Cap. 7 - A doua Judecată

„...Tu şezi să Mă judeci după Lege -

şi porunceşti să Mă lovească, împotriva Legii!..” Fap. Ap. 23, 2

Sfântul Fiu şi Trimes al Tatălui Ceresc, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos Şi-a înţeles atât de bine solia cu care venise de la Tatăl şi S-a pătruns atât de deplin de trebuinţa îndeplinirii Voii şi planului Dumnezeiesc, încât El S-a identificat total cu slujba Sa.

Eu am venit să fac Voia Tatălui - a spus El, de la început (Ioan 6, 38).

Nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu? (Luca, 2, 49).

Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Matei 18, 11) - adică Omul şi Lumea (Ioan 3, 16).

Acesta Îi era scopul. Iar mijlocul prin care El va împlini acest scop, va fi Cuvântul şi Jertfa Lui, adică Adevărul şi Dragostea lui Dumnezeu.

Întocmai ca Marele Trimes Isus Hristos, au fost şi marii Lui trimeşi. Cel ales de Tatăl (după cunoaşterea şi părtăşia lor Dumnezeiască cea Tainică şi Desăvârşită) - a ales El Însuşi la rândul Său (tot după aceeaşi tainică şi desăvârşită cunoaştere) pe aceia care Îi vor duce Solia Sa, prin Duhul Sfânt, mai departe, până la marginile pământului. Solia Tatălui, adusă de El, - fiul - Evanghelia mântuirii lumii.

Semnul acestei alegeri a lui Hristos peste urmaşii Săi, n-a fost numai pecetea Duhului Sfânt şi n-au fost numai minunile care s-au făcut prin ei, ci mai ales acea deplină identificare a lor cu Hristos, în ascultarea împlinirii întocmai a scopului pentru care au fost aleşi.

Din clipa predării, ei s-au lepădat de rostul lor de mai înainte şi s-au îmbrăcat cu rostul lui Hristos. Iar aceasta total!

Nu să-şi îmbrace rostul nou peste cel vechi spre a le împăca cumva pe amândouă. Ci lepădând în totul pe cel trecător, s-au dăruit în totul celui Dumnezeiesc şi veşnic, nespus mai însemnat, ca unicului lor scop pe pământ.

- „Iată că noi am lăsat totul - şi Te-am urmat”, - a spus sfântul apostol Petru, în numele tuturor (Mat. 19, 27).

- „Pentru mine a trăi înseamnă Hristos” - a spus marele şi sfântul Pavel, - marele frate şi soţ al primului (Filip. 1, 21).

- „Viaţa mea este Hristos. Şi a lui Hristos!” - a spus sfântul Ioan Gură de Aur.

- Noi pentru aceasta ne-am născut în lume şi trăim în lume ca să mărturisim lumii pe Hristos, - au spus sfinţii părinţi, martirii, mucenicii şi toţi marii aleşi ai lui Dumnezeu. Iar pentru împlinirea acestei mari solii cereşti pe care am primit-o de la Dumnezeu, nici un preţ nu-i prea mare. Şi nici o piedică nu ne va putea opri... Ori ne împlinim această slujbă trăind - ori ne-o împlinim murind! Noi nu putem altfel!...

Această deplină încredinţare despre slujba primită de Sus şi pe care voia să şi-o îndeplinească întocmai, - a fost semnul Dumnezeiesc şi peste părintele Iosif Trifa.

După pilda marilor săi înaintaşi în Hristos - sf. ap. Pavel şi sf. Ioan Gură de Aur - cu duhul şi cu solia cărora se asemăna atât de mult încât şi-i alesese drept model de curaj şi dăruire pentru Mântuitorul şi Evanghelie, - păr. Iosif s-a identificat întru totul chemării şi soliei pe care era încredinţat că i-o rânduise Însuşi Hristos, Domnul său.

Înainte de a fi preot, el primise în Biserică învăţătura şi credinţa lui Hristos. Iar de la mama sa, primise Biblia, Cuvântul lui Hristos.

Ceea ce i-au dat aceste două mame din Hristos, a constituit pentru el mijlocul vieţii sale spre împlinirea scopului lui Hristos şi a voii lui Dumnezeu.

Slujba preoţiei a privit-o ca pe chipul totalei sale dăruiri şi consacrări lui Hristos spre cel mai înalt fel de ascultare. Preoţia avea pentru el înţelesul celui mai sfânt mod de a-L putea sluji şi slăvi pe Dumnezeu pe pământ. Era nu numai conţinutul ci şi forma sfinţirii pentru Hristos. El aşa a înţeles preoţia şi de aceea s-a îmbrăcat în ea ca într-o uniformă şi armătură de slujbă şi de luptă pentru cauza lui Hristos şi a trăirii sale vii în El.

Cuvântul lui Hristos el l-a înţeles în lumina învăţăturii şi credinţei primite prin Biserica în care îl născuse Dumnezeu. Pentru el, în învăţătura acesteia era conţinut Adevărul şi în credinţa acesteia era posibilă mântuirea. Nici o clipă el nu a crezut altfel; indiferent de felul cum s-au purtat faţă de el oamenii care (prin îngăduinţa lui Dumnezeu) erau să şadă atunci pe scaunul de răspundere în Biserică. În preoţie el vedea, după cum am mai spus, cel mai potrivit fel ales de Dumnezeu pentru el spre împlinirea unei vădite lucrări Dumnezeieşti - Oastea Domnului - special trimisă de Duhul Sfânt pentru Biserica noastră, pentru poporul nostru şi pentru vremurile noastre...

Această Lucrare el o considera că este pecetea apostoliei sale şi justificarea isprăvniciei sale. În faţa Dumnezeului său, în faţa conştiinţei şi soliei sale.

De aceea a ţinut atât de mult la toate acestea şi nu şi-a putut despărţi niciodată fiinţa sa de ele. Şi de aceea a luptat cu toate armele pe care i le dădea Dreptatea cauzei lui Hristos, ascultarea de Voia lui Dumnezeu şi curăţia conştiinţei sale pentru împlinirea şi apărarea marii solii pe care o primise de la Duhul Sfânt. Solia pentru care îşi simţea uriaşa povară a răspunderii, despre care a vorbit atât de zguduitor... Şi pentru care era hotărât să meargă până la orice capăt...

