Duhul Sfânt în Noul Testament

„Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă duc, Îl voi trimite vouă.” (In 16, 5-7)

Vom spune mai departe despre cum S-a arătat și cum a lucrat Duhul Sfânt în Noul Testament.

Este o mare deosebire între lucrarea Duhului Sfânt din Vechiul și din Noul Testament. Vom aduce și aici asemănarea cu porumbelul din timpul lui Noe. De două ori s-a întors porumbelul în corabie, pentru că „n-a găsit un loc unde să-și pună piciorul” (Fac. 8, 9). A doua oară s-a întors cu o ramură de măslin în cioc: semnul începerii unei vieți noi. Abia când a zburat a treia oară și a aflat loc de odihnă statornică, nu s-a mai întors.

Așa a fost și cu porumbelul Duhului Sfânt. Patru mii de ani a zburat peste o lume plină de păcate și de moarte sufletească. El Se pogora, ici și colo, peste aleșii Domnului, dar nu-Și afla încă loc de odihnă și de rămânere statornică în ei. Dar, după ce trecură cei patru mii de ani, un lucru mare se petrecea pe pământ. După „omul cel dintâi, care a fost din pământ, în lume veni Omul al doilea, din cer” (1 Cor 15, 47). Acesta era cel dintâi și Singurul Om Ce n-avea nici un păcat; era cu desăvârșire curat. Porumbelul Duhului Sfânt avea acum în „Vasul” acesta un loc de odihnă și sălășluire statornică. În Domnul Iisus, porumbelul Duhului Sfânt, în sfârșit, Și-a aflat „un loc unde să-Și pună piciorul”; a aflat locul pe care de mult îl tot căuta. În locul acesta a aflat și „ramura de măslin”, începutul unei vieți noi, omul cel nou, răscumpărat și curățit cu Jertfa Crucii.

„Și, după ce mai trecură alte șapte zile, porumbelul nu se mai întoarse înapoi” (Fac. 8, 12). Duhul Sfânt a rămas în lume. A rămas să locuiască în cei răscumpărați și curățiți prin sângele Domnului. „Sângele Lui ne curăță de orice păcat” (1 In 1, 7) și ne face „lăcaș al Duhului Sfânt” (1 Cor 3, 16). Aici se arată deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt din Vechiul și cea din Noul Testament. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt Se pogora peste aleșii Domnului; era peste ei, dar nu era în ei. Domnul Iisus a atras Duhul Sfânt în El și L-a lăsat să intre și să lucreze și în noi. „Eu voi ruga pe Tatăl și vă va da vouă un alt Mângâietor, Care va rămâne cu voi și va fi în voi” (In 14, 17). Ce dar mare și ce deosebire mare!

Vom ilustra această deosebire și cu o altă asemănare. În Vechiul Testament, Duhul Sfânt a lucrat ca o putere externă; așa cum moara de vânt sau barca umblă cu ajutorul vântului. În Noul Testament, Duhul Sfânt lucrează ca o putere internă, așa cum moara de foc sau barca cu motor umblă cu ajutorul motorului din ele.

Și, acum, să mergem mai departe! Duhul Sfânt S-a pogorât în viața Mântuitorului cu toată prisosința Sa. Îl vedem pe Duhul Sfânt în toată viața Mântuitorului. Îl vedem la Întruparea Domnului (Lc 1, 35). Îl vedem la Botez, în chip de porumbel, mărturisindu-L pe Domnul. Îl vedem în pustie, în lupta Mântuitorului cu ispitele diavolului. În puterea Duhului Sfânt învăța Iisus și făcea minuni: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiți cu inima” (Lc 4, 18).

Dar Duhul Sfânt era numai în Domnul; nu era însă și-n popor, de aceea poporul ura „Cuvântul Adevărului” (In 14, 17).

Duhul Sfânt nu era încă nici peste apostoli. Până la Pogorârea Duhului Sfânt, viața apostolilor este plină de dovezi și semne vădite că Duhul Sfânt nu era încă în ei și nu lucra încă în ei.

Cât de mult îi învățase Domnul, și totuși lui Filip a trebuit să-i spună în față: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, și tu nu M-ai cunoscut” (In 14, 9). Nu-L cunoșteau apostolii încă deplin pe Domnul, pentru că n-aveau încă Duhul cunoașterii. Întrebări simple îi duceau în eroare și încurcătură, pentru că n-aveau încă Duhul cunoașterii.

Cât îi întărise Domnul, și totuși, în noaptea din Grădina Ghetsimani, i-a aflat dormind; nu-i putea ține treji, pentru că n-aveau Duhul privegherii.

Petru s-a cufundat și s-a lepădat de atâtea ori, și cu toții au fugit în ceasurile Răstignirii, pentru că n-aveau încă Duhul tăriei în credință.

Râvna lor, de multe ori, n-avea înțelesul și făgașul cel adevărat al Evangheliei, pentru că n-aveau încă Duhul cunoașterii. Ei cereau să se coboare foc din cer peste vrăjmașii Domnului. Petru umbla să-L apere pe Domnul cu o sabie și se ruga să-L ferească Dumnezeu „să nu I se întâmple ceva” (Mt 16, 22).

