Cap. 7 - Primii pași spre o rânduială

Stăruitoarele chemări repetate număr de număr și săptămână de săptămână, cu apeluri tot mai înflăcărate și cu o țintă tot mai limpede și mai strălucită, avură un răsunet tot mai larg în mijlocul haosului trupesc și sufletesc. Răspunsuri tot mai dese de noi adeziuni, îngroșau rândurile Oastei duhovnicești nou înființate. Tineri și bătrâni, din toate straturile sociale și din toate ținuturile românești se adăugau acestei mișcări de renaștere sufletească ce aducea un suflu nou și plin de nădejde în biserica și țara noastră.

Se impunea deci o oarecare rânduială și îndrumare mai îndeaproape a muncii și luptei spre ajungerea scopului măreț pe care și-l propusese Lucrarea cea nouă.

Astfel, în numărul 25 din 1 iulie 1923 - deci după numai jumate de an de la pornirea Lucrării Oastei, - părintele Iosif scria următoarele:

„O adunare vor ținea la Sibiu, cei ce s-au hotărât împotriva bețiilor și sudalmelor

Mișcarea și lupta gazetei noastre împotriva bețiilor, sudalmelor și a altor păcate rele și grele, a pătruns în multe suflete și mulți din cititorii gazetei noastre au luat hotărârea de a le scoate din viața lor.

După războiul cel mare din lume, gazeta noastră a chemat pe oameni într-o Oaste nouă: în Oastea lui Isus, ca să putem începe un război nou, pe cel împotriva păcatelor. Chemarea ne-a fost ascultată. Oastea ni s-a sporit. Ostașii ni s-au înmulțit și acum trebuie să ne orânduim Oastea.

În zilele trecute a intrat în rândurile noastre un cărturar, aducând cu el păreri și planuri de organizare. Iată-le mai jos:

Onorate domnule redactor, iată vin să mă înscriu și eu în rândurile acelora care s-au hotărât împotriva băuturilor alcoolice. Am făcut acest lucru convins că aceste băuturi strică trupul și sufletul omului.

Ar fi bine și potrivit ca societatea noastră să-și aibă statutele ei (Legile de conducere) având și un semn de recunoaștere (insignă, cocardă).

O adunare într-un congres a celor care s-au hotărât împotriva bețiilor și sudalmelor încă ar fi binevenită. Serbările ce se vor ține la 29 iunie în memoria mitropolitului Andrei Șaguna, ar fi un bun prilej pentru acest lucru...”

Agnita, la 9 iunie 1923

Ioan Păltiniș, publicist.

La acestea părintele Iosif adăuga:

„Părerea d-lui Păltiniș este binevenită. Acum, după ce avem începutul făcut, trebuie să ne organizăm, adică să stabilim anumite reguli (statute) pe care să le țină toți cei care intră în Oastea noastră, precum zice și apostolul Pavel: și de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după rânduieli (2 Tim. 2, 5).

Vom ține așadar și noi cea dintâi a noastră adunare în 28 și 29 iunie, aici la Sibiu cu prilejul serbărilor lui Șaguna. Invităm pe toți cei care au intrat în Oastea noastră, sau voiesc să intre de acum, - să vină atunci la Sibiu.

Eu pun în mișcarea noastră cele mai frumoase nădejdi. Lumina Satelor străbate, cu cele zece mii de exemplare ale ei, în toate unghiurile țării. În chipul acesta mișcarea noastră va putea umplea rând pe rând toată țara, cu ostași și cu fronturi de luptă împotriva păcatelor. În chipul acesta vom putea cuceri din nou această țară pentru Isus Hristos și Evanghelia Lui. Aceasta va fi cucerirea cea din urmă și cea adevărată, care va da mărire statornică acestei țări - și acestui neam...”

O astfel de viziune profetică avea acest om binecuvântat atunci! Cu o astfel de încredințare puternică și sfântă lucra el, deplin încredințat că scopul măreț și fericit al adevăratei înălțări și mântuiri a țării și neamului nostru nu poate veni decât prin Hristos. Prin saltul nașterii din nou și al viețuirii în Hristos.

Firește aceasta va cere un drum lung cu eforturi mari și cu jertfe multe. Dar Duhul lui Isus Hristos Domnul și Mântuitorul Puternic, îi insufla mereu îmbărbătarea din făgăduințele Lui sfinte: îndrăznește Iosife, Eu sunt cu tine și cu lupta ta, nu te teme. Tu nu ești singur, - Eu mai am în neamul acesta și în biserica aceasta încă nenumărate mii de suflete scumpe și mari, care vor veni și se vor alătura cu hotărâre și vitejie luptei tale. Tu crede și luptă. Roagă-te și mărturisește. Îndrăznește și suferă ca un bun ostaș al Meu - și lasă toate celelalte în grija Mea. Lucrarea Oastei este a Mea - și Eu am s-o duc la biruință!...

Cu această puternică încredere în făgăduințele Duhului Sfânt a trăit, a luptat și a murit el, neclătinat și nebiruit prin toate încercările stârnite de potrivnicul în contra lui și a Lucrării începută de Dumnezeu prin el.

