Cap. 7 - Primii paşi spre o rânduială

Stăruitoarele chemări repetate număr de număr şi săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate şi cu o ţintă tot mai limpede şi mai strălucită, avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc şi sufletesc. Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni, îngroşau rândurile Oastei duhovniceşti nou înfiinţate. Tineri şi bătrâni, din toate straturile sociale şi din toate ţinuturile româneşti se adăugau acestei mişcări de renaştere sufletească ce aducea un suflu nou şi plin de nădejde în biserica şi ţara noastră.

Se impunea deci o oarecare rânduială şi îndrumare mai îndeaproape a muncii şi luptei spre ajungerea scopului măreţ pe care şi-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25 din 1 iulie 1923 - deci după numai jumate de an de la pornirea Lucrării Oastei, - părintele Iosif scria următoarele:

„O adunare vor ţinea la Sibiu, cei ce s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor

Mişcarea şi lupta gazetei noastre împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate rele şi grele, a pătruns în multe suflete şi mulţi din cititorii gazetei noastre au luat hotărârea de a le scoate din viaţa lor.

După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o Oaste nouă: în Oastea lui Isus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor. Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostaşii ni s-au înmulţit şi acum trebuie să ne orânduim Oastea.

În zilele trecute a intrat în rândurile noastre un cărturar, aducând cu el păreri şi planuri de organizare. Iată-le mai jos:

Onorate domnule redactor, iată vin să mă înscriu şi eu în rândurile acelora care s-au hotărât împotriva băuturilor alcoolice. Am făcut acest lucru convins că aceste băuturi strică trupul şi sufletul omului.

Ar fi bine şi potrivit ca societatea noastră să-şi aibă statutele ei (Legile de conducere) având şi un semn de recunoaştere (insignă, cocardă).

O adunare într-un congres a celor care s-au hotărât împotriva beţiilor şi sudalmelor încă ar fi binevenită. Serbările ce se vor ţine la 29 iunie în memoria mitropolitului Andrei Şaguna, ar fi un bun prilej pentru acest lucru...”

Agnita, la 9 iunie 1923

Ioan Păltiniş, publicist.

La acestea părintele Iosif adăuga:

„Părerea d-lui Păltiniş este binevenită. Acum, după ce avem începutul făcut, trebuie să ne organizăm, adică să stabilim anumite reguli (statute) pe care să le ţină toţi cei care intră în Oastea noastră, precum zice şi apostolul Pavel: şi de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după rânduieli (2 Tim. 2, 5).

Vom ţine aşadar şi noi cea dintâi a noastră adunare în 28 şi 29 iunie, aici la Sibiu cu prilejul serbărilor lui Şaguna. Invităm pe toţi cei care au intrat în Oastea noastră, sau voiesc să intre de acum, - să vină atunci la Sibiu.

Eu pun în mişcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. Lumina Satelor străbate, cu cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile ţării. În chipul acesta mişcarea noastră va putea umplea rând pe rând toată ţara, cu ostaşi şi cu fronturi de luptă împotriva păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această ţară pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă şi cea adevărată, care va da mărire statornică acestei ţări - şi acestui neam...”

O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvântat atunci! Cu o astfel de încredinţare puternică şi sfântă lucra el, deplin încredinţat că scopul măreţ şi fericit al adevăratei înălţări şi mântuiri a ţării şi neamului nostru nu poate veni decât prin Hristos. Prin saltul naşterii din nou şi al vieţuirii în Hristos.

Fireşte aceasta va cere un drum lung cu eforturi mari şi cu jertfe multe. Dar Duhul lui Isus Hristos Domnul şi Mântuitorul Puternic, îi insufla mereu îmbărbătarea din făgăduinţele Lui sfinte: îndrăzneşte Iosife, Eu sunt cu tine şi cu lupta ta, nu te teme. Tu nu eşti singur, - Eu mai am în neamul acesta şi în biserica aceasta încă nenumărate mii de suflete scumpe şi mari, care vor veni şi se vor alătura cu hotărâre şi vitejie luptei tale. Tu crede şi luptă. Roagă-te şi mărturiseşte. Îndrăzneşte şi suferă ca un bun ostaş al Meu - şi lasă toate celelalte în grija Mea. Lucrarea Oastei este a Mea - şi Eu am s-o duc la biruinţă!...

Cu această puternică încredere în făgăduinţele Duhului Sfânt a trăit, a luptat şi a murit el, neclătinat şi nebiruit prin toate încercările stârnite de potrivnicul în contra lui şi a Lucrării începută de Dumnezeu prin el.

