Cele două tabere din Ziua Cincizecimii

Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între două tabere, care vor rămâne până la sfârșitul veacurilor

Vorbirea apostolilor din ziua Cincizecimii a făcut un mare răsunet (citiți pe larg în Faptele Apostolilor, cap. 2). În vorbirea lor, era „vuietul” Duhului Sfânt, iar „vuietul” acesta totdeauna răscolește frământările mântuirii sufletești.

„Toți erau uimiți și ziceau unii către alții: «Ce vrea să fie aceasta?»” (Fapte 2, 12). „După ce au auzit cuvintele lor, au rămas străpunși la inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: «Fraților, ce să facem?»” (Fapte 2, 37).

Dar, alături de acești „răniți” de „sabia Duhului Sfânt”, în ziua Cincizecimii, era și o altă ceată. Ascultați: „Iar alții își băteau joc (de apostoli) și ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2, 13).

În fața apostolilor, mulțimea stătea împărțită în două tabere: o tabără căuta mântuirea, cealaltă o batjocorea. O parte din mulțime a fost rănită de „limbile de foc”, cealaltă a rămas împietrită. Vuietul Duhului Sfânt pentru unii era o veste dulce de mântuire, iar pentru alții o nebunie.

Așa a fost în ziua Cincizecimii, așa e și azi, și așa va fi până la sfârșitul veacurilor.

Să luăm, spre pildă, mișcarea cu Oastea Domnului. Ce frumos și puternic răsunet sufletesc a făcut prin țară această Mișcare! Câte suflete a trezit din somnul păcatelor!

Dar, de altă parte, și câtă critică și împotrivire contra ei! Pentru cei răniți de Duhul Sfânt, Oastea este un sprijin de mângâiere și mântuire sufletească, dar pentru ceilalți este o nebunie, o „sectă”.

În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi, între doi oameni. A tras hotar între „omul cel vechi” și „omul cel nou”; între „omul cel lumesc” și „omul cel duhovnicesc” (1 Cor 3, 1; Efes 4, 22-24). Duhul Sfânt a tras hotar între două lumi care nu se pot înțelege, între doi oameni care nu se pot înțelege (1 Cor 2, 14). Din ziua Cincizecimii, a pornit această „neînțelegere” și ea va dura până la sfârșitul veacurilor.

Nouă ni se aduce ridicola învinuire că-i „dezbinăm” pe oameni. Cică Oastea Domnului îi dezbină pe oameni în tabere. Fără îndoială, Oastea Domnului e vinovată de această „crimă”. Când, într-un sat, unii chefuiesc și petrec la cârciumă, iar alții își petrec în Domnul, cântând și rugându-se - iată, „dezbinarea” e gata! Iată, „crima” Oastei e dovedită! Când la hramurile Sfintelor Mânăstiri, unii sorb apa cea vie, iar alții sorb alcoolul - ce mai vreți? Criminala „dezbinare” ce o face Oastea e vădită. Numai că, pentru această „crimă”, nu putem fi noi răspunzători. Vinovatul e altul: e „vuietul” și Vântul cel Ceresc din ziua Cincizecimii. „Vuietul” Duhului Sfânt are o mare „vină”. El tulbură „liniștea” oamenilor. „Am avut liniște în parohie - spune o arătare (plângere, n. Ed.) ce s-a făcut contra noastră - până nu s-a ivit Oastea Domnului; dar de atunci ni s-a tulburat liniștea”. Oamenii din respectiva parohie își vedeau „în liniște” de beții, sudalme și alte păcate și, iacă, „vuietul” Duhului Sfânt a tulburat această „liniște” de moarte sufletească.

Să nu descurajăm, iubiți frați ostași! Scripturile trebuie să se împlinească și aici. Oriunde Oastea va grăi despre mântuirea sufletului, să știți că vom avea în fața noastră cele două tabere din ziua Cincizecimii. Pe unii îi va răni Cuvântul lui Dumnezeu, iar pe alții îi va îndârji.

Oriunde suflă Vântul cel Ceresc, acolo se ivesc îndată cele două tabere. Acolo trebuie să vină negreșit și hulele, batjocurile, prigoanele.

Eu mă gândesc la binecuvântata zi a Cincizeciinii. Ce bucurie mare vor fi avut apostolii! Poate niciodată nu va fi avut Ierusalimul o zi plină de atâta vuiet și răsunet sufletesc. Până noaptea târziu vor fi răsunat predicile și cântările duhovnicești. Dar oamenii cei lumești, desigur, nu vor fi înțeles aceste lucruri. Pe vremile acelea, între Ierusalim și Galileea (unde era lacul Ghenizaret, bogat în pește) se făcea mare negoț de pește.

Apostolii veniseră din Galileea, și oamenii cei lumești, desigur, își vor fi zis: Uite, galileenii ăștia au făcut târg bun cu peștele și acum își petrec și cântă (așa cum își petrec și „creștinii” de azi după târgurile ce le fac; oamenii cei lumești nici nu își pot închipui o altfel de petrecere decât cea care iese din duhul diavolului, din alcool).

Dar o altfel de bucurie aveau cei unsprezece galileeni. Cu adevărat, ei făcuseră negoț de pește. Pescuiseră trei mii de suflete din adâncul pierzării și, de bucuria acestui „târg”, „își petreceau în cântări de bucurie duhovnicească”. Pentru oamenii cei lumești, vuietul și lucrarea Duhului Sfânt sunt o nebunie, dar, pentru cei credincioși, sunt o bucurie, sunt o putere pe care nimeni și nimic nu o poate lua sau tulbura.

Duhule Sfinte! Dă-ne și nouă, celor din Oastea Domnului, această bucurie și această putere! Revarsă-Ți, neîncetat, peste noi darurile Tale și ne ajută să biruim!