Haina de Nuntă - nașterea din nou

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Zăvoi - 4 februarie 1989

Domnului Dumnezeului nostru să-I aducem slavă, cinste și închinăciune, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

După aceea aducem fraților și surorilor noastre din această sărbătoare scumpă, începând cu mirii, cu părinții lor trupești și sufletești, și-apoi tuturor fraților și surorilor noastre, salutul minunat din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa, capitolul 19, versetul 9: „Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului». Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu» ”

Slăvit să fie Domnul!

Suntem la o nuntă și ne bucurăm din toată inima de acest prilej minunat. O nuntă-i totdeauna un prilej minunat și fericit. Ce bucurie pentru cei care au făcut invitația la nuntă! Ce fericiți trebuie să fie acești miri iubiți care sunt în fața lui Dumnezeu și în fața noastră binecuvântați cu ceasul cel mai ales din viața lor: săvârșirea sfintei Taine a nunții, care este o poruncă cerească! Nunta, Taina aceasta, a fost instituită pentru prima dată în Eden. Dumnezeu a săvârșit nunta cea dintâi. El a ales primii nuntași, primii miri. El a fost Părintele minunat al celor dintâi miri fericiți. Ce frumoasă a fost nunta lor în Cer! Ce fericit a fost mirele când și-a văzut mireasa și a zis: „Iată os din oasele mele, carne din carnea mea!” A simțit că, în urma rugăciunii, în urma așteptării, în urma răbdării lui, Dumnezeu i-a dat într-adevăr ființa scumpă pe care a simțit-o pentru totdeauna parte din ființa sa, trup din trupul său, os din oasele sale. Așa-i nunta pe care o pregătește Dumnezeu și așa-i unirea pe care o dă El celor două suflete pe care le unește.

Ce fericit trebuie să fi fost Tatăl când Și-a văzut acești copii minunați uniți! Când a văzut mirele fericit că-și îmbrățișează soția și-I mulțumește Tatălui că a făcut-o așa de frumoasă, mai mult decât a simțit-o el necesară vieții sale! Ce fericită trebuie să fi fost și mireasa când Tatăl a dus-o de mână și i-a dat-o lui Adam! Pe Eva! Ce Părinte minunat a fost cel dintâi Tată, al celor dintâi doi miri. Totdeauna nunta e un prilej minunat. În primul rând pentru părintele care-și vede, fericit, copiii. Apoi și pentru ceilalți, care participă la această minunată sărbătoare.

Noi am trăit atâtea minunate sărbători ca acestea. Totdeauna prilejul nunții e un prilej fericit și bucuros și pentru cel care face nunta, care rânduiește nunta, care ostenește pentru nuntă și care dorește să ia parte la nunta lui cele mai alese fețe, cei mai scumpi prieteni. Nimeni nu-și cheamă la nuntă, decât pe cei mai scumpi ai lui, în primul rând. Și cât de fericit trebuie să fie oricine face o nuntă când vede venind prietenii lui dragi, primii săi chemați, pe toți cei cu care a fost fericit și cu care vrea să trăiască fericit acest unic și minunat moment care e, în viața unui om, nunta lui! Dar și cei care primesc o invitație sunt fericiți. Ce fericiți suntem noi, care am primit invitația să participăm la această nuntă frumoasă!

Eu mă uit... numai Dumnezeu știe ce bucurie mare am când vă văd fețele și când vă simt dragostea de Dumnezeu. Și nu știu să-I mulțumesc îndeajuns Domnului pentru astfel de prilejuri când ne vedem unii cu alții și putem împreună să ne unim inimile într-o rugăciune, într-o cântare cum se va cânta cântarea aceea:

Ce bine-i printre voi, iubiții

și dragii sufletului meu,

iubirea voastră-n mine arde

alături de-a lui Dumnezeu.

Întâi e-a Lui, apoi, aproape

de ea, mi-e dragostea de voi;

Hristos și voi mi-ați fost comoara

în lumea asta de noroi.

Și de aceea Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare astfel de prilej. Suntem fericiți acuma când stăm la această nuntă minunată și binecuvântăm pe Domnul pentru părinții cărora Dumnezeu le-a dat așa copii minunați. Și binecuvântăm Numele Domnului, Care a făcut ca inimile lor să vibreze din dragoste pentru Domnul, să se predea Domnului și după aceea să-I încredințeze lui Dumnezeu și alegerea pentru viața de căsnicie de care au nevoie și unul, și celălalt. Și când Dumnezeu îl alege pe unul pentru celălalt, atunci se întâmplă ca și cu Isaac și cu Rebeca. Când el, de departe, fără s-o fi văzut niciodată pe fata aceasta pe care i-o alesese Dumnezeu (și nici ea nu l-a văzut pe el) ... cum spune așa de frumos:

Nici Isaac n-o cunoscuse,

nici Rebeca nu-l știa,

dar din prima lor privire

s-au iubit și el, și ea.

Așa pune Dumnezeu sentimentul acesta ceresc în inima celor care își cer lui Dumnezeu soția și-și cer lui Dumnezeu soțul, și-l așteaptă cu răbdare, din mâna lui Dumnezeu. Din prima lor privire se înțeleg. Dragostea are altfel de mijloc de a se înțelege: privirea; simțirea; duhul. Nu-i nevoie să vorbești celui care te iubește, nici să-ți vorbească cel pe care-l iubești. O privire, o simțire sunt o comunicare mai perfectă decât orice cuvânt, între sufletele care se iubesc. Așa este legătura noastră cu Dumnezeu, dacă-L iubim.

