Dezbinători și dezbinați
Traian Dorz - Strângeți fărâmiturile Vol. 2
În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Încep acest cuvânt cu ultimele versuri cu care am încheiat cântarea:
„Fiți binecuvântați, fiți binecuvântați,
fiți binecuvântați, surori iubite și scumpi frați”...
Totdeauna când am cântat cântarea aceasta am cântat-o cum am scris-o întâia dată, cu ochii scăldați în lacrimi. Cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Preaiubiților, vă scriu cu ochii scăldați în lacrimi...“.
Și spune apoi, în atâtea locuri, că ochii lui au fost mereu scăldați în lacrimi, cum le scrie și fraților din Efes: „Aduceți-vă aminte că timp de trei ani de zile, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi”.
„Vă spun și acum, cum v-am mai spus, că sunt mulți care se poartă ca vrăjmași ai Crucii lui Hristos”.
Și, dacă veți citi cu grijă sfintele lui scrieri, veți vedea de atâtea ori că și ochii lui au fost de atâtea ori scăldați în lacrimi, cum s-a spus despre ochii Mântuitorului nostru la moartea unui prieten, la regretul pierderii unei cetăți: în ochii Lui au fost mereu lacrimi, ori de câte ori a văzut o durere, o cădere, o neascultare.
Am dorit să ne aducem aminte în aceste câteva minute pe care Dumnezeu ni le-a păstrat - că minute ni se par acestea pe care le petrecem împreună - de cele scrise în Sfânta Evanghelie din ziua de azi, care se citește în toate bisericile noastre și în care se vorbește - atât la Matei capitolul 14, cât și la Ioan capitolul 6 - despre minunea înmulțirii pâinilor. Și câteva adevăruri foarte însemnate am vrea să tragă fiecare dintre noi, pentru el însuși, din cele meditate asupra înțelesului adânc, atât al Evangheliei, cât și al Apostolului care e de la 1 Corinteni capitolul 1 , începând cu versetul 14.
Ce frumos spune în Evanghelie că S-a folosit Mântuitorul de ucenicii Săi când a hrănit mulțimea de mii de oameni în pustie! El a făcut acest lucru cu ajutorul ucenicilor Săi, nu singur, fără ei.
Domnul Iisus a luat pâinile, le-a binecuvântat și le-a dat ucenicilor Săi să le împartă. Ce mult spun aceste cuvinte pentru noi!
Cât de mult trebuie să binecuvântăm noi pe Dumnezeu că S-a îngrijit ca, pentru hrănirea mulțimii, să aleagă ucenici în mâinile cărora, în gura cărora, în inimile cărora șade hrana, pâinea vieții, pentru mulțimile la care a venit El să le mântuiască.
„În vremea aceea - spune Evanghelia - Iisus Și-a ridicat privirea” și cel dintâi lucru la care se gândise El când văzuse mulțimea a fost pâinea, a fost hrana, pentru că știa că totdeauna mulțimea are nevoie, gloata are nevoie de hrană.
Mântuitorul a făcut acest lucru în chip minunat și ne-a învățat și pe noi să căutăm mereu să dăm hrană bună sufletelor, pentru că numai atunci când vom împărți ceea ce primim din mâinile lui Hristos, atunci ne vom sătura sufletele, atunci ne vom întoarce cu bucurie înapoi.
Ce minunați sunt acei oameni binecuvântați, aleși de Dumnezeu și trimiși în mijlocul gloatelor, în mâinile, în gurile, în sufletele cărora Dumnezeu a pus pâinea Lui și de care s-a folosit totdeauna să-i hrănească pe cei care aveau nevoie! S-a spus aici destul despre aceste lucruri, dar niciodată nu-i prea mult să ne amintim datoria cea mare de recunoștință și de ascultare pe care o avem fiecare față de cei care ne-au dat atât pâinea cea trupească, precum și pe cea sufletească.
Suntem datori recunoștință și prețuire părinților noștri până nu vom mai fi pe pământ - atât părinților trupești, cât și celor sufletești - și față de oricine ne-a pus nouă în mână o bucată de pâine cu care ne-am hrănit și cu care trăim. Și datorăm acest lucru potrivit poruncilor lui Dumnezeu - părinților trupești, căci cea dintâi poruncă dintre cele zece, care urmează poruncii ascultării de Dumnezeu, porunca a 5-a, ne spune așa: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mulți ani și să fii fericit pe pământ”.
Și, dacă părinților trupești le datorăm atât de mult, atunci cât le datorăm noi părinților noștri duhovnicești, care ne-au hrănit cu pâinea primită de la Hristos nu numai pentru viața aceasta, ci pentru viața veșnică! Fiindcă aceasta este mult mai mult decât pâinea care ne hrănește pentru un an, pentru zece ani și pentru toată viața cu hrana noastră cea trupească.