Aceasta îi era starea părintelui Iosif Trifa când primind sentinţa primei judecăţi - făcu apel împotriva ei, la instanţa a doua.

A doua instanţă însă n-avea să fie mai dreaptă decât prima. Fiindcă acela care îi era pârâşul, acela îi era şi judecătorul.

Mitropolitul Bălan pentru lăcomia şi ambiţiile sale îl târâse la judecată în faţa Consistoriului său. - Şi tot el era mai-marele celor care aveau să-l judece.

Era de la început o puternică şi vădită încercare a oricărei dreptăţi. Când pârâşul este şi judecătorul, se poate şti de la început cum se va sfârşi judecata. Se poate şti ce preţ va mai avea în faţa unui astfel de judecător cauza şi apărarea nevinovatului încăput pe mâna judecăţii lui.

Aşa s-a întâmplat cu păr. Iosif.

Normal şi cinstit ar fi fost ca mai-marii Bisericii să fi dat cauza aceasta spre judecare altui tribunal bisericesc, nu celui din Sibiu.

Atunci s-ar fi putut măcar nădăjdui să se ţină seama şi de apărarea şi nevinovăţia celui slab, nu numai de interesele şi de voinţa răzbunătoare a pârâtorului cel puternic.

Dar dispreţul mai-marilor de atunci a fost tot atât de mare şi faţă de Dreptate ca şi faţă de Adevăr. De la început dreptatea fiind astfel încălcată, era de aşteptat că şi adevărul va fi nesocotit. S-a văzut că aşa a şi fost.

Cum însă, omeneşte, acesta îi era drumul, omul lui Dumnezeu şi-a plecat capul, şi-a luat crucea şi şi-a îndreptat faţa către golgota sa, hotărât să-şi urmeze soarta.

Dar mai întâi îşi va face datoria până la sfârşit: Faţă de Dreptate arătând-o. Faţă de Adevăr apărându-l. Faţă de fraţi, înştiinţându-i.

Dumnezeu i-a dat pentru aceasta o foaie, - şi o va folosi din plin pentru Adevăr. Un talant, - şi îl va pune deplin în lucrul Domnului. O putere, - şi o va cheltui toată pentru cauza lui Hristos. O isprăvnicie, - şi şi-o va împlini până la moarte.

Pentru că până la urmă tot Hristos va fi mai puternic: El veşnic e Biruitor!

Deci sentinţa primei judecăţi se dase. După primirea acestei sentinţe, în Isus Biruitorul de Rusalii 1935 (nr. 25 din 16 iunie) apărea următorul anunţ:

În jurul judecăţii de la Sibiu.

Acuzele ce ni se aduc - şi apărarea noastră.

În numărul trecut am dat pe scurt mersul judecăţii de la Sibiu. L-am dat pe scurt în vederea adunării de la Rusalii.

În numerele viitoare vom reveni arătând pe larg punctele de acuză ce ni s-au adus şi răspunsul pe care l-am dat şi îl dăm. De altcum acuzele sunt tot cele vechi, pe care le cântă mereu Lumina Satelor de jumătate de an. Şi după ce n-au prins în popor, acum se încearcă întărirea lor printr-o judecată.

Acum de Rusalii, Lumina Satelor va avea coloanele pline cu aceste acuze. Având noi acuma la mână şi sentinţa cu motivările ei - vom răspunde amănunţit la toate punctele de acuză; acest răspuns formând recursul nostru la forul superior de judecată.

Unul din cele mai grave şi mincinoase puncte de acuză împotriva părintelui Iosif, era cum că el a ieşit din Biserică şi că umblă să scoată din Biserică şi miile de suflete din Oastea Domnului... Ca un răspuns la această învinuire Isus Biruitorul publică în acelaşi număr de Rusalii 1935 (după prima judecată - şi înainte de a doua) - minunatul tâlc cu precizările poziţiei Bisericii în lume şi a Oastei în Biserică. Iată cuprinsul acestui tâlc, cu fixarea pentru totdeauna a adevărului pe care noi trebuie să-l ştim că inspiratul Duhului Sfânt ni l-a comunicat nouă din partea lui Hristos ca pe o poruncă sfântă de urmat întocmai:

Cu toţii la biserică, ieşind cu totul din „tabără”.

Ciudat lucru se mai petrece la Oastea Domnului, de când cu furtuna ce a dat peste noi. Noi strigăm şi declarăm în toate părţile că suntem şi vom rămânea până la sfârşit în Biserică, iar cei de la Lumina Satelor strigă că ei apără Biserica în contra noastră. Şi fac adunări de apărare contra unui duşman care nu se vede nicăieri şi nu se arată de nicăieri. Aşa-i când lipsa de tact se aşează sub paravanul Bisericii. Dar să trecem peste acestea şi să ne vedem de lucrul Domnului. Judecata de mâine - şi Judecata Domnului de Sus - ne va face dreptate.

În cartea noastră despre Duhul Sfânt (cartea 1 pag. 59) se află o frumoasă predică despre Duhul Sfânt şi Biserică. Ostaşii să o citească de Rusalii. Şi să o arate tuturor hulitorilor să vadă şi ei cum înţelegem noi să ne iubim şi să ne întărim Biserica. Acum vom da - tot în legătură cu Biserica - unele învăţături pe care le-am spus de Paşti în adunarea Oastei de la Sibiu - şi ele au plăcut mult.

Nu se poate tăgădui adevărul: am ajuns o creştinătate de număr. Vedem în lume un creştinism de nume. Vedem în lume un păgânism ce-şi zice creştinism.

Cum am ajuns aici? S-a vorbit mult despre aceasta. Şi s-ar mai putea vorbi mult. Eu voi spune, pe scurt, numai atât: Domnul Isus a venit în lume să-l scoată pe om din lume. Să-l scoată din duhul cel rău al lumii în care intrase după ieşirea din grădina Edenului. Isus i-a scos din lume, mai întâi, pe cei doisprezece apostoli, cărora le zice: „Voi nu sunteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19).