Prilejul nunții e un prilej binecuvântat. Noi am fost la multe nunți. Suntem de-acuma bătrâni. Dar nunțile la care am fost noi când eram copii nu așa se petreceau. Două feluri de nunți erau și atunci: era nunta oamenilor săraci și nunta oamenilor bogați. Cei bogați făceau nuntă „cu cinste”, așa se zicea. Trei zile ținea! Dar nu mergeau acolo oameni lipsiți și săraci. Erau invitați numai cei care făceau parte din aceeași tagmă din care făcea parte cel care a aranjat nunta. Trei zile se petrecea la nunți de acestea. Era belșug de toate.

Au fost și nunți ale săracilor. Acolo nu erau prea mulți invitați și nu erau prea multe bucate și prea multă risipă de desfătări pământești.

Noi ne obișnuim să vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu. De când ne-am întors la Domnul, noi toate lucrurile noastre le coordonăm și le comparăm, și le clasificăm în legătură și în funcție de Biblie, de Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este Cartea Vieții, lumina lui Dumnezeu pentru viața noastră. Și în legătură cu cuprinsul Bibliei și în lumina ei vedem noi toate adevărurile. Până când nu ne-am întors la Dumnezeu și n-am cunoscut această Lucrare minunată, noi n-am cunoscut astfel de nunți. Am cunoscut numai două feluri: nunta celor săraci, care erau mai lipsiți și la care nu prea mergeau mulți, și nunta celor bogați, la care mergeau cei aleși. Acolo se primeau și daruri și se și dădeau daruri.

Din Biblie, noi am cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu și în privința aceasta. Știm - și s-a vorbit - mai ales despre două prilejuri de nunți arătate în Biblie: una de la Ioan, capitolul 2, nunta din Cana, despre care s-a vorbit destul de mult. Alta, de la Matei 22: nunta fiului de împărat, despre care s-a cam vorbit... și nu s-a prea vorbit.

Nunta din Cana a fost a unor oameni săraci. Domnul și Maica Domnului, și ucenicii Lui erau oameni săraci. Pe ei nu-i chemau la nuntă bogații. Pe cei săraci numai săracii îi cheamă. Pe cei săraci numai săracii îi ajută. Cei bogați n-au timp să-i ajute pe săraci. Lucrarea lui Dumnezeu numai săracii o ajută; la bolnavi, numai bolnavii se duc, cei sănătoși n-au timp... La nunta din Cana, nunta unor miri săraci, s-au dus numai oameni săraci. Printre aceștia era și Domnul Iisus și Maica Domnului, care, trupește, lumește, omenește vorbind, erau oameni săraci. Se vede cât de săraci erau mirii aceștia că, deși trebuia să dea câte un pahar de vin la fiecare dintre nuntași, a fost o vreme când nu s-a mai ajuns nici măcar un pahar de vin, ca să dea o cinste celor care erau... Atât de săraci erau. Și sigur că s-au dus la Maica Domnului și i-au zis: „Ce să facem? Roagă-L acuma pe Fiul tău să ne ajute cumva”. Domnul Iisus i-a ajutat și le-a zis: „Iată vinul cel mai bun: scoateți apă din fântână și-o turnați”. Și cea mai bună băutură din lume le-a dat-o Hristos. Apa pe care le-a dat-o Hristos a fost, pentru ei, cu un gust atât de binecuvântat! Aceea nu era vin! Era vinul cel nou al dragostei lui Dumnezeu, despre care scrie în Cântarea Cântărilor și în atâtea locuri frumoase, când spune: „Beți, prieteni, și îmbătați-vă de dragoste!” Asta-i dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Sunt nebun din dragostea lui Dumnezeu!” Băuse vinul pe care i-l dăduse Hristos. Vinul cel bun, băutura cea mai bună e cea pe care o dă Hristos; și El o scoate din fântână. Aceea e băutura cea bună: când pune Hristos gust în apa aceasta.

Noi o preferăm înaintea oricărei alte băuturi. De ce la nunțile Domnului nu se servește băutură? Domnul pune binecuvântare într-un pahar cu apă și noi suntem mai fericiți cu acest pahar cu apă, gustat în numele Domnului, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, decât cu orice altă băutură. Noi n-avem nevoie nici de băutura lumească, nici de băutura cealaltă, spirituală, care vine din lume. Când Dumnezeu ne binecuvântează apa aceasta, ea, Apa cea Vie, Cuvântul lui Dumnezeu, în sufletul nostru capătă dulceața și bucuria unei băuturi îmbătătoare și fericite. N-am dori să mai bem niciodată altfel de băutură. Cine vine la Domnul și gustă din băutura aceea minunată pe care a dat-o El la nunta din Cana (acela nu era vin, era binecuvântarea lui Dumnezeu, băutura cea nouă, duhovnicească), cine o bea nu mai dorește altă băutură. Cine vrea să se adape cu adevărat dintr-o băutură îmbătătoare și sfântă va bea din Apa cea Vie pe care o dă Hristos. De aceea noi iubim această băutură. Și de aceea noi nu dorim nici o altă băutură la nunțile noastre, decât aceea pe care o scoți din fântână, cum a spus Mântuitorul: „Scoateți și dați”. Ce a scos Hristos și ce a dat El a căpătat un gust minunat și va căpăta - cum capătă Cuvântul lui Dumnezeu - această desfătare sufletească și prețul cel fericit și scump care satisface inima noastră și stâmpără sufletul nostru ca cea mai dulce și mai răcoroasă băutură. Asta este apa, ăsta este vinul, asta este băutura pe care o dă Hristos la nunțile Sale.

