu n-am nici o naţionalitate. Sau cum ţi-ai lepăda limba - şi ai spune: eu nu vreau să mai vorbesc în nici o limbă.

Şi dacă ai mai afla zece ca tine, aţi înfiinţa o altă naţionalitate. Şi aţi inventa o altă limbă, fiindcă nimeni nu poate fără acestea.

Asta ar fi încă o naţionalitate, asta ar fi încă o limbă, pe lângă celelalte.

De aceea „universaliştii” sunt şi ei doar o nouă sectă.

Iar cei care îşi lasă credinţa dintâi spre a trece la o alta, nu fac decât ceea ce ar face un român care şi-ar lepăda naţionalitatea sa română şi ar trece la cea maghiară. Dacă n-a putut fi el de omenie român cum l-a născut Dumnezeu, - va putea fi el oare mai de omenie ungur, cum s-a făcut el? Şi dacă n-a putut fi credincios unde l-a chemat Hristos, - cum va putea fi acolo unde l-au chemat oamenii?

Iată de ce suntem împotriva oricăror treceri.

Cine nu poate fi credincios aici unde l-a născut Dumnezeu şi mama lui, - acela nu va mai putea fi nicăieri şi niciodată nimic altceva decât un netrebnic.

Dumnezeul nostru, Te rugăm nu mai lăsa pe nici unul dintre ai noştri şi ai Tăi să mai cadă în netrebnicia asta.

5 aprilie

În curând ne vom despărţi poate pentru totdeauna.

Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credinţă sau vreun om.

N-am vrut să urăsc şi nici să bârfesc pe nimeni, şi cu atât mai mult vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.

Dacă n-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât şi ne-au chinuit direct, - atunci cum să-i urâm pe alţii?

Dar până în faţa Judecăţii lui Dumnezeu vom striga după duhul care dezbină şi tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câştigată cu Sângele Sfânt al Lui şi cu sângele atâtor alor Lui.

Vom fi totdeauna însă împotriva tuturor celor care, conştienţi sau inconştienţi, umblă şi lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată şi necesară mişcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă ştim că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam - şi prin el poate încă şi multor altele.

Chiar dacă noi toţi vom pieri - suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee şi luminoasă această ţintă.

Să se spună până în veci că la începutul Oastei Domnului a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa şi neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor - şi că a avut şi nişte urmaşi la fel! Să nu se spună că urmaşii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.

Dar dacă vreodată va fi nimicită şi compromisă Ideea şi scopul Oastei, - atunci nu vor fi atât de vinovaţi cei dinafară, cât vom fi noi cei dinăuntrul ei.

Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-aţi dat silinţele să vă înălţaţi până la statura Oastei, nici să vă smeriţi până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.

O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne doreşte Hristos, în această Lucrare a Lui.

10 aprilie

Iată în curând ne vom despărţi...

Vreau să mor împăcat cu toţi oamenii şi cerând iertare tuturor celor cărora le-am putut greşi cu ceva fie spunând prea mult fie spunând prea puţin despre ei în această istorisire.

Am ştiut despre mulţi multe lucruri delicate şi am cunoscut multe slăbiciuni omeneşti. Dar despre toate acestea am tăcut nu pentru că le-aş fi aprobat ci pentru că le-am înţeles. Toţi ne-am avut în zbuciumata noastră viaţă de pe pământul acesta greşelile noastre pe care regretându-le Dumnezeu ni le-a acoperit. Sau neregretându-le, ni le va descoperi El ale fiecăruia.

Dar în sfera credinţei n-am putut tăcea şi acoperi fiindcă aici este vorba despre cu totul altceva, mult mai însemnat.

Păcatul cu privire la stricarea învăţăturii, la dezbinarea credinţei şi la nimicirea dragostei dintre fraţi, este un păcat veşnic împotriva Duhului Sfânt.

