Cap. 14 - Să ne apropiem de sfârșit

„Iată Eu vin curând; și răsplata Mea

este cu Mine ca să dau fiecăruia

după faptele lui.

- Amin, vino Doamne Isuse!”

Pe pământul acesta nu există nici un început fără un sfârșit. Fiecare început își are sfârșitul său, după cum fiecare leagăn își are sicriul său și fiecare viață își are moartea sa.

Istoria noastră își va avea și ea un sfârșit - dar numai Singur Domnul știe cât de curând sau cât de târziu de vremea noastră este acesta.

Iată că și istorisirea mea despre această istorie se apropie de sfârșitul ei. Mulțumesc Bunului Tată ceresc pentru tot ajutorul pe care mi l-a dat întâi ca s-o trăiesc, apoi ca s-o pot spune.

Nădăjduiesc în Domnul Isus, că El care mi-a poruncit să spun aceste lucruri, va avea grijă să fie cineva care să ia seama la ele, spre a trage învățămintele pe care le conțin. - Și spre a le folosi apoi în mersul de viitor al acestei Lucrări. Până la capătul acesteia care va fi în fața lui Hristos, Împăratul și Mirele ei.

Dacă au fost atâtea însemnate învățăminte de tras din fiecare capitol al acestei istorisiri, din fiecare timp trăit de Lucrarea Oastei Domnului de care ne-am ocupat, - atunci desigur că sunt cu atât mai multe și mai însemnate învățămintele care trebuiesc trase acum din cel din urmă capitol, din cel din urmă timp la care am ajuns.

Ori de câte ori vedem un sfârșit, un sicriu sau un mormânt, - conștiința noastră trebuie să tremure și să ne înștiințeze despre cutremurătoarea făgăduință a lui Hristos: Eu vin curând... Această venire ne privește pe toți, - dar pe nici unii atât de amenințător ca pe acei care am avut în Lucrarea lui Dumnezeu o chemare, o solie, un rost, un loc.

Cu cât o viață este mai curată, cu atâta conștiința ei este mai trează și inteligența ei este mai pătrunzătoare.

Abia pentru o astfel de viață, apare la adevărata ei mărime însemnătatea colaborării cu Dumnezeu. Și răspunderea pentru împlinirea în cel mai înalt chip al misiunii care i-a încredințat-o această colaborare.

Pentru un astfel de suflet aceeași suferință este nespus mai adâncă, mai cutremurătoare și mai grea decât pentru alții. Și aceeași slujbă comportă pentru el povara unei mult mai înfricoșate răspunderi, izvorâte nu atât din frica focului, ci din teama falimentului și zădărniciei. Din teama îndurerării lui Dumnezeu care a investit atâta încredere și dragoste în noi și în colaborarea noastră. Îngerii, care sunt ființe supranaturale, și deci nespus mai curate și mai inteligente ca noi, ne pot fi un exemplu cutremurător de conștiința și ascultarea înaltă cu care își împlinesc față de Dumnezeu însărcinările primite de El.

Așa ar trebui să ni le împlinim și noi toți.

Am trăit în istoria asta diferite perioade: perioada leului înfuriat, a ursului primejdios,

a șarpelui otrăvitor. Acum trăim perioada vulpii viclene.

Toate duhurile care dau năvală, cu aceeași ură și furie împotriva Oastei, vin acuma numai sub chipul viclean și prefăcut al vulpii, - care se plimbă de-a lungul gardului căutând gaura prin care să intre și să prăpădească.

Acel „un altul” n-a părăsit încă încercările lui de a pătrunde la noi și în noi. Diavolul este o vulpe care nu pleacă niciodată departe de via noastră. O fiară care dă mereu târcoale împrejurul turmei noastre. Un tâlhar care pândește mereu orice strajă care doarme, orice portiță lăsată deschisă, orice strungă mai slabă pe unde s-ar putea strecura să prade.

Am vorbit mult despre leul formalismului literal amenințător cu care duhul Oastei a trebuit să dea prima sa luptă grea. Și care ne-a sfâșiat atât de dureros o parte atât de însemnată și de scumpă din trupul nostru. Am înștiințat atunci atât de puternic pe toți frații noștri ca atâta cât vor trăi, să stea treji și tari ca leul acesta să nu mai poată sfâșia pe nimeni dintre noi.

Dar în curând am fost atacați de același vrăjmaș prin alt duh. A venit pe nesimțite ursul celuilalt formalism. Al formalismului sectarist, care cu toată șiretenia sa s-a strecurat la stupii Oastei să le fure chiar mierea cea mai dulce. De-a lungul a zeci de ani și a sute de pagini am strigat după această fiară mult mai primejdioasă decât prima, fiindcă felul în care pradă este mai plin de șiretenie și mai păgubitor.

Însă aduceți-vă aminte că mai este un duh care ne-a atacat în două rânduri. Acest duh destul de primejdios și el și destul de viclean, era duhul care avea în sine ceva și de leu, ceva și de urs, ceva și de porc, ceva și de șarpe. Este duhul amestecăturii politice care și acesta a căutat să strângă de gât duhul evanghelic și curat al Oastei, să-l atragă în apele sale murdare și apoi întinându-l, să-l folosească în scopurile sale lumești și ucigașe.

Acest duh al amestecului politic și lumesc a dat prima năvală împotriva Oastei Domnului în anul 1932 când prin introducerea vicleană de către mitropolitul Bălan a protopopului Moța în conducerea Oastei, - s-a urmărit aruncarea noastră în noroiul politicii lumești. Atunci, cu toate că părintele Iosif era departe și bolnav pe moarte, - totuși a înțeles primejdia și s-a ridicat împotriva acestui duh cu toată hotărârea.

A doua năvală a încercat-o prin Viorel în anii 1936-1937, într-o vreme când apele frământărilor din lume erau mai agitate și mai tulburi ca oricând. Atunci vrăjmașul duh și vrăjmașul om s-au folosit de Viorel, nepotul părintelui, ca de o unealtă inconștientă și ambițioasă, din chiar cea mai dureroasă apropiere a omului lui Dumnezeu.

Era un atac plin de vicleșug, dar și de nesimțire. De duritate dar și de inconștiență. De șiretenie dar și de prostie. Cursa era de data asta pregătită cu foarte multă istețime. Acela prin care lucra - era în vremea aceea unul din cei mai talentați, mai necesari și mai apropiați colaboratori ai omului lui Dumnezeu.

Vrăjmașul duhului Oastei pusese stăpânire chiar pe omul care părea urmașul său spiritual și moștenitorul său duhovnicesc. Am scris și despre aceasta destul - la vremea sa.

Dar din nou, părintele Iosif, cu toată durerea dar și cu toată hotărârea a avut tăria să smulgă din trupul Oastei această nouă săgeată otrăvită, chiar dacă pentru vindecarea Lucrării Domnului și pentru salvarea ei de primejdia amestecului politic, a trebuit să-și taie mâna dreaptă și s-o lepede de la sine. A tăiat-o fără ezitare și a lepădat-o fără întoarcere, pentru că temerea lui de Dumnezeu și conștiința răspunderii față de Lucrarea lui Hristos nu-i îngăduiau nici un compromis și nici o cruțare față de nici un duh străin Lucrării Domnului.

Iată pilda înaintașului nostru și iată calea pe care o avem și noi de urmat, în orice astfel de situație care s-ar mai ivi în fața Oastei. Și împotriva oricăruia dintre aceste trei duhuri ucigașe care vin trimise din același loc și de către același diavol, cu același scop: compromiterea și nimicirea Lucrării lui Dumnezeu, - prin oricine ar veni ele.

Să luăm însă bine seama că toate au venit prin oameni dintre noi.

Și iată acum după cum sunt atât de aproape de capătul istorisirii mele, - sunt tot atât de aproape de capătul vieții mele... Știu că mulți veți căuta destule greșeli în istorisirea mea - și poate și mai multe greșeli în viața mea.

Se poate să aflați. Fiecare află ceea ce caută, mai ales că nici eu, ca toți semenii mei, nu sunt fără păcate - și n-am putut fi, cum spune Evanghelia: Dacă zicem că n-avem păcat mințim (1 Ioan 1, 8).

Nu-mi caut dezvinovățiri - și chiar dacă le-aș afla, nu vreau să mă folosesc de ele.

Nu voiesc nici măcar să mă apăr împotriva celor care vor folosi învinuirile acestea ca un temei pentru lupta lor împotriva adevărului despre Oastea Domnului, pe care le-am apărat aici.

Eu nu m-am legat de slăbiciunile omenești pe care fiecare dintre cei cu care am luptat sau lupt, le-au avut sau le au. În lupta împotriva tulburătorilor sau dezbinătorilor cu care m-am luptat și mă lupt pentru duhul Oastei, - n-am pomenit nici păcatele lor omenești. M-am ferit și mă voi feri să văd omul, să lovesc omul. Am văzut duhul, am luptat cu duhul și lovesc numai vrăjmașul duh.

Una din marile mele dureri este că și acum sunt unii dintre frații mei care nu văd duhurile ci oamenii. Se luptă cu oamenii, lovesc în oameni, țintesc în frați - și nu în duhurile care sunt adevărații vinovați.

Bieții oameni, sărmanii frați - sunt numai uneltele nenorocite sau ambițioase de care adevăratul vrăjmaș diavolul se folosește spre a nimici Lucrarea lui Dumnezeu, armonia și pacea ei lăuntrică și zădărnicirea misiunii ei de afară.

Lupta Oastei încă nu s-a sfârșit. Nici drumul ei n-a ajuns la capăt. Biruința finală poate fi încă departe, iar până la intrarea în Canaan, poate că Oastea Domnului va mai avea încă mult de mers, mult de luptat și de suferit prin pustie.

De-a lungul acestui drum ne vor pândi mereu aceste trei curse și fiare. Și prin toată umblarea noastră prin pustiul acestei lumi va trebui să fim treji și gata de apărare împotriva acestor trei fiare duhovnicești: fiara formalismului literal, fiara extremismului sectarist și fiara amestecului politic.

V-am spus cât am putut mai apăsat și poate am repetat prea mult, despre răul și primejdia acestora.

V-am dovedit cu triste fapte și cu dureroase exemple tot ce am spus despre ele, cu singurul gând și cu stăruitoarea rugăminte de a vă înștiința asupra primejdiei lor și a vă feri să nu pieriți în vreuna sau alta din aceste curse rele întinse de către diavolul prin vreunii dintre noi în calea Oastei Domnului și în calea fiecăruia dintre noi.

Acum când sunt atât de aproape de amândouă aceste capete, al povestirii mele și al vieții mele, - doresc încă o dată cu toată puterea sufletului meu a vă înștiința asupra datoriei pe care o aveți atât față de Dumnezeu pentru curăția și adevărul Lucrării Oastei Sale, - cât și față de sufletele care vă urmează, cum îi îndrumați. Pentru că veți avea în curând a da greu răspuns pentru toate înaintea lui Hristos, Dumnezeul și Judecătorul nostru al fiecăruia și al tuturor.

Să nu fiți niște înguști formaliști sau niște întunecați sectari, în loc să fiți niște mari ostași ai lui Hristos și niște luminoși fii ai Bisericii Sale.

Să nu vă nimiciți unii pe alții prin niște mărunte certuri religioase, în loc să fiți biruitori toți printr-o mare și fericită unire în dragostea Evangheliei!

Să nu vă lăsați orbiți și robiți nici de vrăjmașul care vă tulbură și dezbină dinăuntru, nici de cel care vă amenință și vă chinuie dinafară. Căci toate izbânzile vrăjmașilor se bazează numai pe dezbinarea dintre voi în partide și în învățături felurite, care vă nimicesc unitatea și pacea dulcii frățietăți și bucuria adunărilor și părtășia dragostei și roadele Duhului Sfânt din viața voastră.

Iată cei care ne-au ațâțat pe frați contra fraților, pe noi unii împotriva altora sau pe alții împotriva noastră, - n-au fost numai ieri sau azi ci vor fi și mâine.

Bălan, ori Secaș, ori Vonica n-au fost singurele unelte dintre noi în mâinile leului nimicitor. Le-au urmat lor și alții ca ei. Și mai sunt destui de aceștia încă și azi, cum vor fi și mâine... Fiecare din aceștia reușind să nimicească mântuirea sa și a încă unui număr de alte suflete care i-au ascultat.

Mureșan, Achim, Gaia, Ciobanu, Farcaș, Jarda, - și atâția alții ca ei, până la Banu, la Moldoveanu, la Marini sau Stancu de azi - au fost și sunt uneltele prin care celălalt duh al ursului sectar a căutat și a reușit să nimicească la fel destule suflete și destule adunări ale Oastei, atât de scump și de greu câștigate de ei sau de alții pentru Hristos.

Nici Moța sau Viorel sau alții mai noi, care au vrut să bage Oastea în politică sau politica în Oaste - nu sunt singurii - și mă tem că nu vor rămânea singurii vinovați de acest murdar păcat împotriva unei Lucrări sfinte care trebuie să rămână curată - și să sufere numai pentru Hristos și nu pentru nimic altceva lumesc.

Firește că vine sigur ziua ca Însuși Viul și Înfricoșatul Judecător Hristos să plătească fiecăruia după faptele sale și după felul cum a lucrat.

Dar aceasta nu va folosi întru nimic la dezvinovățirea celor care i-au urmat pe cei ce stricau Lucrarea lui Dumnezeu. Ori i-au ajutat să izbutească în lucrarea lor de tulburare, de dezbinare și de nimicire.

Fiecare din aceștia duc sau vor duce în veșnicie, în curând, peste sufletul și peste conștiința lor veșnicul păcat al nimicirii cu voia și cu știința a unor bunuri sfinte pentru care S-a Jertfit Hristos Domnul și cei mai sfinți dintre ai Lui. Duhul Oastei și ruinele lui sfinte și îndurerate îi vor acuza înaintea Judecății lui Dumnezeu pe fiecare din aceștia și pe toți.

Să nu ne facem în nici un fel părtași păcatelor lor.

Deci feriți-vă de ei.

Trei feluri de vinovați și primejdii pândesc neîncetat pe lucrătorii Domnului și lucrarea lor:

1. - A nu ști ceea ce trebuie să știe să facă.

2. - A face rău ceea ce știu că trebuie să facă bine.

3. - A ști bine ceea ce trebuie să facă bine, dar a face tocmai dimpotrivă a ceea ce știu.

Aceștia din urmă sunt acei care vor tremura mai cumplit și care vor plânge mai deznădăjduiți la venirea lui Hristos.

Împotriva celor care ne-au prigonit și ne dușmănesc și astăzi pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos - și pentru mărturisirea Adevărului Său, n-am avut nici ieri, n-avem nici azi și nu vom avea nici în fața Judecății lui Dumnezeu nici o învinuire.

Îl vor învinui pe fiecare din ei însăși faptele sale, mai puternic și mai necruțător ca orice glas al suferințelor noastre.

Noi i-am iertat și îi vom ierta pe toți fără a le cere pentru noi nici o despăgubire.

Am dori doar, pentru propria lor mântuire, să se pocăiască atât de adânc pe cât au păcătuit. Ca să poată fi iertați și nu osândiți.

Dar dacă ei înșiși nu-și doresc mântuirea veșnică, nimeni pe lume nu le-o poate da.

Ne va părea însă nespus de rău până la moarte - pentru Biserica noastră și pentru poporul nostru care au fost atât de aproape de Hristos, dar care prin mai marii lor, respingând solia mântuirii trimisă lor - s-ar putea să nu le mai fie trimisă o altă asemenea solie niciodată. S-ar putea să fie lăsați de Dumnezeu în voia sorții pe care și-au luat-o în propriile lor mâini din Mâinile lui Dumnezeu. Și să ajungă astfel sub cumplita stăpânire a acelui „altul” care totdeauna vine „în numele lui însuși” acolo unde a fost alungat Hristos, care vine în Numele Tatălui.

Urmările acestor stări au și început deja să se arate.

O, dacă ar recunoaște mai marii noștri ce har au respins! O, dacă l-ar primi măcar acum! Poate încă n-ar fi totul pierdut!

Dar ne va părea și mai rău pentru acei iubiți și înzestrați frați ai noștri căzuți, și rămași în starea de împotrivire față de ascultarea și unitatea frățească a Oastei!

O, dacă ar putea ei măcar acum să se desprindă din cursele ucigașe ale dezbinării și tulburărilor! O, de ar înțelege ei nu numai cât rău fac ei și cât bine împiedică a se face! Nu numai câtă durere aduc fraților ci și câtă bucurie fac celor ce au învinuit de sectarism pe părintele Iosif și Oastea Domnului. Nu numai câtă nedreptate fac prietenilor Oastei - ci și câtă dreptate dau vrăjmașilor ei!...

O, dacă acești frați înzestrați cu atât de frumoase daruri ar lepăda încă o piele și ar deveni cu adevărat fii smeriți, oameni duhovnicești și frați ostași în același duh și gând cum am fost la început!

Cum ar deveni dintr-o dată toată frățietatea noastră o mare putere, o mare bucurie, o mare îmbrățișare fericită! Ce sărbătoare binecuvântată ar fi aceasta pentru noi toți!

Am ajunge iarăși ca la începutul fericit și fierbinte al Oastei când nu era nicăieri nici un neascultător printre frați. Când toți credeam la fel, vorbeam la fel și umblam la fel.

Ar fi cu putință asta frate Niculiță Moldoveanu, tu care ai avut de la Domnul Oastei un dar unic de cântare, spre a-l folosi bine, iar nu rău?

Ar fi cu putință asta frate Pop Alexandru, tu care ai avut un talent așa de frumos pentru vorbire și o râvnă așa de fierbinte să alergi?

Ar fi cu putință asta frate Ilie și Nicolae Marini, voi care ați avut un nume așa de minunat printre frații noștri și în istoria noastră?

Ar fi cu putință asta frate Condruz, frate Petre Stancu, frate David, frate Lazăr, frate Gheorghe?

- Dar totul depinde numai de voi!