Nunta din Cana era nunta unor miri săraci. Nunta la care nu le-a ajuns bieților miri să dea nici măcar un pahar cu băutură celor care veneau. Hristos le-a rezolvat problema. Oricât de sărac e un mire, oricât de sărac e un părinte care face o nuntă cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, această băutură o dă. Și dacă ajunge în vreo situație neplăcută, aleargă la Domnul Iisus. Maica Domnului și cei care sunt în jurul Domnului vor mijloci rugăciunile noastre. Și, nu există problemă care să nu ne fie rezolvată, când Maica Domnului și sfinții Lui intervin pentru noi.

Așa de frumoasă a fost ascultată intervenția Maicii Domnului! Și problema mirilor săraci și a părinților săraci s-a rezolvat în chip fericit.

Se vorbește, la Matei 22, despre o altă nuntă. Nunta cea cu cinste, a unui împărat. Asta este o altfel de nuntă. Explicația ei este altfel. Dar acolo se întâmpla cu totul deosebit. Împăratul care făcuse nunta - și cel care făcea o astfel de nuntă - pregătea mai dinainte, pentru toți invitații lui, o haină specială de nuntă. Citiți la Matei 22 și veți vedea acest lucru. Ce se întâmpla? Cei care erau invitați treceau pe la poarta împăratului sau a stăpânului care aranjase nunta și primeau de acolo, drept cadou (dar cadou pentru totdeauna) o haină de nuntă. Nimeni nu mai lua haina, o dată ce a dat-o. Împăratul nu ia înapoi ce dă. Un om credincios nu ia înapoi. A dat ceva cuiva, a dat un ban mai mult, a dat o bucată de pâine mai mult, a dat o haină? Să nu-ți mai pară rău că ai dat-o. Înapoi să nu mai iei. [Despre] ce ai dat, spune: „În Numele lui Dumnezeu”.

Împăratul să mai ia înapoi? El n-a mai luat. Cineva care mergea la nunta lui, care primea invitația și se ducea la nuntă, primea de la început cadou etern haina de nuntă. Cu această haină intra la nuntă. Cu această haină petrecea între toți ceilalți nuntași. Ce minunat trebuie să fi fost un nuntaș chemat de împăratul, care primea haina împăratului, cu efigia împăratului, cu însemnele împăratului și se așază la masa împăratului! Asta era cinstea cea mare a celor care au primit invitația.

Dar ce se întâmplă în Evanghelie? Spune Mântuitorul că primii chemați au refuzat. Aceasta era o insultă, o provocare la adresa împăratului. Îți face Împăratul cinstea să te cheme la nunta lui, îți face cadou o haină de nuntă pe care nu ți-o mai ia niciodată înapoi, îți face prețuirea și respectul acesta să fii invitat acolo, la nunta Lui cerească - și tu să refuzi... Și cum au motivat cei care au refuzat invitația?

Unul a zis: „Nu pot să vin. Iartă-mă, te rog. Am cumpărat niște boi, mă duc să-i încerc”.

Al doilea a zis: „Nu pot să vin. Am plantat o vie. Mă duc s-o văd”.

Al treilea a spus: „Nu pot să vin. Mi-am luat o soție. Trebuie să mă duc cu ea... la distracții”.

Cele trei mari motive pentru care oamenii au refuzat invitația Domnului și invitația la nunta Lui cerească sunt acestea trei: comerțul, producția și distracțiile. Astăzi aceleași lucruri au rămas motivele pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu și nu acceptă invitația Domnului să se întoarcă la El, să vină la Nunta Lui și să primească haina Lui de nuntă. Unii iubesc comerțul, afacerile. Alții, producția: se ocupă numai să muncească zi și noapte și să producă. Alții, numai cu distracții; tot felul de distracții. Comerțul, producția și distracția sunt cele trei motive pentru care cei mai mulți nu se întorc la Dumnezeu și nu primesc invitația Domnului.

Dar Împăratul a apreciat la justa lor importanță refuzul. A zis: „Da? Le-am făcut cinstea aceasta mare să le pregătesc totul. [Am zis]: «Toate sunt gata: mesele sunt întinse, hainele pregătite, scaunele gata. Veniți și vă desfătați! Veniți și vă bucurați!»” Ei au refuzat, fiecare văzându-și de mizerabilele lui preocupări. Au refuzat chemarea lui Dumnezeu. Au refuzat invitația la nuntă.

Dar s-a mai întâmplat ceva. În timpul nunții, împăratul a vrut să-și vadă nuntașii. Și a mers, cercetând din loc în loc, să-i vadă pe cei care au intrat. A bănuit El că trebuie să fie ceva în neregulă acolo. Știe Dumnezeu și-i cunoaște totdeauna pe toți ai Lui. În biserică, în adunările Domnului, în locurile unde se propovăduiește Evanghelia și unde se întinde masa cea minunată a Nunții cerești (că e o masă binecuvântată aici !), Stăpânul vine printre rândurile noastre și Se uită la fiecare dintre noi cam care este starea noastră. Cam care este atitudinea noastră. Cam care sunt gândurile cu care am venit noi. Cam care este calea și locul pe unde am intrat. „Uitați-vă dar cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu. Bunătate față de voi, care ați crezut, și asprime față de cei care n-au crezut și n-au rămas ascultători. Negreșit, și față de voi, dacă nu veți rămâne ascultători”. Altfel, veți ajunge și voi ca și cel găsit neascultător și necredincios.