Comportarea nevrednică în mijlocul încercărilor Oastei a acelora care reprezentau Lucrarea lui Dumnezeu, sau îndeplinirea blestemată a unor slujbe de iscoade şi vânzători printre fraţi, a unora care se pretindeau drept lucrători ai Oastei, sau trăirea necinstită şi necurmată a altora care nu se ruşinau în acelaşi timp să se dea drept conducători de Oaste, - astea n-am putut să nu le strigăm de pe tot acoperişul casei noastre. De la al fiecăruia din aceste trei etaje ale clădirii acesteia.

După aceste rele trebuie să strigăm şi din mormântul nostru. Fiindcă trebuie să iubim această Lucrare mai mult decât tihna noastră, decât familia noastră, decât casa noastră, decât soarta noastră, decât viaţa noastră...

M-am străduit să nu fiu influenţat de nimeni în relatarea adevărului nici măcar de eul meu jignit, care poate că avea şi el câteodată dreptate.

Cât am ştiut şi am putut, am vrut să spun numai adevărul. Şi m-am străduit să-l spun fără nici o părtinire.

Mai trăiesc încă şi astăzi mulţi dintre cei care au fost martori la aceste evenimente. Dacă ar vrea să adeverească cu sinceritate aceste lucruri, n-ar putea spune în alt fel decât aşa.

Dar mai presus de toate este Domnul meu Cel Viu şi Adevărat ai cărui ochi sunt ca para focului şi al cărui Cuvânt este ca sabia tăioasă... Va adeveri odată El Însuşi ceea ce am spus.

Şi este Duhul Adevărului care îmi controlează conştiinţa mea în fiecare clipă şi care mă învinovăţeşte sau mă dezvinovăţeşte la fiecare cuvânt spus sau tăcut.

Şi este cugetul meu, care cu mâna pe el adeveresc aceste lucruri.

Aceştia sunt martorii mei. De aceea puteţi să credeţi ceea ce v-am spus. Vreau să fiu curat de sângele tuturor. Dar mai ales de al Lucrării lui Dumnezeu.

15 aprilie

A sosit deci şi clipa despărţirii.

Cer încă o dată iertare tuturor celor care ajungând la capătul acestor istorisiri, vor spune: îmi pare rău, m-am aşteptat la mai mult.

Izvoarele mele au fost sărace încă din strămoşii mei.

Din neamul meu nimeni n-a umblat decât desculţ, sau în opinci şi n-a ştiut să mânuiască decât o singură unealtă: plugul. Nici unul din părinţii şi străbunii mei nu şi-au auzit numele pomenit printre ale celor mai de vază în faţa lumii. Dar, slavă lui Dumnezeu, nici printre ale celor făcători de vreun rău vreunuia din semenii lor.

...Ştiindu-le toate acestea încă de la început, - desigur nu trebuia să se aştepte nimeni la prea mult.

Pentru a face o lucrare de Istorie cum s-ar cere să fie istoria cruntă şi minunată a acestei unice Lucrări Dumnezeieşti - Oastea Domnului - s-ar cere nu numai o pregătire aleasă şi un talent mare - ci şi timp mult şi linişte deplină. Apoi s-ar cere la îndemână documente şi condiţii.

Eu n-am avut aproape nimic din acestea.

A trebuit să lucrez totul numai în ceasurile cele mai adânci din noapte, cu toate obloanele închise, cu urechea atentă la fiecare zgomot de paşi dacă nu se opresc sub fereastra mea, sau dacă nu-mi bat în poartă să-mi năvălească în casă... Cu mâinile gata să strângă şi să ascundă totul într-o clipă.

Câte caiete scrise astfel le-am ascuns grăbit pe nu ştiu unde iar apoi nu le-am mai aflat niciodată - sau când le-am aflat erau ori spălate de ploaie, ori putrezite de umezeală, ori roase de şoareci... Ori arse de ai mei „ca să nu le mai afle, dacă vin să le caute...”

A trebuit astfel s-o iau iarăşi şi iarăşi de la început. Pentru fiecare parte mi-au trebuit ani de astfel de muncă.

Dar acum, slăvit să fie Domnul că am ajuns, aşa cum am ajuns până aici, la acest sfârşit.