Denumirea de Oaste a Domnului

Câteva trebuințe se iviră deci de la începutul mișcării. Printre acestea prima era denumirea pe care trebuia s-o ia mișcarea cea nouă. Scopul ei era hotărât și sănătos dar se promitea greu și îndelungat. Piedicile se arătau multe și mari, iar vrăjmașii îndârjiți și puternici. Va trebui dus un război necruțător și lung, cu arme noi și sigure, cu voință puternică și cu ostași viteji. Fronturile acestei lupte duhovnicești vor fi peste tot, iar loviturile date și primite vor cere multe jertfe, vor aduce multe biruințe, dar poate și multe dureri.

Lumea de atunci era foarte obișnuită cu vocabularul războiului care durase atâția ani și care, deși se terminase, era totuși încă viu în amintirile tuturor celor ce trăiseră ororile lui atât pe fronturi cât și acasă.

Dacă un război de un fel se terminase în afară cu dezrobirea noastră națională, un nou război de un alt fel, începuse înăuntru. Pentru dezrobirea noastră sufletească. Și el trebuia purtat cu și mai mare hotărâre. Oricât va fi de lung și de mare acest război, el va trebui să se încheie numai atunci când se va fi făcut desăvârșita noastră dezrobire sufletească de sub robia păcatului și a decăderii în care suntem ținuți acum.

De aceea noua frățietate era o „Oaste”. „Steagul” ei era Crucea și Jertfa lui Hristos. „Armele” ei erau armele Duhului Sfânt. „Vrăjmașul” ei era diavolul și păcatul, iar „fronturile” ei de luptă sunt pretutindeni.

Din vocabularul războiului obișnuit, care în vremile acelea era atât de normal, s-a trecut la înțelesul lui duhovnicesc. Și astfel în noua Lucrare a Oastei Domnului s-a încetățenit acel vocabular, acest fel de a vorbi și scrie, care mai târziu va părea unora prea de tot. Ba încă cu timpul i se va da un înțeles atât de sucit și de răuvoitor încât Lucrarea cea numai duhovnicească a Oastei, va fi învinuită de agitație dușmănoasă față de țară și bănuită de gânduri primejdioase față de orânduirea lumească. Cu toate aceste măsuri răuvoitoare însă, ostașii, oameni cu cugetul curat, formați pe acest fel de a fi, au rămas mereu la numele lor și la vorbirea lor, încredințați că prin toate aceste lucruri bune nu fac nici un rău nimănui și nu calcă nici o lege. De altfel însăși Biblia și biserica folosesc acest limbaj, bineînțeles duhovnicesc, înfățișându-l pe adevăratul creștin ca pe un bun ostaș al lui Hristos, chemat să lupte și să sufere pentru triumful Împărăției lui Dumnezeu și pentru nimicirea păcatului (2 Tim. 2, 1-5).

Unui astfel de ostaș al Domnului i se poruncește să ia toată armătura Duhului Sfânt, ca să poată ținea piept împotriva uneltirilor vrăjmașului diavol. Și este vorba acolo despre centura Adevărului, platoșa neprihănirii, scutul credinței, coiful mântuirii, sabia Duhului (Efes. 6, 11-17).

Să nu ne fie de mirare dar, nici să nu mai trezească nimănui și niciodată bănuieli sau încurcături - nici denumirea care i s-a dat și nici felul de vorbire care i s-a imprimat de la început, acestei pașnice și iubitoare Oștiri a lui Hristos!

Prin tot ce este și voiește ea, prin tot ce va propovădui și va realiza, Oastea Domnului, - nu va face decât binele fiecărui suflet, fiecărei familii, fiecărei țări în care va pătrunde, ducându-L tuturor pe Hristos Cel Viu și mântuitor.

Rău nu va face decât păcatului și lui Satana.

În felul acesta deci frățietatea își va lua încet, încet, din felul de vorbire de «Oastea Domnului», deși încă nu se luase oficial o hotărâre în privința asta, ci încă se frământa gândul. Unii chiar propuneau diferite alte denumiri ca de exemplu: „Veniți la Isus”, sau „Isus vă cheamă”, etc. Până la urmă însă a rămas acea denumire care arăta cel mai bine identitatea și scopul acestei oștiri a lui Hristos.

Denumirea aceasta nouă și frumoasă insufla tuturor celor dinăuntrul și dinafara ei, înaltele gânduri și îndemnuri spre trăirea și lupta cea sfântă cerută de Mântuitorul Hristos. Această trăire și luptă erau pline de viață, de putere și de avânt în toți. Se trezise în suflete parcă suflul plin de putere și de viață a Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii, din vremea primilor creștini, din vremea Sfinților Părinți.

Medalia Oastei Domnului

Odată fixată denumirea de Oaste, trebuia să se meargă mai departe în adâncirea și precizarea acestui caracter al frățietății. Inițiativele se vor înmulți și se vor concretiza, dând mereu noi imbolduri celor porniți pe drumul sfânt al renașterii sufletești, în lupta lor duhovnicească.