Trei ani de zile cât a petrecut pe pământ, Domnul Isus a scos multe suflete din lume. Şi pe urmă a suferit răstignirea afară din tabără... Era şi aceasta o predică vie că la Golgota poţi ajunge numai ieşind afară din tabără, afară din lume. La mântuire poţi ajunge numai ieşind din lume, pentru că, precum spunea apostolul Iacov: „Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). De aceea a strigat acest testament cu putere şi ap. Pavel: „Iar noi să ieşim afară din tabără la El” (Evrei 13, 13).

Acesta a fost testamentul pe care îl ţineau primii creştini. Aceasta a fost parola primilor creştini. Ei trăiau afară din tabără. Ei trăiau cu totul afară din tabăra lumii. Se împliniseră asupra lor cuvintele Domnului: erau urâţi şi prigoniţi fiindcă nu erau din lume. Fiindcă „lumea iubeşte numai ce este al ei” (Ioan 15, 19).

Veacul de aur al creştinătăţii a fost acesta când creştinii trăiau afară din tabără. Erau urâţi şi prigoniţi tocmai pentru că ieşiseră din lume.

Dar... vremea a trecut. Creştinii au început a se întoarce rând pe rând, în tabără, în lume. Şi pe urmă s-au întors cu grămada. S-au întors aproape cu toţii. Şi...atunci s-a petrecut un lucru ciudat, ca să-i zic aşa. Cei care s-au întors în tabără, au crezut că pot lua cu ei şi Golgota. Au crezut că pot muta cu ei, în tabără şi Golgota şi praznicele şi creştinătatea şi Biserica şi mântuirea.

Şi... aşa am ajuns la ciudata creştinătate de azi, care crede că se poate mântui stând în tabără. Crede omul în Dumnezeu, crede în Isus Hristos, merge din când în când şi la biserică, ţine şi unele porunci - dar trăieşte în lume, trăieşte în tabără, trăieşte în bună pace cu toate modele şi păcatele lumii.

Crede omul în Dumnezeu, îi place chiar să-i vorbeşti de cele sufleteşti, ascultă cu drag Cuvântul lui Dumnezeu - dar îndată ce-l chemi să iese din tabără, din lume, asta nu-i mai place... Lui îi trebuie o Golgotă, o mântuire care să stea cu el în tabără. Şi asta-i nenorocirea care ne-a adus la creştinismul cel de nume.

Aici intră rosturile Oastei. Aici am intrat noi cu rosturile Oastei. Cu Oastea Domnului noi am reluat firul vieţii creştine de acolo de unde s-a rupt: de la primii creştini, de la testamentul Mântuitorului: „voi în lume sunteţi, dar nu mai sunteţi din lume...”

Acest testament ni l-a spus mereu Biserica, dar noi n-am avut urechi duhovniceşti să-l auzim.

Slăvită să fie clipa când - în Biserică, printr-un preot - Duhul Domnului ne-a deschis urechile şi ne-a deschis mintea să înţelegem că toată truda noastră de a ne mântui este zadarnică câtă vreme noi trăim în tabără, în lume. De aceea, ascultând îndemnul ap. Pavel, noi ostaşii Domnului am ieşit la Golgota, afară din tabără. Ni s-au deschis ochii şi ni s-a deschis mintea să vedem şi să înţelegem viaţa într-o lumină nouă, în lumina cea adevărată, în lumina vieţii... Ne-am aflat pe noi înşine şi rostul vieţii noastre. Şi plini de bucurie am strigat: „orbi am fost şi acum vedem”. În lume am fost, dar acum am ieşit din lume.

Dar lumea (ce cuvânt potrivit!) tocmai în acest punct nu ne înţelege. Şi vede o noutate primejdioasă în Oastea Domnului. Ba încă strigă după noi că suntem contra Bisericii. Mai ales de când strigarea aceasta a început-o şi Lumina Satelor. Dar noi ţinem şi vom ţinea până la sfârşit la sfânta noastră Biserică, la toate tainele şi rânduielile ei. Deosebirea e doar numai atât că noi vedem acum Biserica, vedem Golgota, vedem praznicele, vedem mântuirea, acolo unde ele au fost de la început: afară din tabără, afară din lume. Căci noi nu putem fi şi cu Biserica şi cu lumea. Ci numai cu Biserica. Iar cu asta noi credem că nu facem nici o crimă contra Bisericii.

Bisericile şi bisericuţele noastre - mai ales aici în Ardeal - sunt clădite, de regulă, afară din sat, pe o colină, pe un loc mai ridicat. S-a scris mult de unde vine acest lucru. Unii au spus că pentru primejdia focului. Alţii, că străinii nu ne dădeau voie să ne clădim biserici în sat. Dar s-a aflat că lucrul acesta e vechi, aşa zicând, de când e creştinătatea. El se află şi în întregul Orient.

Clădirea bisericii afară din sat, e şi aceasta o mărturie rămasă din vremile când creştinii şi prin asta voiau să arate că Biserica, Golgota, mântuirea se află afară din tabără, afară din vuietul şi duhul acestei lumi.

Bisericuţa din deal ne strigă şi ea: copiii mei, ieşiţi din lume... veniţi la mine şi intraţi la mine ieşind din lume!...

Iar dacă noi ostaşii Domnului ascultăm acest glas, credem că nu suntem contra Bisericii.

Şi dacă totuşi lumea ne urăşte - o, aceasta nu ne supără. Dimpotrivă, tocmai asta e pecetea şi mărturia că suntem cu adevărat afară din tabără. Căci Domnul Isus a spus lămurit: lumea vă urăşte, pentru că voi nu sunteţi din lume.

Ura şi prigoana lumii îi însoţesc pe copiii lui Dumnezeu până la uşa mormântului.

Ura şi prigoana lumii ne va însoţi şi pe noi, copiii Lui din Oastea Lui, până la uşa mormântului - ca o mărturie că suntem cu adevărat în Biserica cea adevărată.