Aceste două nunți sunt scrise în chip deosebit în Noul Testament. Și despre aceste două nunți și despre sensul lor și înțelesul lor cel adânc se vorbește mereu. Și avem mereu de vorbit, și avem mereu ceva mai nou de învățat din toate interpretările și din toate recitirile noastre asupra acestor locuri din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Mai citiți o dată nunta din Cana, de la Ioan capitolul 2, și vedeți, și gândiți-vă, transpuneți-vă în situația mirilor săraci care aveau numai nuntași puțini; și, cu toate că au avut nuntași puțini, nu au avut măcar un pahar cu care să-l cinstească pe cel care venea la nuntă. Au ajuns într-o situație neplăcută, într-o situație dificilă, într-o situație penibilă. Dar au avut o scăpare. Era acolo Domnul Iisus. Și Domnul i-a salvat. Cel sărac este totdeauna mai temător și mai respectuos. El se roagă lui Dumnezeu, nu îi e rușine să se roage. El vine înaintea Domnului când este în lipsă și nu îi e rușine să ceară Domnului. Și nu îi e rușine să intervină prin cei care pot ajuta rugăciunile lui spre Domnul. Și totdeauna pe astfel de săraci credincioși Dumnezeu i-a salvat din toate situațiile lor penibile

Suntem săraci în credință, toți suntem săraci... Suntem săraci în milostenie și în bunătate, și în răbdare, și în iubire, și în toate suntem săraci. Dar Mântuitorul a spus: „Ferice de cei săraci”. Ca să ne îndemne, [să ne încredințeze] că, oricât de săraci am fi, avem o speranță și avem la cine să alergăm totdeauna. Suntem săraci în răbdare - când nu putem avea răbdare nici cu soția bolnavă sau cu soțul neascultător, nici cu copiii obraznici, nici cu părinții neînțelegători? Să alergăm la Domnul. Să ne simțim săraci, să spunem: „Doamne, eu sunt sărac. Ai milă de mine, ajută-mă”. Suntem în situații neplăcute și în situații penibile, în care trebuie să facem față la niște obligații în fața cărora nu ne simțim în stare să ne descurcăm singuri? Alergați la Domnul. Psalmistul spune: „Dar eu alerg la rugăciune”. Doamne, mă amenință vrăjmașul. Eu alerg la rugăciune. Sunt slab și ispititorul mă ispitește și mă torturează. Eu alerg la rugăciune. Sunt neputincios, sunt în primejdie, sunt în toate lipsurile, dar eu alerg la rugăciune. Totdeauna avem la cine să alergăm. Când vă simțiți săraci în răbdare, în fapte bune, în blândețe, în credincioșie, alergați la Domnul. El este bogat și dă tuturor cu mână largă, celor care-I cer. Când simțim că n-avem nici înțelepciune, nici răbdare, nici bunătate, nici bunăvoință cum ar trebui, să-I cerem Domnului. El e bogat și ne ajută.

Ce-am vrut să spunem noi acuma în chip deosebit despre această situație? Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns aici. Și dacă n-am spune nici un cuvânt, și dacă n-am cânta nici o cântare, ci numai ne-am privi ochii înlăcrimați și am simți în sufletele noastre aceeași dragoste de Dumnezeu, noi am fi fericiți. Că, dincolo de comunicările noastre cu cuvântul sau cu alte mijloace, avem comunicarea Duhului. Duhul vorbește duhului. Și cei care-L iubesc pe Dumnezeu se înțeleg dincolo de cuvinte, prin harul lui Dumnezeu, care face legătura cea tainică dintre sufletele noastre.

Suntem fericiți. Aș vrea să cântăm permanent numai cântarea Ce bine-i printre voi, iubiții / și dragii sufletului meu. Și, cu cât trece timpul și cresc în inimile noastre virtuțile Duhului Sfânt, cu atâta ne iubim mai mult unii pe alții, cu atâta dorim să ne ajutăm și să ne mângâiem unii pe alții. Nouă Dumnezeu ne-a dat patru mari daruri sfinte când ne-am întors la Dumnezeu. Pe acestea noi nu le-am cunoscut înainte de a ne întoarce la Domnul. Când Domnul a făcut - cum ați auzit înainte - ca în țara noastră să se ivească acest mesaj sfânt al Oastei Domnului, Dumnezeu ne-a dat prin această Lucrare, prin Părintele nostru Iosif, patru mari izvoare de la care se stâmpără sufletul nostru totdeauna. Cel dintâi e adunarea.

Noi n-am cunoscut adunarea până nu ne-am predat Domnului. Dar iată... pentru cât am renunța noi o dată la bucuria întâlnirii noastre cu frații, aici unde Domnul ne întinde așa o masă, o nuntă binecuvântată, cu un ospăț fericit totdeauna? Cine nu dorește să meargă la o nuntă în care este desfătare de bucurie? Cine a mai gustat așa cântări cerești ca noi? Cine a primit așa bucurii și binecuvântări, așa cuvinte minunate ca o mană cerească întinsă pe mesele noastre, de la care ne putem hrăni? Și, când ne întoarcem, de fiecare dată ne simțim sufletul plin ca o pâine mare, coaptă, proaspătă, albă, moale, dulce, gustoasă. Pentru că pâine este Cuvântul lui Dumnezeu și apă dulce este Cuvântul, și miere dulce, și binecuvântare de la Dumnezeu e Cuvântul lui Dumnezeu. Deci primul dar al Domnului a fost adunarea noastră. Noi n-am cunoscut adunarea până n-am cunoscut întâi pe Domnul și n-am venit în Lucrarea Lui. Ce frumoase au fost toate bucuriile noastre în mijlocul adunărilor! Iată, eu sunt bătrân aici. Sunt de la cincisprezece ani în Lucrarea Domnului. Am cutreierat mii și mii de drumuri și căi și-am fost în atâtea... Toate au rămas în sufletul meu așa ca un stup încărcat de miere cerească, bucuriile și amintirile adunărilor noastre frumoase.