S-a spus aici că Dumnezeu a folosit Lucrarea aceasta pentru a crește mulți copii duhovnicești, asemănându-se cu o rândunică ce ostenește și-și crește puișorii ei până ce ajung să zboare. Dar nu numai că îi hrănește până când ajung tari, să-și poată câștiga singuri hrana; ci în lupta rândunicii este mult mai mult decât atât: este pregătirea minunată a puișorilor ei pentru călătoria spre cealaltă patrie, pentru care le-au crescut lor aripi și pentru care au fost rânduiți - pentru patria pe care ei nu au văzut-o, dar pentru care toată vara se pregătesc cu exerciții de zbor, cu înfrânare, cu luptă și cu osteneli, să poată fi în stare, când va veni vremea, să treacă examenul cel mare - să treacă peste oceanul cel mare - peste depărtările cele mari, peste întuneric și furtuni. Până vor ajunge acolo în patria unde nu mai este frig, unde nu mai este gheață, unde nu mai este iarnă, unde vor fi fericiți, pentru că pentru aceasta au fost pregătiți.
S-a mai spus aici că deseori în cuibul rândunicii sau în cuibul altor păsărele apar pui străini. Și eu aș vrea să adâncim mai mult înțelesul acestui fapt trist și dureros pentru părintele care clocește, care hrănește, care crește un pui străin...
„De unde a apărut acest pui străin?”, se va fi întrebat adeseori mama ostenitoare, mama jertfitoare, părintele care a alergat și a dorit să crească pui semănându-i ei, copiii duhovnicești care să aibă aceleași trăsături frumoase și plăcute și care să facă parte din neamul ei.
Un vrăjmaș, un străin a pus acolo o sămânță rea din care a ieșit un copil rău, care nu seamănă cu familia în care s-a hrănit, s-a născut, a crescut și trăiește îndopându-se. De obicei acești pui străini iau de la gura celorlalți hrana pe care o câștigă cu sudoare și cu jertfă mama, tata, părinții adevărați.
De unde apar în Lucrarea lui Dumnezeu duhuri străine, oameni străini, glasuri străine, firi străine, elemente străine, care n-au duhul Lucrării, care n-au vorba fraților, cuvântul fraților, chipul fraților, dragostea lor, simțămintele lor, învățătura lor, credința lor, părtășia lor?...
De unde apar cei care fac dezbinări și tulburare? De unde apar ei în cuibul drag al acestei Lucrări în care am avut părinți care au ostenit și au muncit ca să ne aducă hrana cea sănătoasă și dulce a Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, udată cu lacrimile lor, câștigată cu sudorile lor, adesea plătită cu sângele lor?
Dragii noștri frați și surori, de ce e așa? Noi nu știm!
E-o taină de ce Dumnezeu a îngăduit ca în cuibul unor păsări cinstite și harnice să apară o pasăre străină, să lase un ou străin, din care să iasă un pui străin care apoi să înceapă să-i alunge din cuib pe ceilalți puișori sau să-i lovească, sau să-i rănească, să-i tulbure, deranjându-le viața lor caldă, plăcută, dulce, pașnică, iubitoare.
A îngăduit Dumnezeu aceasta și ca o încercare pentru biata rândunică sau privighetoare, sau porumbel, care trebuie să crească un pui străin... Și a îngăduit ca și în Lucrarea lui Dumnezeu să se ivească astfel de elemente străine, cu alt duh, cu alte comportări, cu un alt fel de a fi. Poate că trebuie să fie și păreri deosebite, pentru ca să poată să iasă la iveală cei găsiți buni. Poate că trebuie să fie și elemente negative, dăunătoare, potrivnice, ca să iasă la iveală cei adevărați și cei sănătoși.
Domnul Iisus a spus: „Prin aceasta va cunoaște lumea că sunteți ai Mei, dacă veți avea dragoste între voi !”
Și tot aceasta, în sens invers, s-ar putea spune: „Prin aceasta va putea lumea cunoaște că nu sunteți ai Mei, dacă nu veți avea dragoste între voi!”
Cei care ar avea dragoste, între frați, sunt fiii lui Dumnezeu, copiii Jertfei lui Hristos. Iar cei care nu au dragoste, aceștia nu sunt ai lui Dumnezeu. Acesta este semnul după care ne va recunoaște și Dumnezeu și după care se vor recunoaște și alții: dacă avem sau nu dragoste de frați.
Iar dragostea de frați nu-i numai în cuvinte răsunătoare, în gesturi largi, în cuvinte și-n vorbiri pretențioase, - ci în ascultare, în părtășie, în smerenie.
Aşa cum s-a spus că acestea sunt semnele lui Hristos și semnele alor Lui, de-acum până în vecii vecilor.