Om de o mare înţelepciune de la Duhul Sfânt, părintele Iosif căuta să lege sufletele fiilor săi duhovniceşti nu numai de Biserica cea vie şi adevărată ca un tot duhovnicesc - ci şi de marile exemple ale înaintaşilor ei sfinţi.

Dintre aceşti mari înaintaşi - după cum am mai spus - el şi-a ales ca modele îndeosebi două dintre cele mai strălucite nume din istoria Bisericii şi anume pe sf. ap. Pavel şi pe sf. Ioan Gură de Aur.

Iată ce scrie el despre sf. ap. Pavel la 29 iunie (ziua sfinţilor apostoli Petru şi Pavel):

Sfântul Oastei: apostolul Pavel.

Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii încă din vechime îl au pe sf. Cristofor, etc. Noi la Oastea Domnului Îl avem pe Isus Biruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru - e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela, eu zic să fie sfântul şi marele apostol Pavel.

Acum 4 ani, în primul congres al Oastei, eu am făcut o rânduială la Oaste. Şi iată, acum mai fac o rânduială: sf. ap. Pavel să fie sfântul Oastei, apostolul Oastei. Sfântul şi apostolul Oastei este apostolul Pavel pentru că în şcoala lui am învăţat noi, ostaşii Domnului, ostăşia şi nebunia pentru Hristos.

În şcoala ap. Pavel am învăţat şi eu ceea ce i-am învăţat pe ostaşii Domnului. El mi L-a arătat ca nimeni altul pe Isus Cel Răstignit. Şi m-a trimis şi pe mine pe la romanii, corintenii, filipenii, tesalonicenii din ţara aceasta să le vestesc cu tărie pe Isus Cel Răstignit. De la el am învăţat să mă cheltuiesc şi pe mine însumi pentru vestirea Evangheliei şi mântuirea altora (2 Cor. 12, 15).

De la apostolul Pavel avem Duhul Oastei, Duhul în care s-a făcut Oastea: dragostea, nebunia, jertfa pentru cauza lui Isus Cel Răstignit. El ne-a strigat mereu că nu vrea să ştie nimic altceva între noi, decât pe Isus Cel Răstignit (1 Cor. 2, 2).

El ne-a pornit pe sate şi oraşe să-L vestim pe Domnul. El care a făcut 3.000 km pe jos, prin primejdii de moarte şi osteneli supraomeneşti - el este sfântul şi apostolul celor care colindă azi satele şi oraşele cu vestirea lui Isus Cel Răstignit.

Fiecare ostaş al Domnului trebuie să fie un ucenic al ap. Pavel, un învăţăcel crescut în şcoala lui, plin de foc şi îndrăzneală.

Fiecare ostaş să fie unul din fraţii epistolelor ap. Pavel şi fiecare adunare şi grupare de Oaste să fie câte un Efes, Tesalonic, Roma, Corint.

Sfinte apostol Pavel: în praznicul tău te rugăm cercetează-ţi şi pe fraţii tăi din Oastea Domnului. Căci iată Corintul, Roma, Efesul... au înviat din nou în ţara noastră românească. Şi ca odinioară, fraţii aceştia te aşteaptă să vii în mijlocul lor cu duhul tău, cu focul tău. Aşteaptă să le mai trimiţi câte un Timotei.

Cercetează-ne, sfinte apostole, cu duhul tău. Întăreşte-ne cu duhul tău. Mângâie-ne cu duhul tău şi te roagă Bunului nostru Mântuitor pentru lupta şi izbânda noastră.

I. B. nr. 27 din 30 iunie 1935.

O altă precizare se impunea şi anume cea privitoare la cultul Maicii Domnului. În legătură cu învinuirile ce i se aduceau cu privire la aceasta, părintele Iosif publică în Isus Biruitorul nr. 29 din 14 iulie 1935 următoarele:

La Ierusalim, în faţa mormântului Preacuratei.

În Lumina Satelor, protopopul I. Moţa de la Orăştie, ridică contra părintelui Iosif mărturie mincinoasă că n-a scris nici măcar 3 şiruri de închinare Maicii Domnului. Ca un răspuns la această minciună, dăm mai jos câteva rânduri luate - pe scurt - din cartea păr. Trifa: „Însemnări din călătoria la Ierusalim”.

„... Locul unde a fost îngropată vremelnic Sfânta Fecioară se păstrează până în ziua de azi la Ierusalim. Se află în partea de răsărit a oraşului, pe drumul dintre Ierusalim şi grădina Gheţimani.

Ne apropiem cu evlavie de locul unde apostolii au îngropat pe Preacurata Fecioară. Pe acest loc e azi o biserică ortodoxă, o biserică unică în felul ei, săpată şi aşezată fiind cu totul jos în adâncimea pământului. Pe dinafară nu se vede decât intrarea, un perete de zid puternic, aproape pătrat. Îţi face impresia unei intrări într-o cetate subpământeană.

Dăm alături chipul cu intrarea în Sf. Mormânt al Maicii Domnului. În faţă se vede şi o femeie îngenuncheată în rugăciune. Toţi trecătorii creştini se închină în faţa Sf. Mormânt. Un călugăr ne deschide uşa şi intrăm cu evlavie în sf. biserică. Începem îndată a coborî în adânc. Pe un coridor săpat în stâncă coborâm 60 de trepte de marmură. Candelele licăresc ici şi colo. Un fior te cuprinde coborând aceste trepte. Parcă cobori prin viaţa cea plină de durere şi de zbucium a Maicii Preacurate. Candelele ce licăresc în întuneric sunt parcă nădejdile ce ardeau în viaţa Maicii Durerilor.

Sfârşind cu coborâtul treptelor deodată o lumină mare ne izbeşte. Spre răsărit în faţa noastră se deschide un altar plin de lumină strălucitoare. Aici este locul unde Maica Sfântă a fost îngropată vremelnic. Lumina ce ne izbeşte după licăritul candelelor de pe trepte e parcă vestea de bucurie pusă în cântarea: Bucură-te Fecioară că Fiul tău a Înviat a treia zi din groapă şi pe morţi i-a ridicat... Lumina din adâncimea Bisericii e parcă gradaţia pusă în Acatistul Născătoarei: Bucură-te ceea ce te-ai născut cu zorile, fiindcă eşti împodobită cu florile virtuţilor cereşti şi ai crescut cu soarele fiind încununată cu razele Dumnezeiescului dar...

