Evanghelia de duminică: despre cum trebuie să-L mărturisim și să-L iubim pe Hristos

De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, și pe noră de soacră-sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 32-37). Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viața veșnică.

Mulți din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, și mulți din cei de pe urmă vor fi cei dintâi (Marcu 10, 29-31).

În duminica aceasta, biserica a pus prăznuirea tuturor sfinților, de aceea se citește o Evanghelie ce spune despre viața cea trăită în retragere, în sfințenie și jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această Evanghelie ar fi numai a sfinților și grăiește numai lor. Ea este și a noastră. Fiecare creștin trebuie să trăiască o viață de sfințenie; prin sfințenia vieții sale să se sfințească Numele Tatălui ceresc. Fiți și voi sfinți în toată viața - scrie ap. Petru creștinilor - căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt Sfânt (1 Petru 1, 16). Ap. Pavel în epistolele sale de multe ori îi strigă pe creștini cu numele de sfinți (Filipeni 1, 1).

Prin ce se câștigă această sfințenie? Ne-o spune Evanghelia. Întâi, să-L mărturisim pe Hristos, iar a doua să-L iubim mai presus de orice iubire și de orice lucru pământesc.

Despre ce înseamnă mărturisirea lui Hristos, cei ce aveți cartea cu Tâlcuirea Evangheliilor, acolo veți afla pe larg la duminica întâi după Rusalii. Aici voi spune pe scurt numai atât:

1 - Trebuie să-L mărturisim pe Domnul prin vorbe și fapte. Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale și prin pilda vieții tale și tu ești - și trebuie să fii - un mărturisitor al lui Hristos. Iar de altă parte, prin fărădelegile și faptele cele rele și tu ești un hulitor și tăgăduitor de Dumnezeu. Și tu ești un mărturisitor sau hulitor al lui Hristos, așa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creștin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului și o mărturie despre puterea Evangheliei.

2 - A doua, mărturisirea lui Hristos trebuie să o facem biruind toate împotrivirile și prigoanele ce se ridică contra noastră. La început, creștinismul era prigonit de evrei și de păgâni care umblau să-i despartă pe creștini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna a suferi prigoane, batjocuri, bătăi, temniță, ba chiar și moarte. Azi aceste prigoane au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaș care umblă după creștini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos: diavolul. Vrăjmașul diavol pune în fața omului ispitele, patimile și păcatele; de câte ori omul se dă după păcat și se lasă biruit de păcat, s-a lepădat de Hristos. Ah, cu câtă ușurință se leapădă azi oamenii de Hristos ca să rămână cu păcatul! Cei dintâi creștini mai bine sufereau chinuri și moarte, decât să-L tăgăduiască pe Hristos și să se lepede de El.

Pe vremea persecuțiilor creștine, prefectul Romei se prezentă la sf. Vasile cel Mare și l-a poftit la poliție (așa cum ne-ar pofti pe noi domnii prefecți ai dl. ministru Vaida).

- Să-ți iei cu tine tot ce ai!

- N-am nimic - răspunse Vasile cel Mare - decât hainele de pe mine și cartea asta (Scriptura).

- Te voi trimite în exil!

- Pentru mine nu există nici un exil pentru că pământul este al Domnului, oriunde m-ați trimite.

- Te vom omorî.

- De asta mă bucur - răspunse sf. Vasile cel Mare - căci mă trimiteți în patria mea cea cerească.

- Siliți-l să păcătuiască - zise atunci un alt prefect păgân.

- Asta ar fi singura pedeapsă - răspunse sf. Vasile - dar la asta nici toate temnițele și săbiile din lume nu mă pot sili.

- Cu astfel de oameni - răspunse prefectul - nu putem isprăvi nimic; dați-i drumul!

A fi un creștin adevărat înseamnă să-ți dai seama că în fiecare clipă ți se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos, așa după cum ai făcut-o: ascultând de Domnul sau de diavolul. Carul mântuirii tale sufletești începe a porni la drum când te-ai apucat să-L mărturisești pe Domnul clipă de clipă; să trăiești o viață clipă de clipă cu El.

Multe prigoane și împotriviri vei avea începând această viață - dar diavolul are și argați destui - dar numai pe calea aceasta poți ajunge la mântuirea sufletului.

În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinți, de copii, de soție, de casă, de averi și bogății. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne părăsim casele, sau averile sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebuie să ieșim din lume și să intrăm în atare peșteră sau mânăstire. Dimpotrivă, Evanghelia cere să fim un aluat dospitor de viață curată în mijlocul acestei lumi plină de stricăciuni sufletești. Ba încă mai mult decât atât. Munca și grija de casă și de familie este o poruncă a Evangheliei: Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință, și este mai rău decât un necredincios (1 Tim. 5, 8). Cere însă Evanghelia să ne retragem din duhul acestei lumi, din modele și desfătările și păcatele lumii.

Evanghelia ne lasă și familia și casa și averea; ne lasă și dragostea pentru familia și casa noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile și în dragostea de cele lumești și trecătoare. Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru patria cea cerească. Toate averile și bogățiile noastre lumești trebuie să le socotim gunoaie, pentru a-L putea dobândi pe Hristos (Filipeni 3, 8).

Învățătură și pildă ne poate fi și aici viața celor dintâi creștini despre care am scris pe larg în nr. trecut. Noi n-avem nimic - ziceau ei - totul e al Domnului.

Scriitorul păgân Drogenet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viața celor dintâi creștini: acești oameni, trăiesc în țara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus în cer; ei se consideră ca niște străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer.

Frumoasă mărturisire! Cât de departe este viața și creștinătatea noastră de această mărturisire!

Iosif Trifa.