Pentru a arăta că chiar hotărârea de intrare în Oastea Domnului constituia un act de eroism duhovnicesc, părintele Iosif, ca un îndrumător și conducător văzut al acestei oștiri - a hotărât să înființeze o medalie, un fel de decorație sfântă, care se va da fiecărui nou ostaș, odată cu legământul lui de intrare în rândurile Oastei. Astfel s-a înființat medalia, cruciulița de bun ostaș, care arăta că purtătorul ei este un suflet cu totul predat în slujba și ascultarea lui Hristos Mântuitorul.

După ce s-a întocmit forma și textul pe care îl va avea medalia, s-a comandat confecționarea ei la niște întreprinderi din țară, în câteva serii.

Numărul de cereri fiind tot mai mare, iar prețul scumpindu-se, mai târziu s-au făcut comenzi și la niște firme din străinătate (Elveția și Viena). Cruciulița Oastei avea o formă deosebit de frumoasă, cu inscripția biblică de la care Oastea își luase denumirea (2 Tim. 2, 3) și cu panglică de culoare albastră. Era un semn distinctiv și curajos, purtat cu evlavie și dragoste de către toți cei care se doreau cu adevărat vrednici de el. Însuși părintele Iosif a așezat cu mâna lui acest semn binecuvântat pe inima multora care au depus legământul de ostași în mijlocul adunărilor din Sibiu la care se potrivea să fie și el prezent.

Acest semn era la începuturile de atunci nu numai o dovadă de hotărâre sfântă și o podoabă creștinească, ci și mărturia unui legământ văzut de către toți, că sufletul care o poartă a rupt-o cu păcatul și că s-a obligat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor să trăiască în lumină și să umble în curăție în toate căile și în toate faptele lui.

Purtarea ei era o puternică frână contra pornirilor firești care încă erau în om. Și un semn văzut de care oricine s-ar fi putut lega ca să-l mustre, dacă acela care purta cruciulița se purta undeva, în vreun fel, nevrednic de Numele Domnului și de Lucrarea Oastei Sale.

Odată însă cu tulburările aduse de război, când au venit tot felul de greutăți, - din pricina mulțimii celor înscriși în Oaste, ca și din greutatea de a putea procura aceste medalii, - purtarea ei, a cruciuliței, a fost recomandată tot mai puțin și obișnuită tot mai rar, până când s-a uitat de tot.

La vremea ei însă medalia Oastei, a avut scopul și rostul ei binecuvântat. Ea a folosit foarte mult nu numai la insuflarea unei atitudini curajoase și sfinte a celui care o purta, ci și la recunoașterea cu bucurie între ei a celor care, întâlnindu-se, erau îmbărbătați de Domnul prin puterea și harul aceluiași legământ frățesc.

Cândva - și dacă voia și planul cel tainic al dragostei lui Dumnezeu va mai îngădui să vină pe pământ încă odată vremi de pace și de libertate, - acest semn poate că ar fi bine să apară din nou, ca o revenire fericită la dragostea și biruințele frumoase și scumpe ale începuturilor noastre minunate, despre care scrie părintele Iosif în «Lumina Satelor» nr. 25 din 1 iulie 1923, când publica și semnul medaliei, spunând: Acesta este semnul pe care îl vor purta cei ce au intrat în Oastea noastră!

Transcriem acestea pentru că ele sunt cele dintâi și cele mai clare porunci pentru Oastea Domnului. Ele sunt de o valoare neschimbată până la sfârșit. Și e nevoie să le știe toți cei care sunt sau vreau să fie membri în această Lucrare. Acum și în vecii vecilor. Acestea sunau așa:

„...Cititorule, - uită-te cât de frumos este semnul ce-l vor purta cei ce s-au hotărât să scoată beția, sudalma și alte păcate din viața lor! Vrei și tu să porți acest semn de mântuire sufletească? Intră în Oastea noastră.

Dar bagă de seamă cititorule, că semnul nostru nu-i făcut numai să-l pui pe piept în semn de fală și mândrie, ci cu semnul nostru trebuie să trăiești și în viața ta.

Trei lucruri se cer de la mine și de la tine și de la alții care voiesc să intre în Oastea noastră:

1 - În Oastea lui Isus trebuie să te supui cu credință și cu ascultare tuturor poruncilor Lui (așa precum trebuie să te porți în orice armată). Toate purtările tale, toate faptele și lucrările tale trebuie să le pui în slujba lui Isus, căci El e Stăpânul tău.

2 - În Oastea lui Isus tu trebuie să te lupți neîncetat. Această luptă tu trebuie să o porți mai întâi cu tine însuți, ca să poți supune sub picioarele tale pe potrivnicul diavol și amăgirile lui. Vitejia cea mare, în frontul nostru, aceasta este: să te biruiești pe tine însuți, adică să-ți biruiești poftele și patimile cele rele. Să nu fi biruit de rău ci să biruiești răul prin bine (Rom. 12, 19). Cu ajutorul Domnului Isus.

3 - După ce te-ai mântuit pe tine, trebuie să-i mântuiești și pe alții. Să-i atragi și pe alții în fronturile mântuirii sufletești. Ca un bun ostaș al lui Hristos, tu trebuie să lupți neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăției lui Dumnezeu pe acest pământ: să aprinzi dragostea, să stingi ura. Să lovești minciuna, să lățești pacea...