Când, mai demult, eram copii, n-aveam mijloace de mișcare și de locomoție, nici mașini, nici trenuri la îndemână. Mergeam pe jos zeci și uneori chiar sute de kilometri, cum au mers primii apostoli. Dar acum, când trec măcar în amintire pe aceste drumuri, totdeauna mi-aduc aminte: sub pomul acela ne-am rugat... la ramificația cealaltă ne-am bucurat, ne-am despărțit sau ne-am întâlnit împreună... Îmi amintesc că am plecat optsprezece pe un drum odată și am mers zeci de kilometri, și n-am avut mâncare nici unii. Am avut un măr în buzunar. În optsprezece felii l-am împărțit. Ne-am rugat Domnului, am cântat o cântare și am putut merge pe urmă până mai departe. Și amintirea aceasta a fost pentru noi ceva de neuitat de frumos. Noi am trăit cu Domnul și cu frații, în drumurile și chiar în împrejurările cele mai grele, cele mai fericite bucurii. Nu le-am schimba pentru nici o altă bucurie din lume.

Acum, când suntem la nunțile Domnului, când și nunta, felul acesta de nuntă, este un dar nou și binecuvântat, necunoscut înainte, primit de la Domnul prin adunare și prin Lucrarea aceasta, acuma ne dăm noi seama de marea diferență dintre felul cum sărbătoream noi nunțile atunci (cum le sărbătoreau și alții și [cum și] noi am apucat) și felul minunat în care sărbătorim noi acum nunțile noastre. Cu ce-am mai schimba?... Care mamă și tată sunt mai fericiți, decât acei care-și văd copiii uniți în dragostea lui Dumnezeu, în mijlocul unor adunări binecuvântate, însoțite de rugăciuni, de cântările cele mai frumoase... Și împreună cu noi nu sunt aici numai frații. Împreună cu noi sunt îngerii Domnului, pentru că în mijlocul nostru Cel dintâi invitat este Hristos. El a spus: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele.”; „Oriunde doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul vostru”. Cât de minunat este El! Nu-L simțiți?... Nu știu cum, parcă aș vrea să vă fac să vă gândiți cum vibrează sufletul când simte prezența lui Hristos în mijlocul nostru. Ce înseamnă cuvintele acestea, fețele acestea sfinte, atmosfera aceasta cerească, decât prezența lui Hristos, din care emană toate aceste binecuvântări pentru fiecare.

Ne vom duce de aici; și ne vom duce și de la alte nunți. Dar plecarea noastră nu va mai fi cum a fost venirea. Veți duce niște amintiri frumoase, niște cuvinte frumoase, niște impresii frumoase și nu veți uita niciodată atmosfera cerească în care ați sărbătorit aici ceasurile acestea din seara aceasta.

Iată cu cât ne îmbogățim noi de fiecare dată când participăm la nunta Mielului, la nunta lui Hristos. Și, dacă pe pământ e așa... și, dacă aici, unde avem atâtea slăbiciuni și noi înșine suntem atât de nedesăvârșiți, că, oricât de mult am vrea, nu putem primi șuvoiul întreg de binecuvântări pe care îl revarsă Dumnezeu peste noi, și, dacă aici, unde suntem atât de limitați și de nedesăvârșiți, trăim totuși astfel de bucurii, ce trebuie să fie acolo la Nunta aceea despre care a spus Sfântul Apostol Ioan în Apocalipsa, când a zis că i-a spus un glas ceresc: „Scrie: «Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului». Scrie, Ioane: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu»”. Ne dăm noi oare seama de importanța și de valoarea aceasta veșnică a acestor cuvinte? Cuvântul Domnului vorbește de multe ori: „Spune”. Ei, aici spune Cuvântul Domnului: „Scrie”. Cuvântul spus are valoarea și are întinderea celor două, trei, zece sau o sută de suflete care îl ascultă cu urechile și îl aud. Cuvântul scris e altceva. Cuvântul scris îl citesc milioane de ochi și milioane de ani. Acesta este de valoare veșnică. Cum spune proverbul: „Gura zice, vântul duce”. Dar ceea ce se scrie rămâne. Și Cuvântul Domnului a vrut să spună aceste lucruri. Acestea sunt de o valoare veșnică. „Scrie-le, Sfinte Ioane. Și spune-le, să le audă toate veacurile”. Și până astăzi, la noi, au ajuns aceste cuvinte: „Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului”.

Suntem acum la o nuntă. Citim și medităm la aceste două nunți despre care a fost vorba și despre care scrie în mod special în Sfânta Evanghelie, în Noul Testament: nunta din Cana, cea dintâi, și nunta de la Matei 22, care va fi cea din urmă. Cea dintâi se petrece pe pământ. Nunta din Cana... oameni săraci, invitați săraci, cadouri sărace, atmosferă de oameni lipsiți. Așa suntem noi pe pământ. Toți suntem săraci. Unii într-un fel, alții într-altul. Săraci în credință suntem toți. Săraci în rugăciune suntem; săraci în fapte bune suntem; săraci în răbdare, săraci în iertare... în toate suntem lipsiți, deficitari. Și nunțile noastre se cam petrec în atmosfera și în situația aceasta. Dar va fi o Nuntă... Aceea va fi nunta Împăratului! Și Dumnezeu va respecta acolo regula despre care este scris în Matei 22. Toți suntem invitați. Să acceptăm invitația! Ne-a invitat Împăratul. Ce cinste este aceasta, dar și ce răspundere... Noi suntem invitați de Domnul: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile”. Oricine aude să creadă și să vină, să se hotărască pentru Dumnezeu, să intre în legământul lui Dumnezeu, ca să ajungă să aibă parte de Împărăția lui Dumnezeu. Asta este invitație generală. Este invitație personală și specială pentru fiecare dintre noi.

