Cine este conducătorul Oastei Domnului

şi cine pot fi îndrumătorii şi conducătorii ei?

La această întrebare ţin să fac înainte de toate o mărturisire. Sunt dator faţă de Domnul meu Isus Hristos să fac o mărturisire.

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se vede clar şi lămurit că această mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.

Când s-a început mişcarea Oastei eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe.

Eu n-avem nici un plan mai mare cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine, Oastea era o încercare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei Domnului abia având pe lângă mine încă 10 ostaşi. Credeam că mişcarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc de sus Foc Ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot prisosit până am ajuns aici.

Ţin deci să spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei - Cel Nevăzut - este Domnul, Cel care a pornit-o la drum.

Şi acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei mişcări. Eu clipă de clipă tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite să încurc mersul acestei lucrări. Domnul mi-a încredinţat un vin curat şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag apă în el şi să-l slăbesc.

Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele: Îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi rânduielile acestei mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine. Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei mişcări; el însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos. Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor dintâi creştini. Şi slavă Domnului, avem în ţară destui astfel de preavrednici preoţi.

Ce ne facem însă cu ceilalţi - durere, cei mai mulţi - care n-au înţelegere pentru o astfel de mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină. Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.

Un frate părinte protopop îmi arăta un fel de statute pentru Oaste.

Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintâi şi conducătorul Oastei trebuie să fie preotul. Trebuie apoi să scrie din oficiu între ostaşi: cantorul, crâsnicul (paraclisierul) şi comitetul parohial, etc.

Foarte bine preacucernice părinte - i-am răspuns - dar asta ar însemna prohodul Oastei pentru că noi suntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra păcatelor. A-i strânge pe aceşti voluntari cu “oficialitatea”, înseamnă a omorî mişcarea.

Vom spune apoi că şi mirenii care arată o râvnă deosebită în această mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste. Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia preavrednici conducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât mai mulţi.

Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume pentru a-i îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi din cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului, se ţin departe de ea. De ce? Unii - să fim sinceri - pentru sfânta comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă, decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.

Alţii iarăşi au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei mişcări de primenire religioasă.

Eu văd roadele cele bune al Oastei Domnului şi în altă parte: ea scoate secerătorii în ogorul Domnului, ea scoate lucrătorii în via Domnului. Ea pune în lucrare pentru Domnul pe popor ca şi pe păstorii lui sufleteşti.

Iubiţii mei fraţi ostaşi! În Franţa s-a ridicat statuie unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat; adică ţinea legătura între Marele Comandament şi trupele de la front.

Într-o zi, atacul vrăjmaşului se înteţise foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor de la front că le soseşte ajutor.

Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Pe la jumătatea drumului un glonţ îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut. Se gândea însă la solia ce i se încredinţase. Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire. Se aşeză cu faţa în sus, apucă solia cu mâna dreaptă, ridică apoi mâna în sus şi moare în poziţia aceasta, cu mâna înţepenită în sus. În gândul său, muribundul şi-a zis: Eu nu mai pot face nimic; tot ce mai pot face e atât: să mor cu solia ridicată în sus; poate vor veni alţii şi văzând-o, o vor duce la front.

Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă trecând pe acolo, a văzut solia şi luând-o, a dus-o la destinaţie.

Scumpii mei fraţi ostaşi! În mişcarea Oastei Domnului, Domnul Dumnezeu m-a învrednicit şi pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Isus Hristos) şi între ostaşii Lui de la fronturi. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi.

Însă, în timpul din urmă, o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul Dumnezeu. Poate cartea aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul francez, poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandant al Oastei. O, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta, iubiţii mei fraţi.

Când Domnul şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme acasă, desigur El Se va îngriji ca altcineva să ia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.

Până atunci, eu voi stărui să vă vestesc mereu solia ce o am de la Marele Comandant al Oastei. Când voi trece din lumea aceasta voi ţine şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie, veţi afla în ea cuvintele Lui: „Îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33)... „Nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor.” Amin (Matei 28, 20).

Oastea Domnului este a Domnului; El a pornit această mişcare şi El va avea grijă de ea... aceasta este ultima mea solie, scumpii mei fraţi ostaşi.

Moara şi piticul - Cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-a-ntregul de la Domnul de sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab; a pus trâmbiţa în gura unui umil preot care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bunăvoie s-au hotărât să intre într-un război duhovnicesc.

Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu luptători voluntari în toate părţile.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi Biserică.

S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei mişcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a-l atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.

Astfel, episcopia de la Oradea a făcut un statut al societăţii cultural religioase Oastea Domnului din eparhia Oradea, scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor prin armele luminii şi ale culturii.