O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să se smerească înaintea Domnului și să revină în sfârșit lângă inimile frânte ale fraților care vă așteaptă să vă îmbrățișeze pe totdeauna.

Ce fericire ar fi atunci pentru noi toți și în primul rând pentru voi.

Ar fi din nou și între toți frații de pretutindeni numai spice de grâu și flori - și nicăieri spini și pălămidă.

Ar fi numai pâine și dragoste, încredere și cântare, - iar nu pietre și întristări, bănuieli și ură.

Ar fi un singur Isus, o singură Evanghelie, un singur Duh - și n-ar mai ieși din mijlocul nostru oameni care să învețe diferit pe frați. N-ar mai fi nimic să strice armonia, învățătura, adunările, lucrarea!

Cu ce îi fac oare pe frații noștri mai buni acele interpretări ale voastre felurite?

Ce aduc ele mai frumos și mai fericit între oameni decât duhul dragostei noastre dintâi?

O, ce dureros este că nu se vede nici acum ce duh ucigaș, inspiră între noi dezbinările și tulburarea!

O, ce nefericit este că nu vedem nici acum ce vine între noi în urma acestor duhuri și odată cu ele!

Și mai ales ce duc cu ei în veșnicie acei prin care vin acestea.

O, frații noștri neuitați, frații noștri iubiți, desprindeți-vă din mrejele acestor duhuri și nu mai luptați împotriva duhului Oastei, împotriva mamei voastre în Hristos!

În ultima vreme toți frații și surorile din țară au hotărât zile de post și rugăciune pentru unitatea Oastei și întoarcerea tuturor fraților noștri la dragostea și armonia frățească.

Credem din toată inima că Domnul ne va da această bucurie. Toate semnele din primăvara asta sunt îmbucurătoare. Nu vom înceta să ne rugăm până la izbânda deplină.

Voi toți cei care încă n-ați intrat în acest cerc sfânt, intrați și rugați-vă pentru pacea Ierusalimului...

Acum să ne mai întoarcem încă o dată amintirea spre înaintașii noștri spre a le vedea mereu pilda vieții lor, ca s-o urmăm întocmai și noi!

Oricine va veni în Oastea Domnului, dar nu va prețui cum se cuvine și nu va urma întocmai pe părintele Iosif, - acela va fi un străin. - Și frații nu trebuie nici să-l primească nici să-l urmeze.

Adevăratul ostaș nu poate avea alt duh și altă învățătură decum a avut și a cerut el. Părintele Iosif a iubit Biserica și credința noastră strămoșească nu numai ca ostaș ci și ca preot al ei.

A ținut totul și n-a lepădat nimic din adevărurile ei.

A cinstit totul - și n-a disprețuit nimic, decât păcatul care nu era al ei ci al oamenilor slabi din ea.

Primului ostaș dintre noi i s-a spus Neemia nu numai pentru că s-a unit total cu poporul lui Dumnezeu ca celălalt Neemia din Biblie, - dar a și renunțat, tot ca acesta, la toată slava și la comoditatea pe care le putea avea și el la curtea mai marelui său.

Și-a luat asupra sa primejdia și lupta, numai spre a împlini voile lui Dumnezeu și nevoile noastre.

De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el și l-a înzestrat nu numai cu o capacitate atât de mare de muncă dar și cu un curaj atât de hotărât de a lupta.

Oamenii slabi trupește sunt de obicei niște fricoși și retrași, ca animalele slabe. În fața primejdiei fug. În fața mai marilor se târăsc, se milogesc, se prefac sau se ascund...

Dar el cu un curaj unic, cu o putere unică, s-a împotrivit tuturor „munților” lumești care îl amenințau, tuturor fiarelor care veneau împotriva lui, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferințe, a muncit,

în primejdie, a luptat,

în ispitiri, a vegheat,

în răscrucile hotărârilor - nu s-a rătăcit de la drumul cel drept, sănătos și adevărat, - oricât a fost de strâmt.

S-a putut despărți de toți prietenii săi dacă aceștia nu mai mergeau pe drumul Oastei, - dar nu s-a despărțit niciodată de acest drum care i-l arătase Hristos.

Oricine a contat pe el ca pe un prieten, s-a putut bizui pe statornicia lui până la moarte. Dar pe oricine a contat el, - aproape toți l-au părăsit.

De obicei ceilalți mari îndrumători ai oamenilor își consumă toată energia lor în munca de a descoperi și de a vesti adevărul, fără a le mai ajunge nimic pentru a-l și trăi ei înșiși cu fapta.

Dar la părintele Iosif și puterea trăirii rămâne tot întreagă și mare. Aceasta se vede din faptul că nici unii din contemporanii și urmașii săi n-a mai putut realiza o trăire atât de înaltă și de limpede a ideilor sale așa ca el.

Pe când la alți înaintași - abia urmașii lor au fost la înălțimea ideilor enunțate de ei, - la el a fost altfel. El a fost nespus mai mare ca toți - și va continua să fie mereu așa - în realizarea ideilor pe care le-a lăsat. Astfel că el ne va putea fi totdeauna o pildă și un model fiecăruia din noi până la sfârșit.

Dar pentru că mulți dintre noi neputând fi mari prin smerenie, prin jertfă și prin suferință, prin lupte și prin posturi, prin înfrânări și primejdii - au căutat și caută a deveni mari prin trufie, prin neascultare, prin reforme prostești, prin ambiții zadarnice, prin dărâmarea a ceea ce a zidit el, prin împrăștierea a ceea ce a strâns el.

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaș trimes al lui Dumnezeu rămâne și prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieți - și anume doar în câțiva ani din acest răstimp, lucrarea sa a cuprins nu numai toată țara românească ci se răspândise și în toate cele 5 continente ale lumii. - Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.

Această lucrare n-a creat numai suflete noi ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viață profund nouă nu numai în Biserică ci și în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaș datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, - el a fost acolo. De la munca sa de învățător și preot într-un sat de moți săraci și într-o vreme de primejdie și lipsuri, - până la rugul său de martir pe altarul renașterii duhovnicești pe toată aria poporului și a Bisericii noastre - el a fost acolo gata a se dărui fără rezerve și fără a socoti prețul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă și necesară a mântuirii semenilor săi. Și pentru slujirea cinstită și curată a Domnului său Isus Cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământați martirii și adevărații sfinți.

El n-a șovăit niciodată în fața marilor hotărâri - nici n-a socotit prețul jertfei pe care s-o dea.

A pus un legământ în fața lui Hristos! - Nici o putere din lume, nici o ademenire și nici o amenințare nu l-a putut face să și-l schimbe!

A pornit pe un drum? - Nici o ispită și nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt.

Pornind în Biserică mișcarea religioasă a Oastei Domnului , - la împotrivirea Bisericii el n-a ieșit din Biserică spre stânga sectaristă ca fostul preot Tudor Popescu de la „Cuibul cu barză”. Nici spre dreapta formalistă ca fostul arhimandrit Emilian de la „Glasul Monahilor”. Ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca la venirea Lui, Stăpânul Sfânt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun găsit credincios, adică statornic, în lucrul încredințat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată - ci numai febra creației sfinte și înflăcărate.

Din copilăria sa și până în ceasul morții sale a muncit cu aceeași dragoste și putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvârșindu-și mereu uneltele și iscodind mereu noi idei și noi metode pentru un mai mare rod și folos al slujbei lui Hristos în care lucra. Toată puterea din el s-a prefăcut numai lumină și căldură pentru noi, cei care aveam atâta nevoie de ele și fără de care mulți poate n-am fi ajuns niciodată să fim atrași la Hristos.

A fost un pitic în trupul său firesc, - dar a fost un uriaș în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în munca sa.

A fost șubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie și o statornicie fără margini în caracterul său.

Nu dormea decât două-trei ore din douăzeci și patru. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere și cu o voință atât de mare încât într-o jumătate din viața sa scurtă târâtă și aceea mereu printre operații și tribunale, a realizat cât n-au putut alții în sute și poate mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai, totdeauna inspirat, ca și cum ar fi o albie de fluviu pe care apele revărsate abia încap.

Ca și cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoștea totul. Ca și cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca și cum ar fi avut o sută de inimi, simțea cu toți. Ca și cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.

Era totdeauna cu un cap mai mare ca toți cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decât cei cu care alerga, cu un ceas mai devreme decât cei din frunte.

Toate profețiile făcute de el s-au împlinit și nici o prevestire a lui n-a fost dezmințită.

Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul și a găsit totdeauna cuvântul inspirat pentru a-l înfățișa înțeles de toți, ca simplitatea divină a Evangheliei lui Hristos.

Ca un medic desăvârșit el prescria leacul cel vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viață nu i-a rămas străină și de nerezolvat. Pana lui ascuțită a țintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul și în miezul lucrurilor.

În păstorire sau educație el va rămâne în toate privințele un model atât pentru preoți cât și pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc și limpede îl călăuzea drept și sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi ceilalți din preajma lui nu vedeam nimic, el găsea comori și scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el însă era puterea de a face el însuși ceea ce îi îndemna pe alții, - putere care ne lipsește nouă aproape tuturora, aproape de tot. De aceea noi toți trebuie totdeauna să ne uităm cu băgare de seamă la felul lui de viețuire - și să-i urmăm credința!

Să călcăm deci și noi pe urmele lui după Hristos, cum spunea și sf. Pavel fiilor săi sufletești: - Călcați pe urmele mele căci și eu calc pe urmele lui Hristos

(1 Cor. 4, 16; 11, 1). Și să nu ne luăm nici unii dintre noi pe urmele nici unuia din acei care pornind de pe urmele lui - ajung altundeva. Și folosindu-se de lucrarea lui urmăresc lucrări străine de felul său, - oricine ar fi aceștia și cu orice mijloace ar căuta să ne atragă după ei.

Cine nu-l iubește și nu-l urmează pe părintele Iosif, nu poate iubi cu adevărat nici pe Domnul Isus și nici Biserica sau Oastea Sa, căci nouă Dumnezeu prin el ne-a vorbit despre acestea două. Și prin el ne-a arătat cum să le iubim și să le servim cu adevărat.

Însuflețit de aceste gânduri și de o îndatorată recunoștință față de el, părintele nostru Iosif, călcam în ultimii ani calea cimitirului din Sibiu, spre mormântul său.

Vedeam încă de la intrare atât de-o parte cât și de alta a aleii cimitirului tot felul de monumente și de cruci de marmură care de care mai frumoase și mai mari, ridicate de recunoștința urmașilor acelora ce odihneau acolo în așteptarea Învierii.

Admirând dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci, - când mă opream lângă crucea învechită și mică aproape de nemaigăsit printre celelalte a părintelui nostru iubit, - inima mea se frângea de milă și se umplea de rușine gândindu-mă că noi, o țară întreagă de fii sufletești ai lui, n-am fost în stare până astăzi să ne împlinim și această datorie văzută față de memoria lui! N-am fost în stare să-i așezăm la mormântul său un monument, un semn al recunoștinței noastre, vrednică de datoria pe care o avem față de el.

De fapt gândul îl aveam încă din 1954, când eram în Bărăgan. Acolo printre soții mei de suferință, am cunoscut un sculptor care mai lucrase astfel de monumente. - Și cu el am vorbit adeseori despre trei cruci pe care trebuia să le așezăm la trei dintre cele mai neuitate morminte ale Oastei.

La mormântul fratelui Eftimiu Florea de la Beiuș.

La al fratelui Marini de la Săsciori.

Și la al părintelui Iosif de la Sibiu.

Dar cel al părintelui, trebuia să fie ceva cu totul unic, așa cum a fost și el, mai deosebit decât toate.

Am conceput câte un model pentru fiecare - și când Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă, îndată ce am putut ajunge să le facem, le-am făcut.

Al fr. Florea în 1967.

Al fr. Marini în 1969...

Când urma să-l facem pe al părintelui Iosif, au intervenit iarăși piedicile și necazurile mele de alți cinci ani.

Totuși Domnul ne-a ajutat să-l putem vedea și pe acesta făcut și așezat la mormântul iubit, deși am avut atâtea primejdii și piedici până l-am văzut acolo încât de multe ori păreau de netrecut.

Acest deosebit om al lui Dumnezeu, trebuia în adevăr să aibă un monument deosebit. Marea noastră dragoste datoare față de el, trebuia să-i așeze un semn vrednic de dragostea lui față de noi.

Și dragostea câtorva frați din țară s-a îmbiat să contribuie și ea cu ceva la acest semn al datoriei fiecăruia din noi față de părintele nostru. Numai din Sibiu nimeni n-a arătat nici cel mai mic semn de dragoste. Nimeni nu s-a interesat de nimic. Nimeni, nimeni. Nici măcar de formă. Nici măcar cu o vorbă. N-am dorit nici un sacrificiu... - dar am dorit un cuvânt.

Ba dimpotrivă: bietul Moldoveanu, ros de duhul din el, a izbucnit odată plin de o nestăpânită ură și furie împotriva memoriei și a lucrării părintelui Iosif, - zicând:

- V-ați făcut un idol din mormântul acela!

Ce era să-i mai răspundem unui astfel de duh! De fapt o mare parte din sibieni poate nu s-au mai dus cine știe de când nici până la mormântul părintelui Iosif.

Vin frați din toate părțile țării, vin oamenii chiar de peste hotarele țării și se opresc în rugăciune și admirație lângă locul unde odihnește trupul acestui mare om al lui Dumnezeu - și pun o floare sau o lacrimă acolo... Iar ei cei de aici de lângă el, cu nepăsarea plină de dispreț a duhului sectarist care a anulat tot ce a fost ostășesc în ei, - trăiesc străini de el. Străini de duhul Oastei adevărate. Străini de tot ce au fost însuflețiți chiar ei cândva.

Azi parcă nu mai este cu adevărat ostaș în Sibiu nimeni decât acest mormânt viu.

Toți ceilalți ostași „vii” - parcă au murit pentru Oaste demult.

Oare pentru totdeauna? Oare chiar toți?

Nu! Credem că nu pentru totdeauna. Și credem că nu toți!

Va trece și acest vânt rău, iar adevărații ostași și adevărata Oaste va avea iarăși și în Sibiu o primăvară.

Fiecare seară își are dimineața ei...

Numai să treacă vremea rânduită nopții... Și să se risipească ispitele ei.

Abia dusesem monumentul de la Beiuș la Sibiu în 8 februarie, când în 12 februarie 1974 am fost luat și dus din nou sub escorta milițeanului, - la Securitatea din Oradea.

Mi-am luat iarăși de la căpătâiul meu traista gata mereu de zece ani în orice vreme - și am plecat!

Mă așteptam să fiu întrebat despre problema crucii părintelui Iosif și despre toată activitatea din țară, ca și despre a mea din timpul de după cealaltă anchetă.

Am fost dus în fața căpitanului cunoscut, dur și încruntat. De la început m-a întrebat tăios:

- Iar ai venit cu bagajul?

- Dar cum era să vin când mă aduceți sub escortă ca pe un condamnat?

- Nu vrei să te astâmperi deloc? Ce vrei? Să întrebuințăm față de tine și alte mijloace?

Să știi că noi suntem români și știm să batem românește!

L-am privit în ochi cu mustrare și cu durere - și i-am răspuns:

- Da! Până acum m-au bătut ungurii, m-au bătut evreii, m-au bătut străinii... Acum am ajuns bătrân, acum să mă mai bată și românii, în țara pentru care am făcut șapte ani militărie și front...

În sfârșit l-am văzut rușinându-se.

- De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi și noapte și numai scrii la prostii pe care le răspândești prin țară zăpăcind mințile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva să muncești ceva?

- Cine mă mai angajează pe mine acum la 60 de ani, bătrân și bolnav?

- Ai vreo pensie?

- N-am! Și nici nu voi avea. Toții ani mei când puteam munci, am fost închis.

- Ești ortodox sau ești sectar?

- Dv. știți bine ce sunt!

- Atunci hai la episcop!

- Merg!

Credeam că glumește, dar nu glumea... Mi-a zis sculându-se și făcându-mi semn să ies:

- Hai, - mergem la episcopie!

M-am dus cu el la episcopie, fără să înțeleg nimic din ceea ce vrea să facă. Mă gândeam că acolo în fața episcopului vrea să-mi facă adevărata anchetă și să-mi smulgă cine știe ce declarații sub mărturia autorității bisericești.

La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai nainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.

Am intrat acolo și m-am așezat și eu cel din urmă pe al patrulea scaun!

- Prea Sfințite, - începu cel ce mă adusese și despre care eu știam că era căpitan, - vedeți pe omul acesta? Nu se ține decât de fleacuri și ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi și uscate și le împrăștie zăpăcind mințile oamenilor și nelăsându-i să-și vadă de treabă. Și deși i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, - umblă prin țară și face tot felul de adunări cu ostașii lui din Oastea Domnului, așa că avem mereu tot felul de rapoarte și de necazuri din cauza lui.

- Da, domnule maior, - zise episcopul, - mi-a spus și mie mitropolitul de la Timișoara că nu demult a fost și acolo!

- Nu-i adevărat Prea Sfințite! - am răspuns eu. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri - nici n-am mai fost nicăieri.

La Timișoara cel puțin nici n-am fost din 1969. Iată așa se inventează tot felul de povești împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinovățiri care sunt numai minciuni și împotriva cărora n-am cum să mă apăr!

- Ei bine, - zise ofițerul, - acum vrem să punem capăt acestei situații. Să-i dați de lucru! Să-l angajați la orice muncă este în stare să presteze. Numai să-i dați de lucru în așa fel încât să nu mai aibă nici timp și nici chef să mai facă altceva! - Și privi stăruitor spre episcop și apoi spre secretar.

Iar mie îmi spuse:

- Nu vei pleca de aici până nu faci cererea de angajare și o pui aici în fața domnului episcop. Ai înțeles? Sau nu vrei să muncești?

- Cum să nu vreau să muncesc dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face!

- Ce fel de muncă ai putea să faci? - mă întrebară deodată cu toții.