Denumirea de Oaste a Domnului

Câteva trebuinţe se iviră deci de la începutul mişcării. Printre acestea prima era denumirea pe care trebuia s-o ia mişcarea cea nouă. Scopul ei era hotărât şi sănătos dar se promitea greu şi îndelungat. Piedicile se arătau multe şi mari, iar vrăjmaşii îndârjiţi şi puternici. Va trebui dus un război necruţător şi lung, cu arme noi şi sigure, cu voinţă puternică şi cu ostaşi viteji. Fronturile acestei lupte duhovniceşti vor fi peste tot, iar loviturile date şi primite vor cere multe jertfe, vor aduce multe biruinţe, dar poate şi multe dureri.

Lumea de atunci era foarte obişnuită cu vocabularul războiului care durase atâţia ani şi care, deşi se terminase, era totuşi încă viu în amintirile tuturor celor ce trăiseră ororile lui atât pe fronturi cât şi acasă.

Dacă un război de un fel se terminase în afară cu dezrobirea noastră naţională, un nou război de un alt fel, începuse înăuntru. Pentru dezrobirea noastră sufletească. Şi el trebuia purtat cu şi mai mare hotărâre. Oricât va fi de lung şi de mare acest război, el va trebui să se încheie numai atunci când se va fi făcut desăvârşita noastră dezrobire sufletească de sub robia păcatului şi a decăderii în care suntem ţinuţi acum.

De aceea noua frăţietate era o „Oaste”. „Steagul” ei era Crucea şi Jertfa lui Hristos. „Armele” ei erau armele Duhului Sfânt. „Vrăjmaşul” ei era diavolul şi păcatul, iar „fronturile” ei de luptă sunt pretutindeni.

Din vocabularul războiului obişnuit, care în vremile acelea era atât de normal, s-a trecut la înţelesul lui duhovnicesc. Şi astfel în noua Lucrare a Oastei Domnului s-a încetăţenit acel vocabular, acest fel de a vorbi şi scrie, care mai târziu va părea unora prea de tot. Ba încă cu timpul i se va da un înţeles atât de sucit şi de răuvoitor încât Lucrarea cea numai duhovnicească a Oastei, va fi învinuită de agitaţie duşmănoasă faţă de ţară şi bănuită de gânduri primejdioase faţă de orânduirea lumească. Cu toate aceste măsuri răuvoitoare însă, ostaşii, oameni cu cugetul curat, formaţi pe acest fel de a fi, au rămas mereu la numele lor şi la vorbirea lor, încredinţaţi că prin toate aceste lucruri bune nu fac nici un rău nimănui şi nu calcă nici o lege. De altfel însăşi Biblia şi biserica folosesc acest limbaj, bineînţeles duhovnicesc, înfăţişându-l pe adevăratul creştin ca pe un bun ostaş al lui Hristos, chemat să lupte şi să sufere pentru triumful Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru nimicirea păcatului (2 Tim. 2, 1-5).

Unui astfel de ostaş al Domnului i se porunceşte să ia toată armătura Duhului Sfânt, ca să poată ţinea piept împotriva uneltirilor vrăjmaşului diavol. Şi este vorba acolo despre centura Adevărului, platoşa neprihănirii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului (Efes. 6, 11-17).

Să nu ne fie de mirare dar, nici să nu mai trezească nimănui şi niciodată bănuieli sau încurcături - nici denumirea care i s-a dat şi nici felul de vorbire care i s-a imprimat de la început, acestei paşnice şi iubitoare Oştiri a lui Hristos!

Prin tot ce este şi voieşte ea, prin tot ce va propovădui şi va realiza, Oastea Domnului, - nu va face decât binele fiecărui suflet, fiecărei familii, fiecărei ţări în care va pătrunde, ducându-L tuturor pe Hristos Cel Viu şi mântuitor.

Rău nu va face decât păcatului şi lui Satana.

În felul acesta deci frăţietatea îşi va lua încet, încet, din felul de vorbire de «Oastea Domnului», deşi încă nu se luase oficial o hotărâre în privinţa asta, ci încă se frământa gândul. Unii chiar propuneau diferite alte denumiri ca de exemplu: „Veniţi la Isus”, sau „Isus vă cheamă”, etc. Până la urmă însă a rămas acea denumire care arăta cel mai bine identitatea şi scopul acestei oştiri a lui Hristos.

Denumirea aceasta nouă şi frumoasă insufla tuturor celor dinăuntrul şi dinafara ei, înaltele gânduri şi îndemnuri spre trăirea şi lupta cea sfântă cerută de Mântuitorul Hristos. Această trăire şi luptă erau pline de viaţă, de putere şi de avânt în toţi. Se trezise în suflete parcă suflul plin de putere şi de viaţă a Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii, din vremea primilor creştini, din vremea Sfinţilor Părinţi.