În Cartea Apocalipsa, unde se vorbește totdeauna frumos despre Miel, îl arată întotdeauna însângerat, pentru că și acolo sus în Cer va trebui să ne aducem aminte cu ce dragoste am fost noi răscumpărați și cât de adânc s-a smerit bunătatea și măreția lui Dumnezeu pentru ca noi să fim iertați și mântuiți tocmai prin aceasta. Și pentru ca noi să avem exemplul acesta tocmai în felul cel mai înalt și cel mai cutremurător: până unde trebuie să ne smerim și până unde trebuie să ne arătăm ascultarea noastră în Domnul de Cuvântul Său și de Lucrarea în care ne-a așezat El.
În Apostolul de azi, de la 1 Corinteni, capitolul 1, începând cu versetul 14, se vorbește corintenilor despre cei care provoacă dezbinări în mijlocul lor. Și-i mustră pentru aceasta. Și asta trebuie să ne slujească nouă de o mare și cutremurătoare învățătură: că oricine provoacă dezbinări în Lucrarea lui Dumnezeu păcătuiește împotriva Duhului Sfânt.
S-a mai spus: înainte de venirea Domnului Iisus, Tatăl lucra prin Fiul și prin Duhul. Fiul și Duhul lucrau prin Tatăl, pregătind venirea Fiului, Care aducea mântuirea, și apoi venirea Duhului, Care va împlini această mântuire.
La venirea Domnului Iisus, Tatăl și Duhul au mărturisit despre El și despre lucrarea pe care a început-o atunci.
După Înălțarea Domnului Iisus, a venit Duhul Sfânt, ultima lucrare a mântuirii care se mai face în Biserica lui Dumnezeu și în poporul lui Dumnezeu. Tatăl și Fiul acum lucrează prin Duhul. Căci Fiul a zis: „Mă duc la Tatăl, dar vă voi trimite pe Duhul. El vă va învăța toate lucrurile, vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu și va fi cu voi până în veac”.
Ultima lucrare de mântuire este acum lucrarea Duhului Sfânt. Această Lucrare a Oastei Domnului, în care Domnul Duhul Sfânt ne-a născut și pe noi prin Jertfa Domnului Iisus și prin dragostea Tatălui la o viață nouă, este tocmai lucrarea Duhului Sfânt. Prin această Lucrare, Dumnezeu a adus, ca o minune în poporul nostru, vestea cea dulce a nașterii din nou și trăirea cu încreștinarea tuturor obiceiurilor noastre... Reîncreștinarea acestora, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Frații de mai 'nainte au amintit aici despre această Lucrare minunată și despre roadele minunate pe care le-a adus și pe care le aduce ea în mijlocul poporului nostru. Că, dacă avem noi acuma nunți cum nu s-a mai văzut în poporul nostru... Dacă avem botezuri, dacă avem privegheri la morții noștri - în loc de petreceri păgânești, cu tot felul de lucrări și de cuvinte, și de purtări urâte și stricate - și dacă acum avem aniversări binecuvântate, botezuri binecuvântate, nunți binecuvântate, privegheri binecuvântate, sărbători fericite, este numai pentru că lucrase Duhul Sfânt prin Oastea Domnului, prin omul ales de Dumnezeu, care este profetul neamului nostru, Părintele Iosif Trifa.
El a reîncreștinat obiceiurile noastre și, în loc de a ne asemăna păgânilor și oamenilor care n-au auzit niciodată de Dumnezeu, acum ne asemănăm, prin toate aceste obiceiuri strămoșilor noștri adevărați, Sfinților Părinți ai Bisericii noastre și ai credinței noastre, care, de la nașterea poporului nostru, așa ne-au învățat și așa au petrecut ei în cinstirea și în umblarea ascultării de Dumnezeu.
De aceea Dumnezeu a apărat ființa neamului nostru și credința neamului nostru în mijlocul tuturor robiilor și stăpânirilor păgânești prin care a trecut acest neam zbuciumat în decursul veacurilor de istorie grea și chinuitoare.
Cine ne-a apărat pe noi? Cine ne-a apărat istoria noastră? Cine a făcut să vină o Zi, la 1 Decembrie 1918, când să ne putem cuprinde în brațe unii pe alții, din toate marginile țării, să ne sărutăm în lacrimi și să-I mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns ziua unității neamului nostru, a independenței naționale, scăpați de toate neamurile păgâne și stăpânirile păgâne care au căutat să ne nimicească și să ne asimileze?
Tot atunci, îndată după această izbăvire a poporului nostru, Dumnezeu ne-a trimis și această Lucrare - Oastea Domnului - prin acest profet al vremurilor noastre și al poporului nostru, care este Părintele Iosif Trifa.
S-au spus și s-au scris despre el și s-au răspândit atâtea lucruri neadevărate, poate și pentru că muntele nu-l vezi de lângă el. Suntem prea aproape de acest uriaș al lui Dumnezeu, pentru ca să putem vedea cu adevărat măreția și valoarea lui pentru credința noastră și pentru ființa neamului nostru.