- Vreo muncă mai modestă de birou, la vreo arhivă de exemplu.

- Bine, te angajăm funcționar, dar aici la episcopie n-avem locuință. Cum să facem?

- Nici nu aș vrea aici la Oradea. Ci la Beiuș, dacă este vreun loc!

- Locul se face! Să te angajăm funcționar la protopopiatul Beiuș. Dar nici acolo n-avem locuință.

- Nu-i nimic, voi merge de acasă.

- Atunci s-a făcut. Faci cererea aci imediat și o dai pe loc la aprobare. Altfel nu pleci de aici, - ai înțeles?

- Bine, - am răspuns eu ridicându-mă.

- Vino dincolo la biroul meu - zise secretarul episcopiei. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.

Mi-au dat cu toții mâna. Am ieșit cu secretarul - iar ceilalți doi au rămas discutând.

Ce neașteptate și neprevăzute de noi se petrec unele lucruri în viața noastră! Eu mă așteptam la una - iar acolo - cu totul alta.

Slavă veșnică Ție Doamne. Eu sunt al Tău - și nu mai întreb niciodată pe ce cale mă duci Tu. Merg liniștit pe oriunde mă chemi sau mă trimiți.

Să vedem ce va ieși și de aici. Știu că numai bine.

După câtva timp primeam înștiințarea că Departamentul Cultelor a aprobat înființarea unui post de funcționar cu jumătate de normă cu 535 de lei, la Oficiul Protopopesc din Beiuș. Și că a aprobat numirea mea în acest post începând cu data de 1 martie 1974.

Așa a început o nouă etapă pentru mine - într-un loc unde știam că sunt pus anume să fiu ținut necontenit sub cea mai strictă supraveghere și să fiu împiedicat de la orice întâlnire cu frații!

- Slăvit să fie Domnul, - mi-am zis. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui. El știe să schimbe totul în bine - și va scoate o minune și de aici!

Așa cum a și scos.

Dar știind unde sunt pus și cum sunt privit între cei cu care va trebui să lucrez, - m-am rugat stăruitor Domnului Isus să mă ajute să mă port și în acest loc așa cum s-ar purta El dacă ar fi în locul meu.

Și până acum, m-a ajutat.

Trecuseră cinci luni de când lucram aici - era prin luna august când într-o dimineață mă pomenesc la birou cu ofițerul de care mă despărțisem în fața episcopului, în luna februarie.

- Vii cu mine până la miliție!

M-am suit în mașina lui care aștepta afară.

Acolo un necunoscut înalt și elegant mă întrebă scurt:

- La ce lucrezi acum?

- La de toate câte este nevoie, - am răspuns eu vorbind despre serviciu.

- Nu la serviciu! Acasă!

- Nu înțeleg la ce vă referiți!

- Ce lucrare faci d-ta acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai spune, căci și așa noi avem dovezi precise despre această lucrare - și dacă vrei ți le arătăm.

Așa că n-are rost să mai ascunzi nici să ne mai întârzii. Noi după lucrarea asta am venit până aici!

Dacă nu vrei să ne-o dai de bunăvoie, d-ta știi că noi când vrem să aflăm ceva, apoi aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva! O vom afla-o și pe asta, dacă vrei!

- Eu n-am ascuns nimic. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Dar eu cred că dv. vă referiți la niște însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieții mele - și în care se vorbește și despre evenimentele petrecute în Oastea Domnului... Eu din copilărie am intrat în Oastea Domnului, așa că istoria vieții mele s-a împletit strâns cu istoria acestei mișcări religioase. Asta este tot ce am referitor la întrebarea dv.

- Bine! - zise străinul.

Și uitându-se spre căpitanul de la Oradea îi zise:

- Vă duceți la dânsul acasă, luați tot ce are și veniți înapoi cât mai repede. Ne grăbim.

- Ei, domnule Dorz, - zise căpitanul când eram în mașină mergând către locuința mea, - iarăși ne-am întâlnit! Nu vrei d-ta să ne lași pe noi în pace. Vrei mereu să te întâlnești cu mine?

- Poate este ultima dată, domnule maior (- i-am zis maior, cum îl auzisem pe episcop). Și după aceea poate ne vom mai întâlni numai o singură dată: înaintea Judecății lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după cum am lucrat.

- Prostii! D-ta mai crezi în asta?

- Și dv. veți crede mâine, dacă nu credeți astăzi!

- În curând nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educația, cultura, tehnica, civilizația modernă - vor spulbera toate aceste superstiții, așa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele, nici pe Dumnezeul tău.

- Câtă vreme va fi pe pământ suferință, boală și moarte, - oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu și nimeni nu va putea fără El. Când veți putea desființa suferința, boala și moartea, - atunci poate. Dar până atunci nu.

- Cei care văd acum filme, citesc cărți, se bucură în comfort, - nu au nici o nevoie de Dumnezeu. Și pe măsură ce trece timpul toți vor fi așa!

- Acum vorbiți în felul acesta fiindcă vă simțiți tare, sănătos și sus. Va veni însă vremea când nu veți mai fi nici puternic, nici sus. Veți ajunge slab, bolnav și jos. Atunci când veți aștepta moartea pe un pat de spital sau undeva singur și părăsit, - o, ce nevoie veți simți după Dumnezeu...

La ce vă va ajuta atunci dacă va veni cineva să vă spună: bucurați-vă, iată un film frumos, o carte de aventuri interesante, o conferință, un festival, o petrecere?...

- Asta n-o știi d-ta.

Am ajuns acasă! M-am dus întins în podul șoprului unde aveam într-o cutie caietele cu conceptele primului volum din istoria asta.

Aflasem de la fr. Cornel de la Simeria că luaseră de la el în luna trecută, la o percheziție, o scrisoare prin care el spunea amănunțit cuiva dintre frați că eu mă ocup intens cu scrierea istoriei Oastei. În urma acelei scrisori veniseră la mine și mi-o căutau acum. Mă așteptam la asta și de aceea pregătisem aceste lucruri ca să am ce să le dau.

Le-am dat caietele cu însemnări. Dar lângă ele mai erau încă și alte caiete. Le pusesem anume acolo, spre a fi sacrificate când vor veni la percheziția asta, la care mă așteptam - cum spun - încă de când aflasem despre fr. Cornel.

Știam bine că ei, când știu ceva, nu scap chiar fără nimic. De aceea la întrebările lor, ceea ce știam că știu sigur - recunoșteam. Pentru ca în felul acesta să pot acoperi ceea ce bănuiam că nu pot ști sigur.

Și pregăteam din timp să le dau ceea ce nu-mi era de neapărată trebuință, - pentru ca să pot salva astfel ceea ce nu mai puteam înlocui.

- Numai pe acestea le ai?

- Vedeți bine că da!

- Să mai căutăm și noi! Eu sunt sigur că mai ai!

- Poftiți și căutați! - am răspuns liniștit privindu-l în ochi fără să-mi tremure privirea.

- Bine, - zise el renunțând. Sunt aici cele după care am venit?

- Aici!

- Toate?

- Toate!

- Vom vedea. Hai la mașină!

Peste câteva minute eram din nou la Beiuș în biroul șefului miliției și inventariam tot ce îmi luase. Cinci caiete cu Istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditații, cărți, corespondență, fotografii.

- Dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai ușor. Dar dacă găsim, - de data asta ți s-a înfundat pe totdeauna. Să știi. Ajungi iar în mâinile noastre!

- Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu!

- Dumnezeu, Dumnezeu, - se ridică furios și începu să înjure, izbind caietele de masă și gata să sară la mine.

Trecu însă spre fereastră fumând nervos și înjurând.

- Vă rog să nu înjurați! - i-am răspuns foarte cuviincios dar foarte hotărât.

- Da’ ce, - te-am insultat?

- Pe mine puteți să mă insultați cum vreți, dar Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu vă rog să nu-L mai înjurați. Și dv. veți avea odată nevoie de El!

- Am terminat! Pleacă! Când vom avea nevoie te aflăm noi.

- Să trăiți!

Și am ieșit.

Au trecut alte trei luni până când într-o zi din noiembrie a aceluiași an 1974, mă pomenesc că intră în biroul unde lucram căpitanul de la Oradea, împreună cu inspectorul de la Culte.

Căpitanul avea în mână un pachet. Am bănuit îndată că sunt caietele mele.

A trântit pachetul pe masă, în fața mea și mi-a spus:

- Vezi că suntem civilizați și nu ardem cărțile?

(Asta desigur pentru că rândul trecut când mi le arsese îi spusesem:

- Domnule căpitan, cum se poate domnule, acum când suntem în secolul douăzeci, în secolul civilizației și al culturii, - dv. ardeți cartea ca în evul mediu? Cartea este sfântă domnule, - iar dv. și acum să ardeți cartea?

Atunci îmi răspunse nu știu ce.

Cam tot același lucru îi spusesem și în august când din nou mi le luase pe acestea.

De aceea probabil mi le aducea acum înapoi și îmi spuse că sunt civilizați și nu mai ard cartea)...

I-au scos pe ceilalți afară din birou - au oprit numai pe protopopul și pe mine.

Din nou pe patru scaune am stat la o altă judecată aspră în care când unul când celălalt din cei doi, mă învinuiau iarăși de tot ce în Biserică și în țară nu merge cum ar trebui să meargă.

Inspectorul parcă și mai furios decât securistul se repezea la mine cu unele din cele mai grele cuvinte și învinuiri:

- Te ții de nimicuri! Prostești lumea! Nu lași oamenii să muncească! Și stai și d-ta degeaba!

- Eu domnule? - i-am zis îndurerat.

Și deschizându-mi amândouă palmele pline de bătături și crăpături de muncă - i le-am arătat zicând:

- Priviți palmele mele! Astea sunt palme de om care stă degeaba domnule? Eu îmi câștig pâinea cu sudoarea mea nu cu a altora!

- Ei bine, - zise încurcat inspectorul - poate d-ta! Dar pe alții...

- Și pe alții tot așa. Dacă eu muncesc cinstit - cum să-i învăț pe alții altfel?

Dar tot ce gândiți sau vi se spune despre noi e numai rău! În felul acesta ne priviți ca pe niște răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi și noi ca ceilalți oameni hoți, mincinoși, înșelători, bețivi?

La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios gata să mă lovească:

- Îți dai seama de afirmația pe care ai făcut-o?

Ai spus că eu sunt un hoț, un mincinos, un înșelător! Când ai spus asta despre ceilalți, ai spus-o și despre mine, căci și eu sunt ca ceilalți.

Deci numai voi ostașii sunteți cinstiți!

Asta ai vrut s-o spui. Și când ți se vor face odată actele de trimitere în judecată, să știi că n-o să se uite nici asta!

- Dacă așa interpretați cuvintele mele, domnule inspector, atunci n-are rost să mai spun nimic. Vorbiți numai dv.

Și într-adevăr, n-am vrut să mai răspund nimic.

Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam în ochi liniștit și într-un anumit fel, - dar nu le-am mai răspuns.

Într-un târziu, securistul se ridică și îmi spuse:

- Să dai o declarație că ai primit toate cele ce ți s-au luat - și că ți s-a pus din nou și pentru ultima dată în vedere că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici și că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancțiunea pedepsei!

Am dat această declarație după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o, - și dându-i declarația, i-am spus:

- Acum știți unde sunt și ce fac! Vă rog să mă scutiți de a mă mai prezenta lunar la Securitate, cum fac de trei ani.

Nu mi-e nici rușine și nici frică să mă duc acolo, - dar mi-e silă să mai merg. Ajunge!

- Bine, să nu te mai duci!

Și au plecat.

Anul 1975 a venit ceva mai liniștit.

Peste tot în țară aveau loc mari adunări mai ales cu ocazia nunților. Familia Oastei fiind mare, în țară se făceau aproape săptămânal câte una, două sau trei nunți la care participau mulțimi neobișnuit de mari de frați.

La Rugășești nunta frățească s-a ținut în Căminul Cultural, care nu mai încăpea mulțimea fraților. Pe o tablă mare de câțiva metri era scris afară în loc de „bun venit” - „Slăvit să fie Domnul”. Sala împodobită cu tablouri religioase. A fost o mare bucurie și biruință.

La nunta de la Teișoara, nu mai erau bilete la gară. Un autobuz cu hunedorenii care voiau să meargă la nunta din Botoșani au fost împiedicați. A doua zi au dus toate darurile pregătite pentru nuntă și le-au împărțit bolnavilor la spital. Totuși nunta s-a ținut. Au participat peste o mie de frați și surori.

Aveau loc mari adunări, dar aveau loc și mari amenzi, puse uneori cu vădită rea credință și în modul cel mai abuziv, cum a fost cazul la Berzunți când în 15 august, de sărbătoarea Sfintei Maria, 25 de frați și surori au fost amendați fără alegere, fiecare cu câte o mie de lei.

Și tot acolo în iarna aceluiași an, s-a procedat la fel. Cu ocazia asta au fost amendați până și o femeie oloagă, paralizată la care se duseseră frații s-o ajute și s-o mângâie - și soțul ei orb. Și de data asta toți frații și surorile care se duseseră pentru rugăciune și îmbărbătare la cei doi nenorociți au fost amendați cu câte o mie de lei.

La Podoleni s-au pus amenzi pe frați până la 40 de mii de lei.

Chiar și unde erau găsiți doi sau trei citind Sfânta Scriptură sau cântând sau rugându-se, au fost amendați cel puțin cu câte o mie de lei fiecare, cum au fost cazuri la Marginea - Rădăuți, Malul Alb - Tecuci, Gemenel - Brăila și în atâtea alte părți. În multe locuri frații trebuia ca în termen de 24 de ore să-și achite această amendă.

La Corocăiești - Suceava au fost amendați nuntașii cu câte o mie, cu două mii, cu trei și chiar cu patru mii de lei de persoană.

Au fost frați care au făcut contestație împotriva acestor amenzi abuzive. În unele cazuri li s-au anulat amenda sau li s-a mai redus. Au fost însă mulți frați care după ce au plătit amenda, au fost întrebați:

- Ei acum ce faceți, vă mai adunați?

- Noi nu putem fără frați, fără rugăciune și fără Cuvântul lui Dumnezeu!

- Atunci veți fi amendați din nou!

- N-avem cum face altfel!

În alte părți frații și-au zis: Acum ne-au amendat. După asta ne vor lăsa în pace o vreme. Ei, vremea asta s-o folosim cât mai bine pentru adunări! Și dacă ne vor amenda din nou, slăvit să fie Domnul. Fără chiar nici o suferință pentru Domnul, nici n-ar fi bine pe lumea asta. Alții au suferit mult mai mult decât noi și au plătit mult mai scump umblarea lor cu Hristos. Noi nici măcar atât?

- Am pierdut noi câți bani pe lucruri deșarte care și așa vor arde în curând sau vor putrezi. Pentru Domnul să nu pierdem nimic?

- Dar asta nu-i pierdere ci este cel mai mare câștig. Pierdere este ceea ce dăm pentru lume sau cheltuim pentru păcat, nu ceea ce dăm pentru Domnul.

- Ar fi vai de noi dacă Satana ar dormi liniștit lângă adunarea noastră și nu s-ar supăra deloc pe noi.

Să ne rugăm Domnului să nu ne lase nici să cârtim, nici să ne tulburăm, nici să ne lepădăm pentru asta. Ci liniștiți, răbdători și smeriți, să arătăm prin purtarea noastră că suntem ai lui Isus, care S-a lăsat despoiat de toate ale Sale fără să Se apere sau să protesteze.

Ce frumoase erau înaintea Domnului astfel de inimi! - Și ce răsplată minunată vor avea de la Domnul în Ziua aceea, toți cei care au făcut și au vorbit așa.

Au fost însă unii care s-au luptat cu gura cea mai aspră, cu privirile cele mai încruntate și cu atitudinea cea mai firească împotriva celor ce îi amendau.

Au pârât și ei, au strigat, au reclamat, au dat în judecată...

Cum a fost cazul lui Magdici de la Vinț, a acelui Magdici care după ce a făcut atâta rău și atâta rușine Lucrării Oastei pe tot locul unde a fost primit de la Dersca, Corocăiești, Bacău, Teleorman și Laz - și până aici la Vinț. Acum după ce 20 de ani a stat în umbră, iese din nou printre frați. Și la cea dintâi ieșire face iarăși rușine și rău fraților și Lucrării Oastei Domnului.

Nimeni n-ar trebui să-l primească ci toți ar trebui să se ferească de el, până se va vedea într-adevăr că s-a făcut un om nou. Dacă se va mai putea face.

Ce contrar cu Evanghelia s-a lucrat în felul acesta! Mânia stârnită împotriva tuturor fraților, de către cel care în loc să vorbească frumos, s-a luat la luptă și ceartă cu autoritatea locală, - a atras asupra tuturor fraților o prigoană necruțătoare.

Pe când, în locurile unde li s-a vorbit respectuos, li s-a explicat cu răbdare și li s-a solicitat înțelegerea, - lucrurile s-au limpezit frumos, spre slava lui Dumnezeu și spre cinstirea Lucrării Sale.

Între astfel de împrejurări, în ziua de 24 octombrie am primit o scrisoare din Sibiu de la Titus, fiul părintelui Iosif.

Era în spital, internat de urgență suferind de o boală grea. El bănuia că este o boală ca a tatălui său. Mă chema stăruitor la el să-mi împărtășească ceva foarte însemnat.

Chemarea lui mi-a pătruns inima. Trecuseră prea mulți ani de când el se ferise mereu ca să nu mai dea față cu noi. Necazurile prin care trecuse și el, ca urmare a umblării lui cu Viorel, - apoi urmele lăsate în trupul său de lungii și greii ani de închisoare, - l-au făcut să ne ocolească, spre a nu mai atrage asupra fraților alte prigoniri și din pricina sa.

Își dusese sărmanul crucea lui în singurătate, în umbră și în izolare.

Acum își presimțea sfârșitul aproape - și dorea să ne regăsim iarăși.

