Ci predicăm o înnoire totală a vieţii

Oastea Domnului luptă să atragă pe cei păcătoşi în taina cea mare a mântuirii sufleteşti. Ea trezeşte în cel păcătos începutul mântuirii sufleteşti: cunoaşterea păcatului, cunoaşterea stării sale celei păcătoase; umilinţa şi căinţa pentru păcat. Ea răscoleşte inima omului ca un cutremur, ca un vulcan, şi pe urmă din acest vulcan ţâşnesc lacrimi fierbinţi de căinţă; lacrimi sfinte ce vestesc mântuirea unui suflet. Aceste lacrimi deschid uşă de intrare Duhului Sfânt, iar unde Se apropie Duhul Sfânt, Satana cu patimile şi ispitele lui fuge îngrozit.

După acest început de mântuire, Oastea Domnului îl duce pe cel intrat în ea cu un pas mai departe în taina mântuirii. Îi arată starea grozavă şi nenorocită în care l-a adus păcatul... îi spune că e căzut într-o prăpastie din care singur nu poate ieşi... îl face să strige îngrozit: O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte? (Rom. 7, 24)... şi pe urmă îi spune vestea cea scumpă şi dulce că Sângele Domnului Isus ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 3, 7).

Oastea Domnului îngenunchează pe ostaşii ei la picioarele Crucii: îi ajută să afle izvorul mântuirii: Crucea şi Jertfa Mântuitorului. La picioarele Crucii află păcătosul că el a fost un osândit, un judecat la pieire sufletească şi a scăpat din această pieire prin Jertfa şi suferinţele Domnului. La picioarele Crucii află că viaţa lui e un dar al Celui Răstignit pe Cruce.

Când omul află cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuitorului, numai atunci înţelege strigarea Duhului Sfânt: Suflete! tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Isus Hristos care te-a răscumpărat cu un preţ mare (1 Cor. 3, 16; 6, 19)... tu trebuie să o rupi cu lumea şi cu păcatele... omul tău cel vechi trebuie să moară sub împunsătura cuielor de pe Cruce...

Pe această cale înaintând, ajunge omul să poată rosti cuvintele ap. Pavel: Cu Hristos împreună m-am răstignit şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu ci trăieşte în mine Hristos, Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Gal. 2, 20). O, ce adâncime şi înălţime este culmea la care se poate ridica un suflet cu ajutorul Crucii. La această culme este chemat să se ridice şi un ostaş din Oastea Domnului.

Temeiul şi temelia mântuirii noastre este adâncirea Crucii şi Jertfei Mântuitorului în inimile noastre.

În inimile celor ce se scriu în Oaste noi umblăm neîncetat să adâncim izvorul vieţii şi izvorul puterii: Jertfa Crucii. Când Crucea şi Jertfa Mântuitorului a intrat, s-a adâncit şi s-a întipărit în inima ostaşului, atunci - şi numai atunci - trece prin schimbarea cea mare ce face din el un om nou, o făptură nouă. O schimbare din temelie se face în viaţa noastră când în inima noastră a intrat Jertfa Crucii. Vedem lumea şi ne vedem pe noi înşine într-o lumină nouă. Vedem altcum, simţim altcum, vorbim altcum, trăim altfel.

Acesta este omul cel nou, omul cel duhovnicesc, făptura cea nouă (Efes. 4, 22; 1 Cor. 3, 1). Iată alături icoana cea dinăuntru a acestui om. Inima lui s-a curăţit de cele 7 fioroase păcate de moarte. În locul lor S-a aşezat Duhul Sfânt cu roadele Sale (Gal. 5, 22). El este acum un om nou, un om duhovnicesc cârmuit de darul şi harul Duhului Sfânt.

Acesta este chipul adevăratului ostaş din Oastea Domnului.