Dumneavoastră, care sunteți acuma aici, ați primit această invitație. Unii ați acceptat-o și ați semnat de primire, și ați mulțumit Împăratului. Și vă străduiți să fiți vrednici, să intrați pe porți în cetate și să participați la masa, la ospățul cel minunat al Nunții cerești. Unii încă n-ați primit această invitație. Unii ați ajuns la poartă și ați primit haina cea de nuntă. Asta-i nașterea din nou! Asta-i predarea în slujba Domnului! Acesta-i legământul pe care-l punem cu Domnul: „Doamne Iisuse, primesc invitația Ta. Tată Ceresc, primesc chemarea Ta. Dă-mi acuma haina cea de nuntă, ca să fiu vrednic să stau între aleșii Tăi”.

Noi avem cântarea aceea frumoasă: „Ce cununie strălucită / a fost a noastră, Mire Drag, / pe nici o casă aurită / n-a fluturat mai dulce steag... În jurul mesei mele stăteau cei mai frumoși înaintași... îngerii erau nuntași... coruri cerești cântă”. O nuntă cosmică se petrece de fiecare dată când vine un suflet la Dumnezeu.

În balada noastră minunată cu Miorița, care are așa un sens spiritual adânc și duhovnicesc, se spune: „Și la nunta mea / a căzut o stea. / Soarele și luna / mi-au ținut cununa. / Brazi și păltinași / îmi erau nuntași”, El participă cu toată natura și cu tot cosmosul la acest act minunat al unirii noastre cu Hristos. Și acest lucru se întâmplă pentru că este scris și în Evanghelie: „Ori de câte ori se întoarce un suflet la Dumnezeu, se bucură îngerii din ceruri”. Ce sărbătoare este în cer când se întoarce un singur suflet la Dumnezeu! Cântă îngerii și se bucură că acela a primit invitația Tatălui și s-a hotărât să meargă.

La intrarea în Lucrarea Domnului, în momentul depunerii legământului și hotărârii pentru Domnul, noi primim, prin credință și prin harul lui Dumnezeu, acea haină de nuntă pe care nu ne-o mai ia Dumnezeu niciodată înapoi. Haina legământului, pe care o primești când te predai Domnului și te hotărăști pentru El, e haina sfântă, inul cel curat, care sunt faptele neprihănite. întâi ale Sfântului lui Dumnezeu pentru Care suntem primiți, și după aceea ale tuturor celor care au contribuit împreună cu El la câștigarea acestei haine de nuntă pentru noi.

Haina aceasta a legământului pe care o primim când ne predăm Domnului va fi haina duhovnicească cu care vom intra, liberi, la ospățul minunat al nunții Mielului, despre care scrie așa de frumos în Apocalipsa și pentru care îi fericește pe toți acei care au fost chemați. „Scrie, Ioan... scrie, Apostole al lui Dumnezeu... scrie, Cuvântule al lui Dumnezeu: «Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului». Ferice, dacă ei au primit chemarea; și dacă au ascultat această chemare; și dacă au intrat pe poarta casei de ospăț și, la intrarea aceasta, au pus legământ și au primit acest legământ. Că noi dăm legământul lui Dumnezeu și primim legământul lui Dumnezeu. E, în această sfântă predare, în acest act sfânt de hotărâre pentru Domnul, ceva ca în Taina Cununiei. Mirele se dă miresei și mireasa se dă mirelui. Au acceptat unul și sarcina, și binecuvântarea, și numele celuilalt.

Noi ne-am unit cu Hristos. Am intrat în Oastea Domnului. Știm noi ce înseamnă aceasta? Când o mireasă se unește cu mirele ei, ea renunță la numele vechi și primește numele nou. Renunță la casa ei veche și ia o casă nouă. Renunță la un nume și la o cale și primește alta, nouă: calea soțului, calea mirelui, calea părtășiei ei pentru totdeauna. Asta am făcut noi când ne-am întors la Domnul. N-am avut un nume. Acuma am căpătat nume: copii ai lui Dumnezeu, ostași ai Domnului. Lucrarea aceasta poartă în numele ei Numele Lui.

Odată cineva i-a spus Părintelui Iosif despre unul care se hotărâse pentru Domnul, dar care a căzut iarăși în ispită. Despre unul care fusese bețiv, dar s-a lăsat de Lucrare și a căzut iar în patima beției. I-a arătat, zicând:

- Părinte Iosif Trifa, uite ostașul dumitale!

Ca să-și bată joc și de unul, și de altul.

Părintele i-a zis:

- Bine zici că-i ostașul meu. Că dacă ar fi ostașul Domnului, n-ar fi așa. Atunci ar asculta de Dumnezeu și ar merge. Așa... e ostașul meu. Eu ce pot să-i fac? Ăsta este omul.

Odată i-a arătat unul, în altă parte, că într-o gazetă scriau niște lucruri jignitoare și niște ofense, și niște referiri rele. Și spune:

- Părinte Iosif, uite, citește ce scrie aci despre Oastea Domnului. De ce nu te ridici? De ce nu te împotrivești? De ce nu te aperi? - Dar, zice, de ce să mă apăr? Ce scrie acolo? - Atacă Oastea Domnului.

- Atunci să Se apere Domnul. A Lui e Lucrarea. Nu-i a mea! Dacă ar zice: „Oastea lui Trifa”, aș apăra-o... Dacă ar fi motiv să o apăr... aș apăra-o. Dacă nu... Dar e Oastea Domnului. Pe asta Domnul o va apăra!