I-am scris îndată un răspuns liniștitor și promisiunea întâlnirii cât mai curând.

Miercuri 29 octombrie seara suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.

Îi duceam partea întâi din această istorisire spre a o vedea și a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile și primii ani ai Oastei și ai săi.

Mi-a împărtășit bănuiala lui că are cancer și ar fi vrut cât timp mai are de trăit să fi lucrat împreună la o istorisire mai completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viața părintelui Iosif și a desfășurării Oastei, cât și la marile nedreptăți săvârșite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său - și a dreptului său în urma răpirii tipografiei.

Ar mai avea multe să-mi spună...

Era totuși fericit că am putut ține steagul Oastei sus, prin toate furtunile abătute peste noi. - Și mă înștiința asupra primejdiei care o prezintă pentru Oaste „actuala tendință sectară din Sibiu - și spiritul lui Moldoveanu”.

Spera să se pensioneze anul viitor și să aibă timp să-și scrie liniștit memoriile la care și începuse să lucreze. Dar de abia începuse...

Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas... Cu dureri ascuțite în piept... Și nici unul din medici nu putea explica de unde și din ce cauză provin.

- Acum fac mereu analize și radiografii - îmi spunea el. Mai am și o tromboflebită... Dar nu cred că asta este cauza bolii mele...

M-am bucurat mult măcar de starea sufletească în care l-am găsit. Era foarte fericit că am reușit să ridicăm la mormântul părintelui acel monument minunat. Ar fi vrut să fie înmormântat și el alături de tatăl său, dar singurul loc liber de lângă mormântul lui, este acum cumpărat de altcineva care auzise el că locuiește la Târgu-Mureș...

- Vezi, Titus! Îți aduci tu aminte cât te-am rugat atunci îndată după moartea părintelui, să cumperi aici vreo 4-5 locuri lângă mormântul său... Atunci erau atâtea locuri pe aici - și puteai cumpăra... Totul în jur era gol...

Am fi putut să fim înmormântați toți aici, în rând cu el: Marini, eu, tu... Și când frații ar fi venit la unul, veneau la toți!

Ai zis da atunci, - dar ai tot amânat până când n-ai mai putut. Acum, e așa cum este...

Dacă totuși vrei, am să mă duc eu la Târgu-Mureș să-l caut pe cel care a cumpărat acest loc și să ajungem la înțelegere cu el să ni-l cedeze.

- Vom vedea îndată ce voi ieși din spital. Îți voi mai scrie, ne vom mai întâlni - și vom aranja împreună totul...

L-am îmbrățișat căci era târziu după ora 9 seara - și am plecat să dorm la familia lui.

Am găsit-o numai pe Jenica, soția sa și pe Lia, fiica cea mai mică. Cristina, fiica cea mai mare, căsătorită cu Liviu, era bolnavă, cu o mână fracturată dintr-un accident.

Le-am mângâiat cum am putut - și m-am bucurat de dragostea lor față de noi și față de Lucrarea Oastei. Am dorit să le fim cât mai aproape în toată încercarea asta... Sunt totuși urmașii părintelui nostru sufletesc. Chiar și trupește aceste două nepoate a lui îi seamănă atât de bine.

Joi dimineața în 30 octombrie eram la mormânt, unde îmi dasem întâlnire cu fr. Moise de la Arad și Petru de la Hunedoara cărora le scrisesem să vină să-l vadă și ei pe Titus.

E poate ultima dată - le spuneam.

Și așa a și fost.

I-am întâlnit pe acești doi frați preaiubiți. Ne-am rugat acolo și ne-am sfătuit ce ar mai fi de făcut pentru aranjarea mormântului.

Apoi am mers toți trei din nou la spital să-l găsim pe Titus.

Bolnavul nostru era la o analiză. S-a bucurat atât de mult de revederea celor doi frați credincioși și statornici pe care îi cunoștea din copilăria noastră - și care rămăseseră printre puținii frați neclintiți și harnici în Lucrarea Oastei până acum la căruntețe...

L-am dus la patul lui purtându-l pe brațe între noi.

Era foarte suferind și de abia se ținea pe picioare.

L-am așezat pe pat și am continuat să stăm toți trei în picioare în jurul lui, vorbind până când am văzut că obosise peste puteri.

Atunci ne-am luat rămas bun de la el, promițând că îndată ce ne va scrie să venim din nou, vom veni. L-am îmbrățișat cu lacrimi - și am plecat toți trei împreună.

Dar duminică 9 noiembrie am primit de la fiica lui Titus această telegramă zdrobitoare:

„Tata mort. Înmormântarea marți.

Lia”.

Ceva ca o sabie aprinsă - mi-a străpuns inima prin aceste cuvinte. E oare adevărat? Chiar atât de repede?

De aici mai departe voi scrie totul sub formă de jurnal, după însemnările mele:

Luni 10 noiembrie 1975

Plec la Sibiu, cu ce voi putea găsi la îndemână. Ieri am dat telegramă fratelui Moise să vină și el. Aș vrea să-i înștiințez și măcar pe cei din Hunedoara și Simeria, dar cred că sibienii care îi anunță despre orice, îi vor anunța și despre aceasta. Măcar atâta vor face și ei. Nu se poate să nu-i anunțe pe hunedoreni.

Am călătorit foarte greu cu etape scurte și cu așteptări lungi. Am ajuns numai dimineața.

Marți 11 noiembrie

În gara din Sibiu n-am găsit pe nimeni decât pe fr. Moise cu încă trei frați din Arad.

Am mers grăbiți la locuința familiei.

Într-adevăr în casă era sicriul descoperit. Pe fața fratelui Tit se așezase chipul liniștit al veșniciei în care trecuse, cu atâtea planuri frânte dintr-o dată.

Ne-am așezat la căpătâiul lui cu lumânare arzând, cu inima arzând, cu lacrimile arzând, cu rugăciunea arzând, cu amintirile arzând...

O, câte duse cu el în mormânt și acest mult încercat fiu al părintelui Iosif!

Suferințele care au încercat atât de mult viața tatălui său, l-au însoțit și pe el încă de la început. Ca pe o mare puternic agitată i-a fost toată călătoria scurtă a vieții sale pământești.

Iar acum a ajuns atât de grabnic la capăt ducând cu el atâtea amănunte de care am fi avut multă nevoie la istorisirea aceasta pe care o scriu.

Nu a avut timp să-mi dea nici el decât puțin din cât avea. Și câteva scrisori cu despărțirea lui Viorel din 1936, cu ceva din amintirile sale despre ultimele clipe ale părintelui Iosif din noaptea morții sale. - Și cam atât. Am mai aflat ca prin minune de la el câteva scrisori demult...

După plecarea noastră de la Tit din spital în 30 octombrie el a mai stat acolo câteva zile, apoi simțindu-se mai bine a venit acasă.

Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău și a căzut dintr-o dată pe scări. A fost dus din nou la spital de abia respirând.

În noaptea spre 8 noiembrie a avut a doua criză care l-a sufocat. N-a mai putut respira.

Așa a trecut în veșnicie dintr-o dată.

Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge pornite din tromboflebita lui de la picior, se opriseră în plămâni blocându-i respirația. Unul în 7 când a căzut pe scări, - altul în 8 la spital.

Așa a fost sfârșitul acesta pământesc al lui Tit, fiul părintelui Iosif.

- N-am găsit nicăieri un loc potrivit de înmormântare pentru el! - ne zise plângând Jenica, soția lui.

Am cerut autorizație să-l putem îngropa peste tăticu în același mormânt. Aici se obișnuiește așa ceva. Și acum, acolo în cimitir au și început să sape. Ce bine că ați venit! Nu mai avem pe nimeni care să ne ajute la nimic. Cei de aici din Sibiu nici unul n-au venit nici să ne întrebe ceva măcar.

- Ne ducem noi - am zis eu, - să vedem ce este acolo la cimitir!

Și am plecat împreună cu fr. Moise și frații din Arad.

Plouase atât de mult în toamna asta și în cimitir era numai noroi și apă peste tot.

În mormântul părintelui trei oameni săpau cu schimbul aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier.

Am demontat grilajul spre a se putea lucra mai ușor. Și ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întâmpla.

- Frate Moise, - i-am zis, - rămâneți aci și aveți grijă. Noi mergem să pregătim două coroane, una pentru noi, una pentru frații din toată Oastea...

Am cumpărat două coroane mari de garoafe albe pentru cele două morminte dintr-unul.

Am scris lângă ele două versete sfinte, pentru un părinte și pentru un frate, nedespărțit nici pe pământ nici sub el.

Și ne-am gândit să mai facem două plăci de marmură pe care să le așezăm lângă crucea asta una de-o parte a ei, alta de cealaltă.

Pe una să scriem numele soției și a celor trei copii îngropați la Vidra de Sus. Iar pe cealaltă numele lui Titus, care vine și el astăzi aici.

Săpătorii aruncau mereu pământul afară. Ajunseseră destul de adânc. Pe vremea când a fost înmormântat părintele Iosif, mormintele se săpau aici mult mai adânc decât acum.

- Dar ce este asta? - spuse cel ce săpa.

Ne-am uitat jos: O coroană de flori din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine...

Îmi aduc aminte clipa când coborâsem sicriul părintelui Iosif în mormânt în februarie 1938... Înainte de a se arunca pământul peste sicriu, un frate plângând cu disperare a luat coroana de flori pe care o adusese de la Lugoj și a aruncat-o în mormânt peste sicriu. Fusese Trandafir Munteanu.

Acum, după aproape 38 de ani de atunci, coroana încă nu putrezise de tot.

Cazmaua groparului se opri în ceva tare.

Nici sicriul părintelui nu putrezise!

- Ce facem? - întrebă omul. Mai săpăm?

Noi ne pregătisem ca dacă vom ajunge la oase, le vom lua, le vom spăla și le vom așeza într-o cutie peste care vom face o rugăciune - și le vom pune din nou acolo în mormântul său.

Acum iată sicriul neputrezit. Pământul nu se rupe cu omul care stă deasupra lui.

- Nu mai săpați! Nu mai desfacem nimic.

Dacă Dumnezeu îl ține acoperit, îl lăsăm și noi tot așa.

(Eram încredințat că nici el nu putrezise. Știam și până acum că trupurile sfinților nu putrezesc în mormânt. Acum credeam.

Dar dacă am deschide sicriul și s-ar vedea minunea asta, - ce ar fi aici!

Ar veni tot Sibiul... Ar veni toată țara... Și în situația în care ne găsim toată Oastea acum, - și mai ales noi, - ce s-ar întâmpla din nou cu autoritățile astea!

Mai bine să nu știe nimeni nimic! Lasă că va arăta odată Dumnezeu Însuși sfințenia omului Său, la vremea Lui).

Am tăcut - și a rămas totul așa.

La ceasul rugăciunii au venit șapte preoți. Am scos sicriul pe mâinile noastre în curtea casei. Acolo am revărsat deasupra rămășițelor lui Tit lacrimile și rugăciunile noastre.

Lângă familia îndurerată am stat numai noi cei sosiți de dimineața și încă un frate sosit din Oltenia, Grigore Manțoc.

Sibienii stăteau departe și priveau.

Seara, era și fiul la sânul tatălui său. În același mormânt. Împreună și în viață și în moarte.

Același pământ îi acopere acum pe amândoi, până în Ziua Marii Învieri, când se vor scula împreună, când ne vom scula cu toții împreună ca să întâmpinăm pe Domnul nostru în văzduh - și astfel vom fi apoi pe totdeauna cu Domnul nostru și cu ai Lui.

Odihniți în pace tată și fiu, suflete neuitate lângă Sânul dulce al Domnului Isus, în locul mângâierilor și răsplătirilor noastre.

18 noiembrie

A venit până la noi din nou, Dorica soția lui Pop Alexandru. Acum e a treia oară de când vine și încearcă să mă convingă că soțul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toți frații care au spus rău despre el sunt niște mincinoși. Că soțul ei este un lucrător mai bun și mai necesar Oastei decât oricare altul... Să-l iertăm și să-l primim.

- Eu și numai eu sunt vinovată de starea lui - plângea ea. Eu am păcătuit, numai eu. El suferă din vina mea, numai din a mea.

- Ce ai păcătuit tu Dorica?

- Citește aici! - Și întinse o scrisoare lungă. Vei vedea ce am păcătuit.

Alungați-mă pe mine, dar primiți-l pe el. Eu sunt o nevrednică, - dar el nu-i vinovat cu nimic.

Mă uitam peste lista lungă scrisă mărunt și plină de tot felul de mărturisiri grele, cu neputință de spus.

- Nu cred nimic din ce ai scris aici. Ai scris silită de frică și de durere. Dar nimic nu cred că-i adevărat!

- Ba da!

- Chiar dacă ar fi așa tot ce scrii tu aici, asta nu-l dezvinovățește întru nimic pe el. Păcatul lui este de altă natură. Noi nu ne-am oprit asupra păcatelor trupești (- deși și acestea sunt grave și izvorăsc tot din cele sufletești și merg împreună cu acestea). Noi ne-am oprit doar asupra păcatelor lui sufletești, căci acestea sunt cele mai grele.

- Totuși ce să facă el, ca să poată fi primit?

- După încredințarea mea sunt două lucruri pe care trebuie neapărat să le facă și anume:

Întâi să se nască din nou și cu adevărat cu o pocăință sinceră, ca să devină un om duhovnicesc. Din tot ce a făcut el până acum s-a dovedit ca un om firesc și nu ca un om duhovnicesc.

Iar apoi, să găsească prilejul de a aduna pe frații din țară care reprezintă frățietatea Oastei - și în fața lor să-și mărturisească sincer tot răul știut și neștiut pe care l-a făcut Lucrării Domnului, cerându-și din toată inima iertare.

Dacă toți frații, în numele Lucrării, îl vor ierta, - va fi iertat. Dacă ei nu-l vor ierta, - nu va fi, nici acum și nici în veșnicie.

Eu personal pot să-l iert pentru răul pe care mi l-a făcut mie personal. Dar pentru răul făcut Lucrării întregi, numai Lucrarea întreagă îl poate ierta.

Oricine vorbește sau face altfel, își ia asupra lui însuși răspunderea. Iar pentru un astfel de păcat cum a făcut el, - nimeni pe lume în afară de dânsul nu-și poate lua răspunderea și ispășirea.

Asta este tot ce-i pot spune.

- Mai sunt cu mine încă doi frați de la Bacău.

- Unde sunt frații?

- Dincolo în camera cealaltă! Au venit să te roage și ei pentru Sandu.

- Cheamă-i și pe ei aici. Și lor tot același lucru vreau să li-l spun.

După venirea fraților, am continuat:

- Lucrarea Domnului nu este a nici unuia din noi. Nimeni nu ne putem face voia noastră în ea. Nimeni dintre noi, oricine ar fi el, n-are voie nici să învețe și nici să umble după bunul său plac în Lucrarea lui Dumnezeu!

Dacă nu vrem sau nu putem, nimeni nu ne obligă cu forța ca să rămânem în Oastea Domnului. Putem pleca oricare dintre noi, oriunde vrem și oricând ne place, - dacă dorim să trăim cum vrem noi și cum ne place nouă!

Dar dacă vrem să rămânem în Lucrarea lui Dumnezeu, atunci trebuie să trăim în unitate deplină cu frații, după cum vrea Dumnezeu și după cum Îi place Lui.

E atâta vreme de când sunteți în Oastea Domnului, - nici acum nu v-ați pătruns de acest adevăr?

- Sandu vă roagă stăruitor să-l primiți să vină să vă vorbească personal.

- Nici personal tot n-am să-i spun altceva ci tot aceste lucruri pe care ți le spun fr. tale și fraților. Dar câtă vreme el nu dă dovadă de îndreptare, - nici eu nu doresc să ne întâlnim. Ne-am săturat de atâtea promisiuni neținute. Și de atâtea vorbe fără acoperire.

- El vrea să plece prin țară, să lucreze...

- Dar tot așa a făcut! S-a dus unde a vrut el sau l-au trimis alții. Și a lucrat așa cum a vrut el sau cum i-au cerut alții.

Dacă nu vrea să ne asculte, de ce ne mai întreabă? Facă și mai departe ceea ce a făcut până acum! Va avea Dumnezeu grijă să-i plătească după cum a lucrat și după cum lucrează și lui și cui îi ajută.

- El dorește din toată inima ca de acum înainte să asculte de frați!

- Dacă dorește aceasta, atunci noi îl rugăm să stea pe loc. Să nu mai meargă nicăieri în țară. Să facă dovada pocăinței adevărate după cum am spus. Apoi să lucreze în familia lui și în adunarea din Bacău. Are destul ce să lucreze acolo.

Pe frații din țară să-i lase în pace și să-și rezolve fiecare singuri problemele lor, să nu se amestece el în toate. Să nu mai meargă nicăieri.

Dacă va asculta de acest sfat, noi vom vedea că el este sincer. Iar după o vreme de încercare, vom dori să mergem mai departe cu el. Dar dacă nu va asculta ci va umbla și mai departe prin țară, - atunci frații vor ști bine că el este tot o iscoadă și că merge fiindcă este trimis să meargă ca să ne facă rău Lucrării Domnului și nouă celorlalți frați.

Asta să-i spuneți!

- V-am ruga să-i scrieți câteva cuvinte.

- Bine! I le scriu chiar pe astea care vi le-am spus acum.

Și așa i-am și scris întocmai.

Dumnezeul nostru, ce va mai ieși iarăși de aici? Tu care cunoști inimile, știi ce urzește iarăși omul acesta! Dacă într-adevăr s-a făcut o schimbare înspre bine în inima lui, ajută-l să se transforme cu adevărat și deplin. Aceasta se va vedea ușor și de către toți în curând.

Dar dacă nu s-a făcut nici o schimbare bună în el, ci toată această lucrătură este numai o nouă încercare a lui spre a pătrunde printre frați după ce de la eliberarea lui din închisoare până acum, atâta vreme a trăit în toate păcatele, în beții, în bătăi, în înjurături, în fapte de rușine, în tot felul de rele pentru care nu-l mai primește nimeni, - atunci Doamne rezolvă Tu problema lui.

