Golgota și inima omului

Taina cea mare a mântuirii noastre sufletești are două puncte principale. Punctul cel dintâi și cel mai însemnat, și cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este și nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curăți de orice păcat (1 In 1, 7).

Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dar tot atât de însemnat este și al doilea punct: inima omului și darurile Crucii, care pot lucra numai acolo unde li se deschide inima omului. Față de noi, darurile Crucii n-au nici un preț dacă nu le primim în inima noastră și dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este centrul vieții și mântuirii noastre sufletești. Spre inima noastră se îndreaptă Domnul Iisus și Duhul Domnului. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belșugul inimii vorbește gura”, zicea Mântuitorul (Mt 12, 34). Din inimă ies, ca dintr-un izvor, și cele bune, și cele rele: cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea” (Mc 7, 21-22).

Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5, 8).

În starea sa cea căzută și păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peșteră de tâlhari, o magazie de răutăți. Spre inima aceasta se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Cu ajutorul Golgotei inima se poate face - și trebuie să se facă - un lăcaș al Duhului Sfânt (cf. 1 Cor 3, 16).

Că din inima oamenilor ies gândurile cele rele: preacurviile, uciderile furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunea, hula, trufia, ușurătatea (Mc 7, 21- 22).

Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la izvorul răutăților: de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar.

Fântâna otrăvită o poți vindeca coborându-te la izvorul ei și vindecând izvorul ei. Repararea țevilor n-ajută nimic (cum se vede acest lucru în chipul de alături). A căuta să te îndrepți și să te mântuiești fără îndreptarea inimii ar însemna ca și când ai aștepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea țevilor.

Până când înlăuntrul nostru nu „se zidește” o „inimă nouă” și curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip.

Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială. Din religia lor lipsea „inima curată”, lipsea duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme goale. „Vai, vouă, fariseilor, pentru că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar înlăuntru sunt pline de necurățenie și de răutate” (Lc 11, 39).

„Poporul acesta cu buzele Mă cinstește, dar cu inima sa departe este de Mine” - zicea Domnul Iisus (Mt 15, 8).

Sub această mustrare stă și creștinismul de azi. Din creștinismul de azi lipsește inima, care trebuie să fie predată Domnului Iisus, lipsește prisosul inimii și al duhului sau, mai bine-zis, lipsește tocmai Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a stins dintre oameni dragostea, mila, bunătatea și viața cea curată.

Trăim un creștinism de suprafață, fără adâncimi în Evanghelia Mântuitorului și în inima noastră; de aceea viața noastră e lipsită de dar și de putere.

În special, noi, românii, trăim o viață neadâncită destul în Evanghelia Mântuitorului; trăim Evanghelia neadâncită destul în inima noastră. De aceea e biruită viața noastră de atâtea scăderi și răutăți.

Lozinca (parola) mântuirii noastre sufletești trebuie să fie:

mai adânc în taina Golgotei și mai adânc Domnul Iisus în inimile noastre. Să arăm mai adânc!

După Golgota, în rândul al doilea, inima e centrul vieții și mântuirii noastre sufletești. Inima noastră este cetatea pe care vrea s-o cucerească Domnul Iisus și Duhul Domnului. Dar, pe de altă parte, și Satan își dă seama despre însemnătatea ce o are inima omului. Domnul Iisus bate la ușa inimii tale. Diavolul bate și el. Stă în voia ta și în voința ta să-ți deschizi ușa inimii tale Domnului Iisus ori diavolului.

Cetatea vieții și mântuirii noastre este inima. De aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă și Domnul și diavolul. „Fiule, dă-mi inima ta!”, zice Domnul (Prov 23, 26). Domnului îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva și va deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc 3, 20).