Despre credință

„Și iată vifor mare s'a făcut în mare încât se acoperia corabia cu valurile și viind învățăceii lui l-au deșteptat pe el strigând mântuește-ne Doamne că perim. Și le-au zis lor - Isus - ce sunteți înfricoșați puțin credincioșilor și sculându-se a poruncit vânturilor și mării și s'a făcut liniște“. Matei 8, 24-27.

Multe dintre sfintele evanghelii au minunate asămănări și potriviri cu zilele noastre, sunt parcă anumit scrise pentru vremile și oamenii noștri. O astfel de evanghelie iubiți credincioși, este și aceasta de la Mateiu cap. 8 vers 24-27 din care v'am cetit vorbele de mai sus. În ea vedem pe Isus și învățăceii lui călătorind cu corabia în apele mării. Ostenit de greutatea călătoriilor, învățătorul - Isus tocmai adormise când - ne spune evanghelia - deodată „vifor mare s'a făcut în mare“. Spăriați de valurile și vânturile mării cari izbeau, „acoperiau“ de toate laturile corabia, învățăceii aleargă la Isus, îl deșteaptă strigând: „mântuește-ne Doamne că perim“.

Isus se ridică, îi mustră pentru puțina lor credință, „poruncește“ „vânturilor și mării“ și îndată se face iar „liniște“.

Asămănarea, potrivirea celora spuse în evanghelie cu vremile noastre o poate băga de seamă oricine fără multă căutare.

Viforul cel „mare“ de care amintește evanghelia că „s'a făcut“ în apele mării de atunci și noi îl avem, îl simțim în apele din marea vieții noastre de acum. De ani de zile vifor, furtună cumplită cu fulgere și tunete de răsboiu a tulburat marea vieții omenirii întregi. De ani de zile și viața noastră s'a făcut corabie bătută de valurile, vânturile războaielor, suferințelor, năcazurilor și greutăților. Valuri ce nu se mai liniștesc odată ne scutură corabia, liniștea vieții noastre și ne țin ca pe apostolii din evanghelie într'o nesfârșită teamă și neliniște.

Iată deci întru toate se asamănă „viforul“ din evanghelie cu cel al nostru de azi. Mergând însă mai departe cu asămănarea o deosebire ne oprește în loc. Vedem anume că furtuna din evanghelie ține numai câteva clipe - ceasuri cel mult - și iar se face liniște, pe când a noastră ține de ani întregi și nu se mai liniștește deplin.

Care să fie pricina? Pricina este aceea că noi nu mergem mai departe înainte pe calea apucată de apostolii speriați de vifor. Adevărat că și noi suntem speriați (numai un nebun poate fi deplin voios în aceste vremuri) dar noi numai spaima și neliniștea apostolilor o purtăm, nu mergem însă mai departe cu ei să căutăm, să strigăm, pe acela care singur ne-ar putea scăpa și pe noi. Dacă evanghelia ne spune că apostolii îngroziți de vifor au alergat la Isus și acela i-a mustrat, i-a ertat și scăpat, același lucru ar trebui să-l facă și omenirea ca să poată scăpa din viforul vremilor de azi. Dar oamenii și omenirea parcă nu vreau să înțeleagă acest adevăr. În marea vieții noastre este furtună cum n'a mai fost. N'aleargă însă omenirea cătră Isus, nu-i strigă mântuește-ne Doamne ci dimpotrivă se depărtează mereu și tot mai mult de Isus, biserica lui, poruncile lui.

Se otrăvesc azi moravuri, se lasă datini; purtări curate și bune, se batjocoresc taine și preoți, toate semne vădite că omenirea nu se apropie ci se depărtează mereu de Isus.

Dacă deci asămănarea vieții noastre apucă pe altă cale care nu duce la liniștea pe care au dobândit-o apostolii în viforul mării, pricina suntem noi că apucăm pe altă cale decât cea arătată de apostoli a întoarcerii prin credință cătră Isus.

Și până vom stărui pe această cale rea, viforul, furtuna noastră nu se va liniști deplin, nici binele, ușurarea deplină nu le vom simți.