Nu o dată au fost între apostoli discuții aprinse, care dintre ei să fie mai mare, pentru că n-aveau încă Duhul smereniei. Nici predica lor nu era cu putere. În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, Apostolul Petru a câștigat dintr-o dată trei mii de suflete. Dar câte suflete au câștigat apostolii până la Pogorârea Duhului Sfânt? De aceea le zicea Mântuitorul că, după venirea Duhului Sfânt, vor putea face lucruri mai mari chiar și decât El (Mt 21, 21).

Iisus Mântuitorul i-a învățat pe apostoli abia alfabetul Evangheliei; restul a rămas să-l facă Duhul Sfânt, școala cea mare a Duhului Sfânt. În acest înțeles le zicea Mântuitorul: „Mai am multe de spus, dar acum nu le puteți purta. Duhul Adevărului vă va descoperi lucrurile viitoare” (In 16, 12-13).

Scriind aceste învățături, eu mă gândesc, Doamne, câți dintre creștinii de azi sunt și acum încă tot înainte de Pogorârea Duhului Sfânt! Cât de slabi și neînțelegători sunt oamenii în cele sufletești, pentru că în viața lor nu S-a pogorât încă Duhul Sfânt!

În seara Cinei celei de Taină, Domnul le spune ucenicilor vestea cea mare: „Acum Mă duc la Cel ce M-a trimis...; întristarea a umplut inimile voastre. Dar vă spun adevărul: vă este de folos vouă să Mă duc. Căci, de nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, Îl voi trimite vouă” (In 16, 5-7).

Învățăceii s-au întristat auzind această veste. Domnul i-a mângâiat cu vestea trimiterii unui Mângâietor. E întrebarea însă: În ce măsură s-au mângâiat apostolii cu vestea aceasta? Ei încă nu cunoșteau puterea Duhului Sfânt. Ei ar fi dorit mai mult să rămână Domnul cu ei. Ei se gândeau ce vor face după ce Domnul îi va părăsi; cine îi va mai învăța, cine îi va mai apăra, întări și mângâia? Ei vor fi plâns și Îl vor fi rugat pe Domnul să rămână cu ei.

Ei nu înțelegeau încă planul cel mare al mântuirii noastre. Domnul a trecut peste întristarea și lacrimile lor; altcum, n-ar fi venit nici mântuirea lor, nici a noastră. „Este de folos vouă să Mă duc” - zicea Domnul. Domnul trebuia să meargă. Trebuia întâi să meargă la Golgota; să spele cu scump Sângele Lui vasele noastre cele necurate, ca să se poată așeza în ele darul Duhului Sfânt. Domnul trebuia întâi să moară și să Se înalțe la cer, pentru ca, după moartea și slăvirea Lui, să ne vină darul cel mare al Duhului Sfânt.

Apostolii s-au întristat auzind că Domnul Se duce. Cât a fost însă de bine că Domnul S-a dus! Ce ar fi fost de noi dacă El nu S-ar fi dus?... Ce ar fi fost de apostoli de nu mergea Domnul să le trimită pe Mângâietorul și Întăritorul cel mare?... Desigur, ar fi căzut cu toții și s-ar fi ascuns de frica iudeilor. Azi n-ar mai fi fost nici urmă de Evanghelie. S-ar fi stins de mult lumina aprinsă de Domnul pe pământ și noi am fi niște pierduți.

Ce bine este, așadar, că Domnul S-a dus să ne trimită pe Mângâietorul și Întăritorul cel mare!

Slavă Ție, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ție, că ne-ai arătat și aici cât de mare și cât de binecuvântată a fost Jertfa Ta cea mare și sfântă! Prin Jertfa Ta cea sfântă, ne vin nouă darul și harul Duhului Sfânt, iar, de altă parte, prin darul Duhului Sfânt, înțelegem Jertfa Crucii Tale.

Însemnați-vă bine un lucru: Iisus Mântuitorul nu ne dă nimic decât prin darul Duhului Sfânt. Darurile Golgotei ne vin prin Duhul Sfânt. Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem înțelege și primi darurile Golgotei. Am fi pierdut de mult Jertfa Crucii, dacă nu ne-ar arăta-o neîncetat Duhul Sfânt. Am fi pierdut „medicamentul”, dacă n-am avea pe „Doctorul” Care ne arată puterea lui.

În poporul nostru se vorbește că ar fi fost cândva, demult, demult, o iarbă vrăjită, ce vindeca toate bolile. Iarba, cică, ar exista și azi, dar oamenii n-o mai cunosc; au pierdut, în decursul vremii, cunoașterea ei. Așa ar fi azi și Jertfa Scumpului nostru Mântuitor, dacă n-ar fi venit în lume Duhul Sfânt. Ar fi o doctorie pierdută, o comoară pierdută. Ce bine a fost, dar, că Domnul S-a dus și ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt!

Slavă Ție, Scumpul nostru Mântuitor, slavă Ție! Noi slăvim neîncetat Jertfa Ta cea scumpă și sfântă. Poate unora li s-ar părea că stăruim prea mult lângă Crucea Ta. Nouă însă ni se pare că avem prea puține zile pe acest pământ să vestim și să slăvim neîncetat Jertfa Ta cea mare și sfântă.