Iată dar iubite cititorule câte se cer de la tine și de la cei ce vor să intre în Oastea noastră. De aceea e scris pe medalie: iar tu te luptă și suferă... În schimb, această luptă și suferință pentru Isus și Evanghelie ne dă la sfârșitul vieții mulțumirea sufletească pe care a avut-o apostolul Pavel când a zis: Lupta cea bună m-am luptat, credința am păzit-o,... cununa dreptății îmi va da mie Judecătorul Cel Drept (2 Tim. 4, 7).

Intră și tu cititorule în Oastea noastră ca să ai la sfârșitul vieții tale această bucurie și mântuire sufletească... (urma clișeul medaliei, iar sub el o Hotărâre, prin care sufletul mărturisea că se leapădă de toate păcatele “cu ură și scârbă” și că se predă cu totul în slujba Domnului intrând în rândul celor care vor să fie niște buni ostași ai lui Hristos, începând și ducând lupta cea sfântă a curăției vieții).

În fruntea oștirii noastre - încheia hotărârea, - stă Mântuitorul Hristos și El ne va duce la biruință. Pe Mântuitorul nostru Isus Hristos, rugându-L să mă ajute și pe mine, ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele și mântuirea mea cea sufletească...

Cât de pline de putere și lumină din Duhul Sfânt sunt aceste trei puncte de credință de mai sus. Ele sunt primele statute ale Oastei. Dumnezeu nici n-a mai îngăduit să apară alte statute afară de acestea.

Cuvintele celor trei puncte statornicite ca îndrumător de viață încă de la începutul Oastei, sunt pentru toți cei de azi și pentru toți cei ce vor mai fi chemați de Dumnezeu să-și afle și să-și păstreze mântuirea sufletului lor în această Lucrare evanghelică - porunci cerești!

Să le recitim cu toții mai ales noi cei de astăzi, căci după atâția zeci de ani, ele ne sună nouă și mai puternic. Fiindcă noi am cam început acum să uităm ce suntem, și de ce suntem. Iar din pricină că am uitat aceasta, însăși mântuirea noastră este în cea mai mare primejdie.

Până la sfârșitul Oastei, aceste porunci să stea scrise cu litere de foc și de aur pe cerul dinaintea noastră, fraților și surorilor, pentru ca ochii noștri ai tuturora să fie ațintiți spre ele. Și să nu mai uităm niciodată a împlini cu fapta adevărul lor!

Și eu am avut cândva o astfel de medalie, de care îmi va părea rău că am pierdut-o, pănă la moarte, căci medalia ce am avut-o eu era chiar cruciulița Părintelui Iosif, dată mie de către el, chiar cu măna lui, la Crăciunul anului 1937, ziua cănd eu împlineam 24 de ani - și când el presimțea că va fi ultimul Crăciun pe care îl vom petrece împreună.

- Ține ca dar din partea mea, această cruciuliță - mi-a zis el, îmbrățișăndu-mă atunci - în ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, care este și ziua ta de naștere. Aceasta a fost cruciulița mea, iar de acum încolo să fie a ta. S-o porți spre slava Mântuitorului tău și ca un semn de dragoste din partea mea...

Am purtat-o ani de zile pe inima mea. Dar, în nopțile de mai târziu, printre toate lucrurile și amintirile scumpe fără de care am rămas a fost și această cruciuliță neuitată.

Congresul Oastei Domnului

Un lucru însemnat în istoria Oastei - devenit foarte necesar și statornicit încă de la început, a fost Congresul anual pe țară.

Am mai spus că îndată după primul război mondial care ne-a adus independența și întregirea țării - o mulțime de alte societăți și asociații cu scopuri culturale, filantropice, morale, confesionale, etc. - se înființaseră în multe părți. În practica tuturor acestora era încă de la început organizarea, alegerea comitetului de conducere, congresele generale, statutele de funcționare, etc.

Oastea Domnului, omenește vorbind, era și ea o asociație religioasă, care se bucura de același drept ca orice altă asociație constituită legal în țara noastră. Cum însă, spre deosebire de orice alte astfel de asociații, Oastea Domnului aducea ceva cu totul nou, viu și puternic, iar numărul de aderenți creștea atât de repede, - se impunea cu atât mai mult o organizare.

Părintele Iosif vedea încă de atunci, că grăuntele de muștar al Oastei va crește un copac mare. Și că în curând nu va mai putea, numai singur el, să facă față multelor îndatoriri care se vor cere pentru îndrumarea și hrănirea acestei mari mulțimi în care se trezise foamea și setea după Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea s-a preocupat încă de la început de grija aceasta, căutând să îndrume totul armonios și bine spre a face față tuturor cerințelor viitoare. Pentru o consfătuire cu toți cei intrați în Oaste, s-a hotărât convocarea prin foaie a primului „Congres general” la Sibiu. În acest Congres urmărea să se discute și să se hotărască asupra tuturor problemelor care se pun pentru viitorul Oastei.

Este interesant să aflăm cum s-a desfășurat acest prim „Congres al Oastei Domnului” ținut în ziua de 29 iunie 1923, la redacția foii «Lumina Satelor».