Va trebui dară și trebue să înțeleagă oamenii și omenirea că din viforul vremilor noastre numai o cale, o singură cale de scăpare este: intoarcerea cu credință, cu lacrimi cătră Isus.

Până nu vom înțelege și apuca pe această cale, marea vieții noastre nu se va limpezi deplin, ci vom trece numai din un vifor într'altul, din o furtună în alta. Până nu ne vom întoarce prin credință să strigăm, să chemăm și noi pe Acela care singur poate liniști și viforul vremilor noastre, până atunci suntem corăbierii aceia nebuni, cari cu lopețile și mânile am încerca să împrăștiem munții valurilor și vânturilor de azi.

Ca o întregire la evanghelia aceasta și învățătura ei, tot la Mateiu cap. 14 29-31 vedem iubiți credincioși, în o altă evanghelie, o altă furtună în apele mării. În aceea furtună Isus se arată apostolilor umblând pe valurile mării. Din corabie îl chiamă pe apostolul Petru să meargă la el peste valuri. Și a plecat credința - îndată însă a început a se cufunda Petru, a mers ca pe uscat până unde a mers cu el când a lăsat, a perdut credința.

Petru călător peste valurile mării este pus ca o pildă grăitoare neamurilor de azi. Toate neamurile sunt chemate - ca și Petru - să treacă peste valurile fioroase ale vremilor de azi.

Peste valuri la liniște numai acele neamuri vor putea trece și scăpa, cari vor avea credință în suflet și inimile ridicate spre Isus, spre ajutoriul lui, mila lui. Acele însă cari au perdut credința, perdute vor fi și înghițite de valurile vremilor.

Noi Românii mai ales și mai curând ca oricare alt neam să înțelegem acest adevăr al Evangheliei. Să-l înțelegem, căci pe noi nu numai evanghelia ne îndeamnă spre el, ci întreg trecutul, și istoria noastră ne chiamă să ni-l arate, ne strigă să nu-l uităm.

Trecutul neamului nostru este plin de valuri și vânturi. Un Petru deapururi călător peste valurile furtunoase ale vremii este istoria neamului nostru. Cine a ajutat trecerea și scăparea noastră? Credința noastră cea sfântă, dragii mei, credința cea tare strigătoare pe Isus a părinților, moșilor, strămoșilor noștri, aceea ne-a trecut peste valurile vremilor.

De câte ori se tulbura marea vieții bătrânilor noștri, ei alergau la biserici, chemau pe Isus, ertarea lui, ajutoriul lui.

Și dacă credința a fost în furtunile trecutului nostru scăparea noastră, tot ea va fi scăparea și în cele de azi și în cele de mâne.

Iubiților creștini!

În marea furtunoasă a vieții noastre de azi, toate neamurile s'au făcut parcă (au devenit) corăbi călătoare și luptătoare cu valurile și vânturile vremilor. Acolo undeva în largul mării este și corabia neamului nostru. A mai văzut ea și s'a mai luptat ea corabia noastră cu furtuni în lunga sa călătorie pe apele istoriei. Până când însă a petrecut înlăuntrul ei credința, Isus și poruncile lui, a trecut norocoasă preste toate. Vifor cu valuri și vânturi o izbesc și acum și chiar dacă valurile războaielor s'au mai potolit, așa un fel de negură, neliniște și întuneceală s'a lăsat și stărue în calea ei de înaintare.

Până când îl vom avea pe Isus, credința, poruncile lui în corabia noastră, în traiul nostru, preste toate vom trece și noi cu bine. De toate vom scăpa dacă îngroziți, neliniștiți de valurile și negurile vremilor de azi, ca și apostolii ca și bătrânii noștri vom alerga cătră El, strigându-i cu credință, mântuește-ne Doamne că perim.

De vom face așa, El ne va auzi, ne va mustra poate, pentru că a cam slăbit credința moravurile noastre, ne va ierta apoi, va porunci valurilor, vânturilor „să tacă“, negurilor să se împrăștie și corabia noastră va pleca înainte pe căile luminoase ale credinții, singure ducătoare la scăparea, întărirea, mărirea statornică a neamului nostru românesc amin.