Că noi putem greși, - dar Tu nu greșești!

Poate mai degrabă asta este cauza pentru care tot umblă el acum din nou pe la porțile noastre care i s-au închis.

Peste tot frații au început să se ferească de el. Iar el se folosește acum de oricine și de orice numai ca să poată ajunge din nou acolo de unde poate strânge și împrăștia.

Vom vedea în curând.

10 decembrie

Astăzi a trecut pe la mine fr. Petru de la Hunedoara. Mi-a spus întâi că Pop Alexandru a trecut zilele trecute pe la el, însoțit de un necunoscut pe care el l-a prezentat drept un frate medic din Timișoara. (- N-am auzit niciodată de un astfel de frate. Era un altfel de om).

De la intrarea în curtea lui l-a luat pe fr. Petru poruncitor și obraznic spunându-i furios:

- Dar ce credeți voi, tu și Traian, că mi-e frică de voi? Vreți să mă izolați voi pe mine? Dar cine sunteți voi să mă opriți să nu merg unde vreau?

Să știți voi că eu fac ce vreau în țară și nu mi-e frică de nimeni. Cu mine este toată Moldova și toată țara... O să vedeți voi!

Veți veni voi în curând să cădeți la picioarele mele!...

- Și nu l-ai luat frate Petre de mână și să-l scoți afară în stradă, să închizi ușa după el?

- Mi-era rușine, că se opreau oamenii pe stradă și se uitau la noi. Nu știam cum să-l potolesc să nu strige așa tare cum striga. Dar lui nu-i păsa și mai tare striga insultându-mă la mine acasă.

- Bine vă face frate, dacă sunteți așa slăbănogi și vă lăsați să vă terfelească chiar într-așa hal. Cui nu-i este rușine să-ți vorbească în felul acesta acasă la tine, nu trebuie să-ți fie rușine să-l dai afară. Nici nu merită altfel. Nici un om lumesc n-ar vorbi așa. De ce să vă temeți să luați o atitudine hotărâtă împotriva acestui batjocoritor al Lucrării Domnului și al ascultării frățești?

- Aceasta n-ar fi nimic frate! Cu omul acesta ne-am obișnuit acum așa.

- Dar cu Moldoveanu am pățit-o și mai rău.

- Ce s-a întâmplat?

- Ți-aduci aminte cum încă din anul trecut ți-am spus cum se laudă că el vorbește cu Dumnezeu și că el întreabă iar Dumnezeu îi răspunde... Întreabă tot felul de lucruri cu privire la Biserică, la Maica Domnului, la Cruce și altele, tot împotriva învățăturilor Oastei, - iar el spune că vocea care îi vorbește și care nu se sfiește să se laude că este glasul lui Dumnezeu, îi dă răspunsuri tot după dorința lui și după felul cum învață el. Ceva de care te îngrozești.

Își trimite fata să răspândească aceste lucruri peste tot. A venit și aici la Simeria. Dar de noi se ascunde.

Săptămâna trecută trecând prin Sibiu, am avut în mijlocul adunării un schimb de vorbe cu el asupra acestor lucruri pe care le răspândește. A plecat supărat din mijlocul fraților și nici nu și-a luat rămas bun de la noi. Am auzit că și fr. ta ai avut un necaz cu el în casa lui la Sibiu în primăvară. Cum s-a întâmplat?

- Da frate Petre, de 1 martie am fost chemat ca naș la botezul fetiței unui prieten și frate la Sibiu. A fost și fr. Valer, Arcadie, Ionică - și alții.

După botez am vrut să trecem și pe la el să nu spună că am fost aici și l-am ocolit. Am mers.

Mai erau acolo și finii lui de la Dofteana, cu mama și frații lor. Ne-am bucurat sperând într-o petrecere folositoare toată noaptea aceea. Dar mai erau acolo și alții, - acea femeie străină de credința noastră care de ani de zile este nelipsită din jurul lor și care controlează ca o stăpână tot ce se petrece acolo.

Această femeie de câte ori am văzut-o avea capul descoperit, iar părul împletit și așezat elegant pe vârful capului. Rochița îi era scurtă de tot iar mânecuțele tot așa. Această înfățișare contrară Bibliei n-o împiedică totuși niciodată să se amestece în toate discuțiile biblice. Ba încă ea dădea sfaturi și îndrumări în Numele Domnului, explicând Scripturile fără nici o rușine și frică de Cuvântul acestor Scripturi care mustră necruțător tocmai acele purtări ale ei. Niciodată Moldoveanu nu-i spusese nimic care s-o facă să se corecteze.

Și mai adusese împreună cu ea încă vreo 2-3 frați asemenea ei.

Acolo erau însă și frații Roșianu Vasile și Soaită Ioan din Sibiu. Îi cunoșteam din copilăria noastră, luasem parte cu ei la multe adunări fericite atunci, cu părintele Iosif. Și după dânsul.

Ei știau bine cât de mari și de frumoase adunări erau pe atunci în Sibiu și în tot jurul Sibiului până departe spre Făgăraș, Brașov, Târnava și Alba Iulia...

M-am bucurat că i-am văzut. Era nevoie să le aducem aminte... fiindcă acum și ei erau altfel...

Îndată ce m-a văzut fr. Roșianu m-a mustrat că nu mai mergem deloc pe la adunarea lor din Sibiu.

- Dar voi frate Vasile pe unde mai mergeți? - i-am răspuns.

În toată țara asta se petrec atâtea mari adunări. E un circuit frățesc continuu dintr-o margine în alta a țării. Frați din toate părțile vin și merg unii pe la alții, - dar voi ați ieșit cu totul din acest circuit. Ați rupt orice legătură cu frații și stați aci uscându-vă și risipindu-vă cu totul. Ați rămas o ceată de învățători care vă tot învățați unii pe alții, fără să mai ajungeți niciodată la adevăr fiindcă l-ați pierdut când v-ați despărțit de duhul Oastei dintâi și de frați.

De atunci s-au pierdut pe rând toate adunările din jurul Sibiului, până la Făgăraș, Brașov, Sighișoara - și până la Săsciori și Laz.

Au mai rămas doar la Avrig - vreo doi inși tot ca voi, din mulțimea atâtor frați care era cândva și acolo.

Și pe voi fraților nu vă doare inima de starea aceasta! Și nu vedeți ce duh este acela care v-a adus și vă ține în această stare! Și nu mai doriți deloc să ieșiți din ea!

- Și ce zicea Roșianu, - ce ziceau ei?

- Roșianu se împotrivea la tot ce-i spuneam.

- Acum stările s-au schimbat, - zicea el. Lucrurile nu mai sunt cum erau mai demult.

- V-ați schimbat voi frate Vasile, - i-am spus cu durere. Și ce bine ar fi dacă v-ați da seama pentru a vă întoarce iarăși până la frați, până la drumul cel bun pe care l-ați părăsit, înainte de a vă pierde de tot.

Și în felul acesta le-am vorbit mult cu durere de vremile frumoase ale dragostei de atunci.

- Păcat de timpul pe care îl pierdem cu vorbe de astea, - sări supărată femeia de credință străină cea cu genunchii goi și cu capul descoperit. Am fi putut petrece noaptea asta mai cu folos decât așa, vorbind între noi despre cercetările și descoperirile Domnului.

- Dar acestea oare nu sunt de folos? - i-am răspuns eu. Oare cercetarea stării noastre față de legământul și datoria pe care o avem în Lucrarea Domnului în care suntem, nu este oare o datorie a noastră pe care ne-o poruncește Însuși Cuvântul Sfânt?

- Tot ce ai vorbit d-ta aici n-a fost Cuvântul lui Dumnezeu! - zise ea tot supărată. Nici nu ne-am ales cu nimic bun!

- Bine! Să întrebăm pe frați dacă sunt de aceeași părere. Ce zici frate Valer?

- Noi toți ne-am ales cu o adâncă învățătură pentru a fi mai râvnitori în cercetarea fraților - și chiar așa am și căutat să facem. La noi în toată Hunedoara frații sunt ca un stup de albine care merg și vin unii pe la alții strângând mierea duhovnicească a dragostei frățești. Adunările au devenit neîncăpătoare. Sunt atâtea suflete noi. Vin mai ales o mulțime mare de tineret - și cresc atât de frumos...

- Dar fr. ta Arcadie ce spui din Bucovina?

- Slăvit să fie Domnul, căci și pe la noi prin toate părțile, lucrurile s-au îndreptat de tot. Au fost și pe la noi unii care rupseseră legătura frățească și se izolau în idei sectare, dar acum Duhul Domnului i-a luminat pe toți. Am reluat iarăși frumoasele cercetări frățești. Cei ce avuseseră duh sectar au scăpat din aceste curse iar acum suntem cu toții o inimă și un gând. Credem că numai dacă rupem orice legătură cu credințele străine, poate reveni iarăși în mijlocul nostru armonia și viața rodnică a dragostei dintâi.

- Rugăm pe fratele Niculiță - zise din nou tot supărată femeia - să ne spună dânsul ce i-a vorbit Dumnezeu astăzi.

Cu glasul său misterios și rar mai mult șoptit și întrerupt și mai mult ascuns decât arătat, fratele Niculiță care până atunci tăcuse, abia așteptând să fie solicitat să-și spună marile lui descoperiri, începu:

- Da! Dumnezeu mi-a vorbit și azi și mi-a descoperit un adevăr foarte mare, așa cum a spus sora Marioara și anume despre cercetările Domnului. Când am întrebat pe Domnul, mi-a răspuns: Citește la Luca 24, 17-27. Acolo Domnul mustră pe ucenici pentru că vorbesc între ei despre lucruri nefolositoare.

- Asta a fost o profeție! - zise femeia vorbăreață, - (silindu-se să-și tragă peste genunchii goi rochița prea scurtă. Nereușind să întindă de-ajuns rochița, își acoperi genunchii cu flanela pe care și-o dezbrăcase). - O profeție chiar pentru acestea care aveau să se întâmple acum.

- Da, - zise mai departe tot în același fel misterios Niculiță, - Domnul adesea mă mustră că nu stau bine și îmi poruncește să mă îndrept... Să ne îndreptăm.

- Atunci ascultă-L frate! - i-am zis. Îndreaptă-te!

Însă el mi se pare că voia să înțelegem noi că nu el ci noi avem nevoie să ne îndreptăm! Altfel ar fi ascultat și s-ar fi îndreptat, dacă într-adevăr ar fi crezut că glasul care îi vorbea - se referea la dânsul.

- Domnul ne are în vedere pe toți - zise el.

- Dar cei de la Dofteana ce ziceau? - întrebă fratele Petru.

- Nimic. Nici unii nu s-au arătat a fi de partea lui, fiindcă voiau să-i credem că sunt și cu noi.

Mă simțeam foarte stânjenit în urma celor petrecute. Simțeam că sunt privit aproape cu dușmănie de toată casa asta, afară de cei doi frați cu care mersesem acolo.

Aș fi vrut să încep o discuție - fiindcă era vorba de cercetarea în lumina Cuvântului lui Dumnezeu - să vedem ce spune Evanghelia despre îmbrăcămintea și purtarea femeilor care au pretenția că sunt credincioase... Și încă despre felul în care a vorbit sau vorbește Dumnezeu oamenilor...

Aș fi vrut... dar în atmosfera asta m-aș fi ales cu alte jigniri și poate în loc să fie mai bine ar fi fost și mai rău!

Renunțai! Am zis doar atât:

- Frate Niculiță, d-ta spui mereu că îți vorbește Dumnezeu. Dar noi știm din Sfânta Scriptură că atunci când Dumnezeu a găsit cu cale să vorbească oamenilor, a făcut-o asta în împrejurări foarte însemnate, unor oameni foarte însemnați și într-un cadru foarte cutremurător. Cum le-a vorbit lui Noe, lui Avraam, lui Moise - sau profeților din Vechiul Testament. Și chiar în Noul Testament!

Cât de însemnate erau împrejurările și cât de înfricoșat era felul în care vorbea glasul Său! D-ta frate cum Îl auzi? Spune-ne în ce fel, cum îți vorbește Dumnezeu? - Auzi un glas? Vezi o ființă? Ai un vis, o vedenie? Îți vine un gând? Sau numai simți un îndemn lăuntric care te face să crezi că este glasul Lui?

- Și care a fost răspunsul?

- Răspunsul a fost în așa fel că n-am înțeles nici că este vedenie, nici că este gând, nici că este glas... Ceva din care aș fi putut înțelege de toate - și nimic.

N-am mai stăruit. Vedeam că tuturor li se pare că vreau să-l anchetez, și ei nu voiau asta.

Bine, dacă nu voiau, n-am să mai întreb nimic.

Am zis atunci:

- Aș vrea să ne rugăm împreună. Iată au trecut atâtea ceasuri de când am venit aici și nu ne-am rugat.

Dar nimeni dintre ei nu se ridicaseră. Nici măcar nu spuseseră vreun cuvânt că ar dori să ne rugăm.

Se începură alte discuții „biblice” conduse mai ales de femeia cu capul descoperit și cu împletitură elegantă.

Pe urmă se ridicară să plece.

- Ar fi bine să ne rugăm Domnului, înainte de plecare - stăruii eu din nou.

Dar nimeni nu vru. Și plecară.

Moldoveanu și Valer, obosiți se trântiră pe pat. Ceilalți se duseseră pe dincolo să se culce. Era spre dimineață.

Am rămas numai cu Tudorel.

- Ei frate Tudorel, ți-a plăcut? - l-am întrebat eu. Am venit în casa fratelui Niculiță ca în casa unui frate, fiindcă ne-a chemat. Am vorbit cu frații ceea ce trebuie să le vorbesc ca unor frați.

Iar această familie străină de noi care n-avea ce să caute într-o strângere frățească de-a noastră, fiindcă noi niciodată nu ne-am dus la strângerile lor, această femeie cu înfățișarea ei contrară tuturor poruncilor Bibliei, a luat cuvânt în adunarea noastră tot contrar poruncilor Bibliei. Și m-a înfruntat cu vorbe batjocoritoare în casa fratelui Moldoveanu, amestecându-se în lucruri care n-o priveau pe ea, tot contrar cuvintelor Bibliei. - Iar fratele Moldoveanu căruia cea mai elementară lege a ospeției îi poruncea să-și apere oaspetele venit în casa lui - și căruia cea mai elementară lege a frățietății îi poruncea să apere adevărul pe care îl spusesem, - ei bine, fratele Moldoveanu nu i-a zis ei nimic.

Despre asta „glasul” dumnezeului său care îi vorbea nu-i spunea lui nimic.

Astea nu erau înflăcărări ale Cuvântului!

Astea nu erau păcate.

Ea nu trebuia să se îndrepte!

Spune frate Tudorel ce dumnezeu este acela care nu vede aceste lucruri, ci vede numai ceea ce le place unor oameni, care urmăresc anumite scopuri? Glasul acela îi vorbește lui Niculiță urât despre Sfânta Fecioară, Maica Domnului, - dar despre această femeie nu-i spune nimic. Nu vezi frate grozăvia acestei stări? Voi care sunteți mai aproape de el, de ce nu-i spuneți astea?

- Frate, te rog să mă crezi că nu ne-a spus nimic despre asta până acum! Dar te rog frate să nu-i amintești fratelui Niculiță nimic despre asta. Lasă frate că voi aranja eu toate astea apoi, după ce veți pleca fr. voastră!

- Și ce s-a întâmplat mai departe? - întrebă fratele Petru.

- Aș fi plecat chiar atunci pe la orele 4 dimineața, dar fratele Mihai de la Dofteana dorea să rămânem până dimineața să facem cu toții o fotografie la mormântul părintelui.

- Bine, - am răspuns - rămân! Doream și eu să văd cam cum vor convinge pe Moldoveanu să vină și el cu noi la acest „idol” cum zisese el că ne-am făcut noi din mormântul părintelui.

Pe la ora 6 m-am întins și eu pe un scaun și am dormit vreo două ore.

Au găsit pe un „frate” sibian cu un aparat de fotografiat care mai mult silit de cei din Dofteana, - a acceptat să vină să se apropie acolo. Bănuiam însă că se va căuta în așa fel încât toate fotografiile să fie „nereușite”.

Și chiar așa s-a și întâmplat... Numai o manevră a fr. Tudorel a reușit să dea la iveală înșelătoria „frățească”.

S-au căutat apoi dezvinovățiri, s-au cerut scuze...

Dar încrederea se dusese pentru totdeauna.

- Și ce ai mai făcut apoi? - mă întrebă fr. Petru.

- I-am scris de acasă îndurerat fr. Moldoveanu despre tot ce nu-i putusem spune cu privire la „glasul” care îi vorbea.

- Cam ce i-ai scris despre asta?

- Că dacă cumva aceasta este o părere, datorită nervilor lui slăbuți, încă n-ar fi prea rău... Domnul îl poate vindeca.

Dar dacă nu este o părere ci este un adevăr, atunci este mult mai grav. Acest duh care îi vorbește este un duh primejdios și prefăcut care punând stăpânire pe el îl poate duce la nenorocire totală și nu numai pe el ci și pe alții care îl cred că este un duh bun.

- Dar despre femeia aia ce i-ai scris?

- Că este un sfătuitor rău și o femeie primejdioasă. Că atâta vreme cât asta va rămânea în casa lui - noi nu mai avem ce să căutăm acolo.

- Și ce ți-a răspuns?

- Mi-a trimis vorbă prin fr. Tudorel să nu-i mai trimit astfel de „bilețele”.

M-a durut mult că el disprețuiește chiar așa dragostea noastră.

Cuvântul Domnului spune: „după întâia și a doua mustrare depărtează-te de cel care face dezbinări” (Tit 3, 10).

Noi însă nu ne-am depărtat nici după o mie...