Faţă de această încercare şi faţă de toate încercările ce se vor face în viitor spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei, - am scris la 10 ani de Oaste articolul de mai jos, Moara şi piticul, ca un fel de Testament, inspirat de la Domnul de sus, pentru viitorul Oastei.

La ţară am văzut odată o jucărie de care lumea râdea. Lângă roata unei mori de apă cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel aranjat încât se părea că el învârte roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintelile lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei; prin aceasta lucra şi piticul.

Râdeam şi eu atunci cu lumea, dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara şi piticul de la ţară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea Oastei.

În mişcarea Oastei eu sunt piticul care în aparenţă învârt roata morii Oastei Domnului. Dar moara Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar putea fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui - şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului totul e revărsarea Duhului Sfânt.

O, ce minune mare a fost şi cu moara aceasta a Oastei! Acum 11 ani, de sus de la munte, se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu psalmistul David: „Iar eu sunt un vierme şi nu om, ocara oamenilor” (Psalm 21, 6). Şi într-o bună zi, piticul acesta se apucă şi face o moară. Nu era o moară aceasta, ci mai mult un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme piticul lângă morişca aceasta (mai bine de un an Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zâmbea de pitic şi de morişca lui (în primii ani Oastea Domnului era pe tot locul subiect de zeflemea).

Dar într-o bună zi morişca a început a creşte. Piticul a rămas pitic, dar morişca a crescut. Din morişcă s-a făcut moară, iar din stropii de apă care o purtau, s-a făcut un râu de apă curgătoare. Şi a început moara aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce a trecut, i-a crescut apa şi puterea de a măcina.

Morişca de acum 10 ani azi e o moară sistematică ce macină grâu de hrană duhovnicească pentru o ţară întreagă.

În decurs de câţiva ani Oastea Domnului a tipărit şi a răspândit prin ţară peste 500 de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi alte cărţi (şi vreo 6 milioane de foi).

Iată ce a putut măcina moara Oastei prin harul şi revărsarea Duhului Sfânt!

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este de la începutul ei o minune. N-a avut această mişcare nici om viguros, n-a avut nici fonduri, nici capital de bani, nici subvenţii. A avut însă apă pe moară - a avut revărsarea Duhului Sfânt. „N-am avut nimic decât darul lui Dumnezeu şi destul ne-a fost nouă acest dar” (2 Cor. 12, 9). Oastea Domnului e o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume darul lui Dumnezeu folosind vase umile şi slabe.

10 ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd darul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar cum a crescut - nu prin cel ce l-a sădit, nici pe cel ce l-a udat - ci prin „darul lui Dumnezeu care a făcut să crească” (1 Cor. 3, 6-7).

Ce va fi în viitor? Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi în nopţile mele de veghe, adeseori tremur gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului e o mişcare pronunţat duhovnicească. Moara ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când moara aceasta va începe pe o înţelegere duhovnicească mai scăzută. Mă tem că vor veni îndreptări, adaptări, organizări care... vor lua apa de pe moară. Mă tem de îndreptări care vor depărta duhul şi va rămânea litera.

Eu mă tem de ziua când se va retrage apa sfântă de pe moară şi moara Oastei va fi pusă la încercare să umble cu fonduri, cu comisii, cu comitete, etc. Noi n-am avut nimic decât apă de moară. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va avea apă cerească pe moară.

Iar atunci Oastea şi-a sfârşit viaţa. Când se va retrage apa vie de pe moară... când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt - Oastea şi-a pierdut viaţa. Atunci va rămânea şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni.

10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mişcări? La 10 ani de Oaste citesc următorul apel:

Comitetul de Direcţie al Asociaţiei Cultural-Religioase Oastea Domnului din Eparhia Ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă, în stil popular la şezătorile culturale pe care le aranjează Asociaţia duminica după amiază în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu statutele Oastei.

Subiectele conferinţelor vor fi luate din: Istoria biblică, Istoria bisericească, Istoria literaturi române, Istoria naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă... Oradea la 7 octombrie 1932.

Preşedintele Oastei: Pompiliu Dan (Legea Rom. Nr. 21-1932).

Oastea cu conferinţe de geografie! Oastea cu conferinţe de igienă! Oaste cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei. Iată sfârşitul Oastei! Iată o Oaste ce nu mai este Oaste!

Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gândul acesta. Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în cu totul alt spirit. Ea îşi are rosturile ei pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste.

10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine dinafară ci dinăuntru. Şi de ce aş tăcea când marea răspundere ce o am faţă ce această mişcare îmi porunceşte să strig de pe acoperişul caselor?

O Doamne Isuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfânt. La 10 ani de Oaste aceasta este rugăciunea noastră cea fierbinte: Doamne, trimite oştirii Tale oameni plini de Duh Sfânt.