Când Moise a fost (știți, citiți în cartea sa ultimă și veți vedea) aproape de Canaan și Domnul i-a zis: „Vino pe munte, Moise, și te uită, să vezi Iordanul, să vezi Canaanul, unde va ajunge poporul tău, dar tu nu vei ajunge”, el a spus:

- Doamne, patruzeci de ani am alergat prin pustie cu poporul acesta. Am răbdat, am suferit, am fost cu el totdeauna și... e adevărat că am trecut prin mari greutăți. Dar acum, când să intru în țara asta pentru care am alergat și am plâns, și am muncit, și am ostenit patruzeci de ani, tocmai eu să nu intru?

- Nu, Moise, pentru că tu ai făcut un mare păcat. Și pentru păcatul acesta, n-ai să intri acolo.

- E adevărat, Doamne, că eu am făcut păcate. Încă de la început, de când m-ai trimis, am zis: „Doamne, trimite pe altul. Eu nu mă duc!...”.

- E adevărat că a fost un păcat, dar nu era cel mai mare. Alt păcat și mai mare ai făcut tu.

Și Moise zice:

- E adevărat, Doamne, că la apele Meriba m-am îndoit de Tine și am cârtit.

- Nu! Alt păcat, și mai mare...

- E adevărat că atunci când am coborât de pe munte și am văzut vițelul de aur, am trântit Tablele Legii Tale sfinte și le-am sfărmat.

Dar Tatăl zice:

- Nu, Moise. Alt păcat, mai mare, ai făcut tu.

- Doamne, dar care păcat a fost acela?

Și El zice:

- Te-ai îndoit de poporul Meu. De Mine puteai să te îndoiești, de tine să te îndoiești și de oricare dintre voi. Dar n-a trebuit să te îndoiești de acest popor peste care Eu am pus Numele Meu și pe care am garantat că-l voi duce în țara făgăduită. Le-am făgăduit și tu te-ai îndoit.

Și a spus:

- Doamne, dar iartă-mă! Tu poți să mă ierți.

- Nu! Plata păcatului este moartea. Fratele tău Aron a murit. Sora ta Miriam a murit. Nici tu nu poți să nu mori. Toți cei care au trecut prin pustie și au păcătuit au rămas și au trebuit să nu intre nici unul în Țara Canaanului. Prin urmare, moartea rămâne plata tuturor celor care au trecut prin păcat. Numai harul lui Dumnezeu este salvatorul celor care ascultă.

Au fost vremuri când ne-am îndoit și noi. Am rămas puțini... Eram alungați dintr-un loc în altul... Nimeni nu ne mai spunea nouă „Oastea Domnului” Numai „trifiști” și „schismatici”, și „eretici”, și „sectari”... Și uneori ne-am mai îndoit și noi, că eram și puțini, eram și slabi, eram și tineri. Și am zis și noi uneori: „Doamne, Lucrarea aceasta se va prăpădi, pentru că iată cât de mulți vrăjmași sunt și cât de puțini și de slabi am rămas noi”. Era un păcat. Așa a făcut și Moise: în vremurile grele din pustie, a zis: „Aici veți rămâne și veți pieri cu toții”. Dar Domnul a zis: „Nu trebuie niciodată să te îndoiești de lucrarea însăși și de poporul lui Dumnezeu. Ce a rânduit Dumnezeu și ce a hotărât El va ajunge”. Noi, cei care ne îndoim, putem muri prin pustie și ne putem pierde. Dar Lucrarea lui Dumnezeu va ajunge să biruie.

Părintele Iosif nu s-a îndoit niciodată. Nici 50 de ani n-a împlinit, dar era așa de slăbit de boli și chinuit de tot felul de operații și de suferințe prin care a trecut și de toate greutățile pe care i le făceau oamenii, că în ultimele zile ajunsese de 33 de kilograme. [Avea] șapte operații, dintre care două nu s-au vindecat niciodată, îi sângerau pe trupul lui. Nici nu știam de unde să-l prindem când îl purtam pe mâini dintr-un loc în altul, să-l pansăm sau să-i schimbăm așternutul. Nu l-am auzit însă niciodată văicărindu-se și cârtind. Dar totdeauna ne-a spus: „Și slăbiciunea și neputința mea sunt o dovadă că Lucrarea aceasta nu-i a mea, ci e Lucrarea lui Dumnezeu. Voi să nu vă îndoiți niciodată, ori prin ce greutăți veți trece, că Lucrarea aceasta va izbuti”. Și iată, după atâția ani, ce minunată este Lucrarea și cum se împlinesc făgăduințele lui Dumnezeu!

De aceea vă rugăm: nu vă îndoiți niciodată de făgăduințele Domnului. Și dacă Domnul v-a chemat aici, v-a chemat la Nunta cerească.

Și cu aceste lucruri vreau să închei, deși nu-i târziu încă și adunarea va mai continua (că până la ora douăsprezece mai este). Cine poate să mai stea, vă rugăm să stați liniștiți. Pe cei care stau jos, Dumnezeu îi va răsplăti o dată. Pe cei care stau în picioare îi va răsplăti de zece ori. Pe fiecare îl va răsplăti după osteneala pe care o depune în ascultarea Cuvântului Său Sfânt.

Seri ca acestea nu știu dacă vom mai întâlni noi vreodată. Și cuvinte de acestea de care vom avea nevoie nu știm dacă oricând putem asculta. Dar acuma este o invitație cerească la Nunta Împăratului. Toți cei care ați venit aici sunteți printre invitați. Există numai o diferență între doi... Dacă ați primit haina de nuntă sau dacă încă n-ați primit-o. Dacă ați venit și ați intrat în Lucrarea Domnului, și ați pus legământ cu El, și v-ați predat Domnului, atunci, în momentul acela, prin credință și prin harul lui Dumnezeu, ați primit haina de nuntă. Fiți fericiți! Păstrați această haină curată și frumoasă. Și cu ea veți intra în Împărăția cerească, la făgăduința despre care spune în Apocalipsa, în capitolul 19, versetul 9: „Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului... Scrie, că acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.