Uneori ne gândim: ce bine ar fi fost dacă am fi ascultat mai demult acest îndemn, poate nu s-ar fi ajuns chiar până aici.

Dar n-am putut face așa, ci am tot așteptat, cum așteptăm și acum, ca Domnul și dragostea să lucreze. Și cred că așa vom muri crezând că nici el, fratele nostru Niculiță nu este pierdut. Ci până la urmă dragostea tot va birui.

Doamne Isuse, ai milă de noi.

18 decembrie

A venit din nou soția lui Pop Alexandru, cu altă scrisoare de la el, cu alte insistențe de iertare. Cu alte învinovățiri asupra „unor frați” și a fratelui Petru de la Hunedoara care - ziceau ei - spun minciuni și caută să ne facă să-l urâm pe Sandu. Dar el este un înflăcărat slujitor al lui Dumnezeu care n-are nimic mai presus decât dragostea de Lucrarea Domnului. Că el dorește acum să se supună oricărei hotărâri frățești. Că este în stare să se plece și să sărute picioarele fraților numai să fie iertat și primit...

Îmi sunt atât de grei de suportat oamenii aceștia.

Oare ce mai vor de la mine?

Ar vrea să-mi smulgă un cuvânt ca apoi să umble iarăși prin țară, folosindu-l ca pe o împuternicire cu care să pătrundă prin adunările fraților spre a-și urmări iarăși scopul său.

- Dorești să-l ierți frate Traian?

- Ți-am spus și i-am scris că în ce privește răul pe care mi l-a făcut mie personal - l-am iertat demult. I-am iertat pe toți vrăjmașii mei. - Și pe cei care mi-au făcut cel mai mare rău. Vreau să nu mai am împotriva nimănui nimic neiertat, ca să pot muri liniștit în orice vreme.

Deci înțelegeți că nu mai am nimic altceva de spus.

- El vrea neapărat să te vadă. Fă-i bucuria asta înainte de a fi prea târziu. Promite-i frate.

- Încă nu pot promite asta. Mi-e sufletul prea zdrobit. Poate mai târziu.

25 decembrie

Printre multele felicitări pe care le-am primit de Sărbătorile Nașterii Domnului - mi-a scris și fr. Moldoveanu și fr. Bocăneală. Nu mi-au mai scris nimic de la Paști, nu mai întrețin nici o altă legătură cu mine, dar de sărbători îmi scriu fiecare câteva rânduri de „dragoste sinceră”...

Oare numai pentru a arăta că ei „au dragoste”?

Ce fel de dragoste poate fi asta numai din condei sau din limbă la Paști și la Crăciun?

O, dacă nu mi-ar scrie niciodată nimic, dar să fie dragoste cu adevărat. Așa cum este a atâtor mii de frați care nu mi-au scris niciodată astfel de vorbe dulci nici nu m-au sărutat de sărbători, dar a căror dragoste smerită și rugăciune fierbinte îmi este mai de preț decât o mie de astfel de felicitări.

Totuși e bine că au mai păstrat o punte. Poate Domnul o va folosi odată să-i aducă în mijlocul dragostei care îi așteaptă.

26 decembrie

Aproape în fiecare zi vin pe la noi frați de prin toate părțile țării care pleacă și vin în minunatul circuit duhovnicesc prin care întreține Duhul lui Dumnezeu această minunată Lucrare mereu proaspătă și dulce.

Dumnezeule al Dragostei, binecuvântează-i pe acești minunați soli ai Tăi prin care Îți porți pretutindeni Cuvântul Tău, cântările Tale, binefacerile și mângâierile harului Tău, care sunt bucuria și puterea cerească pentru toți cei ce iubesc Numele Tău.

Doamne Isuse, cât de mulți și cât de minunați sunt frații mei. Ei sunt acei prin care Tu lucrezi în toate părțile țării și chiar peste hotare.

Ce minunați sunt frații din județul Hunedoara, mai harnici parcă decât toți. Și cei din Bacău, din Galați, din Suceava, din Maramureș, din Cluj, din Banat, din Bihor, din Arad...

La cei mai demult se adaugă cei mai de curând.

Fiecare din cei mai bătrâni și-au crescut în jurul lor urmași tineri binecuvântați. Iar la numărul vechilor adunări se adaugă mereu altele noi. Ni se umple sufletul aflând mereu despre noi bucurii și biruințe.

Oastea Domnului este o Lucrare plină de vigoare și parcă tot mai tânără. Lucrătorii ei sunt ca pomii plini de suc și verzi, care aduc roade și la bătrânețe... Slavă Ție Doamne pentru ei...

Ai milă și de acele locuri din care încă nu vine și nu pleacă nimeni. Trezește și acolo suflete vii și râvnitoare care să nu mai poată trăi fără frați și fără roade...

1 Ianuarie 1976

Sunt aproape zece ani de când eu n-am mai fost prin țară aproape deloc și n-am putut lucra aproape nimic. În afară de faptul că am scris câte ceva meditații și poezii, că am înregistrat unele din acestea pentru frați, că am primit pe cei ce au venit pe la noi, - eu n-am făcut altceva nimic pentru Lucrarea Domnului.

Totul a fost făcut de către acești mulți și binecuvântați frați și surori, care au picioarele atât de frumoase și inimile atât de aprinse pentru Domnul. Dar m-am ferit și mă feresc a mai pomeni numele lor aici pentru a nu le mai pricinui cumva vreun rău. Însă recunoștința inimii mele față de ei este atât de adâncă. Și privesc spre ei în sus, ca spre vârfurile unor munți sfinți. Domnul Isus le cunoaște numele minunate. Și îi va mărturisi odată El Însuși, după Cuvântul Său care spune: Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu și a îngerilor Lui...

5 ianuarie

Aș fi vrut să pot cuprinde în această parte din urmă a acestei istorisiri mult mai multe fapte decât cele ce le-am cuprins... Dar eu n-am putut cutreiera țara să le aflu pe toate.

Am mai rugat însă pe mulți frați aleși spunându-le:

- Fraților, partea întâia și a doua le-am putut scrie mai ușor fiindcă am avut foile și cărțile în care s-au publicat... Dar în partea a treia nu mai am nimic. Asta n-o pot scrie singur, trebuie s-o scriem cu toții. Căci numai așa vom putea cuprinde tot ce s-a petrecut în toată țara. De aceea vă rog ajutați-mă scriind fiecare tot ce știți din locurile unde ați trăit, ați suferit, ați lucrat... Așa, cu toții, vom putea cuprinde totul.

Dar fie că au uitat, fie că n-au vrut să dea cumva prilej să afle cineva despre asta și să le facă vreun rău, - nu mi-au scris decât vreo 3-4 câte ceva. În unii s-a băgat atâta frică încât îndată ce începeam vorba cu ei despre asta, mă lăsau și plecau grăbiți. Astfel ceilalți toți fie că s-au ferit fie că au uitat, - nu mi-au mai scris.

Așa că am păstrat prea puține fapte. Și nici despre astea n-am putut scrie prea multe nume de frați, fiindcă am fost sfătuit stăruitor ca să nu spun nici un nume, mai ales din ultimii ani. Ca să nu li se întâmple fraților ceva rău.

- Bine, - am zis, - așa voi face! Și așa am și făcut!

Dar să nu se spună cândva și de către cineva - că numai despre mine am scris. Ca și când numai eu aș fi lucrat.

Despre cineva trebuia să scriu. Așa că dacă va fi să i se întâmple cuiva ceva din asta, atunci să mi se întâmple numai mie. Pentru mine sunt gata să răspund cu orice preț și pot să sufăr orice. Dar n-aș mai vrea niciodată să mai fie nimeni care să spună că a suferit ceva din pricina mea.

Să se știe deci că de aceea n-am mai dat alte nume.

Cartea asta a ieșit așa cum este din primul condei. De aceea are atâtea greșeli și slăbiciuni de exprimare. Dacă aș fi putut s-o transcriu o dată, poate ar fi ieșit mai clară. Dar condițiile nespus de grele nu m-au mai ajutat. Acum rămâne așa poate până în cealaltă viață. Cer iertare Domnului și fraților pentru toate.

8 ianuarie

Pe neașteptate m-am trezit cu Pop Alexandru la Beiuș.

Vine să-și ceară iertare, vine să se roage, vine să plângă. Vine să facă orice numai să fie primit iarăși de Frățietate.

- Iartă-mă frate - izbucni - iartă-mă! În Numele Domnului te implor iartă-mă. Sunt gata să-ți sărut picioarele, să fac orice, numai să mă ierți și să te rogi pentru mine. Sunt nenorocit, sunt distrus și eu și familia mea dacă nu voi fi iertat. Nu-ți mai aduce aminte de trecutul meu mârșav... Știu cât de mult rău am făcut, dar ai milă de mine, iartă-mă și roagă-te pentru mine...

Îmi era penibil și îmi era milă.

Nu i-am mai putut spune nimic din ce trebuia. Ce mai puteam să-i spun?

- Bine, - i-am zis cu teamă, - dar să nu mai păcătuiești. E cumplit ca după ce ai cunoscut harul lui Dumnezeu să mai batjocorești pe Duhul Harului și să calci în picioare din nou Sângele prin care ai fost răscumpărat și Jertfa cutremurătoare a lui Hristos! Frăția ta ai spus atâtora... Și totuși ai putut face atâta rău.

- Recunosc, - toate le-am făcut! Blestemata mea fire pământească m-a aruncat în toate flăcările iadului. Dar vă rog iertați-mă și rugați-vă pentru mine. Doresc din tot sufletul meu să mă ridic iarăși...

Eu nu știu ce ați fi făcut voi oricare dacă ați fi fost atunci în locul meu... Dar eu n-am mai auzit în clipa aceea în inima mea decât un puternic glas ceresc:

- Iartă-l și roagă-te pentru el.

Și de șaptezeci de ori șapte dacă mi-ar fi făcut cât mi-a făcut, - n-aș fi putut face decât așa:

Am îngenuncheat lângă el... Cu lacrimi și strigăte mari, el și-a cerut o iertare zguduitoare de la Dumnezeu. Apoi și-a reînnoit legământul că va fi de aci înainte un smerit și ascultător copil al Lui, una cu frații.

Eu, îngenuncheat lângă el și profund mișcat, m-am rugat pentru el cu cele mai fierbinți lacrimi Domnului Isus, să-l ierte și să-l înnoiască, făcându-l pe mai departe un adevărat și scump lucrător al Său...

După aceea l-am îmbrățișat sărutându-l cu lacrimi pe amândoi obrajii, ca pe cel mai nou și drag frate. Eram fericit că măcar unul din cei pierduți, - este câștigat.

Așa am făcut.

Și l-am rugat apoi, cu mâinile împreunate ca spre cer, să nu mai păcătuiască, acum după această înnoire a legământului său.

Mi-a promis solemn. L-am crezut din toată inima.

Apoi a plecat.

Dumnezeu să aibă milă de el.

Am suferit atât de mult din pricina dezbinării și a tulburărilor încât când am întrezărit o rază de speranță care ar putea aduce măcar pe unul din aceștia la o cât de mică îndreptare, - m-am bucurat poate prea mult și am crezut prea ușor.

Dar sunt atât de mulți din cei care nu doresc să dea nici măcar cel mai mic semn de îndreptare încât dacă a apărut acesta unul - am vrut să fac totul spre a-l încuraja. Poate Dumnezeu îi va ajuta și pe alții să facă întoarcerea iar pe el să și-o țină.

De luni de zile ne rugăm și postim pentru ei.

Poate Dumnezeu va rezolva problema lor, spre slava Lui, spre biruința duhului Oastei - și spre fericirea noastră a tuturor împreună cu ei.

Sunt un naiv? Poate! - Dar aș vrea mai bine să mor crezând neclintit în puterea dragostei și a iertării, decât să mă îndoiesc vreo clipă de ea.

Tot ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu!

Așteptăm și ne rugăm încă plini de credință că Dumnezeu are puterea să-i ajute să-și țină legământul cutremurător al cărui martor am fost atunci pe 8 ianuarie 1976 - și care va mărturisi în veci împotriva lui dacă din nou l-ar batjocori și trăda.

Frate Alexandru, nu-l uita! Mă voi ruga pentru tine până când vei putea ieși biruitor pe deplin din vârtejul încercărilor tale.

25 ianuarie

Ne-au cercetat doi frați iubiți din Muntenia... O, cât de dor ne este de acești frați! În toate regiunile țării sunt adunări care clocotesc de dragoste și de râvnă pentru Domnul, numai Muntenia, Oltenia și Dobrogea zac parcă sub gheață veșnică. De douăzeci de ani nu se mai mișcă nimic în ele ca într-un pustiu sterp.

Aici nu numai duhul superstițiilor și al formalismului este mai puternic ca oriunde, - dar și autoritățile locale sunt parcă mai necruțătoare împotriva oricărei încercări de înviorare duhovnicească și de evanghelizare.

Am încercat în câteva rânduri în câteva părți să reaprindem iarăși focul sfânt care ardea și acolo atât de frumos înainte de război. Dar de fiecare dată urmărirea a fost necruțătoare și împotrivirea deosebit de aspră.

În condițiile acestea numai sectarismul cel mai dur poate să crească acolo.

Și acela va și crește. Ca o pedeapsă de la Dumnezeu.

8 februarie

Superiorii mei bisericești se poartă față de mine și astăzi tot ca față de un vrăjmaș pe care trebuie să-l ții mereu sub supraveghere spre a nu-ți face rău.

Aceasta este atitudinea oficială a întregii biserici față de Oastea Domnului și față de primenirea înnoitoare care venea prin ea în viața Bisericii.

Rigiditatea și conservatorismul incapabil de orice adaptare la cerințele duhovnicești mereu crescânde ale noilor generații și împrejurări - se împotrivește cu înverșunare oricăror primeniri, apărându-și comoditatea și temându-și interesele.

Biserica a condamnat Oastea Domnului, - și n-a mai revenit asupra măsurilor de exterminare luate împotriva Oastei. A urmărit-o mereu și o urmărește și azi cu o ură nimicitoare oriunde și oricât poate.

Acceptă sectele și conviețuiește cu ele, fiindcă situația politică le-o impune asta. Dar pe Oastea Domnului care este pentru ea și în folosul ei, Biserica oficială n-o poate suferi. Vede că aceasta este singura mișcare duhovnicească din sânul ei. Vede roadele ei. Se folosește de tot sprijinul material pe care i-l dau ostașii și admiră râvna acestora pentru cauza Domnului, - dar cu toate acestea nu-i pot suferi să cânte, nu-i pot îngădui să se adune, nu-i pot înțelege și iubi să existe.

De aceea Oastea Domnului nu va putea fi niciodată legalizată în Biserică, atâta vreme cât în Casa Domnului pe scaunul lui Moise din ea, adică în locul duhului profetic - va sta duhul îngust, intolerant și lumesc al fariseismului și al comodității vinovate.

Neamul acesta, prin mai marii lui s-a lepădat și el demult de acest curent duhovnicesc vindecător al societății și înnoitor al vieții sale.

Încă din 1939, conducerea țării a luat măsuri de nimicire a Lucrării Oastei oprind adunările ei, târându-i pe frați și surori pe la Tribunalele Marțiale și băgându-i în închisori.

La schimbarea vechiului regim cu altul nou, după un scurt răstimp, prigonirile autorităților contra noastră au izbucnit din nou cu și mai multă cruzime. Sute de frați au fost aruncați în închisori cu pedepse totalizând peste o mie de ani. Alții au fost chinuiți, amendați, urmăriți și amenințați în fel și chip. Unii au murit în închisori alții imediat după eliberare, iar suferințele noastre într-o formă când mai aspră când ceva mai moale - continuă și azi.

De ce? - Pentru că și neamul nostru s-a lepădat de Oaste.

De aceea Oastea Domnului nu va fi liberă niciodată, fiindcă atâta vreme cât stăpânește puternic undeva păcatul și lepădarea de Dumnezeu, o adevărată Lucrare a lui Hristos nu va putea dobândi acolo libertate.

Și totuși nu acestea sunt relele cele mai mari pentru o Lucrare a lui Dumnezeu. Răul cel mai mare începe atunci când de duhul și de calea ei se leapădă înșiși fiii acestei Lucrări, se leapădă înșiși lucrătorii ei.

Răul cel mai mare este atunci când din sânul Oastei Domnului se ridică oameni care învață diferit, care duc sfaturi dezbinătoare, care trăiesc în păcatele firești și totuși se pretind îndrumători.

Duhul care îi îndrumă pe aceștia va naște alți urmași ai acestora ca și ei - și în curând neamul lui Cain va nimici orice lăstar de viață nouă. Și acesta va fi cel mai mare blestem.

Dumnezeule al Îndurării, dacă duhul Oastei și-a sfârșit lucrarea pe care i-ai rânduit-o Tu în țara aceasta și dacă lepădată fiind această Lucrare a Ta atât de Biserica noastră și de neamul nostru cât și de nevrednicii ei fii, - Te rog ia-mă și pe mine Doamne din lumea aceasta odată cu duhul ei. Nu vreau să mai rămân în această lume și între acești „ostași” fără duhul Oastei nici o clipă. Dacă într-adevăr vrei să-i iei de aici.

Dar chiar împotriva tuturor acestor aparențe, noi Te vom ruga mereu pentru toată Biserica noastră și pentru tot neamul nostru, fiindcă noi n-am renunțat la acest Ideal scump. Și n-am păcătuit cu nimic împotriva datoriei noastre de a ni le iubi până la sfârșit, pentru Hristos, - atât Biserica noastră, cât și neamul nostru.

Când vom vedea împlinindu-se acest gând scump, abia atunci vom putea spune:

- Acum slobozește-ne Stăpâne în pace...

12 februarie

Al câtelea februarie este acesta, de la acele atâtea februarii neuitate, câte mi-a fost dat să le îngrop în sufletul meu: Al părintelui Vasile din 1937, al părintelui Iosif din 1938, al fratelui Marini din 1947, al tatălui meu Constantin din 1967!...