Ne apropiem cu smerenie de locul unde a fost mormântul Preacuratei. Altarul este întreg din marmură roşie şi străluce de mulţimea candelelor de aur şi argint.

Locul unde a fost Sf. Mormânt e o încăpere mai mică în care - întocmai ca la Mormântul Mântuitorului încapi numai aplecându-te în genunchi.

Îngenunchem cu sufletul înfiorat şi intrând rând pe rând sărutăm icoana adormirii aşezată pe locul unde a fost Sf. Mormânt. Călugării veghează neîncetat şi fac slujbe în acest preasfânt loc.

Doamne, ce lucruri de suflet înălţătoare vedem în toate părţile! Femei de prin toate ţările şi din toate neamurile şi confesiunile vin mereu să se roage şi să plângă lângă Mormântul Preacuratei.

În acest chip, la Mormântul Preacuratei se întâlnesc şi se închină femei şi popoare din toată lumea, fără deosebire de neam şi confesiune. Întocmai ca în Biserica Sf. Mormânt al Mântuitorului, aşa a voit Dumnezeu ca şi lângă Mormântul Născătoarei să se strângă toate neamurile lumii atrase de lacrimile şi de rugăciunile celei ce a fost Maica Durerilor, mai curată fără de asemănare şi decât oamenii şi decât îngerii.

În afară de cele sus amintite, mai este la Mormântul Preacuratei ceva ce mişcă sufletul. Acolo în adâncime, în apropierea Sf. Mormânt este şi un izvor din care curge neîncetat apă limpede şi curată ca cristalul. Lângă Mormântul Preacuratei izvorul pare a fi un izvor al darurilor, un izvor ce răsare din adâncimea vieţii celei ce ne-a dat pe Izvorul Vieţii. Ne apropiem de izvor aducându-ne aminte de cântările acatistului: Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, întăreşte-i, ceea ce eşti izvor viu şi îndestulat...

Ne apropiem şi bem cu toţii din apa izvorului ca dintr-un izvor viu şi îndestulat...

Călugării spun că izvorul are darul tămăduirii bolilor şi mulţi bolnavi s-au tămăduit cu apa lui.

În adâncimea şi tăcerea Sf. Mormânt, murmurul izvorului parcă e plânsul Maicii Domnului. Nu este pelerin care să nu plângă lângă Mormântul Preacuratei. Întocmai ca lângă Mormântul Mântuitorului şi la Mormântul Preacuratei lasă închinătorii cele mai multe lacrimi.

Soseşte vremea să plecăm afară. Ne apropiem încă odată de piatra Sf. Mormânt. Două femei străine venite cine ştie de unde de prin depărtările Asiei, se roagă îngenuncheate în faţa Sf. mormânt. Ochii lor sunt plini de lacrimi. Cine ştie ce dureri îşi descopăr în faţa celei ce a fost Maica Durerilor şi acum e Maica Mângâierilor. Sărutăm şi noi încă odată piatra tocită de lacrimile milioanelor de închinători care au fost pe aici. Ieşind afară un călugăr ne spune o legendă în legătură cu înmormântarea Preacuratei. Pe când duceau apostolii pe Preacurata spre Mormânt, fură atacaţi de o ceată de jidovi în inimile cărora ardea încă vechea ură contra Domnului Isus. În fruntea atacatorilor era un preot (rabin) şi voiau să răstoarne sicriul purtat pe mâini de apostoli. Dar n-apucă preotul să se atingă de sicriu şi îndată i se uscară mâinile, iar ceilalţi hulitori orbiră. Hulitorii se căiră plângând cu amar şi trecând în legea creştină se botezară recăpătându-şi vederea iar preotul mâinile.

Iată am ajuns afară. Ne închinăm în faţa intrării şi ne depărtăm. Femeile care au fost cu noi în pelerinaj au mai venit şi în alte zile să se roage aici la Mormântul Preacuratei. Într-o zi am văzut pe una care îşi citea acatistul Născătoarei îngenuncheată pe locul unde a stat corpul Preacuratei. Ce mare învrednicire! Ce mare dar!...

Astfel au trecut zilele verii anului 1935 de la Săptămâna Paştilor când a avut loc prima judecată a părintelui Iosif care s-a sfârşit cu sentinţa de osândire a lui şi până toamna la săptămâna Crucii, când a avut loc - la 11 septembrie 1935 - a doua judecată.

Iată Procesul Verbal al Consistoriului Spiritual Mitropolitan din Sibiu luat în şedinţa din 11 sep. 1935 în care s-a dat Sentinţa nr. 4/1935:

Consistoriul Spiritual Mitropolitan Sibiu

Şedinţa din 11 sept. 1935 - Sentinţa nr. 4/1935

Prezenţi: Preşedinte: Dr. Nicolae Stinghe; membri: Ioan Papp, Ioan Popescu, Dr. Iosif Ieremia, Dr. Andrei Buzdug, Acuzator: Gheorghe Maior, grefier: Traian Petrişor.

Şedinţa este deschisă la ora 12:20 în biroul Consistoriului Mitropolitan din Sibiu, conform prevederilor art. 259 din Reg. de procedură al Instanţelor disciplinare şi judecătoreşti, al Bis. Ort. Române. La ordinea zilei este judecarea apelului prot. Iosif Trifa din Sibiu, a Consistoriului Spiritual Eparhial din Sibiu adusă în cauza disciplinară a prot. Iosif Trifa din Sibiu.

Se constată că procedura este îndeplinită.

Dr. Andrei Gâlea reclamant - şi acuzatul preot Iosif Trifa.