Am spus aceste lucruri pe lângă celelalte de mai nainte sau de după acestea, ca să vedeţi că aveţi motive să-mi iertaţi greşelile sau slăbiciunile pe care mi le veţi descoperi. Căci numai din uitare sau din grabă am scris prea puţin sau prea rar despre ceea ce ar fi trebuit să spun mai mult şi mai des.

Sau dacă, uneori, sufletul mi-a fost prea amărât şi am scăpat vorbe prea grele despre unii dintre fraţii mei, - pe care totuşi i-am iubit şi nu încetez nici astăzi să-i iubesc, aşa cum sunt ei.

Toată dorinţa mea a fost să înfăţişez şi să apăr adevărul Oastei şi cauza ei, aşa cum am cunoscut-o şi am trăit-o în toată viaţa mea împletită atât de strâns cu viaţa acestei Lucrări sfinte pe care am iubit-o cu gelozie, ca pe o mamă bună şi ca pe o soţie scumpă a sufletului meu.

Şi o voi iubi aşa până în veşnicie, căci o mie dacă ar fi altele, - nici una nu mai este pentru noi, ca ea.

N-am vrut să arat că totdeauna am fost curajos şi tare, - am avut şi eu momente de slăbiciune, - dar acestea nu în faţa oamenilor sau a fraţilor, - ci în tăcerea şi în singurătatea suferinţelor mele.

Prin toate cele ce le-am înfăţişat am vrut să fiu de un ajutor fraţilor şi fiilor noştri ca în astfel de împrejurări să înveţe cum să se poarte şi cum să lupte pentru ca după ce va trece ispita, să nu se ruşineze ei înşişi de felul în care au trecut prin ea.

Şi mai ales să vadă cu bucurie Faţa Domnului lor înaintea căruia se vor înfăţişa odată.

În această lumină, cred că fiecăruia îi va fi de vreun folos în vreuna din împrejurările vieţii sale vreuna din cele ce le-am spus aici.

22 aprilie - Joia despărţirii şi porunca unităţii

Este Joia Cinei celei din Urmă... Seara Cinei despărţirii. Mântuitorul Se desparte de ucenicii, de prietenii, de fraţii Săi. Seara ultimelor Lui cuvinte către ei. Seara testamentului unităţii lăsat lor şi lăsat nouă...

Tot ce a avut mai însemnat să le spună Isus, era ca între ai Lui nimeni să nu se socotească niciodată pe sine mai mare - ci fiecare să se întreacă a fi mai smerit, mai răbdător, mai ascuns de laudele şi de înălţarea oamenilor. În afară de smerenie, numai unitatea dintre ei să le fie mai însemnată.

Ce-aş avea şi eu de lăsat fraţilor mei dacă în seara asta m-aş despărţi pe totdeauna de ei?

Ce altceva decât smerenia şi unitatea!

Sunt fericit privind cum în viaţa Oastei Domnului s-a statornicit acum acest fel binecuvântat de conducere cum a vrut Domnul să aibă totdeauna Biserica Sa şi adunarea alor Săi: Adică un mănunchi de fraţi smeriţi, uniţi, iubitori, între care nici unul să nu-şi pretindă ascultarea celorlalţi, dar cu toţii să i-o dea nesiliţi aceluia sau acelora dintre ei cu mai multă smerenie, blândeţe, bunătate, osteneală şi credincioşie.

Sunt mereu tot mai multe adunările frăţeşti în care nimeni nu ştie cine este conducătorul, dar în care fiecare frate lucrează atât de minunat cum ar vrea să-l afle venirea Domnului Isus.

Adunări ca cele de la Pechea, de la Buciumi, de la Rogoz şi atâtea alte locuri unde toţi fraţii sunt ca fiecare şi fiecare este ca toţi, lucrarea creşte şi în număr şi în putere şi în roade, văzând cu ochii... Acolo nimeni nu ştie cine este cel mai mare, fiindcă acela este cel mai mic.

Aşa am dori să fie în toate adunările frăţeşti din toată ţara. Şi apoi în toată conducerea frăţească pe ţară să fie numai din aceşti mari conducători care nici să nu li se cunoască numele, atât de smeriţi şi de sfinţi să ştie lucra în via lui Hristos.