Îmi place câteodată

Îmi place câteodată să stau în cimitir

s-aud prin șoapta frunzei și ierbii naintașii

cum vin cu bucurie spre mine șir cu șir

cum dragostea le-nvie privirile și pașii.

Și nu știu, din adâncul acestei scumpe glii

sau din atât de-adâncul și tainicul trecut

sau din adâncul zării iubirii mele vii

se-ntoarce neamu-acesta cucernic și tăcut.

Știu cine odihnește sub cruce-n orice loc

și-așa de-adânc prieten mă simt cu fiecare

simt inima bătându-i sub pajiștea de foc

și glasu-i cum mă cheamă mai dulce și mai tare.

Ce-apropiate astăzi sunt lumea mea și-a lor

cum n-ar fi fost vreo moarte și nici vreo despărțire

cum ar fi-n tot Prezentul Trecut sau Viitor

și-n ambele hotare, o unică trăire.

Un dor de veșnicie mă-ncearcă-atunci arzând

și-așa de grea-mi devine povara firii mele

când fiecare-ntoarce Acasă aprinzând

la geamul unei lacrimi lumina unei stele.

15 februarie

Trebuie să se adâncească statornic în conștiința fiecăruia din noi adevărul că:

- Lucrarea Oastei n-a renunțat niciodată la misiunea rânduită ei de Dumnezeu de a fi o primăvară înnoitoare în viața Bisericii noastre și un salt de trăire nouă și înaltă în viața poporului nostru.

Un rost mai secundar și un rol mai mic, nu și-a admis Oastea Domnului niciodată. Viața Bisericii noastre și a neamului nostru trebuie îmbrățișată toată. Cu mai puțin n-am vrut și să nu vrem să ne împăcăm în nici o vreme!

Niciodată n-am acceptat ca Oastea Domnului să devină o căruță izolată pe o stradă pustie. Și nici o remorcă atașată înapoia vreunei secte. Nici măcar „ceva nou”, dar izolat de Biserică și de popor. Asta ar fi tot o sectă.

Vrem totul, vrem mântuirea întregii biserici și ridicarea întregului neam. Mai mult da, dar mai puțin nu.

Urmași ai noștri! Acesta este idealul, acesta scopul, acesta Țelul. Să nu vă luați niciodată privirile de la el!

Dacă nu vă veți socoti înfrânți niciodată, dacă nu veți renunța la ideal niciodată, dacă nu vă veți rupe de el niciodată, - îl veți atinge.

Noi suntem generația lui Moise, - poate nu vom ajunge să intrăm în Canaanul spre care v-am pornit pe voi. Dar voi sunteți generația lui Iosua - și îl veți cuceri!

Dumnezeu este cu voi, dacă voi veți fi cu El și dacă nu veți renunța niciodată la Țelul pe care vi l-a rânduit Hristos.

Să nu renunțați niciodată. Și nici unul!

20 februarie

Înaintașii mei au avut o atât de limpede vorbire, de aprinsă dragoste și de sfântă viață.

De aceea ei și-au putut spune marea lor solie atât de larg cuprinzătoare într-o viață atât de scurtă și în niște pagini atât de puține.

Dar eu iată, cu o viață atât de lungă dar atât de săracă și cu atât de multe cuvinte, n-am reușit să-mi spun clar și convingător parcă nici cele câteva modeste gânduri pe care le-am avut de adăugat la faptele lor.

Ce mari înaintași am avut! Abia acum mă văd cât de mic sunt pe lângă ei! Dumnezeul nostru dă-le niște mai vrednici urmași decât noi.

23 februarie

Într-adevăr lumea s-a schimbat nespus de mult într-o vreme nespus de puțină.

În decurs de o generație totul e altfel. O față a lumii a apus pentru totdeauna, a apus fața ei liniștită și credincioasă.

O altă față apare, fața agitată, zgomotoasă, întunecată de fum, de praf, de primejdii.

Credința dispare de tot. Dintr-o jumătate de lume ea moare în necredință, din cealaltă jumătate moare în desfrâu.

O, cum să-ntârzie pedeapsa!...

O, cum să-ntârzie pedeapsa acestui secol desfrânat

când orice gură e-o gheenă și orice ins e-un apostat,

când orice ochi sticlește ura - și-n hăul cel mai fioros

religii fără de credință și creștinism fără Hristos!

O, cum să-întârzie sfârșitul acestui veac de ură plin

în care jumătate-i fiere și jumătate e venin,

în care tremură dreptatea printre iscoade și călăi

și nu știi care-ți mai sunt frații sau care-ți sunt dușmanii tăi.

Primejdia de-a fi-ntre oameni e-ades mai mare ca-ntre lupi

la orice pas se cere, ochii și sufletul, să ți-l astupi,

curajul care ți se cere ca să trăiești, adeseori,

e mult mai mare ca acela ce ți s-ar cere ca să mori.

O, cum să-ntârzie răsplata acestui secol împietrit

când tot ce-i vrednic de-nchinare e lepădat sau murdărit,

când și pe ce-i mai sfânt în lume, Satana-și pune-al lui stigmat,

- ce-ar mai putea opri osânda acestui secol blestemat?

27 februarie

Secole de-a rândul poporul nostru românesc a trăit în provincii și ținuturi dezbinate cu vrăjmășie între ele, fără a avea o conștiință națională.

A trebuit să vină anul 1600 să le-o trezească la Alba-Iulia pentru o clipă. Apoi anul 1854 să le-o trezească pe totdeauna la Iași și București, spre a-și spune unul altuia peste Milcov: eu ți-s frate, tu-mi ești frate, în noi doi un suflet bate...

Duhovnicește, oare până când vom tot bâjbâi noi în această lipsă de conștiință a unității

și a frățietății noastre?

Până când vor fi între noi oameni care să nu-și dea seama de marea noastră datorie

și nevoie de a avea un singur gând și o singură inimă?

Sunt două mii de ani de când Mântuitorul nostru a spus: Mă rog ca toți să fie una...

Când se va trezi în toți frații noștri conștiința fierbinte a unității noastre în duhul mamei noastre dulci care ne-a născut din nou prin Evanghelie?

Doamne Isuse, cu câtă bucurie vedem acum semnele tot mai frumoase ale acestei primăveri duhovnicești!

Te rugăm grăbește-o! E atât de minunat când nu numai inima este nouă, ci și mintea.

Când nu numai dragostea este luminoasă ci și adevărul!

1 martie

Am auzit că Isus Biruitorul a reapărut iarăși undeva departe „în exil”.

De ce oare nu mă pot bucura deloc la această veste? Ce este acest ceva care mă apasă? Ce înștiințare este aceasta care îmi face inima să se teamă?

Frate, care ai luat această hotărâre, - de ce nu ne-ai întrebat și pe noi măcar ceva, măcar pe cineva?

De ce ai făcut-o fără noi, care am dus greul acestei strălucite poveri și am plătit tributul de rug al Acestui Nume Strălucit?

De ce nu ne-ai spus ceva și nouă despre ceea ce vrei să faci în numele nostru și despre ce vrei să pui lângă acest Nume Sfânt și cutremurător al lui Isus Biruitorul, pe care noi l-am scris o viață întreagă unii cu sânge, alții cu sudoare. Unii cu lacrimi, alții cu vânătăi?

Oare vei fi tu frate la înălțimea curăției înfricoșate pe care o pretinde acest sfânt altar?

Și la starea cutremurătoare pe care o cere acest strălucit rug?

Mă tem că nu! Mă tem că ai stat prea puțin în foc. Mă tem că ai trecut prea repede prin cuptor. Mă tem că ai uitat prea multe din cele ce n-ar fi trebuit să le poți uita niciodată.

Dacă într-adevăr le-ai aflat străfunzimea și străînălțimea lor!

Mă cutremur la gândul că după ce am luptat atât de mult cu leul și cu ursul, - nu cumva să se strecoare din nou, pe la spate ca să ne sfâșie, - vechea fiară, șarpele care se furișase în 1932 prin bătrânul Moța. Iar în 1936 prin tânărul Viorel.

Mă cutremur la gândul că Numele Scump și Sfânt al lui Isus Biruitorul ar putea fi folosit ca paravan pentru luptele politice...

Iar pe butucul cel duhovnicesc al Oastei, să fie altoit un vlăstar străin și blestemat al amestecăturii lumești, cu care Duhul lui Isus și duhul Oastei n-au avut niciodată și nu trebuie să aibă niciodată nimic de a face!...

Oricine lucrează de unul singur, fără a întreba pe frați și fără a ține seama de părerea Frățietății, este în primejdie să cadă în aventură, în cursă...

Mă tem acum de orice separatism. De orice aventurism. De orice extremism. Mă tem de orice văd că începe să o ia razna de unul singur și nu lucrează în armonie cu toți frații, cu duhul întregii Frățietăți. Mă tem de oricine zice că lucrează în numele Oastei, dar fără Oaste. În numele fraților, dar fără frați. În Numele Domnului, dar nu după toată voia Domnului.

Facă Domnul să mă înșel în privința ta frate Sergiu. Facă Domnul ca lucrarea ta să nu ajungă rău niciodată. Facă Domnul ca presimțirea grea care o am acum, când aud vestea asta și când ar trebui să mă bucur și nu mă pot bucura deloc, - să nu se adeverească rău ci bine.

Dacă vreodată îți vor cădea sub ochi aceste amare gânduri, gândește-te frate Sergiu înspăimântat la ele. Pentru că răspunderea pe care o ai înaintea Trecutului, înaintea Viitorului și înaintea lui Hristos pentru acest Nume Sfânt și pentru această Lucrare sfântă - este nespus de grea.

Dacă n-am avea dreptate, noi am fi cei mai fericiți. Dar dacă am avea, tu ai să fi cel mai nefericit.

Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne ferească de cel rău.

15 martie

Ce mare deosebire este între Evanghelia adevărată a creștinilor dintâi - și între falsele evanghelii ale creștinilor din urmă.

Atunci Evanghelia îi făcea pe păgâni oameni sfinți, pe sălbatici frați, pe tâlhari călugări, pe certăreți împăciuitori, iar pe cei ce huleau, - îi făcea să slăvească pe Dumnezeu...

Astăzi îi face din răi și mai răi, din cruzi și mai cruzi, din niște fățarnici și lacomi, - niște tirani și urâtori. Aceasta nu este Evanghelia lui Hristos. Acestea sunt evangheliile lor.

Toți predicatorii de azi nu mai doresc cununa de spini a lui Hristos, ci decorațiile blestemate ale stăpânitorului lumii acesteia.

O, cât de mult dorim și ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască creștini viteji și ostași adevărați care să lupte înfrățiți pentru izbânda lui Hristos în Biserica noastră și în poporul nostru, pentru că Hristos a vrut ca Biserica toată să fie cu adevărat vie iar poporul întreg cu adevărat liber.

Și numai El, Hristos Cel Viu, poate face aceasta.

Frații mei, să nu încetăm niciodată a ne ruga.

20 martie

Sunt atât de fericit când vin și pleacă frați aducând și ducând vești bune. Din toată țara auzim acum numai despre bucurii și biruințe care merg mereu crescând. O mulțime de nunți așteaptă la rând și între frați sunt pretutindeni numai flori și armonie. Iarba rea a certurilor sectariste sau formaliste a dispărut aproape de tot și aproape de peste tot.

Unde a mai rămas vreun învechit al acestor lupte și păreri, - valul fierbinte și curat al dragostei și unității l-a depășit demult, iar el cu voia sau fără voia lui merge pe urma coloanei biruitoare și aliniate.

Străinii care vin la noi nu mai vin doar să pescuiască în apele noastre; ci vin acum la noi ca prieteni. Noi vorbim cu ei ca ostași, nu ca nimeni.

Frații noștri au căpătat o identitate și și-o respectă. Aceasta ne face să vorbim cu toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și rostesc Numele lui Isus, - ca niște oameni duhovnicești maturi, de la egal la egal. Într-o atmosferă de respect împărtășit și cât se poate de colaborare, spre slava lui Dumnezeu și pentru grăbirea venirii Împărăției Sale, unde cu toții vom fi la fel.

25 martie

Ce slăbănog fel de a vorbi au cei care se pot lăsa amăgiți de chemarea de a-și părăsi credința lor dintâi pentru a îmbrățișa cine știe ce idei goale, cu iluzia unei mișcări „universale”, a unui creștinism „universal”, cenușiu și fără nici un miez.

Asta este cum ți-ai lepăda naționalitatea ta și ai spune: eu n-am nici o naționalitate. Sau cum ți-ai lepăda limba - și ai spune: eu nu vreau să mai vorbesc în nici o limbă.

Și dacă ai mai afla zece ca tine, ați înființa o altă naționalitate. Și ați inventa o altă limbă, fiindcă nimeni nu poate fără acestea.

Asta ar fi încă o naționalitate, asta ar fi încă o limbă, pe lângă celelalte.

De aceea „universaliștii” sunt și ei doar o nouă sectă.

Iar cei care își lasă credința dintâi spre a trece la o alta, nu fac decât ceea ce ar face un român care și-ar lepăda naționalitatea sa română și ar trece la cea maghiară. Dacă n-a putut fi el de omenie român cum l-a născut Dumnezeu, - va putea fi el oare mai de omenie ungur, cum s-a făcut el? Și dacă n-a putut fi credincios unde l-a chemat Hristos, - cum va putea fi acolo unde l-au chemat oamenii?

Iată de ce suntem împotriva oricăror treceri.

Cine nu poate fi credincios aici unde l-a născut Dumnezeu și mama lui, - acela nu va mai putea fi nicăieri și niciodată nimic altceva decât un netrebnic.

Dumnezeul nostru, Te rugăm nu mai lăsa pe nici unul dintre ai noștri și ai Tăi să mai cadă în netrebnicia asta.

5 aprilie

În curând ne vom despărți poate pentru totdeauna.

Nu vreau deci să rămână nimeni cu gândul că urăsc pe cineva sau că am vrut să bârfesc vreo credință sau vreun om.

N-am vrut să urăsc și nici să bârfesc pe nimeni, și cu atât mai mult vreo lucrare cu adevărat evanghelică. Sau vreun adevărat evanghelist al lui Hristos.

Dacă n-am urât nici pe cei care, ca oameni, ne-au urât și ne-au chinuit direct, - atunci cum să-i urâm pe alții?

Dar până în fața Judecății lui Dumnezeu vom striga după duhul care dezbină și tulbură Lucrarea lui Dumnezeu câștigată cu Sângele Sfânt al Lui și cu sângele atâtor alor Lui.

Vom fi totdeauna însă împotriva tuturor celor care, conștienți sau inconștienți, umblă și lucrează în duh sectarist spre a nimici această minunată și necesară mișcare duhovnicească a Oastei Domnului. Fiindcă știm că Dumnezeu a vrut-o să fie aici, unealta prin care să aducă mântuire întregului nostru neam - și prin el poate încă și multor altele.

Chiar dacă noi toți vom pieri - suntem datori să lăsăm să rămână în urma noastră curată această idee și luminoasă această țintă.

Să se spună până în veci că la începutul Oastei Domnului a fost un om al lui Dumnezeu care a vrut ca Biserica sa și neamul său să facă un salt ceresc în istoria lor - și că a avut și niște urmași la fel! Să nu se spună că urmașii săi au fost prea mici pentru a sui acest munte pe care el l-a urcat numai singur.

Dar dacă vreodată va fi nimicită și compromisă Ideea și scopul Oastei, - atunci nu vor fi atât de vinovați cei dinafară, cât vom fi noi cei dinăuntrul ei.

Dumnezeu va cere mare parte din sângele acestui neam din mâna voastră, lucrători ai Oastei Domnului, dacă nu v-ați dat silințele să vă înălțați până la statura Oastei, nici să vă smeriți până la taina ei, zădărnicind astfel gândul lui Dumnezeu și lucrarea Duhului Sfânt.

O, Puterea Sfântului Duh să ne ajute să fim atât de vrednici pe cât ne dorește Hristos, în această Lucrare a Lui.

10 aprilie

Iată în curând ne vom despărți...

Vreau să mor împăcat cu toți oamenii și cerând iertare tuturor celor cărora le-am putut greși cu ceva fie spunând prea mult fie spunând prea puțin despre ei în această istorisire.

Am știut despre mulți multe lucruri delicate și am cunoscut multe slăbiciuni omenești. Dar despre toate acestea am tăcut nu pentru că le-aș fi aprobat ci pentru că le-am înțeles. Toți ne-am avut în zbuciumata noastră viață de pe pământul acesta greșelile noastre pe care regretându-le Dumnezeu ni le-a acoperit. Sau neregretându-le, ni le va descoperi El ale fiecăruia.

Dar în sfera credinței n-am putut tăcea și acoperi fiindcă aici este vorba despre cu totul altceva, mult mai însemnat.

Păcatul cu privire la stricarea învățăturii, la dezbinarea credinței și la nimicirea dragostei dintre frați, este un păcat veșnic împotriva Duhului Sfânt.

Comportarea nevrednică în mijlocul încercărilor Oastei a acelora care reprezentau Lucrarea lui Dumnezeu, sau îndeplinirea blestemată a unor slujbe de iscoade și vânzători printre frați, a unora care se pretindeau drept lucrători ai Oastei, sau trăirea necinstită și necurmată a altora care nu se rușinau în același timp să se dea drept conducători de Oaste, - astea n-am putut să nu le strigăm de pe tot acoperișul casei noastre. De la al fiecăruia din aceste trei etaje ale clădirii acesteia.

După aceste rele trebuie să strigăm și din mormântul nostru. Fiindcă trebuie să iubim această Lucrare mai mult decât tihna noastră, decât familia noastră, decât casa noastră, decât soarta noastră, decât viața noastră...

M-am străduit să nu fiu influențat de nimeni în relatarea adevărului nici măcar de eul meu jignit, care poate că avea și el câteodată dreptate.

Cât am știut și am putut, am vrut să spun numai adevărul. Și m-am străduit să-l spun fără nici o părtinire.