Părţile fiind prezente, cauza se judecă. Membru Dr. Iosif Ieremia expune verbal raportul întocmit, conf. art. 153 şi 253 din Regulament, asupra actelor de la dosar, după care se citeşte sentinţa Consistoriului Spiritual Eparhial din Sibiu şi apelul înaintat contra acestei sentinţe. Delegatul Consiliului Arhiepiscopesc, preot consilier arhiepiscopesc Dr. A. Gâlea, având cuvântul atrage atenţia Consistoriului Spiritual Mitropolitan asupra actului de la dosar prin care preotul inculpat este dat în judecată Consistoriului Spiritual şi insistă asupra gravităţii faptelor săvârşite de reclamat, prin care s-a făcut vinovat de delictul neascultării de chiriarhul său şi ieşirea de sub ascultarea autorităţii bisericeşti.

În consecinţă cere respingerea apelului şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

Se dă cuvântul acuzatorului care, în concluziile scrise şi depuse la dosar, arată netemeinicia motivelor invocate în apelul inculpatului şi evidenţează starea de drept şi de fapt pe care se întemeiază sentinţa apelată a primei instanţe. Acuzatorul, în concluziile sale se ocupă de motivul invocat în apelul inculpatului că acest proces disciplinar ar fi urmarea unui conflict personal dintre inculpat şi I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae ivit în jurul editării şi administrării foilor Lumina Satelor şi Oastea Domnului şi dovedeşte cu acte aflate la dosar cum inculpatul preot Iosif Trifa s-a făcut vinovat de învinuirea ce i se aduce pentru care a fost pedepsit de către prima instanţă: ieşirea de sub ascultarea ierarhului şi a autorităţii bisericeşti.

Părintele Iosif Trifa - spune achizitoriul în rechizitoriul său - care i-a dat o încredinţare atât de înaltă în biserică şi i-a arătat toată dragostea părintească, a căutat în timpul din urmă prilej să se sustragă controlului autorităţii sale bisericeşti, voind să mute tipografia şi foaia Oastea Domnului la Bucureşti. Mulţumită vigilenţei I.P.S. Sale, acest plan n-a reuşit. Cu toate asigurările de supunere şi ascultare date faţă de I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae şi autoritatea bisericească, inculpatul I. Trifa găseşte alte modalităţi neiertate pentru ca să dejoace încrederea şi dragostea ce i s-a arătat.

Abia la câteva luni numai, după încercarea nereuşită de a muta tipografia şi foaia Oastea Domnului la Bucureşti, în secret şi fără ştirea autorităţilor bisericeşti şi a I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae, părintele I. Trifa cere organelor civile în drept organizarea tipografiei pe numele său. Ardea de dorul de a se şti singur stăpân pe tipografie şi pe foaia Oastea Domnului. Văzând că pentru acest plan al său nu poate avea consimţământul I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae, la data de 30 dec. 1934, păr. Trifa s-a prezentat I.P.S. Sale însoţit de doi colaboratori ai săi din Bucureşti, cu care netemeinicia - după relatările publicate în Lumina Satelor nr. 4 din 20 ian. 1935, - au adus vorba de tipografie şi de gazete spunând că ar fi bine să se facă altă rânduială... să se lase o mai mare libertate... căci altfel păr. Trifa nu lucrează cu destulă însufleţire...

I.P.S. Sa a răspuns că de la început a acordat păr. Trifa cea mai largă libertate şi nici nu-şi poate da seama prin ce ar mai putea-o lărgi. S-a arătat gata să retragă pe acei ori acel colaborator cu care părintele zicea că nu poate lucra împreună. Dar cu toate acestea păr. Trifa nu s-a arătat mulţumit fiindcă dorea să i se recunoască tipografia ca proprietate a sa şi ca Oastea să meargă tot după tipografie. Atunci I.P.S. Sa i-a arătat că nu-i poate lăsa Lucrarea în Oastea Domnului şi la organele de propagandă ca un teren particular pe care să-l lucreze C. Sa în regie proprie ci i-a adus aminte cum a fost chemat la această Lucrare şi din ce mijloace materiale s-a înjghebat tipografia. În firul rechizitoriului, acuzatul prezintă facsimilul unei chitanţe de 130.000 lei ce i-a primit inculpatul de la I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae.

Iată motivele pentru care păr. Iosif Trifa a ieşit de sub ascultarea ierarhului său şi a autorităţii Bisericii sale: nerecunoaşterea dreptului de proprietate asupra tipografiei şi nerecunoaşterea liberei dispuneri asupra mişcării Oastea Domnului. Acestea l-au făcut pe păr. Trifa să se retragă de la Lumina Satelor şi Oastea Domnului şi să-şi dea demisia din postul ce-şi avea la Arhiepiscopia de Alba Iulia şi Sibiu - probabil în nădejdea că nu i se va primi această demisie, după cum reiese din declaraţiile inculpatului. Prin motivul de boală invocat în cererea sa de demisionare voia doar să apere planul ce-l urmărea căci la câteva zile după demisie scotea o foaie nouă Isus Biruitorul, fără să aibă aprobarea canonică a autorităţii sale bisericeşti, şi fără ca boala să-l stânjenească în redactarea acestei foi. Ocupându-se de afirmaţia din apelul păr. I. Trifa că înţelege să rămână în Biserică şi că a căutat mereu numai înţelegerea, acuzatorul insistă asupra celor publicate în foaia Isus Biruitorul în care ostaşii sunt îndemnaţi la rezistenţă faţă de autoritatea bisericească şi cuprind aluzii răutăcioase şi invective la adresa ierarhului său.

Păr. I. Trifa cheamă şi ţine adunări separate cu unii dintre ostaşi şi trimite emisari la ţară care caută să împrăştie între ostaşi duhul răzvrătirii şi nesupunerii faţă de autoritatea bisericească. Toate acestea nu sunt semnele supunerii şi a înţelegerii. În această atitudine de nepronunţarea sentinţei primei instanţe, care sentinţă, prin stabilirea faptelor de care este învinuit şi prin pedeapsa cu care a fost pedepsit ar fi trebuit să-l trezească la realitate să lase povârnişul spre care a alunecat. Dimpotrivă în foaia sa Isus Biruitorul critică sentinţa şi pe membrii primului for de judecată, bagatelizând activitatea duhovnicească a trimişilor I.P.S. Sale în misiunile religioase şi caută pe toate căile să provoace o atmosferă nefavorabilă congresului Oastea Domnului ţinut sub conducerea I.P.S. Sale Mitropolitul Nicolae în ziua Pogorârii Duhului Sfânt din anul 1935. Chiar în ziua acestui congres păr. Trifa a ţinut cu câţiva ostaşi o adunare aparte.