Dar acei lucrători care umblă prea mult să lucreze pe la alţii, lucrează prea puţin pe la ei înşişi.

Ar fi de dorit ca numai acei fraţi care au în localitatea lor o adunare vrednică, unită, harnică şi roditoare, numai aceia să meargă şi pe la alţii să lucreze în alte adunări. Aceştia vor avea ce să înveţe cu folos pe alţii. Dar acei zişi lucrători, care sunt cunoscuţi că acasă la ei nu fac nimic, sau lucrează rău, - mai bine să nu meargă nicăieri şi mai bine să nu fie primiţi de nimeni. Fiindcă ce să arate el bun la alţii când la ai lui n-are ce să arate?

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei fraţi buni care mai întâi între ai lor se dovedesc nişte ispravnici credincioşi care chivernisesc bine bunurile Domnului lor peste care au fost puşi acolo unde sunt. Aceştia ştiu să-i înveţe şi pe alţii unde se duc ca şi aceia să facă la fel.

Scumpi ucenici ai Domnului nostru iubit, fraţii mei - să învăţăm şi noi de la Domnul nostru în seara asta cele două mari taine ale slavei, cele două mari puteri ale biruinţei:

- smerenia şi unitatea.

Acesta a fost testamentul lăsat la ai Săi de Domnul Isus, - din seara Cinei despărţirii de ei şi până la Prânzul întâlnirii în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 22, 16).

Acestea sunt cele două binecuvântări pe care vi le doresc şi eu vouă tuturor celor care v-am iubit - şi de care mă despart acuma - şi mă voi despărţi în curând.

23 aprilie - Vinerea Patimilor Lui şi înţelesul suferinţelor noastre

Adevărurile mari nu se cristalizează decât în încercări mari şi în timp mai îndelungat, după cum metalele preţioase nu se curăţesc decât la temperaturi mari şi la o durată mai lungă...

Am arătat aici suferinţele prin care a trecut generaţia ostaşilor dinaintea noastră şi suferinţele noastre ale generaţiei următoare (- într-un anumit fel şi la nivelul puterilor noastre -), - poate tot atât de mari. - Le-am arătat aici zic, nu cu scopul de a ne lăuda pe noi sau de a-i învinovăţi pe alţii...

Nu acesta a fost scopul. Am spus-o de la început că voi înfăţişa întâmplările văzute numai pentru a arăta că ele sunt doar haina în care Dumnezeu îmbracă adevărurile nevăzute.

Aceste adevăruri nevăzute şi nu întâmplările văzute, am vrut să le arat.

Dar altcum n-aveam cum să spun.

Nu suferinţele noastre sau felul mai frumos ori mai puţin frumos în care le-am trecut fiecare - ci doresc să se vadă şi să se înveţe în primul rând că:

- Lucrarea adevărată a lui Dumnezeu trebuie necurmat să aibă de dus o luptă de vreun fel. Fiindcă vrăjmaşul lui Hristos va căuta totdeauna s-o nimicească iar pentru aceasta va ataca-o necurmat, folosind când un fel de arme când altul. Când pe unii oameni când pe alţii, care fie printr-o înşelăciune fie prin alta, neveghind vor cădea în slujba lui, iar el îi va folosi apoi pentru stricarea şi dezbinarea Lucrării în care ei erau aleşi de Dumnezeu ca să lucreze tocmai pentru zidire şi nu pentru dărâmare.

Am vrut astfel ca să atrag luarea aminte a fiecăruia dintre fraţii mei spre a veghea, ca să nu cadă cumva ei înşişi în slujba diavolului.

- În al doilea rând, am vrut să arat cum de fiecare dată atacurile vrăjmaşului au fost în alt fel, iar oamenii folosiţi de el dintre noi, au fost mereu alţii. Când unii s-au dus ori alţii s-au compromis, - el a găsit alte unelte slabe, pe care să le folosească în slujba lui. - Şi alte locuri prin care să pătrundă înăuntrul Casei Domnului ca s-o strice.