Mai trăiesc încă și astăzi mulți dintre cei care au fost martori la aceste evenimente. Dacă ar vrea să adeverească cu sinceritate aceste lucruri, n-ar putea spune în alt fel decât așa.

Dar mai presus de toate este Domnul meu Cel Viu și Adevărat ai cărui ochi sunt ca para focului și al cărui Cuvânt este ca sabia tăioasă... Va adeveri odată El Însuși ceea ce am spus.

Și este Duhul Adevărului care îmi controlează conștiința mea în fiecare clipă și care mă învinovățește sau mă dezvinovățește la fiecare cuvânt spus sau tăcut.

Și este cugetul meu, care cu mâna pe el adeveresc aceste lucruri.

Aceștia sunt martorii mei. De aceea puteți să credeți ceea ce v-am spus. Vreau să fiu curat de sângele tuturor. Dar mai ales de al Lucrării lui Dumnezeu.

15 aprilie

A sosit deci și clipa despărțirii.

Cer încă o dată iertare tuturor celor care ajungând la capătul acestor istorisiri, vor spune: îmi pare rău, m-am așteptat la mai mult.

Izvoarele mele au fost sărace încă din strămoșii mei.

Din neamul meu nimeni n-a umblat decât desculț, sau în opinci și n-a știut să mânuiască decât o singură unealtă: plugul. Nici unul din părinții și străbunii mei nu și-au auzit numele pomenit printre ale celor mai de vază în fața lumii. Dar, slavă lui Dumnezeu, nici printre ale celor făcători de vreun rău vreunuia din semenii lor.

...Știindu-le toate acestea încă de la început, - desigur nu trebuia să se aștepte nimeni la prea mult.

Pentru a face o lucrare de Istorie cum s-ar cere să fie istoria cruntă și minunată a acestei unice Lucrări Dumnezeiești - Oastea Domnului - s-ar cere nu numai o pregătire aleasă și un talent mare - ci și timp mult și liniște deplină. Apoi s-ar cere la îndemână documente și condiții.

Eu n-am avut aproape nimic din acestea.

A trebuit să lucrez totul numai în ceasurile cele mai adânci din noapte, cu toate obloanele închise, cu urechea atentă la fiecare zgomot de pași dacă nu se opresc sub fereastra mea, sau dacă nu-mi bat în poartă să-mi năvălească în casă... Cu mâinile gata să strângă și să ascundă totul într-o clipă.

Câte caiete scrise astfel le-am ascuns grăbit pe nu știu unde iar apoi nu le-am mai aflat niciodată - sau când le-am aflat erau ori spălate de ploaie, ori putrezite de umezeală, ori roase de șoareci... Ori arse de ai mei „ca să nu le mai afle, dacă vin să le caute...”

A trebuit astfel s-o iau iarăși și iarăși de la început. Pentru fiecare parte mi-au trebuit ani de astfel de muncă.

Dar acum, slăvit să fie Domnul că am ajuns, așa cum am ajuns până aici, la acest sfârșit.

Am spus aceste lucruri pe lângă celelalte de mai nainte sau de după acestea, ca să vedeți că aveți motive să-mi iertați greșelile sau slăbiciunile pe care mi le veți descoperi. Căci numai din uitare sau din grabă am scris prea puțin sau prea rar despre ceea ce ar fi trebuit să spun mai mult și mai des.

Sau dacă, uneori, sufletul mi-a fost prea amărât și am scăpat vorbe prea grele despre unii dintre frații mei, - pe care totuși i-am iubit și nu încetez nici astăzi să-i iubesc, așa cum sunt ei.

Toată dorința mea a fost să înfățișez și să apăr adevărul Oastei și cauza ei, așa cum am cunoscut-o și am trăit-o în toată viața mea împletită atât de strâns cu viața acestei Lucrări sfinte pe care am iubit-o cu gelozie, ca pe o mamă bună și ca pe o soție scumpă a sufletului meu.

Și o voi iubi așa până în veșnicie, căci o mie dacă ar fi altele, - nici una nu mai este pentru noi, ca ea.

N-am vrut să arat că totdeauna am fost curajos și tare, - am avut și eu momente de slăbiciune, - dar acestea nu în fața oamenilor sau a fraților, - ci în tăcerea și în singurătatea suferințelor mele.

Prin toate cele ce le-am înfățișat am vrut să fiu de un ajutor fraților și fiilor noștri ca în astfel de împrejurări să învețe cum să se poarte și cum să lupte pentru ca după ce va trece ispita, să nu se rușineze ei înșiși de felul în care au trecut prin ea.

Și mai ales să vadă cu bucurie Fața Domnului lor înaintea căruia se vor înfățișa odată.

În această lumină, cred că fiecăruia îi va fi de vreun folos în vreuna din împrejurările vieții sale vreuna din cele ce le-am spus aici.

22 aprilie - Joia despărțirii și porunca unității

Este Joia Cinei celei din Urmă... Seara Cinei despărțirii. Mântuitorul Se desparte de ucenicii, de prietenii, de frații Săi. Seara ultimelor Lui cuvinte către ei. Seara testamentului unității lăsat lor și lăsat nouă...

Tot ce a avut mai însemnat să le spună Isus, era ca între ai Lui nimeni să nu se socotească niciodată pe sine mai mare - ci fiecare să se întreacă a fi mai smerit, mai răbdător, mai ascuns de laudele și de înălțarea oamenilor. În afară de smerenie, numai unitatea dintre ei să le fie mai însemnată.

Ce-aș avea și eu de lăsat fraților mei dacă în seara asta m-aș despărți pe totdeauna de ei?

Ce altceva decât smerenia și unitatea!

Sunt fericit privind cum în viața Oastei Domnului s-a statornicit acum acest fel binecuvântat de conducere cum a vrut Domnul să aibă totdeauna Biserica Sa și adunarea alor Săi: Adică un mănunchi de frați smeriți, uniți, iubitori, între care nici unul să nu-și pretindă ascultarea celorlalți, dar cu toții să i-o dea nesiliți aceluia sau acelora dintre ei cu mai multă smerenie, blândețe, bunătate, osteneală și credincioșie.

Sunt mereu tot mai multe adunările frățești în care nimeni nu știe cine este conducătorul, dar în care fiecare frate lucrează atât de minunat cum ar vrea să-l afle venirea Domnului Isus.

Adunări ca cele de la Pechea, de la Buciumi, de la Rogoz și atâtea alte locuri unde toți frații sunt ca fiecare și fiecare este ca toți, lucrarea crește și în număr și în putere și în roade, văzând cu ochii... Acolo nimeni nu știe cine este cel mai mare, fiindcă acela este cel mai mic.

Așa am dori să fie în toate adunările frățești din toată țara. Și apoi în toată conducerea frățească pe țară să fie numai din acești mari conducători care nici să nu li se cunoască numele, atât de smeriți și de sfinți să știe lucra în via lui Hristos.

Dar acei lucrători care umblă prea mult să lucreze pe la alții, lucrează prea puțin pe la ei înșiși.

Ar fi de dorit ca numai acei frați care au în localitatea lor o adunare vrednică, unită, harnică și roditoare, numai aceia să meargă și pe la alții să lucreze în alte adunări. Aceștia vor avea ce să învețe cu folos pe alții. Dar acei ziși lucrători, care sunt cunoscuți că acasă la ei nu fac nimic, sau lucrează rău, - mai bine să nu meargă nicăieri și mai bine să nu fie primiți de nimeni. Fiindcă ce să arate el bun la alții când la ai lui n-are ce să arate?

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acei frați buni care mai întâi între ai lor se dovedesc niște ispravnici credincioși care chivernisesc bine bunurile Domnului lor peste care au fost puși acolo unde sunt. Aceștia știu să-i învețe și pe alții unde se duc ca și aceia să facă la fel.

Scumpi ucenici ai Domnului nostru iubit, frații mei - să învățăm și noi de la Domnul nostru în seara asta cele două mari taine ale slavei, cele două mari puteri ale biruinței:

- smerenia și unitatea.

Acesta a fost testamentul lăsat la ai Săi de Domnul Isus, - din seara Cinei despărțirii de ei și până la Prânzul întâlnirii în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 22, 16).

Acestea sunt cele două binecuvântări pe care vi le doresc și eu vouă tuturor celor care v-am iubit - și de care mă despart acuma - și mă voi despărți în curând.

23 aprilie - Vinerea Patimilor Lui și înțelesul suferințelor noastre

Adevărurile mari nu se cristalizează decât în încercări mari și în timp mai îndelungat, după cum metalele prețioase nu se curățesc decât la temperaturi mari și la o durată mai lungă...

Am arătat aici suferințele prin care a trecut generația ostașilor dinaintea noastră și suferințele noastre ale generației următoare (- într-un anumit fel și la nivelul puterilor noastre -), - poate tot atât de mari. - Le-am arătat aici zic, nu cu scopul de a ne lăuda pe noi sau de a-i învinovăți pe alții...

Nu acesta a fost scopul. Am spus-o de la început că voi înfățișa întâmplările văzute numai pentru a arăta că ele sunt doar haina în care Dumnezeu îmbracă adevărurile nevăzute.

Aceste adevăruri nevăzute și nu întâmplările văzute, am vrut să le arat.

Dar altcum n-aveam cum să spun.

Nu suferințele noastre sau felul mai frumos ori mai puțin frumos în care le-am trecut fiecare - ci doresc să se vadă și să se învețe în primul rând că:

- Lucrarea adevărată a lui Dumnezeu trebuie necurmat să aibă de dus o luptă de vreun fel. Fiindcă vrăjmașul lui Hristos va căuta totdeauna s-o nimicească iar pentru aceasta va ataca-o necurmat, folosind când un fel de arme când altul. Când pe unii oameni când pe alții, care fie printr-o înșelăciune fie prin alta, neveghind vor cădea în slujba lui, iar el îi va folosi apoi pentru stricarea și dezbinarea Lucrării în care ei erau aleși de Dumnezeu ca să lucreze tocmai pentru zidire și nu pentru dărâmare.

Am vrut astfel ca să atrag luarea aminte a fiecăruia dintre frații mei spre a veghea, ca să nu cadă cumva ei înșiși în slujba diavolului.

- În al doilea rând, am vrut să arat cum de fiecare dată atacurile vrăjmașului au fost în alt fel, iar oamenii folosiți de el dintre noi, au fost mereu alții. Când unii s-au dus ori alții s-au compromis, - el a găsit alte unelte slabe, pe care să le folosească în slujba lui. - Și alte locuri prin care să pătrundă înăuntrul Casei Domnului ca s-o strice.

Asta iarăși am arătat-o pentru ca fiecare dintre frații mei să vegheze ca nu cumva prin el - sau pe la el - vrăjmașul să intre din nou în Lucrarea Sfântă și scumpă a lui Dumnezeu, pentru a-i face vreun rău.

- Apoi în al treilea rând am arătat suferințele prin care am trecut iarăși numai spre a se vedea alt adevăr și anume că orice suferință îngăduită de Dumnezeu - se poate răbda.

Căci Dumnezeu care este Credincios nu îngăduie să fim noi ispitiți peste puterile noastre, ci împreună cu ispita ne pregătește și mijlocul ieșirii din ea, ca s-o putem suferi - după cum se știe bine că este scris (1 Cor. 10, 13).

Am arătat apoi la un moment dat, că într-un fel sau altul Duhul Domnului m-a înștiințat mai dinainte și asupra timpului determinat, al zilelor numărate și chiar și asupra locurilor - cât și unde - va trebui să sufăr.

Asta iarăși nu pentru că eram tare atunci, căci dacă aș fi fost tare, răbdam și credeam și luptam fără a mă gândi că nu pot ști cât va dura, cum va fi și unde - și fără a avea nevoie să mi se spună ca unui necredincios și ca unui neputincios cât de puțin va trebui să rabd.

Ci Duhul Domnului a avut milă de mine fiindcă m-a văzut cât de slab eram. Și S-a îndurat să-mi arate acestea spre a mă îmbărbăta și spre a mă face să văd - să văd chiar cu ochii aceștia! - că El este cu mine, cu noi, cu Lucrarea Lui pentru care sufeream. Și că nu oamenii hotărăsc cu adevărat durata și locul suferinței noastre, - ci El Însuși.

Altora care au fost mai tari, Domnul n-a avut nevoie de mijloacele acestea de îmbărbătare. El le-a folosit poate numai față de mine care eram atunci mai slab ca toți și ca oricând.

Am vrut apoi să mai arat prin înșiruirea întâmplărilor grele din cuptorul prin care a trecut istoria Lucrării Oastei, că uneori în viață Ideea cât și cei care s-au alipit de ea este nevoie să treacă prin curățiri și clarificări. Din pricină că peste Idee se pune praf, iar peste fiii ei se depune zgură.

Atunci este neapărat nevoie de focul curățitor din care totdeauna adevărul ideii iese luminos, iar adevărații ei fii ies curățiți.

Tot ce se alege sau se leapădă sau se nimicește în cuptorul încercărilor - era doar corp străin, doar duh străin, doar element străin de ea.

Acesta a fost scopul pentru care am scris toate acestea.

Era nevoie să arat aceste adevăruri care s-au limpezit în timpul celor cincizeci de ani de durată a Oastei din care peste jumătate i-am petrecut în cuptorul de foc, când mai încins, când mai molcomit.

Și astea sunt testamentul pe care am vrut să-l las generației care ne urmează, - spre a ști mai bine ca noi cum să lupte și cum să învingă, - spre a lăsa mai unită și mai frumoasă Lucrarea Domnului celor care îi vor urma pe ei, până când ultima generație de luptători vor intra biruitori sub steagul tot mai strălucitor și mai înalt al Ideii, ai cărei ostași am fost chemați de Hristos să-i fim și noi și ei.

Dacă contemporanii mei și urmașii noștri vor ține seama de aceste adevăruri, - atunci noi n-am trăit, n-am muncit și n-am murit în zadar pentru ei.

Slăvit să fie Domnul!

25 aprilie - Sărbătoarea Paștilor 1976

Isus Hristos

Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor

Cel care ai Înviat și ești Viu în vecii vecilor

Slavă veșnică Ție!

În această Slăvită Sărbătoare a Învierii Tale, - ne proșternem până la pământ în fața Ta și Te preamărim recunoscători și îndatorați din tot sufletul nostru îndatorat și recunoscător pentru tot ce ne-ai dat prin dragostea și Jertfa Ta pentru noi. Și pentru tot ce ne-ai ajutat să-Ți dăm și noi prin dragostea și jertfa noastră pentru Tine - căci totul Doamne Isuse vine numai de la Tine.

Ție Ți se cuvine pe de-a-ntregul toată slava și mulțumirea și pentru această Lucrare. Tu ai inspirat-o, Tu ai călăuzit-o, Tu ai realizat-o, Tu ai păzit-o, Tu vei răspândi-o, - spre slava Ta și cunoașterea uneia din cele mai tainice și mai prigonite de lume mișcări ale Evangheliei Tale vii, - dar și cea mai scumpă și iubită Ție.

Din fața datoriei noastre am mers în fața Ta, - și din fața Ta, am mers în fața ei. Înainte de orice muncă Ți-am cerut ajutorul Tău - și după fiecare spor al ei, Ți-am mulțumit Ție. Astfel toată realizarea aceasta este rodul strânsei noastre colaborări cu Tine și a Ta cu noi.

Înaintea Ta am adus fiecare caiet gol, - și Ți-am cerut cu lacrimi și cu nădejde să-l umpli Tu, - și l-ai umplut. Noi n-am făcut decât să punem în ele ceea ce Tu ne-ai dat.

Am fost doar mâinile care s-au înălțat goale către Tine ca să primească, apoi s-au întors pline spre semenii noștri ca să dea.

Am fost doar vasele care s-au scufundat goale în izvoarele Tale, - apoi s-au ridicat pline spre gurile însetate.

Dacă nici un flămând nu se va plânge de noi în fața Ta,

dacă nici un adevăr nu va veni ciuntit de noi în fața Judecății Tale,

dacă nici un însetat nu ne va învinui pe drept,

dacă nici un înaintaș al nostru și nici un urmaș al Tău nu se va rușina de noi în Ziua Judecății Tale,

dacă duhul Oastei Tale și solia ei vor mărturisi bine despre împlinirea datoriei noastre față de el, față de Tine,

dacă în fiecare gând și în fiecare rând pe care le-am cuprins în aceste pagini, am tălmăcit bine și după voia Ta adevărul pe care Tu ni l-ai inspirat - în așa fel ca să fie pe deplin și întocmai înțeles de către toți acei care ai vrut să li-l trimiți,

- atunci Te rugăm Doamne, dăruiește sufletelor noastre bucuria mulțumirii Tale și odihna binefăcătoare a datoriei cinstit îndeplinite.

Încredințând încă o dată în Mâna Ta puternică și în grija Ta iubitoare tot viitorul Oastei Tale în care este împletit și tot viitorul fiecăruia dintre noi, - Te rugăm Scumpul și Dulcele nostru Mântuitor Isus Hristos, să ai grijă de amândouă aceste comori care ne sunt nouă una, - tot așa cum ai avut grijă și până acum.

Vindecă-i toate spărturile dinăuntru - și apără-i toate zidurile ei dinafară.

Adu-i pe toți frații la unitatea fericită a aceleiași învățături. Și încheagă-i fierbinte în biruința aceleiași credințe.

Pentru împlinirea mărețului ideal al învierii Bisericii noastre și al mântuirii întregului nostru popor, - pentru care ne-ai ales Tu!

Și primește jertfa înaltă și deplină a dragostei și recunoștinței noastre pe care Ți-o aducem Ție, în care ne-am îngropat cea mai fierbinte, mai frumoasă și mai dulce parte din ființa noastră.

Că a Ta Dumnezeul nostru este Împărăția, puterea și mărirea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.

Slavă veșnică Ție

Marele nostru Mântuitor și Dumnezeu

Cel care ai Înviat și ești Viu în vecii vecilor

Isus Hristos.

Amin.