Evanghelia de duminică: despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, şi pe noră de soacră-sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 32-37). Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.

Mulţi din cei dintâi vor fi cei de pe urmă, şi mulţi din cei de pe urmă vor fi cei dintâi (Marcu 10, 29-31).

În duminica aceasta, biserica a pus prăznuirea tuturor sfinţilor, de aceea se citeşte o Evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această Evanghelie ar fi numai a sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui ceresc. Fiţi şi voi sfinţi în toată viaţa - scrie ap. Petru creştinilor - căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt (1 Petru 1, 16). Ap. Pavel în epistolele sale de multe ori îi strigă pe creştini cu numele de sfinţi (Filipeni 1, 1).

Prin ce se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune Evanghelia. Întâi, să-L mărturisim pe Hristos, iar a doua să-L iubim mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.

Despre ce înseamnă mărturisirea lui Hristos, cei ce aveţi cartea cu Tâlcuirea Evangheliilor, acolo veţi afla pe larg la duminica întâi după Rusalii. Aici voi spune pe scurt numai atât:

1 - Trebuie să-L mărturisim pe Domnul prin vorbe şi fapte. Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti - şi trebuie să fii - un mărturisitor al lui Hristos. Iar de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.

2 - A doua, mărturisirea lui Hristos trebuie să o facem biruind toate împotrivirile şi prigoanele ce se ridică contra noastră. La început, creştinismul era prigonit de evrei şi de păgâni care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna a suferi prigoane, batjocuri, bătăi, temniţă, ba chiar şi moarte. Azi aceste prigoane au încetat. A rămas însă un alt vrăjmaş care umblă după creştini să-i despartă de mărturisirea lui Hristos: diavolul. Vrăjmaşul diavol pune în faţa omului ispitele, patimile şi păcatele; de câte ori omul se dă după păcat şi se lasă biruit de păcat, s-a lepădat de Hristos. Ah, cu câtă uşurinţă se leapădă azi oamenii de Hristos ca să rămână cu păcatul! Cei dintâi creştini mai bine sufereau chinuri şi moarte, decât să-L tăgăduiască pe Hristos şi să se lepede de El.

Pe vremea persecuţiilor creştine, prefectul Romei se prezentă la sf. Vasile cel Mare şi l-a poftit la poliţie (aşa cum ne-ar pofti pe noi domnii prefecţi ai dl. ministru Vaida).

- Să-ţi iei cu tine tot ce ai!

- N-am nimic - răspunse Vasile cel Mare - decât hainele de pe mine şi cartea asta (Scriptura).

- Te voi trimite în exil!

- Pentru mine nu există nici un exil pentru că pământul este al Domnului, oriunde m-aţi trimite.

- Te vom omorî.

- De asta mă bucur - răspunse sf. Vasile cel Mare - căci mă trimiteţi în patria mea cea cerească.

- Siliţi-l să păcătuiască - zise atunci un alt prefect păgân.

- Asta ar fi singura pedeapsă - răspunse sf. Vasile - dar la asta nici toate temniţele şi săbiile din lume nu mă pot sili.

- Cu astfel de oameni - răspunse prefectul - nu putem isprăvi nimic; daţi-i drumul!

A fi un creştin adevărat înseamnă să-ţi dai seama că în fiecare clipă ţi se pune înainte mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos. Fiecare faptă a ta înseamnă mărturisirea sau tăgăduirea lui Hristos, aşa după cum ai făcut-o: ascultând de Domnul sau de diavolul. Carul mântuirii tale sufleteşti începe a porni la drum când te-ai apucat să-L mărturiseşti pe Domnul clipă de clipă; să trăieşti o viaţă clipă de clipă cu El.

Multe prigoane şi împotriviri vei avea începând această viaţă - dar diavolul are şi argaţi destui - dar numai pe calea aceasta poţi ajunge la mântuirea sufletului.

În partea a doua, ne spune Evanghelia că trebuie să-L iubim pe Domnul cu o iubire ce se ridică peste iubirea de părinţi, de copii, de soţie, de casă, de averi şi bogăţii. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne părăsim casele, sau averile sau familia. Mântuirea nu înseamnă că trebuie să ieşim din lume şi să intrăm în atare peşteră sau mânăstire. Dimpotrivă, Evanghelia cere să fim un aluat dospitor de viaţă curată în mijlocul acestei lumi plină de stricăciuni sufleteşti. Ba încă mai mult decât atât. Munca şi grija de casă şi de familie este o poruncă a Evangheliei: Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios (1 Tim. 5, 8). Cere însă Evanghelia să ne retragem din duhul acestei lumi, din modele şi desfătările şi păcatele lumii.

Evanghelia ne lasă şi familia şi casa şi averea; ne lasă şi dragostea pentru familia şi casa noastră. Cere însă Evanghelia să nu ne înecăm în grijile şi în dragostea de cele lumeşti şi trecătoare. Inima noastră trebuie să fie întreagă a Domnului; trebuie să bată pentru Domnul, pentru patria cea cerească. Toate averile şi bogăţiile noastre lumeşti trebuie să le socotim gunoaie, pentru a-L putea dobândi pe Hristos (Filipeni 3, 8).

Învăţătură şi pildă ne poate fi şi aici viaţa celor dintâi creştini despre care am scris pe larg în nr. trecut. Noi n-avem nimic - ziceau ei - totul e al Domnului.

Scriitorul păgân Drogenet, la anul 200 după Hristos, a scris următoarele despre viaţa celor dintâi creştini: aceşti oameni, trăiesc în ţara asta, dar ei spun că patria lor cea adevărată este sus în cer; ei se consideră ca nişte străini în această lume. Ei spun că trăiesc în carne, dar n-ascultă de carne. Ei trăiesc pe pământ, dar călătoresc spre cer.

Frumoasă mărturisire! Cât de departe este viaţa şi creştinătatea noastră de această mărturisire!

Iosif Trifa.