N-a fost cunoscut nici Sfântul Ioan Gură de Aur la vremea lui... N-au fost cunoscuți nici Sfântul Grigore, nici Sfântul Vasile și nici ceilalți mucenici și martiri la vremea lor. Acum însă, după trecerea atâtor secole, vedem ce uriași au fost, ce mari oameni a avut Dumnezeu și ce adevăruri minunate ne-a adus Dumnezeu prin ei.
Poate că va trebui să treacă 1000 de ani încă, până se va vedea ce mare a fost acest mare profet al lui Dumnezeu, Părintele Iosif, prin care s-a făcut minunea ai cărei martori sunteți și dumneavoastră, aici de față, și toate sutele de mii de frați - și de peste hotare - și cine știe câți încă, în cât de mare număr îi va mai chema Dumnezeu prin această Lucrare, toți cei care vor asculta Cuvântul Său și vor dori să-și mântuiască sufletul, pentru ca să dobândească cu adevărat Împărăția lui Dumnezeu.
Câte adevăruri minunate nu ar fi să ne împrospătăm noi acum pe linia acestor gânduri și în fața acestor minuni a căror frumusețe și înălțare să o începem să o trăim și noi!
N-au fost niciodată cunoscute Cuvintele lui Dumnezeu - cum au spus și frații mai înainte. N-au fost cunoscute cântările lui Dumnezeu, sufletele care să poată deschide gura și să poată rosti o rugăciune liberă și cutremurătoare, și înălțătoare ca astăzi.
Dar minunile lui Dumnezeu nu s-au sfârșit și îndurările Lui n-au ajuns la capăt. Atâtea noi și minunate talente de scriitori, de poeți, de cântăreți și de vestitori sunt printre tinerii noștri!
Și veți vedea ce frumoase roade va mai aduce pentru Dumnezeu această frumoasă Lucrare. Ce suflete frumoase, ce familii binecuvântate, ce lucrări, ce opere de care se vor minuna și se vor ferici mii și mii de suflete după noi! Pentru că Lucrarea aceasta nu va îmbătrâni niciodată. Noi îmbătrânim și ne ducem, cum au îmbătrânit și s-au dus cei care au fost mai harnici și mai întâi decât noi. Dar Lucrarea Domnului nu îmbătrânește.
Uitați-vă și credeți: 80% sunt tineri aici - și așa e în toată țara. Și, dintre aceștia, Dumnezeu va alege suflete minunate care vor răspândi cântări și mai frumoase de cum am răspândit noi, cuvinte mai înalte, lucrări mai binecuvântate.
Pentru că în Hristos nu există stare pe loc, ci există înaintare mereu. Și acest lucru îl vedem mereu fiecare dintre noi în viața noastră însăși. Dacă numai de un an am venit la Domnul - aduceți-vă aminte cum eram înainte de a veni. Nu cunoșteam Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia - nu cunoșteam o cântare. Nu știați rosti o rugăciune cât de simplă. Nu știați lega două cuvinte în fața lui Dumnezeu și în fața altora.
Și acuma, câte cântări frumoase știți! Și acuma câte versete frumoase înțelegeți! Și acuma câți frați minunați cunoașteți! Și acuma câte adunări și câte bucurii ați avut! Și anul viitor vor fi mai multe. Și în anii viitori vor fi și mai multe. Și peste ani vor fi tot mai multe.
Pentru că, de câte ori ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, noi nu ne săturăm de El, dorim să-L ascultăm încă și încă. Pentru că cu această hrană nu e ca și cu hrana pământească: mănânci o dată și te saturi și după aceea n-o mai dorești.
Noi gustăm aici Cuvântul lui Dumnezeu și fiecare spune o altă frumusețe a Lui; și, prin fiecare, Dumnezeu ne vorbește și ne arată o altă parte frumoasă a Aceluiași Adevăr. Cântările sunt frumoase, dar de fiecare dată nu te saturi cântându-le, ascultându-le. Dacă ne-am sătura, n-am mai dori alte adunări, nu ne-am mai duce la alte nunți, n-am mai asculta cu atâtea jertfe alte și alte chemări. Dar pentru că tot ceea ce este din Dumnezeu este viu, lucrător, mereu nou și frumos, lucrările acestea ne îmbogățesc mereu. Și, cu cât ne îmbogățim cu cunoștințe mai multe, cu cântări mai multe, cu adevăruri mai multe, cu cunoașteri de frați mai multe, cu bucurii ale nunților și adunărilor mai multe... cu atât mai mult le dorim!
Acesta este semnul că Lucrarea aceasta este nemuritoare și că tot ce primim din Dumnezeu este nemuritor. Noi înșine am fost creați să fim nemuritori, pentru că Împărăția și Țara pentru care ne pregătim prin aceste adunări și cunoașteri, și ascultări este nemuritoare, este Împărăția lui Dumnezeu.
Timpul rânduit pentru starea noastră împreună se scurge așa de repede! Cuvintele pe care Dumnezeu ni le dă sunt așa de frumoase! Am dori să ne apropiem de încheierea acestor gânduri cu o întâmplare și cu un adevăr:
Într-o noapte mergeau pe câmp spre casă doi tineri. Unul locuia în localitatea apropiată, celălalt, mai departe. Drumul lor trecea prin cimitir și era noapte. Puțini oameni trec noaptea prin cimitir fără o strângere de inimă.