Medalia Oastei Domnului

Odată fixată denumirea de Oaste, trebuia să se meargă mai departe în adâncirea şi precizarea acestui caracter al frăţietăţii. Iniţiativele se vor înmulţi şi se vor concretiza, dând mereu noi imbolduri celor porniţi pe drumul sfânt al renaşterii sufleteşti, în lupta lor duhovnicească.

Pentru a arăta că chiar hotărârea de intrare în Oastea Domnului constituia un act de eroism duhovnicesc, părintele Iosif, ca un îndrumător şi conducător văzut al acestei oştiri - a hotărât să înfiinţeze o medalie, un fel de decoraţie sfântă, care se va da fiecărui nou ostaş, odată cu legământul lui de intrare în rândurile Oastei. Astfel s-a înfiinţat medalia, cruciuliţa de bun ostaş, care arăta că purtătorul ei este un suflet cu totul predat în slujba şi ascultarea lui Hristos Mântuitorul.

După ce s-a întocmit forma şi textul pe care îl va avea medalia, s-a comandat confecţionarea ei la nişte întreprinderi din ţară, în câteva serii.

Numărul de cereri fiind tot mai mare, iar preţul scumpindu-se, mai târziu s-au făcut comenzi şi la nişte firme din străinătate (Elveţia şi Viena). Cruciuliţa Oastei avea o formă deosebit de frumoasă, cu inscripţia biblică de la care Oastea îşi luase denumirea (2 Tim. 2, 3) şi cu panglică de culoare albastră. Era un semn distinctiv şi curajos, purtat cu evlavie şi dragoste de către toţi cei care se doreau cu adevărat vrednici de el. Însuşi părintele Iosif a aşezat cu mâna lui acest semn binecuvântat pe inima multora care au depus legământul de ostaşi în mijlocul adunărilor din Sibiu la care se potrivea să fie şi el prezent.

Acest semn era la începuturile de atunci nu numai o dovadă de hotărâre sfântă şi o podoabă creştinească, ci şi mărturia unui legământ văzut de către toţi, că sufletul care o poartă a rupt-o cu păcatul şi că s-a obligat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor să trăiască în lumină şi să umble în curăţie în toate căile şi în toate faptele lui.

Purtarea ei era o puternică frână contra pornirilor fireşti care încă erau în om. Şi un semn văzut de care oricine s-ar fi putut lega ca să-l mustre, dacă acela care purta cruciuliţa se purta undeva, în vreun fel, nevrednic de Numele Domnului şi de Lucrarea Oastei Sale.

Odată însă cu tulburările aduse de război, când au venit tot felul de greutăţi, - din pricina mulţimii celor înscrişi în Oaste, ca şi din greutatea de a putea procura aceste medalii, - purtarea ei, a cruciuliţei, a fost recomandată tot mai puţin şi obişnuită tot mai rar, până când s-a uitat de tot.

La vremea ei însă medalia Oastei, a avut scopul şi rostul ei binecuvântat. Ea a folosit foarte mult nu numai la insuflarea unei atitudini curajoase şi sfinte a celui care o purta, ci şi la recunoaşterea cu bucurie între ei a celor care, întâlnindu-se, erau îmbărbătaţi de Domnul prin puterea şi harul aceluiaşi legământ frăţesc.

Cândva - şi dacă voia şi planul cel tainic al dragostei lui Dumnezeu va mai îngădui să vină pe pământ încă odată vremi de pace şi de libertate, - acest semn poate că ar fi bine să apară din nou, ca o revenire fericită la dragostea şi biruinţele frumoase şi scumpe ale începuturilor noastre minunate, despre care scrie părintele Iosif în «Lumina Satelor» nr. 25 din 1 iulie 1923, când publica şi semnul medaliei, spunând: Acesta este semnul pe care îl vor purta cei ce au intrat în Oastea noastră!

Transcriem acestea pentru că ele sunt cele dintâi şi cele mai clare porunci pentru Oastea Domnului. Ele sunt de o valoare neschimbată până la sfârşit. Şi e nevoie să le ştie toţi cei care sunt sau vreau să fie membri în această Lucrare. Acum şi în vecii vecilor. Acestea sunau aşa:

„...Cititorule, - uită-te cât de frumos este semnul ce-l vor purta cei ce s-au hotărât să scoată beţia, sudalma şi alte păcate din viaţa lor! Vrei şi tu să porţi acest semn de mântuire sufletească? Intră în Oastea noastră.

Dar bagă de seamă cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui pe piept în semn de fală şi mândrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăieşti şi în viaţa ta.