Acuzatorul, după cele spuse, conchide că apelul păr. Trifa nu este întemeiat şi ca atare nu poate infirma sentinţa apelată. Starea de fapt şi starea de drept a fost bine stabilită de către prima instanţă şi pedeapsa dată - caterisirea - este în sensul prevederilor canoanelor şi a dispoziţiilor regulamentare. Inculpatul nici după judecarea sa de către prima instanţă n-a încercat să intre în ascultare faţă de Biserică şi ierarhul său, ci stăruie pe acelaşi povârniş. Apelantul nu aduce în apelul său nici o probă de nevinovăţie şi în toată atitudinea sa nu se poate găsi nici un moment atenuant. Cere deci respingerea apelului şi confirmarea întru toate a sentinţei apelate.

Inculpatul, având cuvântul îşi susţine întru toate apelul cu toate motivele invocate în apel. Îşi exprimă apoi părerea de rău că o chestiune atât de însemnată ca cea din jurul mişcării religioase Oastea Domnului este tratată atât de ironic de către păr. acuzator. Roagă Consistoriul Spiritual Mitropolitan să judece această chestiune dintr-un punct de vedere mai înalt bisericesc.

Din lunga expunere a acuzatorului iese ca un fir roşu la iveală chestiunea proprietăţii tipografiei Oastea Domnului. Modul şi împrejurările în care a fost cumpărată de mine - spune inculpatul - sunt descrise în apel şi în numeroasele anexe de la dosarul cauzei. Ca completare aminteşte că suma din care a cumpărat această tipografie provine în mare parte din vânzarea cărţilor sale şi numai în parte provine din daniile ostaşilor şi ai altor binevoitori ai mişcării. Când inculpatul a ieşit din sanatoriu a găsit la administraţia foilor şi a tipografiei o datorie de un milion de lei, care trebuia plătită. În această situaţie, unul din colaboratorii săi, Dl. Lascarov Moldovanu a intervenit la guvernatorul de atunci a Băncii Naţionale de unde a primit o subvenţie de 80.000 lei. O altă subvenţie de 130.000 lei - de care aminteşte acuzatorul în rechizitoriul său - a primit-o de la guvernul de atunci ca subvenţie politică.

Cumpărarea tipografiei constituie un moment însemnat în mişcarea Oastea Domnului pentru a cărei înfăptuire inculpatul şi-a expus sănătatea. Tocmai de aceea îl supără că tocmai în punctul acesta al activităţii sale este învinuit. În ceea ce priveşte celelalte învinuiri cu privire la activitatea sa misionară trebuie să i se recunoască că prin iniţierea mişcării religioase Oastea Domnului a creat ceva folositor pentru Biserică. Un spirit creator nu poate fi încătuşat în activitatea sa. „Eu - spune inculpatul - sunt un spirit creator şi deci nu puteam şi nu pot fi stingherit în activitatea mea prin măsuri înguste de ordin administrativ. Cauza conflictului - spune inculpatul - sunt colaboratorii mărunţi care au informat fals pe I.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae spunând că eu aş fi agonisit milioane la foile Lumina Satelor şi Oastea Domnului”.

În ce priveşte libertatea de acţiune la care s-a referit inculpatul în cursul apărării sale, - la întrebarea ce i s-a pus în instanţă - inculpatul precizează că înţelege a se supune ordinelor chiriarhului său în toate privinţele, nu poate însă admite controlul îngust şi sectant al celor mărunţi.

La o altă întrebare pusă în instanţă inculpatul precizează că el n-a primit de la început nici o administraţie la foaia Lumina Satelor, toată administraţia fiind făcută de păr. Moruşca, actualul episcop al Americii şi ajutoarele sale. Nesimţindu-se vinovat cu nimica cere să fie absolvit şi rămâne sub ascultarea şi controlul Bisericii.

Acuzatorul, având cuvântul în replică, înainte de toate ţine să cerceteze afirmaţia inculpatului că rechizitoriul său ţinut în instanţă ar fi avut un caracter ironic. Rechizitoriul cuprinde descrierea şi explicarea ţinutei şi activităţii pentru care a fost dat păr. Iosif Trifa în judecată. În legătură cu inculpatul că cumpărarea tipografiei constituie un punct însemnat al activităţii sale, acuzatorul face atent pe inculpat că daniile ce le-a primit pentru cumpărarea acelei tipografii nu-l îndrituiesc să se facă stăpân exclusiv pe această tipografie.

În această cauză mai mult interesează modul în care voia să se facă inculpatul; proprietar al acelei tipografii: încercarea de a muta tipografia la Bucureşti şi transferarea tipografiei pe numele său fără ştirea şi aprobarea chiriarhului său şi a autorităţii sale bisericeşti. Aceste fapte constituie delictul ieşirii sale de sub ascultarea Bisericii, pentru care a fost pedepsit. Afirmaţia făcută în instanţă de către inculpat că ar fi un spirit creator nu poate constitui un punct de apărare ci cel mult arată păcatul trufiei de care este cuprins inculpatul. În declaraţia inculpatului că înţelege să se supună ordinelor chiriarhului său rămânând sub ascultarea şi controlul Bisericii este dezminţită de atitudinea ce a avut-o păr. Iosif Trifa de la declaraţia conflictului până azi. N-a dat nici o dovadă de reintrarea în ascultarea Bisericii, din contră perseverează în neascultare prin editarea foii Isus Biruitorul în care se cuprind aluzii răutăcioase la adresa autorităţii bisericeşti. După ce păr. Iosif Trifa nici prin apărarea sa făcută în instanţă nu şi-a putut dovedi nevinovăţia, acuzatorul cere aprobarea sentinţei primei instanţe.