De ce? Nu știu... Există în întuneric o putere care înspăimântă întotdeauna. Există în moarte o teamă care cutremură întotdeauna.
Vedeți... acasă, în locurile cunoscute și dragi, ziua mergi cu plăcere și stai ceasuri întregi. Dar noaptea... noaptea ți-e teamă să intri până și în cealaltă odaie a ta. De ce? Pentru că există în întuneric mereu o putere care te poate amenința și-ți poate crea primejdii.
Ziua treci oarecum liniștit printr-un cimitir, fiindcă cunoști mormintele, cunoști crucile și te oprești la câte una și citești numele și-ți aduci aminte de cel care era viu cândva, dar acum stă sub acest pământ mut care totuși grăiește.
Cine s-a deprins să aibă urechile duhovnicești atente, acela aude ce spun morții. Nu-i glas care să vorbească așa de cutremurător ca morții, când treci prin cimitir singur.
Ați fost vreodată singuri într-un cimitir? Fără grabă?... Ați fost să vă uitați și să ascultați ce vă grăiesc cei de sub iarba pe care călcați, de sub crucea pe care citiți numele lor? Duceți-vă și ascultați ce vă spun morții, căci numai ei vă spun adevărul... Cei vii îl ascund.
Se spune de multe ori: „Așa a zis cutare și cutare...”. Și se citează numele unui învățat sau învățător: „Așa a zis el atunci...”. Eu le-am mai spus la unii: Nu ce au spus ei atunci trebuie să-ți amintești tu, ci ceea ce ar spune el acuma! La asta să iei tu aminte acuma.
Nu ce spunea bogatul nemilostiv când umbla îmbrăcat în porfiră sau în aur și-i sfida pe toți din pricina bogăției și măririi lui. Nu ce a spus el atunci!... Ci ce a spus apoi, când a ajuns acolo sub pământ. Acela era Adevărul și la aceasta trebuie să ne gândim și noi.
Faceți-vă câteodată obiceiul să vă duceți singuri, din când în când, fără să vă grăbiți, în cimitir și ascultați ce vă spun morții și ce adevăr vă grăiesc ei.
Acești tineri treceau spre casă. Și, când s-au apropiat de cimitir, unul i-a zis celuilalt:
- Mie mi-e frică să trec pe aici. Mi-e teamă. Mie mi-e totdeauna frică să trec prin cimitir. Ție nu ți-e frică?
Atunci celălalt i-a arătat cu degetul:
- Vezi tu lumina aceea de dincolo de cimitir? Acolo e casa mea. Acesta nu e numai drumul cel mai scurt, ci e singurul drum de a ajunge și eu la casa mea. Eu nu mă gândesc la cimitir; eu mă gândesc la casa mea, care se găsește dincolo de cimitir. Eu mă gândesc cu bucurie la casa mea și nici nu-mi amintesc de nici o teamă și de nici o frică trecând prin cimitir, ci mă gândesc la lumina minunată care mă așteaptă arzând la casa mea...
Eu, când am citit și când am auzit întâmplarea aceasta, m-am cutremurat!
Citiți capitolul 21 din Apocalipsa și veți vedea ce minunată casă avem și noi dincolo de cimitir. E adevărat că, uneori, gândul că va trebui să trecem prin cimitir ne mai încearcă cu temeri și pe noi. Dar, cu cât ne apropiem de casa noastră, îi vedem mai limpede luminile care ne așteaptă și ne gândim cu dragoste la scumpii noștri care sunt acolo.
Nu ne mai este frică! Dorim cât mai repede să trecem prin cimitir, să putem ajunge acasă.
Ce am vrut să vă spun prin aceasta? Ceea ce v-au spus și frații mai înainte. Casa noastră este dincolo de cimitir. Noi ne pregătim să ajungem acasă, dar, pentru ca să putem trece liniștiți, trebuie să ajungem într-o stare în care să nu ne mai temem de nimic, în care să nu ne mai fie teamă de moarte și de cimitir.
Și starea asta ne-o dă Hristos, și la starea asta se poate ajunge numai prin nașterea din nou, prin predarea și prin hotărârea noastră pentru Dumnezeu, prin întoarcerea noastră cu adevărat la Domnul și prin trăirea noastră cu adevărat predată Lui.
Scumpii mei frați și surori, când cântăm împreună: „Ce bine-i printre voi, iubiții și dragii sufletului meu...”, mă gândesc nu numai la stările acestea pe care le gustăm noi acum fericiți, privindu-ne unii pe alții, ci mai ales la starea aceea când vom trece și noi drumul cel mai scurt prin cimitir, pentru a ajunge acasă.