Trei lucruri se cer de la mine şi de la tine şi de la alţii care voiesc să intre în Oastea noastră:

1 - În Oastea lui Isus trebuie să te supui cu credinţă şi cu ascultare tuturor poruncilor Lui (aşa precum trebuie să te porţi în orice armată). Toate purtările tale, toate faptele şi lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Isus, căci El e Stăpânul tău.

2 - În Oastea lui Isus tu trebuie să te lupţi neîncetat. Această luptă tu trebuie să o porţi mai întâi cu tine însuţi, ca să poţi supune sub picioarele tale pe potrivnicul diavol şi amăgirile lui. Vitejia cea mare, în frontul nostru, aceasta este: să te biruieşti pe tine însuţi, adică să-ţi biruieşti poftele şi patimile cele rele. Să nu fi biruit de rău ci să biruieşti răul prin bine (Rom. 12, 19). Cu ajutorul Domnului Isus.

3 - După ce te-ai mântuit pe tine, trebuie să-i mântuieşti şi pe alţii. Să-i atragi şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Ca un bun ostaş al lui Hristos, tu trebuie să lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu pe acest pământ: să aprinzi dragostea, să stingi ura. Să loveşti minciuna, să lăţeşti pacea...

Iată dar iubite cititorule câte se cer de la tine şi de la cei ce vor să intre în Oastea noastră. De aceea e scris pe medalie: iar tu te luptă şi suferă... În schimb, această luptă şi suferinţă pentru Isus şi Evanghelie ne dă la sfârşitul vieţii mulţumirea sufletească pe care a avut-o apostolul Pavel când a zis: Lupta cea bună m-am luptat, credinţa am păzit-o,... cununa dreptăţii îmi va da mie Judecătorul Cel Drept (2 Tim. 4, 7).

Intră şi tu cititorule în Oastea noastră ca să ai la sfârşitul vieţii tale această bucurie şi mântuire sufletească... (urma clişeul medaliei, iar sub el o Hotărâre, prin care sufletul mărturisea că se leapădă de toate păcatele “cu ură şi scârbă” şi că se predă cu totul în slujba Domnului intrând în rândul celor care vor să fie nişte buni ostaşi ai lui Hristos, începând şi ducând lupta cea sfântă a curăţiei vieţii).

În fruntea oştirii noastre - încheia hotărârea, - stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă. Pe Mântuitorul nostru Isus Hristos, rugându-L să mă ajute şi pe mine, ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească...

Cât de pline de putere şi lumină din Duhul Sfânt sunt aceste trei puncte de credinţă de mai sus. Ele sunt primele statute ale Oastei. Dumnezeu nici n-a mai îngăduit să apară alte statute afară de acestea.

Cuvintele celor trei puncte statornicite ca îndrumător de viaţă încă de la începutul Oastei, sunt pentru toţi cei de azi şi pentru toţi cei ce vor mai fi chemaţi de Dumnezeu să-şi afle şi să-şi păstreze mântuirea sufletului lor în această Lucrare evanghelică - porunci cereşti!

Să le recitim cu toţii mai ales noi cei de astăzi, căci după atâţia zeci de ani, ele ne sună nouă şi mai puternic. Fiindcă noi am cam început acum să uităm ce suntem, şi de ce suntem. Iar din pricină că am uitat aceasta, însăşi mântuirea noastră este în cea mai mare primejdie.

Până la sfârşitul Oastei, aceste porunci să stea scrise cu litere de foc şi de aur pe cerul dinaintea noastră, fraţilor şi surorilor, pentru ca ochii noştri ai tuturora să fie aţintiţi spre ele. Şi să nu mai uităm niciodată a împlini cu fapta adevărul lor!

Și eu am avut cândva o astfel de medalie, de care îmi va părea rău că am pierdut-o, pănă la moarte, căci medalia ce am avut-o eu era chiar cruciulița Părintelui Iosif, dată mie de către el, chiar cu măna lui, la Crăciunul anului 1937, ziua cănd eu împlineam 24 de ani - și când el presimțea că va fi ultimul Crăciun pe care îl vom petrece împreună.

- Ține ca dar din partea mea, această cruciuliță - mi-a zis el, îmbrățișăndu-mă atunci - în ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, care este și ziua ta de naștere. Aceasta a fost cruciulița mea, iar de acum încolo să fie a ta. S-o porți spre slava Mântuitorului tău și ca un semn de dragoste din partea mea...

Am purtat-o ani de zile pe inima mea. Dar, în nopțile de mai târziu, printre toate lucrurile și amintirile scumpe fără de care am rămas a fost și această cruciuliță neuitată.

Congresul Oastei Domnului

Un lucru însemnat în istoria Oastei - devenit foarte necesar şi statornicit încă de la început, a fost Congresul anual pe ţară.