Iată ce scrie părintele Iosif în foaia nr. 28 din 22 iulie 1923, despre congres și despre hotărârile lui, sub titlul:

„Adunarea celor ce s-au hotărât împotriva bețiilor, sudalmelor și a altor păcate.”

Societatea, adică întovărășirea celor ce s-au hotărât împotriva bețiilor, sudalmelor și a altor rele și-a ținut cea dintâi a sa adunare, joi, în ziua sfinților apostoli Petru și Pavel. Adunarea s-a ținut la orele 3 după amiază în redacția gazetei «Lumina Satelor». Au luat parte mulți ostași veniți din toate părțile. Cei mai mulți însă, fiind vremea lucrului, n-au putut veni în persoană, ci ne-au trimis scrisori prin care spun că își dau învoirea la toate cele ce se vor hotărî în cea dintâi adunare a noastră. În afară de membrii înscriși în Oastea noastră, nimenea nu s-a mai apropiat de această adunare

(- poate că și vremea era de vină căci fiind foarte caldă, era potrivită pentru bere)...

Vorbirea părintelui I. Trifa

Adunarea a fost deschisă din partea părintelui I. Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor. Păr. Trifa a arătat cum această mișcare spre deosebire de alte mișcări a răsărit din dragostea și râvna pentru Evanghelia Mântuitorului. Ca izvorul ce țâșnește din stânci, așa mișcarea noastră a țâșnit din credință, din dragostea creștină și din râvnă pentru mântuirea noastră sufletească. Vom face acum și statute, dar tăria mișcării noastre, nici acum și nici înainte nu vor fi statutele ci Evanghelia Mântuitorului. Noi suntem o armată de voluntari. Nu porunca ne-a strâns laolaltă și nu porunca va fi tăria noastră ci credința, dragostea, însuflețirea și râvna creștinească a fiecărui ostaș din Oastea noastră. Statutele vor avea numai chemarea să strângă într-un singur front de luptă însuflețirea și râvna noastră a tuturor.

Suntem încă puțini, dar pentru aceea putem face foarte mult. Puțin aluat dospește toată frământătura - zicea apostolul Pavel (Gal. 5, 9). Și mișcarea noastră trebuie să fie un astfel de aluat care să dospească frământătura nouă în mijlocul stricăciunii vremilor de acum. Fiecare membru al societății noastre trebuie să fie o sare ce sărează, un aluat ce dospește, o lumină ce răspândește lumină din lumina lui Hristos...

După aceste lămuriri, păr. Trifa a declarat adunarea deschisă și purcezându-se la alegerea unui președinte și a unui secretar de ședință, a fost ales ca președinte păr. Trifa, iar ca secretar primpretorul Eugen Munteanu din plasa Agnita (publicistul I. Păltiniș).

Vorbirea primpretorului E. Munteanu

A luat apoi cuvântul dl. Eugen Munteanu, unul din cei mai însuflețiți ostași din Oastea noastră.

Alte neamuri mai înainte, a zis dl. Munteanu - au demult astfel de societăți. A sosit vremea să le facem și noi, căci scăderi și păcate multe și grele rod vlaga, sănătatea și viitorul acestui neam. Acum, după război, avem dușmani mai mari decât cei din vremea războiului: scăderile și păcatele ce ne pasc. Împotriva acestora trebuie să facem fronturi de luptă. Un astfel de front este mișcarea noastră în care am intrat și eu și pe care o slujesc și o lățesc în plasa mea, cu toată puterea sufletului meu...

Păr. Trifa a mulțumit d-lui E. Munteanu arătând că la propunerea d-sale se ține această adunare și noi vedem în persoana d-sale chipul unui adevărat cărturar și slujbaș român care se îngrijește și de binele sufletesc al poporului în mijlocul căruia trăiește ca conducător...

După dl. E. Munteanu a vorbit plugarul Zaharie Ieronim din Crihalma, care a făcut propunerea ca societatea noastră să poarte numirea de Isus vă cheamă.

Propunerea plugarului Ieronim a plăcut foarte mult tuturor pentru că de fapt, mișcarea noastră nu este altceva decât o chemare a Domnului Isus către oameni să iese din păcatele cele de suflet omorâtoare...

După ostașul din Crihalma a luat cuvântul un alt plugar ostaș: Augustin Toma din Vecerd. Ne-a spus în chip mișcător până la lacrimi întreaga istorie a întoarcerii lui din căile cele pierzătoare de suflet.

„Eram un bețivan vestit în satul meu - a spus el. Și astăzi oamenii se miră cum de m-am putut schimba așa dintr-odată. Uitați-vă măi, zic oamenii, că prăpăditul cela de ieri s-a făcut cărturar și acum învață pe oameni din cărți și gazete.

Odată am ajuns într-o căruță de oameni beți. Căruța apucase spre o prăpastie și de nu eram eu treaz între cei beți ca să opresc caii, praf și cenușă se alegea de noi și de oasele noastre. Acum, de câte ori mă întâlnesc cu acei oameni mă alduiesc (binecuvântează) că i-am scăpat de la moarte...”