Ce minunat va fi acolo! Mai citiți încă o dată cele din urmă cuvinte din Apocalipsa. Mai gândiți-vă la cele din urmă cuvinte pe care Mântuitorul le-a spus ucenicilor Săi înainte de a Se despărți de ei: „Mă duc la Tatăl; voi vă întristați acum, inima vi se umple de întristare, dar Eu vă voi revedea iarăși și inima vi se va umple de bucurie și nimeni nu vă va mai răpi bucuria voastră. Vă întristați acum pentru că Eu acum Mă duc, dar vă voi trimite un alt Mângâietor, Care va fi cu voi. Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Duhul Adevărului, pe Care lumea nu Îl cunoaște, pentru că va fi în voi și va rămâne în voi. El vă va învăța toate lucrurile. Vă va călăuzi în tot Adevărul și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. În casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc și Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, pentru ca unde sunt Eu să fiți și voi”.
Ce dulce mângâiere este aceasta pentru noi!
După noi nu mai vine moartea ca după cei ce nu s-au întors la Dumnezeu. Ați văzut vreodată murind un om necredincios? Un om hulitor de Dumnezeu, un om batjocoritor, un om neascultător, un om care nu s-a întors la Dumnezeu?...
Dacă l-ați văzut murind, niciodată nu veți uita ce grozavă este moartea aceluia care nu s-a întors la Dumnezeu, care a trăit fără Dumnezeu, care și-a bătut joc de Hristos, care a disprețuit Cuvântul Său.
Și dacă moartea e grozavă, cât de grozavă trebuie să fie veșnicia lui, pentru că este scris: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”.
Prin moarte treci grăbit; este un prag scurt între cele două existențe, între existența aceasta și existența cealaltă. Căci moarte, în sens de nimicire, nu există. Nimic nu piere, ci totul se transformă dintr-o existență în alta. Dacă cu materia e așa, cum trebuie să fie atunci cu spiritul?
Și dacă știința omenească a dovedit că este adevărat acest lucru, cât de adevărat este atunci ce spune știința lui Dumnezeu când arată că nu există moarte în sens de nimicire?
Moartea aceasta este numai pragul peste care trecem din existența aceasta în cealaltă. Și acolo vom petrece în acea stare pe care ne-am pregătit-o noi înșine, fiecare dintre noi, încă începând de aici. Trecem prin cimitire... Dar numai trecem!
Adeseori auzim spunându-se: „Casa veșnică”, „Locul de veci”... „Odihnă de veci...”.
Nu-i adevărat! După cum nu-i adevărat că aici casa noastră este veșnică, tot așa nu-i adevărat nici că mormântul este veșnic. Și de acolo vom ieși. Nici în mormânt nu vom sta pentru totdeauna. Mulți își împodobesc în tot felul mormintele și criptele, care de care mai costisitoare și mai scumpe, zicând: „E locul meu de veci!...”
Nu-i adevărat! Se înșală. Va veni o zi - și ziua aceasta e foarte aproape - când pe norii cerului Se va ivi Fiul lui Dumnezeu și un glas de arhanghel, cu trâmbița lui Dumnezeu, va suna. Și e scris că morții vor învia nesupuși putrezirii, că mormintele vor da înapoi pe morții lor care vor fi acolo. Și marea, și focul, și tot ce a fost un locaș trecător pentru un cadavru va da afară, înviat pentru viața veșnică, pe acel care a fost acolo.
Și abia locul al treilea, unde ne vom duce după ce vom ieși din morminte, acela va fi locul în care vom rămâne în veci. Ori în lumina fericită, în lumina lui Dumnezeu, ori în întunericul și în osânda veșnică, împreună cu diavolul și cu toți îngerii căzuți.
Ar fi multe de spus despre Apostolul de la Corinteni din duminica de astăzi: cum s-a născut dezbinarea în Corint, cine a fost primul dezbinat și dezbinător. Pentru că a fost totdeauna unul care, prin munca lui satanică și neobosită, a creat acolo partide și dezbinări, tulburând lucrarea lui Dumnezeu.
Cine l-a făcut pe primul dezbinat dezbinător? Cine l-a făcut pe Lucifer? Cine l-a făcut pe diavolul rău? Cine?... Pentru că Dumnezeu l-a făcut înger de lumină. Rău s-a făcut el însuși. A fost de-ajuns să se facă unul rău, prin cele două condiții negative și prin cele două lucruri pierzătoare, care sunt mândria și fățărnicia. A fost de-ajuns ca unul să se îngâmfe și să nu asculte de Dumnezeu.
E de-ajuns unul care se ridică, bătându-se cu pumnii în piept, și să spună: „Eu sunt tot!...” - împotrivindu-se lui Dumnezeu și sfidând orice ascultare.
A fost de-ajuns să se ivească un singur demon - și cât de harnic a fost el, pentru că pe câți îngeri, pe mii și mii de îngeri, i-a convins să-l urmeze în această cale cumplită și blestemată a neascultării.