Care neamuri vor câștiga răsboiul?

„Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați“ (Isaia 8, 10.)

Trăim și trecem I. H. prin vremuri istorice. După răsboiu mare și îndelungat, par'că se orânduește din nou pe veacuri înainte soartea tuturor neamurilor din lume. Ați auzit, ați cetit că acolo sus la Paris în Franța se ține marele sfat de pace și orânduire nouă a țărilor și neamurilor. Acolo la masa verde a păcii se fac mari schimbări. Se șterg granițe, se mută hotare, state întregi se distramă, altele se refac și preste tot parcă o lume veche se îngroapă și alta nouă se clădește pe urma și pe ruinele ei.

Și noi Românii suntem acolo undeva la masa și în socotelile sfatului de pace. După jertfele și sângele vărsate cu belșug pe toate fronturile războaielor și noi Românii am cerut o altă soarte mai bună, o altă orânduire mai dreaptă. Și după ce sute de ani am suferit și strigat în zadar, de data asta învățații neamurilor mai cu băgare de seamă s'au uitat peste noi. De data asta dorința, cererea noastră cea mai stăruitoare, ferbinte și sfântă ni-s'au împlinit. Hotarăle blăstămate cu cari eram despărțiți „cei de un sânge și de o lege“ ca la un semn dat, au perit și iată-ne azi pe toți în aceeași casă - în casa și patria noastră. - Hotărât acesta este un câștig - un câștig pe care cu suspinuri l-au dorit și așteptat toate generațiunile neamului nostru. Dar afară de acest câștig al unirii mai este un fel de câștig de răsboiu pe care va trebui să-l avem, să-l dobândim.

Mai este un fel de câștig pe care nu ni-l poate da, nici lua, sfatul de pace de la Paris. Acela este dragii mei premenirea, înoirea, întărirea noastră morală.

Acest câștig nu trebue uitat nici așezat la urmă, ci din contră el trebue ridicat și pus în fruntea tuturora.

Hotărât acele neamuri vor eși cu câștig statornic din răsboaiele vremilor noastre, cari au înțeles și înțeleg chemarea de premenire morală a răsboiului. Căci orice s’ar zice că răsboiul l-au făcut oamenii - diplomația, capitalismul sau egoismul - el iși are ca autor pe acela care a zis că nici un păr din capul nostru nu se mișcă de acolo fără voia și știrea Lui. Răsboiul a fost strigătul Domnului de chemare și premenire morală a neamurilor. El a venit cu foc și suferință, ca prin ele trecând, omenirea decăzută să se curețe, să facă premenirea morală.

Ca o furtună a fost răsboiul, ca o furtună care distruge, sfarmă și doboară, dar tocmai prin violența, asprimea ei curăță înădușala morală, face aerul moralul mai curat, mai sănătos. Acele neamuri vor câștiga dară răsboiul, cari au înțeles chemarea morală a răsboiului și trecând prin „focul Domnului“ (Isaia) și suferințele răsboaielor, s’au curățit și întărit credința în Dumnezeu și moravurile cele bune. Acele neamuri vor dobândi răsboiul, cari din tranșeele morții și câmpurile suferințelor s’au întors acasă mai apropiate de Isus, poruncile lui, cărările lui.

Și iarăși câștig statornic acele neamuri vor avea, cari întoarse din lupte, ofensive și biruințe pline de glorie, vor putea duce și aici acasă cu succes o altă luptă și ofensivă, a premenirii morale.

La toate neamurile, pe toate temele se poate băga de seamă o grozavă decădere morală. Omenirea parcă n’a înțeles, n’a vrut să înțeleagă chemarea morală a răsboiului, căci în locul premeniri s’au ivit nemaipomenite ravagii - stricăciuni - morale.

O lăcomie nebună de a face bani, averi și plăceri a umplut lumea de uzurari, cari zi de zi au stâns, au omorât mila, iubirea deaproapelui și adevărul și dreptatea. Curente purtătoare de otravă și moarte s’au pornit în lume și amenință să distrugă, să spargă credința, biserica, familia și tot ceea ce Hristos ne-a lăsat sfânt, curat și bun.