Asta iarăşi am arătat-o pentru ca fiecare dintre fraţii mei să vegheze ca nu cumva prin el - sau pe la el - vrăjmaşul să intre din nou în Lucrarea Sfântă şi scumpă a lui Dumnezeu, pentru a-i face vreun rău.

- Apoi în al treilea rând am arătat suferinţele prin care am trecut iarăşi numai spre a se vedea alt adevăr şi anume că orice suferinţă îngăduită de Dumnezeu - se poate răbda.

Căci Dumnezeu care este Credincios nu îngăduie să fim noi ispitiţi peste puterile noastre, ci împreună cu ispita ne pregăteşte şi mijlocul ieşirii din ea, ca s-o putem suferi - după cum se ştie bine că este scris (1 Cor. 10, 13).

Am arătat apoi la un moment dat, că într-un fel sau altul Duhul Domnului m-a înştiinţat mai dinainte şi asupra timpului determinat, al zilelor numărate şi chiar şi asupra locurilor - cât şi unde - va trebui să sufăr.

Asta iarăşi nu pentru că eram tare atunci, căci dacă aş fi fost tare, răbdam şi credeam şi luptam fără a mă gândi că nu pot şti cât va dura, cum va fi şi unde - şi fără a avea nevoie să mi se spună ca unui necredincios şi ca unui neputincios cât de puţin va trebui să rabd.

Ci Duhul Domnului a avut milă de mine fiindcă m-a văzut cât de slab eram. Şi S-a îndurat să-mi arate acestea spre a mă îmbărbăta şi spre a mă face să văd - să văd chiar cu ochii aceştia! - că El este cu mine, cu noi, cu Lucrarea Lui pentru care sufeream. Şi că nu oamenii hotărăsc cu adevărat durata şi locul suferinţei noastre, - ci El Însuşi.

Altora care au fost mai tari, Domnul n-a avut nevoie de mijloacele acestea de îmbărbătare. El le-a folosit poate numai faţă de mine care eram atunci mai slab ca toţi şi ca oricând.

Am vrut apoi să mai arat prin înşiruirea întâmplărilor grele din cuptorul prin care a trecut istoria Lucrării Oastei, că uneori în viaţă Ideea cât şi cei care s-au alipit de ea este nevoie să treacă prin curăţiri şi clarificări. Din pricină că peste Idee se pune praf, iar peste fiii ei se depune zgură.

Atunci este neapărat nevoie de focul curăţitor din care totdeauna adevărul ideii iese luminos, iar adevăraţii ei fii ies curăţiţi.

Tot ce se alege sau se leapădă sau se nimiceşte în cuptorul încercărilor - era doar corp străin, doar duh străin, doar element străin de ea.

Acesta a fost scopul pentru care am scris toate acestea.

Era nevoie să arat aceste adevăruri care s-au limpezit în timpul celor cincizeci de ani de durată a Oastei din care peste jumătate i-am petrecut în cuptorul de foc, când mai încins, când mai molcomit.

Şi astea sunt testamentul pe care am vrut să-l las generaţiei care ne urmează, - spre a şti mai bine ca noi cum să lupte şi cum să învingă, - spre a lăsa mai unită şi mai frumoasă Lucrarea Domnului celor care îi vor urma pe ei, până când ultima generaţie de luptători vor intra biruitori sub steagul tot mai strălucitor şi mai înalt al Ideii, ai cărei ostaşi am fost chemaţi de Hristos să-i fim şi noi şi ei.

Dacă contemporanii mei şi urmaşii noştri vor ţine seama de aceste adevăruri, - atunci noi n-am trăit, n-am muncit şi n-am murit în zadar pentru ei.

Slăvit să fie Domnul!

25 aprilie - Sărbătoarea Paştilor 1976

Isus Hristos

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor

Cel care ai Înviat şi eşti Viu în vecii vecilor

Slavă veşnică Ţie!