Cât de harnic devine un neascultător! Cât rău face un dezbinător! Până când merge pe calea cea bună, parcă nici nu vede, parcă nici n-aude; e un frate care nu face nimic în adunare, stă tot timpul și tace, și ascultă, și primește, și se înfruptă din darurile adunării lui Dumnezeu. Dar îndată ce capătă un duh de neascultare, un duh dezbinător, ce harnic devine! Cât de repede umblă în toate părțile să-și facă tovarăși de rătăcire și de dezbinare ca și el!
Și cât de repede ajunge să-și facă partidă și apoi să tulbure, și apoi să dezbine, cum făceau cei din Corint!
Prin asta, ei creau atâtea necazuri părintelui care a ostenit pentru ei și atâta ocară lucrării lui Dumnezeu, și atâta pagubă Duhului Sfânt! Și la asta trebuie să cugetăm! Și, dacă noi știm că adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu că slavă, cinste și pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele (și ne bucurăm, pentru că sunt atâtea suflete care fac binele, care urmăresc unitatea, pacea, ascultarea, armonia și bucuriile frățești), tot așa, spune Cuvântul lui Dumnezeu că necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul - și nu se are în vedere fața omului.
Spune Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce zice și un Sfânt Părinte care spune așa: „Nici sângele martiriului nu spală păcatul dezbinării fraților”.
Sfântul Apostol Pavel spune același lucru: „Nici dacă-ți dai trupul să fie ars de viu, nici dacă-ți împarți toată averea săracilor”... să ai atâtea daruri de a cânta, de a predica, de a vorbi în limbi omenești și îngerești chiar, ești un pierdut și condamnat, dacă-i dezbini pe frați, dacă tulburi lucrarea lui Dumnezeu, dacă nimicești dragostea și unitatea frățească.
Ar trebui să ne îngrozim fiecare dintre noi de această înștiințare cutremurătoare! Și acest lucru să nu-l uităm, meditând la Apostolul din ziua de astăzi, meditând la Evanghelia din ziua de astăzi și meditând la încheierea pe care am vrut s-o fac acestor șiruri de cuvinte cu privire la ceea ce s-a spus despre trecerea prin cimitir.
Toți vom trece prin cimitir, fie că vrem, fie că nu vrem!
Și niciunii dintre noi nu știm care este seara, care este noaptea, care este clipa în care îngerul morții va veni și în care ne va duce să trecem prin cimitir.
Mormintele se aseamănă acolo cum se aseamănă copacii iarna... Și cei uscați par ca cei verzi, și cei verzi par ca cei uscați. E iarnă... Dar vine primăvara, vine soarele; și soarele arată atunci ce este verde și ce este uscat.
Vine învierea morților și nu se știe cât de aproape este clipa aceasta. Într-o clipă, „într-o clipeală de ochi”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Atâta cât clipești din ochi, trâmbița va suna și morții vor învia, nesupuși putrezirii, și se vor duce: cei care au făcut binele, la răsplata veșnică; și cei ce au făcut răul, la ocara și la osânda veșnică.
Acest înțeles să-l păstrați din tot ce ați auzit!
Binecuvântați să fiți voi, toți copiii rândunicii acesteia, care v-ați născut în Lucrarea aceasta și care ați fost învățați că este o Țară: Țara de Dincolo, Țara Minunată, în care ne-a chemat Domnul, în care S-a dus El și în care ne-a pregătit un loc, căci va veni o zi în care și noi vom merge acolo. Fericiți sunteți pentru că v-ați întors la Dumnezeu, v-ați născut din nou, v-ați hotărât pentru El și ați început o viață nouă!
Și adunările noastre, și citirile noastre, și întâlnirile noastre sunt exercițiile noastre de zbor. Învățăm cum să ne pregătim mai frumos pentru plecarea noastră acolo.
Știți ce lucruri frumoase am învățat din viața păsărilor călătoare? Dacă le veți cerceta mai cu de-amănuntul, veți vedea cât adevăr este în ceea ce vă spun acum.
Pitpalacul, rândunica și toate celelalte păsări, vara, mai ales când e sezonul, când e hrană din belșug, se hrănesc cu musculițe, cu grăunțe, cu tot felul de hrană pe care o au din belșug și se îngrașă. Dar uitați-vă încolo, spre apropierea lui septembrie, când vine vremea să se pregătească să plece, cum ele se așază pe post. Postesc, ca să le fie mai ușoare trupurile, ca să le fie mai ușor zborul. Să le fie mai ușor aripilor lor care se pregătesc să zboare.
Postul, înfrânarea, rugăciunea, adunările frățești, dragostea și bucuria noastră împreună, citirile Cuvântului lui Dumnezeu sunt acele minunate exerciții prin care noi ne pregătim sufletele noastre pentru marea călătorie spre Patria noastră Cerească.