Am mai spus că îndată după primul război mondial care ne-a adus independenţa şi întregirea ţării - o mulţime de alte societăţi şi asociaţii cu scopuri culturale, filantropice, morale, confesionale, etc. - se înfiinţaseră în multe părţi. În practica tuturor acestora era încă de la început organizarea, alegerea comitetului de conducere, congresele generale, statutele de funcţionare, etc.

Oastea Domnului, omeneşte vorbind, era şi ea o asociaţie religioasă, care se bucura de acelaşi drept ca orice altă asociaţie constituită legal în ţara noastră. Cum însă, spre deosebire de orice alte astfel de asociaţii, Oastea Domnului aducea ceva cu totul nou, viu şi puternic, iar numărul de aderenţi creştea atât de repede, - se impunea cu atât mai mult o organizare.

Părintele Iosif vedea încă de atunci, că grăuntele de muştar al Oastei va creşte un copac mare. Şi că în curând nu va mai putea, numai singur el, să facă faţă multelor îndatoriri care se vor cere pentru îndrumarea şi hrănirea acestei mari mulţimi în care se trezise foamea şi setea după Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea s-a preocupat încă de la început de grija aceasta, căutând să îndrume totul armonios şi bine spre a face faţă tuturor cerinţelor viitoare. Pentru o consfătuire cu toţi cei intraţi în Oaste, s-a hotărât convocarea prin foaie a primului „Congres general” la Sibiu. În acest Congres urmărea să se discute şi să se hotărască asupra tuturor problemelor care se pun pentru viitorul Oastei.

Este interesant să aflăm cum s-a desfăşurat acest prim „Congres al Oastei Domnului” ţinut în ziua de 29 iunie 1923, la redacţia foii «Lumina Satelor».

Iată ce scrie părintele Iosif în foaia nr. 28 din 22 iulie 1923, despre congres şi despre hotărârile lui, sub titlul:

„Adunarea celor ce s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor păcate.”

Societatea, adică întovărăşirea celor ce s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi a altor rele şi-a ţinut cea dintâi a sa adunare, joi, în ziua sfinţilor apostoli Petru şi Pavel. Adunarea s-a ţinut la orele 3 după amiază în redacţia gazetei «Lumina Satelor». Au luat parte mulţi ostaşi veniţi din toate părţile. Cei mai mulţi însă, fiind vremea lucrului, n-au putut veni în persoană, ci ne-au trimis scrisori prin care spun că îşi dau învoirea la toate cele ce se vor hotărî în cea dintâi adunare a noastră. În afară de membrii înscrişi în Oastea noastră, nimenea nu s-a mai apropiat de această adunare

(- poate că şi vremea era de vină căci fiind foarte caldă, era potrivită pentru bere)...

Vorbirea părintelui I. Trifa

Adunarea a fost deschisă din partea părintelui I. Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor. Păr. Trifa a arătat cum această mişcare spre deosebire de alte mişcări a răsărit din dragostea şi râvna pentru Evanghelia Mântuitorului. Ca izvorul ce ţâşneşte din stânci, aşa mişcarea noastră a ţâşnit din credinţă, din dragostea creştină şi din râvnă pentru mântuirea noastră sufletească. Vom face acum şi statute, dar tăria mişcării noastre, nici acum şi nici înainte nu vor fi statutele ci Evanghelia Mântuitorului. Noi suntem o armată de voluntari. Nu porunca ne-a strâns laolaltă şi nu porunca va fi tăria noastră ci credinţa, dragostea, însufleţirea şi râvna creştinească a fiecărui ostaş din Oastea noastră. Statutele vor avea numai chemarea să strângă într-un singur front de luptă însufleţirea şi râvna noastră a tuturor.

Suntem încă puţini, dar pentru aceea putem face foarte mult. Puţin aluat dospeşte toată frământătura - zicea apostolul Pavel (Gal. 5, 9). Şi mişcarea noastră trebuie să fie un astfel de aluat care să dospească frământătura nouă în mijlocul stricăciunii vremilor de acum. Fiecare membru al societăţii noastre trebuie să fie o sare ce sărează, un aluat ce dospeşte, o lumină ce răspândeşte lumină din lumina lui Hristos...

După aceste lămuriri, păr. Trifa a declarat adunarea deschisă şi purcezându-se la alegerea unui preşedinte şi a unui secretar de şedinţă, a fost ales ca preşedinte păr. Trifa, iar ca secretar primpretorul Eugen Munteanu din plasa Agnita (publicistul I. Păltiniş).

Vorbirea primpretorului E. Munteanu

A luat apoi cuvântul dl. Eugen Munteanu, unul din cei mai însufleţiţi ostaşi din Oastea noastră.

