Care este porunca cea mai mare?

Și, auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adunat laolaltă.

Unul dintre ei, învățător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:

Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?

El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.

Aceasta este marea și întâia poruncă.

Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

În aceste două porunci se cuprind toată Legea și prorocii (Mt 22, 34-40).

În porunca iubirii de Dumnezeu și de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată legea și prorocii”. În această poruncă se cuprinde și toată Evanghelia, căci și Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl și Fiul descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poți avea dragoste creștină, adevărată, vie și lucrătoare, trebuie să cunoști mai întâi și să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl față de noi, făpturile Lui. Izvorul și puterea dragostei noastre este Însuși Dumnezeu, precum așa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre... Dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, și noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (1 In 4, 10-11). „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8).

Această învățătură a dragostei creștine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul și pe urmă a întărit-o cu însăși Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul precum și Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între ucenicii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproapelui”, oricine ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între granițele „fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi - și trebuia chiar - urât, disprețuit, ba și ucis câteodată.

Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii deaproapelui, a iubirii chiar și a vrăjmașilor noștri. Mântuitorul a început să învețe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet al lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie iertat, iubit și adus la lumina vieții. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni și, până va fi această lume, nu se va ivi o învățătură mai minunată decât aceasta.

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea și această iubire este și azi sufletul și duhul vieții creștine. Această iubire era și în viața celor dintâi creștini. Despre creștinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură frățească, întru frângerea pâinii și întru rugăciuni. Și era una sufletul și inima celor ce s-au botezat (cf. Fapte 2, 42; 4, 32). Însă durere: din ce a trecut vremea și veacurile, dragostea creștină s-a tot răcit și a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creștină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiași neam, se urăsc chiar și cei din aceeași casă. S-a împlinit parcă profeția Scripturilor: „Tatăl va fi împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei” (Lc 12, 53). De ce s-a stins și se stinge mereu dragostea creștină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8).

Creștinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipsește dragostea creștină din viața lor. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu și Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii și, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ți se face și viața ta un izvor de iubire creștină. Cine zice că iubește pe Dumnezeu, dar urăște pe fratele său, mincinos este (1 In 4, 20). Cei mai mulți dintre creștini trăiesc o astfel de viață mincinoasă. Trăim un creștinism de forme goale, fără rădăcini și fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos și de aceea lipsește dragostea din mijlocul nostru. O iubire creștină adevărată, vie și lucrătoare o poți avea numai atunci când ți-ai pus viața în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poți avea numai la picioarele Crucii Mântuitorului. Numai căzut și îngenuncheat la picioarele Crucii poți câștiga acea dragoste sfântă „care toate le sufere”, precum și Iisus le-a suferit, toate le rabdă, precum și El le-a răbdat. Aici poți câștiga dragostea cea adevărată care „nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Cor 13).

Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apropie de foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc sunt și ele o predică minunată despre dragostea creștină. De ce ard lemnele când le aprindem? Învățații au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele și căldura soarelui. Focul nu este așadar altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au sorbit-o și, când le aprindem, ne-o dă nouă. În această asemănare trebuie să fim și noi față de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele și izvorul iubirii noastre este Dumnezeu și Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm și noi mai departe așa cum lemnele dau căldura mai departe. O, ce lucru fioros se vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsuflețite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea cea necuvântătoare ne dă nouă darurile primite de sus. Pământul ne dă ploaia în formă de izvoare și fântâni, ogoarele ne dau pâinea cea coaptă din darul cerului de sus, pomii ne dau poamele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare, milă și iubire cerească, dă numai ură, zavistie, otravă și venin sufletesc. Ne mustră și firea cea neînsuflețită!

Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 35). Însă acest semn de cunoaștere a creștinilor adevărați parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creștinismul de azi lipsește tocmai evanghelia iubirii de oameni. Evanghelia iubirii creștine încă nu s-a sălășluit pe pământul acesta udat de sângele și ura atâtor războaie și răzbunări. Evanghelia iubirii și împărăția lui Dumnezeu va veni în viitor.

Împărăția lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creștină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins”, zicea Iisus (Lc 12, 49). Acest foc este focul dragostei creștine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre și să aprindem cu el și pe alții. Împărăția lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creștine. Cu nimic nu poți câștiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos și plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniștea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creștine liniștește și azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii. Ajută și tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostași din Oastea Domnului, aprindeți și voi pe tot locul focul dragostei creștine și duceți pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!