Ce frumos va fi atunci! Gândiți-vă că poate dincolo, în țările calde, vor fi rămas rudenii de-ale rândunelelor care pleacă toamna aceasta de la noi. Cum le vor aștepta acelea pe țărm și cum se vor bucura privindu-le că vin, vin, vin...
Cum vor spune părinții:
- Uite copiii noștri că vin! ...
Cum vor spune copiii:
- Uite părinții noștri că vin !...
Cum vor spune frații:
- Uite frații noștri că vin!...
Va veni o zi când și noi vom merge spre Patria Cerească. Ca dintr-o călătorie îndepărtată, vom ajunge și noi aproape, tot mai aproape cu corabia mântuirii la țărmul ceresc.
Ce bucurie va fi atunci când noi, de departe, Îl vom vedea pe Domnul și Fața Lui strălucitoare se va răsfrânge pe fețele noastre cum fața soarelui, la răsărit, se răsfrânge pe fețele tuturor florilor care seamănă cu el și ale căror fețe sunt îndreptate spre răsăritul lui.
Îl vom vedea pe Domnul fiecare dintre noi și vom simți cum pe fiecare dintre noi ne îmbrățișează Domnul Iisus, căci este scris: „El va șterge orice lacrimă din ochii noștri”...
Nu cu batista, ci cu Buzele Lui Sfinte, cu sărutul Lui. Așa cum ștergi lacrimile din ochii celei mai scumpe ființe pe care o ai pe pământ cu sărutul tău, așa ni le va șterge Mântuitorul nostru. De aceea nu vă rușinați de lacrimi și nu vă feriți de ele. Vărsați-le cât mai multe, să aibă ce șterge Buzele Lui din ochii noștri. Nu vă întristați de durerile pe care le aveți din pricina Numelui Său Sfânt, nici de ostenelile pe care le faceți pentru Cuvântul Său.
Faceți toate acestea - și ele vă vor fi răsplătite înmiit, nebănuit de mult, atunci când ne vom întâlni cu El toți cei care L-am iubit. Ce mese întinse vor fi acolo! Și cum vor fi ospătați toți cei care au flămânzit și au însetat după neprihănire, toți cei care au fost chinuiți din pricina Numelui Său! Lângă fiecare Se va așeza El și pe fiecare îl va răsplăti.
„Ceea ce ochiul nu a văzut...” - spune Cuvântul - „urechea omului nu a auzit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc” și Îi vor fi credincioși cu adevărat până la sfârșit.
Ce am vrut să spun cu aceste lucruri cu care mă mângâi totdeauna când trebuie să trec sau când mi se spune că va trebui să trec încă prin încercări și prin lacrimi, până voi ajunge acasă?
Ce bine-i printre voi! Ce bine-i printre cei iubiți! Când ne vom apropia de casă, când vom vedea pe frații noștri care au mers înaintea noastră, părinții noștri, surorile noastre, copiii noștri trupești și sufletești, ființele pe care le-am iubit, cum vor spune ei:
- Iată-i, vin!...
Cum se roagă ei ca noi să ajungem credincioși acolo! Cum se întristează ei când noi suntem slabi, neascultători și îndărătnici! Bucurați-vă! Aveți în inimă această nădejde scumpă și sfântă că în curând vom trece și noi prin cimitir. În curând vom scăpa și noi din valurile și din încercările vieții acesteia și vom ajunge la Țărmul Celălalt, la care Ierusalimul Ceresc ne așteaptă, iar în Ușa lui sunt Brațele, Dragului, Dulcelui, Scumpului nostru Mântuitor, care s-au răstignit pentru noi, care ne-au răscumpărat și care ne vor îmbrățișa atunci într-o îmbrățișare cum niciodată, nici o mamă, nici o soție, nici o iubită nu și-a îmbrățișat odorul său pe pământ.
De aceea, nu vă întristați și nu vă pară greu nimic din ceea ce aveți de dus încă pe pământ până atunci. E așa de aproape ziua aceea!
Ce moment potrivit este ziua aceasta și pentru cei care nu au trecut încă prin nașterea din nou, care nu au început încă o viață nouă cu El - adică n-au căpătat chipul cu care vor putea fi cunoscuți și recunoscuți, și primiți în Împărăția lui Dumnezeu! Dar și pentru noi ceilalți, cei al căror chip nu are curăția, limpezimea, frumusețea, strălucirea adevărată pe care o va cere Domnul și pe care o va pretinde Domnul de la toți cei care ne-am predat și ne-am hotărât pentru El !
Dacă cei care nu s-au întors la Domnul trebuiau să pună astăzi un legământ și să se hotărăsc pentru El, să se înscrie în Lucrarea Oastei Lui și să înceapă o viață nouă cu El, atunci tot astăzi trebuie să punem și noi, ceilalți, înnoirea legământului nostru că Îl slujim mai frumos, mai credincios și mai hotărâți, după porunca și după cerințele Lui, ca atunci să vedem Fața Lui și să moștenim Împărăția Lui. Amin.
Slăvit să fie Domnul!