Alte neamuri mai înainte, a zis dl. Munteanu - au demult astfel de societăţi. A sosit vremea să le facem şi noi, căci scăderi şi păcate multe şi grele rod vlaga, sănătatea şi viitorul acestui neam. Acum, după război, avem duşmani mai mari decât cei din vremea războiului: scăderile şi păcatele ce ne pasc. Împotriva acestora trebuie să facem fronturi de luptă. Un astfel de front este mişcarea noastră în care am intrat şi eu şi pe care o slujesc şi o lăţesc în plasa mea, cu toată puterea sufletului meu...

Păr. Trifa a mulţumit d-lui E. Munteanu arătând că la propunerea d-sale se ţine această adunare şi noi vedem în persoana d-sale chipul unui adevărat cărturar şi slujbaş român care se îngrijeşte şi de binele sufletesc al poporului în mijlocul căruia trăieşte ca conducător...

După dl. E. Munteanu a vorbit plugarul Zaharie Ieronim din Crihalma, care a făcut propunerea ca societatea noastră să poarte numirea de Isus vă cheamă.

Propunerea plugarului Ieronim a plăcut foarte mult tuturor pentru că de fapt, mişcarea noastră nu este altceva decât o chemare a Domnului Isus către oameni să iese din păcatele cele de suflet omorâtoare...

După ostaşul din Crihalma a luat cuvântul un alt plugar ostaş: Augustin Toma din Vecerd. Ne-a spus în chip mişcător până la lacrimi întreaga istorie a întoarcerii lui din căile cele pierzătoare de suflet.

„Eram un beţivan vestit în satul meu - a spus el. Şi astăzi oamenii se miră cum de m-am putut schimba aşa dintr-odată. Uitaţi-vă măi, zic oamenii, că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar şi acum învaţă pe oameni din cărţi şi gazete.

Odată am ajuns într-o căruţă de oameni beţi. Căruţa apucase spre o prăpastie şi de nu eram eu treaz între cei beţi ca să opresc caii, praf şi cenuşă se alegea de noi şi de oasele noastre. Acum, de câte ori mă întâlnesc cu acei oameni mă alduiesc (binecuvântează) că i-am scăpat de la moarte...”

La această vorbire păr. Trifa a zis: iacă, eu, în această istorie a ostaşului nostru de la Vecerd văd taina şi înţelesul mişcării noastre: să te mântuieşti mai întâi pe tine şi apoi pe alţii. Sunt şi astăzi destule căruţe sufleteşti care merg spre prăpăstiile morţii sufleteşti şi datoria noastră este să-i salvăm pe cei apucaţi în ele.

Comitetul Oastei Domnului

După aceste vorbiri s-a purces în dezbaterea statutelor. După o discuţie mai lungă, adunarea a hotărât să aleagă un comitet care să facă statutele, medalia şi toate celelalte pregătiri şi lucruri pentru organizarea noastră.

În acest comitet au fost aleşi următorii:

1 - Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor,

2 - Eugen Munteanu, primpretorul plasei Agnita,

3 - Vasile Greavu, secretar comunal Sebeşul de Sus,

4 - Vaselian Popovici, învăţător în Bârzava,

5 - Zaharie Ieronim, plugar în Crihalma,

6 - Augustin Toma, plugar în Vecerd,

7 - Gh. Greavu, cantor la biserica din Lisa,

8 - Flore Alexa, epitrop la biserica din Cermei,

9 - Sergent jandarm Iacob Simion din Oarda,

10 - Iacob Grigore, plugar din Orlat.

Acest „comitet” se va întruni cât mai curând în şedinţă la Sibiu şi despre ce va lucra se va da seamă în această gazetă care a fost aleasă ca organ al societăţii „Isus vă cheamă”, adică vestitoarea despre cum stă mişcarea noastră...

Dar din gândurile bune cu comitetul şi cu statutele - nu se va alege nimic practic. Lucrurile, prin voia lui Dumnezeu, vor urma un alt curs. Statutul Oastei va deveni până la urmă Evanghelia cea vie şi trăită a lui Hristos, iar comitetul de lucru vor fi cele câteva suflete alese să ardă pe rugul jertfei împreună cu primul chemat în Oastea lui Isus.

Totuşi, un lucru de neînţeles se petrecea la Sibiu în tot acest timp, faţă de munca şi lupta păr. Iosif.