Acele neamuri vor câștiga răsboiul cari - ajutate de mai multă credință și mai curate moravuri - vor putea mai degrab să oprească ’n loc decăderea morală și năvala curentelor, pornirilor primejdioase. Acelora neamuri va fi apoi biruința deplină și statornică cari din defensivă vor trece în ofensiva cea mare și sfântă a curățirii morale: vor sugruma fără cruțare uzura, vor omorâ corupția, vor călca în picioare minciuna, viclenia, nedreptatea, făcând să simțim odată împlinite vorbele psalmistului: „mila și adevărul s’au întâmpinat, dreptatea și pacea s’au sărutat, adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit“ (Psalm 84, 11, 12).

Dacă deci azi hotarăle ni s’au lărgit și ele cuprind aproape întreg neamul nostru, aceasta încă nu însamnă că am câștigat deplin răsboiul. Pentru ca câștigul nostru să fie deplin și statornic, trebue să facem să strălucească în toată lumina ei și în toată întinderea pământului românesc: credința, virtuțiile, moravurile cele bătrâne, curate și bune ale neamului nostru.

Numai o Românie așezată pe temeliile moralului - pe temeliile credinții părinților noștri - înseamnă un câștig adevărat și statornic.

Niciodată să nu uităm dară noi Românii că mărirea, tăria noastră de azi și de mâne, e legată de ceea ce ne-a ajutat să ne ridicăm: de credința și moravurile cele bune ale neamului nostru.

De le vom părăsi, în zadar să lărgesc hotarăle noastre, căci unde cresc hotare dar scade credința, nu e bine. Acest adevăr și istoria ni-l arată. Mărirea și puterea oricărui popor din istoria lumii ține până când a ținut și el la credința, moravurile cele bune. Când le-a perdut, nu au mai trebuit alți dujmani, căci necredința, decăderea morală au fost dujmanii cei mai cumpliți, cari au surpat puterea și mărirea oricărui neam din lume.

Dacă deci cineva ne-ar întreba care neamuri vor câștiga răsboiul, numai un răspuns bun i-am putea da: acele neamuri vor câștige răsboiul cari, având mai multă tărie și valoare morală vor ști și vor putea să așeze pe aceasta temelie morală ceea ce vor căpăta.

Precum în decursul răsboiului ziceau unii, că răsboiul îl va câștiga cel din urmă - ultimul - glonț, alții cel din urmă crițar și iarăși alții cel din urmă om și dărab de pâne și pe urmă se adeveri că sfințenia, dreptatea și moralul cauzei câștigă răsboiul, așa și acum nici ultimul km. de pământ, nici ultima convenție - legătură - comercială mai favorabilă (mai cu folos legată), ci ultimul gram de valoare și tărie morală ce-l vor trage mai mult la cumpănă neamurile lumii - acela va câștiga cu adevărat răsboiul.

Toți dară câți vreți să mai auziți ce se mai petrece despre noi la Paris, gândiți-vă mai bine la aceste adevăruri.

De-apururi să ne gândim că este un câștig pe care nu ni-l poate da, nici lua, Parisul: tăria, valoarea noastră morală. Orice ar veni de la sfatul păcii până avem această tărie de nimica nu ne temem. Dar lipsa și perderea ei ar fi o mai mare primejdie decât ori care alta, care ne-ar putea veni de la Paris, Londra sau Newyork.

Și nici nu ar putea fi altcum, căci doar deasupra Sfatului de pace stă Domnul „împăratul neamurilor“ care ridică și smereste neamurile după credința și valoarea lor morală.

El este și acolo „puterea“ cea cu adevărat „mare“, „domnul puterilor“.

Pe el înainte de toate să-l avem sprigin și „pretin“, căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre dânsul, ne vom mântui printrânsul. (Isaia)

Cu adevărat de vom simți că El este cu noi - și ne vom sili ca și noi să fim cu El și poruncile lui - atunci vom putea ridica fruntea fără frică strigând: „cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri (și „puteri“) și vă plecați“ și ne dați ceea ce e al nostru.

Atunci și numai atunci am câștigat cu adevărat răsboiul. Amin.