La această vorbire păr. Trifa a zis: iacă, eu, în această istorie a ostașului nostru de la Vecerd văd taina și înțelesul mișcării noastre: să te mântuiești mai întâi pe tine și apoi pe alții. Sunt și astăzi destule căruțe sufletești care merg spre prăpăstiile morții sufletești și datoria noastră este să-i salvăm pe cei apucați în ele.

Comitetul Oastei Domnului

După aceste vorbiri s-a purces în dezbaterea statutelor. După o discuție mai lungă, adunarea a hotărât să aleagă un comitet care să facă statutele, medalia și toate celelalte pregătiri și lucruri pentru organizarea noastră.

În acest comitet au fost aleși următorii:

1 - Iosif Trifa, redactorul gazetei Lumina Satelor,

2 - Eugen Munteanu, primpretorul plasei Agnita,

3 - Vasile Greavu, secretar comunal Sebeșul de Sus,

4 - Vaselian Popovici, învățător în Bârzava,

5 - Zaharie Ieronim, plugar în Crihalma,

6 - Augustin Toma, plugar în Vecerd,

7 - Gh. Greavu, cantor la biserica din Lisa,

8 - Flore Alexa, epitrop la biserica din Cermei,

9 - Sergent jandarm Iacob Simion din Oarda,

10 - Iacob Grigore, plugar din Orlat.

Acest „comitet” se va întruni cât mai curând în ședință la Sibiu și despre ce va lucra se va da seamă în această gazetă care a fost aleasă ca organ al societății „Isus vă cheamă”, adică vestitoarea despre cum stă mișcarea noastră...

Dar din gândurile bune cu comitetul și cu statutele - nu se va alege nimic practic. Lucrurile, prin voia lui Dumnezeu, vor urma un alt curs. Statutul Oastei va deveni până la urmă Evanghelia cea vie și trăită a lui Hristos, iar comitetul de lucru vor fi cele câteva suflete alese să ardă pe rugul jertfei împreună cu primul chemat în Oastea lui Isus.

Totuși, un lucru de neînțeles se petrecea la Sibiu în tot acest timp, față de munca și lupta păr. Iosif.

Foaia «Lumina Satelor» creștea cu repeziciune în toate privințele. Suflul cel nou și viu revărsat peste ea la Anul Nou, îi dădea un înalt conținut duhovnicesc, plin de miez, de har, de viață. Steagul înălțat atunci răzbătea biruitor. Numărul abonamentelor creștea repede la 10-11-12 mii de exemplare. Sosesc din toate părțile țării, ba chiar și de peste hotare, adeziuni, încurajări, sprijinitori puternici, pentru scopul sfânt căruia păr. Iosif i se predase în întregime. O mulțime de preoți, de învățători și de alți intelectuali încep să se intereseze de Oastea pornită de redactorul foii «Lumina Satelor».

Numai la Sibiu nu se interesează absolut nimeni de toate acestea. Nimeni de la conducerea Bisericii, atât de preocupată până nu demult de problema crucială a salvării morale a poporului și credinței. Nimeni nici măcar din comitetul celor care își luaseră așa de mari angajamente nu demult, când începuse cu gazeta...

Fiecare acolo își vedea de drumul lui, bucuros că treaba cea obositoare și neplăcută a gazetei, este cine s-o facă. Ba unora începuse să li se nască în inimi chiar gelozia că se poate face și fără ei. Ar fi fost mult mai bucuroși să nu se facă nimic. Și ori de câte ori venea vorba despre gazetă și despre redactor începuseră să-și arate tot mai des nemulțumirea, bănuielile și chiar pizma, că ceea ce s-a pornit cu gazeta, este prea de tot. Că popa Trifa se face stăpân peste tot.

Un cerc rece începuse să înconjoare pe păr. Iosif și inițiativa lui. Trei feluri de ochi priveau spre el: unii ai potrivnicilor din consistoriu care alcătuiau cercul cel rece dar deocamdată nu știau cum să lupte împotriva lui, fiindcă mitropolitul Bălan încă îl privea cu simpatie și cu nădejde, încurajându-l de la distanță.

Alți ochi erau ai celor nepăsători. Pe aceștia nu-i interesa nici izbânda și nici falimentul Oastei. Treaba lui Trifa - ziceau ei - nu mă interesează câtuși de puțin.

Și în sfârșit cei puțini care priveau la el cu simpatie și admirație, fără a face însă prea mult pentru el. Cel mult dacă îi dădeau vorbe încurajatoare și câte un articolaș la foaie...

Dar pe linia organizării se vor continua inițiativele. Vor veni pe rând: adunările Oastei, misionarii Oastei, steagul Oastei, salutul Oastei...

„O oaste trebuie să aibă neapărat și steagul ei”, - va spune păr. Iosif dând la gazetă forma și îndrumarea cum să fie făcut și purtat steagul la adunările și ieșirile duhovnicești.

Vor veni „manevrele” Oastei, cum vor fi denumite pelerinajele sau adunările de evanghelizare în public.

Va veni salutul Oastei, care s-a statornicit să fie:

„Slăvit să fie Domnul !”

cu răspunsul:

„În veci. Amin !”.