Foaia «Lumina Satelor» creştea cu repeziciune în toate privinţele. Suflul cel nou şi viu revărsat peste ea la Anul Nou, îi dădea un înalt conţinut duhovnicesc, plin de miez, de har, de viaţă. Steagul înălţat atunci răzbătea biruitor. Numărul abonamentelor creştea repede la 10-11-12 mii de exemplare. Sosesc din toate părţile ţării, ba chiar şi de peste hotare, adeziuni, încurajări, sprijinitori puternici, pentru scopul sfânt căruia păr. Iosif i se predase în întregime. O mulţime de preoţi, de învăţători şi de alţi intelectuali încep să se intereseze de Oastea pornită de redactorul foii «Lumina Satelor».

Numai la Sibiu nu se interesează absolut nimeni de toate acestea. Nimeni de la conducerea Bisericii, atât de preocupată până nu demult de problema crucială a salvării morale a poporului şi credinţei. Nimeni nici măcar din comitetul celor care îşi luaseră aşa de mari angajamente nu demult, când începuse cu gazeta...

Fiecare acolo îşi vedea de drumul lui, bucuros că treaba cea obositoare şi neplăcută a gazetei, este cine s-o facă. Ba unora începuse să li se nască în inimi chiar gelozia că se poate face şi fără ei. Ar fi fost mult mai bucuroşi să nu se facă nimic. Şi ori de câte ori venea vorba despre gazetă şi despre redactor începuseră să-şi arate tot mai des nemulţumirea, bănuielile şi chiar pizma, că ceea ce s-a pornit cu gazeta, este prea de tot. Că popa Trifa se face stăpân peste tot.

Un cerc rece începuse să înconjoare pe păr. Iosif şi iniţiativa lui. Trei feluri de ochi priveau spre el: unii ai potrivnicilor din consistoriu care alcătuiau cercul cel rece dar deocamdată nu ştiau cum să lupte împotriva lui, fiindcă mitropolitul Bălan încă îl privea cu simpatie şi cu nădejde, încurajându-l de la distanţă.

Alţi ochi erau ai celor nepăsători. Pe aceştia nu-i interesa nici izbânda şi nici falimentul Oastei. Treaba lui Trifa - ziceau ei - nu mă interesează câtuşi de puţin.

Şi în sfârşit cei puţini care priveau la el cu simpatie şi admiraţie, fără a face însă prea mult pentru el. Cel mult dacă îi dădeau vorbe încurajatoare şi câte un articolaş la foaie...

Dar pe linia organizării se vor continua iniţiativele. Vor veni pe rând: adunările Oastei, misionarii Oastei, steagul Oastei, salutul Oastei...

„O oaste trebuie să aibă neapărat şi steagul ei”, - va spune păr. Iosif dând la gazetă forma şi îndrumarea cum să fie făcut şi purtat steagul la adunările şi ieşirile duhovniceşti.

Vor veni „manevrele” Oastei, cum vor fi denumite pelerinajele sau adunările de evanghelizare în public.

Va veni salutul Oastei, care s-a statornicit să fie:

„Slăvit să fie Domnul !”

cu răspunsul:

„În veci. Amin !”.

Vor veni cărţile Oastei, librăria Oastei, tipografia Oastei, maşina Oastei... Fiecare la rândul şi la timpul lor.

Toate acestea vor îmbogăţi şi înfrumuseţa un început atât de fericit şi plin de speranţe, cum s-a dovedit încă din primul an, ca un dar şi har ceresc pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru.

Gândul cu congresul anual al Oastei, la Sibiu, a rămas mereu unul dintre gândurile scumpe Părintelui Iosif. El dorea ca acesta să se continue mereu și să devină, cu timpul, un prilej unic de mare și de frumos pentru bucuria și biruința Oastei.

Primul mare congres al Oastei, la Sibiu, a avut loc la Rusaliile anului 1932. Abia cu acel prilej a văzut cu adevărat și Sibiul ce forță duhovnicească începe să fie Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu, prin slujitorul Lui, cel disprețuit altădată.

În foaia «Oastea Domnului» nr. 26, din 26 iunie 1932, s-a scris pe șase pagini despre Măreața adunare a Oastei Domnului de la Sibiu.

Un vuiet ceresc a fost atunci acolo. Frați din toate colțurile țării. Catedrala Sibiului a fost neîncăpătoare. Au defilat pe străzile Sibiului, în admirația și uimirea tuturor, lungile coloane de ostași în frunte cu fanfară, cu steaguri și cu pancarde mari.

Peste 2000 de ostași și-au ținut întrunirea atunci în cea mai mare sală de întruniri din Sibiu.

A luat întâi cuvântul mitropolitul Bălan, rostind un bun-venit ostașilor și un cuvânt de laudă pentru „purtătorul steagului Oastei”, Părintele Trifa. Și cu o mărturisire că „asemenea lucrări sunt pornite de la Dumnezeu, căci oamenii nu pot face așa ceva...”

Au vorbit apoi: arhim. Scriban, părintele Vasile Ouatu, I. Gr. Oprișan, Lascarov Moldovanu și mulți alții.