În această Slăvită Sărbătoare a Învierii Tale, - ne proşternem până la pământ în faţa Ta şi Te preamărim recunoscători şi îndatoraţi din tot sufletul nostru îndatorat şi recunoscător pentru tot ce ne-ai dat prin dragostea şi Jertfa Ta pentru noi. Şi pentru tot ce ne-ai ajutat să-Ţi dăm şi noi prin dragostea şi jertfa noastră pentru Tine - căci totul Doamne Isuse vine numai de la Tine.

Ţie Ţi se cuvine pe de-a-ntregul toată slava şi mulţumirea şi pentru această Lucrare. Tu ai inspirat-o, Tu ai călăuzit-o, Tu ai realizat-o, Tu ai păzit-o, Tu vei răspândi-o, - spre slava Ta şi cunoaşterea uneia din cele mai tainice şi mai prigonite de lume mişcări ale Evangheliei Tale vii, - dar şi cea mai scumpă şi iubită Ţie.

Din faţa datoriei noastre am mers în faţa Ta, - şi din faţa Ta, am mers în faţa ei. Înainte de orice muncă Ţi-am cerut ajutorul Tău - şi după fiecare spor al ei, Ţi-am mulţumit Ţie. Astfel toată realizarea aceasta este rodul strânsei noastre colaborări cu Tine şi a Ta cu noi.

Înaintea Ta am adus fiecare caiet gol, - şi Ţi-am cerut cu lacrimi şi cu nădejde să-l umpli Tu, - şi l-ai umplut. Noi n-am făcut decât să punem în ele ceea ce Tu ne-ai dat.

Am fost doar mâinile care s-au înălţat goale către Tine ca să primească, apoi s-au întors pline spre semenii noştri ca să dea.

Am fost doar vasele care s-au scufundat goale în izvoarele Tale, - apoi s-au ridicat pline spre gurile însetate.

Dacă nici un flămând nu se va plânge de noi în faţa Ta,

dacă nici un adevăr nu va veni ciuntit de noi în faţa Judecăţii Tale,

dacă nici un însetat nu ne va învinui pe drept,

dacă nici un înaintaş al nostru şi nici un urmaş al Tău nu se va ruşina de noi în Ziua Judecăţii Tale,

dacă duhul Oastei Tale şi solia ei vor mărturisi bine despre împlinirea datoriei noastre faţă de el, faţă de Tine,

dacă în fiecare gând şi în fiecare rând pe care le-am cuprins în aceste pagini, am tălmăcit bine şi după voia Ta adevărul pe care Tu ni l-ai inspirat - în aşa fel ca să fie pe deplin şi întocmai înţeles de către toţi acei care ai vrut să li-l trimiţi,

- atunci Te rugăm Doamne, dăruieşte sufletelor noastre bucuria mulţumirii Tale şi odihna binefăcătoare a datoriei cinstit îndeplinite.

Încredinţând încă o dată în Mâna Ta puternică şi în grija Ta iubitoare tot viitorul Oastei Tale în care este împletit şi tot viitorul fiecăruia dintre noi, - Te rugăm Scumpul şi Dulcele nostru Mântuitor Isus Hristos, să ai grijă de amândouă aceste comori care ne sunt nouă una, - tot aşa cum ai avut grijă şi până acum.

Vindecă-i toate spărturile dinăuntru - şi apără-i toate zidurile ei dinafară.

Adu-i pe toţi fraţii la unitatea fericită a aceleiaşi învăţături. Şi încheagă-i fierbinte în biruinţa aceleiaşi credinţe.

Pentru împlinirea măreţului ideal al învierii Bisericii noastre şi al mântuirii întregului nostru popor, - pentru care ne-ai ales Tu!

Şi primeşte jertfa înaltă şi deplină a dragostei şi recunoştinţei noastre pe care Ţi-o aducem Ţie, în care ne-am îngropat cea mai fierbinte, mai frumoasă şi mai dulce parte din fiinţa noastră.

Că a Ta Dumnezeul nostru este Împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.

Slavă veşnică Ţie

Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu

Cel care ai Înviat şi eşti Viu în vecii vecilor

Isus Hristos.

Amin.