Vor veni cărțile Oastei, librăria Oastei, tipografia Oastei, mașina Oastei... Fiecare la rândul și la timpul lor.

Toate acestea vor îmbogăți și înfrumuseța un început atât de fericit și plin de speranțe, cum s-a dovedit încă din primul an, ca un dar și har ceresc pentru Biserica noastră și pentru poporul nostru.

Gândul cu congresul anual al Oastei, la Sibiu, a rămas mereu unul dintre gândurile scumpe Părintelui Iosif. El dorea ca acesta să se continue mereu și să devină, cu timpul, un prilej unic de mare și de frumos pentru bucuria și biruința Oastei.

Primul mare congres al Oastei, la Sibiu, a avut loc la Rusaliile anului 1932. Abia cu acel prilej a văzut cu adevărat și Sibiul ce forță duhovnicească începe să fie Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu, prin slujitorul Lui, cel disprețuit altădată.

În foaia «Oastea Domnului» nr. 26, din 26 iunie 1932, s-a scris pe șase pagini despre Măreața adunare a Oastei Domnului de la Sibiu.

Un vuiet ceresc a fost atunci acolo. Frați din toate colțurile țării. Catedrala Sibiului a fost neîncăpătoare. Au defilat pe străzile Sibiului, în admirația și uimirea tuturor, lungile coloane de ostași în frunte cu fanfară, cu steaguri și cu pancarde mari.

Peste 2000 de ostași și-au ținut întrunirea atunci în cea mai mare sală de întruniri din Sibiu.

A luat întâi cuvântul mitropolitul Bălan, rostind un bun-venit ostașilor și un cuvânt de laudă pentru „purtătorul steagului Oastei”, Părintele Trifa. Și cu o mărturisire că „asemenea lucrări sunt pornite de la Dumnezeu, căci oamenii nu pot face așa ceva...”

Au vorbit apoi: arhim. Scriban, părintele Vasile Ouatu, I. Gr. Oprișan, Lascarov Moldovanu și mulți alții.

Mai la urmă, a vorbit și Părintele Iosif, din a cărui cuvântare de atunci transcriem următoarele:

„După mișcătoarele cuvântări care s-au spus aici, eu cred că e de prisos să vorbesc mai pe larg. Eu, de altcum, vorbesc prin foaie în fiecare săptămână, cu «ascultătorii» mei din țară.

Predica mea de aici e scurtă. Eu însumi sunt o predică vie în fața mulțimii de aici și în fața Oastei.

Într-o lucrare atât de mare cum e Oastea Domnului, iată ce vas mic și slab Și-a ales Domnul, pentru ca toți să vadă și să înțeleagă că Oastea Domnului este cu adevărat a Domnului și nu a omului. Eu stau în fața acestei mișcări mai mult ca o mărturie despre cuvintele Apostolului Pavel, că Domnul alege de multe ori vasele cele slabe (1 Cor. l , 27).

În mișcarea Oastei eu sunt o predică vie, pentru ca toți cei ce mă văd să dea slavă lui Dumnezeu. Când vă veți întoarce, iubiții mei frați ostași, pe la casele voastre și lumea vă va întreba: ce ați văzut pe la Sibiu? - voi să răspundeți: Slăvit să fie Domnul! Văzut-am cu adevărat că la Sibiu nu e lucrul omului, ci e lucrul Domnului. Văzut-am cu adevărat că omul cel mic și slab, pe care l-a pus Domnul să sufle din trâmbiță la Sibiu, nu poate să fie altceva decât o unealtă de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

În mișcarea Oastei, eu nu sunt altceva decât un vas umil și slab de care Domnul S-a folosit în lucrarea Sa.

Tot ce s-a făcut aici e darul lui Dumnezeu.

De două zile bucuriile noastre se țin lanț. Cerul de Sus ne copleșește cu bucurii nebănuite. Eu vă rog stăruitor, iubiții mei, să dați slavă lui Dumnezeu pentru această bucurie.

Acum doi ani, când munca și boala m-au doborât la pat, eram atât de slab și șubred, încât îmi așteptam zi de zi mutarea mea Acasă, la Domnul. Mi-aduc aminte că era vineri, înainte de Rusalii. Toată rugăciunea mea se strânsese într-un singur punct: O, Doamne, clipa plecării mele din această lume a sosit! Simt că a sosit! O singură dorință mai am: eu Te rog fierbinte, mai îngăduie-mă două-trei zile ca să nu tulbur cu îngropăciunea mea Praznicul Duhului Sfânt!

Deci, dacă mă vedeți aici în fața voastră, dați slavă lui Dumnezeu! Eu ar fi trebuit să fiu un mort de doi ani; și dacă mă vedeți aici, în fața voastră, dați slavă lui Dumnezeu! Eu trăiesc de ani de zile prin mila și dragostea Lui. Eu ar trebui să fiu un mormânt acoperit de mult cu iarba uitării, dar Domnul m-a păstrat pentru lucrul Lui. A Lui e viața mea. A Lui este și ziua aceasta. Dați slavă lui Dumnezeu!