Mai la urmă, a vorbit și Părintele Iosif, din a cărui cuvântare de atunci transcriem următoarele:

„După mișcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din țară.

Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în fața mulțimii de aici și în fața Oastei.

Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic și slab Și-a ales Domnul, pentru ca toți să vadă și să înțeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului și nu a omului. Eu stau în fața acestei mișcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (1 Cor. l , 27).

În mișcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toți cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veți întoarce, iubiții mei frați ostași, pe la casele voastre și lumea vă va întreba: ce ați văzut pe la Sibiu? - voi să răspundeți: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic și slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiță la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

În mișcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil și slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

De două zile bucuriile noastre se țin lanț. Cerul de Sus ne copleșește cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiții mei, să dați slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.

Acum doi ani, când munca și boala m-au doborât la pat, eram atât de slab și șubred, încât îmi așteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorință mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt!

Deci, dacă mă vedeți aici în fața voastră, dați slavă lui Dumnezeu! Eu ar fi trebuit să fiu un mort de doi ani; și dacă mă vedeți aici, în fața voastră, dați slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila și dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viața mea. A Lui este și ziua aceasta. Dați slavă lui Dumnezeu!

La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mișcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muștar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an, numai cu 10 frați ostași lângă mine, pe toată țara.

Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Știți ce public am avut? Zece inși, dintre care 5 au fost vorbitori, iar 5 ascultători.

În acele clipe grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu șoaptele: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de rușine? Dar Domnul nu m-a lăsat.

Și „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge” - zicea Mântuitorul (Mat. 15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu - și el s-a prins.

Grăuntele de muștar era de la Dumnezeu și el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată țara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel care a sădit nu este ceva în mișcarea Oastei, nici cel care a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).

Oastea Domnului a crescut prin darul și harul Duhului Sfânt.

În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc.

De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită de Praznicul Bunei Vestiri. Făcusem și oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o de Praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprișan la Locurile Sfinte, și am amânat serbarea de Praznicul Sf. Împărați Constantin și Elena. Domnul a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, și atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.

De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca și când ne-ar zice: Mergeți cu serbarea voastră la Praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei.

Oastea Domnului a ieșit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voiește suflă”. Oastea a ieșit din suflarea acestui Vânt Ceresc.

„Și mi-a zis mie Domnul, spunea Ezechil proorocul: «Profețește, fiul omului, și zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă asupra acestor morți, ca să învie». Deci am profețit și Duh de viață a intrat într-înșii și au înviat și au stătut pe picioarele lor o Oaste mare foarte” (Ezechil 47, 3).

Și noi suntem o Oaste înviată din morți prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi și viața noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte”.

Multe mai sunt de făcut în mișcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat și neîntârziat va trebui să vină și organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieșit din suflarea Duhului Sfânt și ea va trăi și va birui numai până ce va sta sub această suflare.

Și, ca să nu se uite acest lucru, iată eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în Praznicul Duhului Sfânt, să se țină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală pe toată țara, aici la Sibiu.

În tot anul, Praznicul Rusaliilor, Praznicul Duhului Sfânt, să fie praznicul Oastei, praznicul întâlnirii și al bucuriilor noastre aici la Sibiu. Cu voia Domnului să zicem dar: La revedere în anul viitor.

Și încă ceva: cei care ați fost la Sibiu ați văzut și ați auzit ce șubredă este sănătatea mea. Fraților, surorilor, rugați-vă pentru mine, precum și eu mă rog pentru voi!...”

O, dacă ar fi înţeles acest lucru tot atât de bine şi cei din fruntea Bisericii şi poporului, cum l-au intuit mulţimea cea mare şi de jos. Ce minunat s-ar fi putut împlini planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru l-a avut cu ţara noastră. Şi cum s-ar fi schimbat radical tot cursul istoriei noastre.

Dar atât elita noastră naţională cât şi cea religioasă de atunci, au zădărnicit acest plan Dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cândva şi elita poporului iudeu (Luca 7, 30). Spre nefericirea noastră de astăzi, ca şi a acelora de demult.

Slăvit să fie Domnul.

După cum lumina când este aprinsă şi arde în mijlocul celorlalte lumini, răspândeşte mai multă lumină, şi are mai multă frumuseţe,

- tot aşa şi viaţa noastră, dacă este aprinsă pentru Hristos şi arde frumos în mijlocul celorlalţi fraţi în ascultare şi rânduială, va fi mai frumoasă şi mai strălucitoare...

Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom fi pildă vie de fapte bune.

Omilia Tesaloniceni - Sf. Ioan Gură de Aur