Inculpatul, având ultimul cuvânt cere să se constate din tot ce a scris şi publicat după demisia sa din postul de preot şi după retragerea sa de la foile Lumina Satelor şi Oastea Domnului dacă a îndemnat pe cineva să iese din ascultarea Bisericii. Din contră, se poate constata din ceea ce a publicat în acest răstimp că a îndemnat lumea să se ataşeze la Biserică. Cere deci absolvarea sa de sub învinuirile ce i se aduc şi spre apărarea sa depune la dosar pag. 5-6 din nr. 30/1935 al foii Isus Biruitorul.

Consistoriul Spiritual Mitropolitan, fiind luminat, se retrage pentru deliberare.

Având în vedere actele de la dosar,

având în vedere sentinţa primei instanţe şi apelul intrat în contra acestei sentinţe,

având în vedere concluziile acuzatorului,

având în vedere apărarea verbală susţinută în instanţă a inculpatului,

având în vedere că prin încercarea de a-şi însuşi dreptul de proprietate asupra tipografiei Oastea Domnului şi prin refuzul de a face o dare de seamă asupra gestiunii de la Lumina Satelor şi Oastea Domnului, după cum i-a cerut autoritatea bisericească, iar prin publicarea foii Isus Biruitorul fără autorizaţia canonică a autorităţii bisericeşti, deşi asupra acestei îndatoriri i s-a atras în mod special atenţiunea şi prin defăimarea în această foaie a chiriarhului său şi a autorităţii sale bisericeşti precum şi prin îndemnul dat ostaşilor de a-l urma în această neascultare faţă de autoritatea bisericească.

Inculpatul s-a făcut vinovat de delictele stabilite în sarcina sa de către prima instanţă,

având în vedere că inculpatul nici după aducerea sentinţei primei instanţe nu a dat dovadă de îndreptare,

având în vedere că sentinţa primei instanţe este dată în conformitate cu prevederile canonice şi regulamentare ale Bisericii,

Consistoriul Spiritual Mitropolitan în unanimitate aduce următoarea

Sentinţă:

Consistoriul Spiritual Mitropolitan respinge apelul înaintat şi confirmă întru toate şi pentru aceleaşi motive, sentinţa nr. 16/1935 a Consistoriului Spiritual Eparhial din Sibiu, adusă în cauză disciplinară preotului Iosif Trifa din Sibiu.

Dată şi pronunţată în şedinţa publică azi la 11 septembrie 1935, cu drept de recurs în 30 de zile de la primirea sentinţei.

Preşedinte /ss/ Dr. Nicolae Stinghe

Acuzator/ss/Gheorghe Maior

Membri /ss/ Ioan Papp

Grefier /ss/ Traian Petrişor

/ss/ Ioan Popescu

/ss/ Dr. Iosif Ieremia

/ss/ Dr. Andrei Buzdug

Declaraţia făcută de păr. Trifa în şedinţa Consistoriului Spiritual Mitropolitan în cursul apărării sale care declaraţie s-a trecut în sentinţă foarte sumar:

„...înţeleg să reintru în ascultare ierarhică astfel: cu întreaga mea creaţie şi înfăptuire de la Oastea Domnului: tipografie, librărie, foaie, editură de cărţi, etc. intru în controlul şi supravegherea spirituală, canonică, dogmatică, bisericească a Bisericii şi a superiorilor mei, supunând foaia controlului şi cenzurii bisericeşti şi luând înţelegere şi binecuvântare în toate iniţiativele mişcării, cerând însă să am libertate în creaţia şi înfăptuirea mea, fără acel jignitor amestec administrativ care a cauzat tulburarea trecută.

Creaţia şi înfăptuirea de la Oastea Domnului (tipografie, librărie, foaie) este rodul muncii şi jertfirii sănătăţii mele şi cred că sunt în drept să am libertate în această înfăptuire. Aceasta tocmai pentru a putea lucra cu şi mai multă izbândă. De când e lumea aşa a fost că orice spirit creator a avut lipsă de libertate, de creaţie şi înfăptuiri. Această libertate o cer şi eu în cadrul strict al controlului spiritual, canonic, dogmatic al Bisericii şi superiorilor mei...”

Sufletul nevinovat se înşală totdeauna când are de-a face cu oamenii şi judecăţile lor...

Ştiindu-se nevinovat el crede la izbânda cauzei sale drepte şi în valoarea argumentelor lui. Nici nu se poate gândi că aceste adevăruri ar putea fi călcate în picioare şi nesocotite, - până ce se dă sentinţa. Abia atunci vede el ce sunt oamenii lumii şi ce fel de judecată fac ei.

Aşa şi părintele Iosif... A crezut atât de puternic în dreptatea cauzei sale... A fost atât de sigur de argumentele sale... a fost atât de convins de importanţa realizărilor sale, - încât nici o clipă nu s-a îndoit de recunoaşterea acestora.

Pe de altă parte era atât de încrezător în capacitatea de discernământ a oamenilor Bisericii şi de importanţa problemei pentru Biserică, - încât nu şi-ar fi putut niciodată închipui ca să nu se pună aceste valori mai presus de orice interes personal şi ambiţia de moment.

Dar, din felul în care au decurs lucrurile în acest al doilea proces de la Sibiu, - omul trimes de Dumnezeu a înţeles că sentinţa lui fusese dată înainte de proces... Că osândirea lui fusese şi hotărâtă mai dinainte de prima judecată...

Şedinţele acelea aveau rostul numai de a arunca praf în ochii oamenilor; de a-i orbi pe cei lesne crezători. Întocmai ca judecata Mântuitorului, a Cărui moarte fusese hotărâtă cu mult mai înainte de procesul Său (Ioan 11, 47-53).

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii :

Clevetirea face rău la trei inşi deodată:

celui bârfit,

celui care ascultă

şi mai cu seamă celui ce bârfeşte.

Sf. Vasile cel Mare

Bârfitorul mănâncă pe fratele său şi muşcă pe aproapele său.

Sf. Ioan Gură de Aur