La Anul Nou se împlinesc 10 ani de la înfiriparea Oastei. Cine va scrie odată istoria acestei mișcări va afla în ea multe frământări. Va afla însă, în special, minunea grăuntelui de muștar. După înfiriparea Oastei, am stat mai bine de un an, numai cu 10 frați ostași lângă mine, pe toată țara.

Exact acum 8 ani convocasem o adunare generală a Oastei, la Sibiu. Știți ce public am avut? Zece inși, dintre care 5 au fost vorbitori, iar 5 ascultători.

În acele clipe grele pentru mine, ispititorul mă îmboldea mereu cu șoaptele: Lasă-te de lucrul acesta! Nu vezi că te faci de rușine? Dar Domnul nu m-a lăsat.

Și „orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge” - zicea Mântuitorul (Mat. 15, 13).

Răsadul Oastei era de la Dumnezeu - și el s-a prins.

Grăuntele de muștar era de la Dumnezeu și el a crescut un pom mare ce cuprinde azi toată țara.

Oastea a crescut prin darul lui Dumnezeu.

Nici cel care a sădit nu este ceva în mișcarea Oastei, nici cel care a udat, ci Dumnezeu Care a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).

Oastea Domnului a crescut prin darul și harul Duhului Sfânt.

În serbarea de azi este un amănunt în care eu citesc un semn ceresc.

De trei ori a fost amânată această serbare. Fusese întâi stabilită de Praznicul Bunei Vestiri. Făcusem și oarecare pregătiri, dar iarna cea lungă ne-a îndemnat să amânăm această dată. Am amânat-o de Praznicul Sf. Gheorghe, dar, într-aceasta, Domnul l-a trimis pe fratele nostru Oprișan la Locurile Sfinte, și am amânat serbarea de Praznicul Sf. Împărați Constantin și Elena. Domnul a voit ca fratele nostru să nu se poată întoarce de la Ierusalim pe data aceasta, și atunci am stabilit serbarea pentru Praznicul Duhului Sfânt.

De trei ori Domnul ne-a împins serbarea înainte, ca și când ne-ar zice: Mergeți cu serbarea voastră la Praznicul Duhului Sfânt, căci acesta este Praznicul Oastei.

Oastea Domnului a ieșit din suflarea Duhului Sfânt. „Vântul unde voiește suflă”. Oastea a ieșit din suflarea acestui Vânt Ceresc.

„Și mi-a zis mie Domnul, spunea Iezechiel proorocul: «Profețește, fiul omului, și zi Duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă asupra acestor morți, ca să învie». Deci am profețit și Duh de viață a intrat într-înșii și au înviat și au stătut pe picioarele lor o Oaste mare foarte” (Iezechiel 47, 3).

Și noi suntem o Oaste înviată din morți prin suflarea Duhului Sfânt. Binecuvântată să fie clipa în care Vântul cel ceresc a început să sufle peste noi și viața noastră. El ne-a trezit, El ne-a strâns de prin văile acestei lumi într-o „Oaste mare foarte”.

Multe mai sunt de făcut în mișcarea aceasta. Acum, după ce aluatul s-a frământat, neapărat și neîntârziat va trebui să vină și organizarea Oastei. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Oastea Domnului a ieșit din suflarea Duhului Sfânt și ea va trăi și va birui numai până ce va sta sub această suflare.

Și, ca să nu se uite acest lucru, iată eu fac o rânduială pentru viitor: în fiecare an, în Praznicul Duhului Sfânt, să se țină adunarea cea mare a Oastei, adunarea generală pe toată țara, aici la Sibiu.

În tot anul, Praznicul Rusaliilor, Praznicul Duhului Sfânt, să fie praznicul Oastei, praznicul întâlnirii și al bucuriilor noastre aici la Sibiu. Cu voia Domnului să zicem dar: La revedere în anul viitor.

Și încă ceva: cei care ați fost la Sibiu ați văzut și ați auzit ce șubredă este sănătatea mea. Fraților, surorilor, rugați-vă pentru mine, precum și eu mă rog pentru voi!...”

O, dacă ar fi înțeles acest lucru tot atât de bine și cei din fruntea Bisericii și poporului, cum l-au intuit mulțimea cea mare și de jos. Ce minunat s-ar fi putut împlini planul mântuitor pe care Dumnezeul nostru l-a avut cu țara noastră. Și cum s-ar fi schimbat radical tot cursul istoriei noastre.

Dar atât elita noastră națională cât și cea religioasă de atunci, au zădărnicit acest plan Dumnezeiesc. După cum îl zădărnicise cândva și elita poporului iudeu (Luca 7, 30). Spre nefericirea noastră de astăzi, ca și a acelora de demult.

Slăvit să fie Domnul.

După cum lumina când este aprinsă și arde în mijlocul celorlalte lumini, răspândește mai multă lumină, și are mai multă frumusețe,

- tot așa și viața noastră, dacă este aprinsă pentru Hristos și arde frumos în mijlocul celorlalți frați în ascultare și rânduială, va fi mai frumoasă și mai strălucitoare...

Atunci ne vom putea face mii de învățăcei, căci noi vom fi pildă vie de fapte bune.

Omilia Tesaloniceni - Sf. Ioan Gură de Aur