Fraților și surorilor, încredințați-vă, fiți convinși că acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu, scrise. Când omul spune o vorbă... o spune. Dar când îi spui: „Scrie! Scrie ce-ai spus și semnează”, puțini sunt cei care sunt în stare să semneze. Numai cel care spune adevărul și e convins de adevăr, și care are sentimentul și obligația răspunderii față de ceea ce afirmă, acela semnează și scrie.

Dumnezeu semnează și scrie aceste cuvinte. În puține locuri din Biblie mai sunt scrise cu atâta putere și cu atâta accent, și atâta apăs astfel de cuvinte ca aici: „Scrie: «Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului»”. Dar mai ferice de cei care au primit invitația, au intrat și au primit haina de nuntă. Pot să stea liniștiți. Vine Împăratul și-i găsește! Și-I fericit și bucuros de fiecare.

Mă gândesc ce fericiți trebuie să fie părinții acestor tineri, când văd frați, surori, fețe scumpe, prieteni dragi, rudenii, cunoscuți, vecini, dintre cei mai aleși și mai iubiți, pe care și i-au dorit în cea mai frumoasă dintre sărbătorile din viața unui om, la căsătoria fiilor lor. Asta e o cinste, în primul rând, pentru părinții lor. Că Dumnezeu prin ei i-a pregătit pe acești copii și prin ei ne-a pregătit bucuria acestei întâlniri. Deci, cea dintâi bucurie e a părinților, a celor care organizează și care îngrijesc. Domnul să-i binecuvânteze! Pot să se bucure! Iată ce minunat cadru și ce sărbătoare frumoasă au la nunta copiilor lor. Noi binecuvântăm pe Domnul pentru astfel de părinți și pentru astfel de copii care au ascultat de părinți. Dumnezeu a binecuvântat pe mulți copii cu părinți credincioși. Dar foarte mulți dintre acești copii care au avut părinți credincioși - mame credincioase, tați credincioși - care de la început i-au încredințat cu lacrimi lui Dumnezeu și au scăldat cu lacrimi leagănul lor, când au ajuns mari și când au trebuit să le arate recunoștință și ascultare, nu le-au mai arătat această recunoștință.

Dumnezeu i-a binecuvântat și-i v-a binecuvânta în veci pe părinții care au primit copii din mâna lui Dumnezeu și au dorit să-i crească pentru Dumnezeu. Dar copiii care nu-i ascultă pe părinții buni vor fi blestemați în veac. Citiți în Cuvântul lui Dumnezeu ce cuvinte îngrozitoare spune: „Pe ochiul care necinstește pe tatăl său și disprețuiește pe mama sa să-l scobească corbii la pârâu”. Ce blestem îngrozitor... Și toate lucrurile sunt așa. Că-i binecuvântat de Dumnezeu copilul care-i ascultă pe părinți - cum spune porunca lui Dumnezeu, a cincea. Căci, după porunca referitoare la Dumnezeu, vine porunca referitoare la părinți, care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să fii fericit și să trăiești multe zile pe pământ”. Mântuitorul Însuși, în Cuvântul Domnului, spune: „E cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință”. Cine ascultă pe tatăl său și cinstește pe mama sa va fi binecuvântat de Dumnezeu. Dar cine necinstește și batjocorește pe părintele lui care i-a dat viață, mai ales dacă acest părinte e credincios, face un păcat de moarte, care nu va fi iertat nici pe pământ, nici sub el. Și nu numai că nu va fi iertat sufletul său, dar va avea și el parte de urmași blestemați, care-i vor face numai necaz. Păcatele părinților se răzbună asupra copiilor. Pentru că este scris: „Părinții mănâncă aguridă și la copii li se strepezesc dinții”. [De asemenea] este scris: „Dacă sunteți credincioși, copiii voștri sunt sfinți. Altfel, copiii voștri sunt necurați”. În urma păcatului totdeauna cresc copii necurați.

Părinți, feriți-vă de păcat. Iubiți-L pe Dumnezeu înainte de a avea copii. Pentru că dacă-i cereți de la Dumnezeu și-i primiți de la Dumnezeu atunci când trebuie să-i primiți, în zilele rânduite pentru aceasta, și vă feriți, în zilele pe care trebuie să le închinați Domnului cu post și rugăciune, de orice altceva, Dumnezeu, când trebuie să vină copiii, vă dă copii binecuvântați. Care vor fi copii ascultători, iubitori, răbdători, blânzi, buni. Altfel, de ce se nasc atâția copii răi, nu numai handicapați: surzi, muți, schilodiți, rahitici... și așa mai departe? Ci și copii răi, neascultători, derbedei, nesupuși, nervoși, îndărătnici. Toți aceștia sunt concepuți când părinții trebuiau să se ocupe cu postul și cu rugăciunea, ca să fie binecuvântați.

De ce avem atâtea nenorociri? Pentru că am uitat postul și rugăciunea. Mântuitorul, în prima Evanghelie, în Matei, capitolele 5, 6 și 7, când a vorbit pe Muntele Măslinilor, a spus (în capitolul 6) trei mari porunci: postul, rugăciunea și milostenia. Astea toate trebuie să meargă împreună. Și Domnul a spus că acestea sunt trei mari puteri care îl ajută pe cel credincios. Nu numai să biruie păcatul, dar și să-și realizeze o viață de sfințenie. Mântuitorul a spus: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca un copilaș, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu”. Să nu vă înșelați.

Am spus la început de versetul care ne face atenți: „Uitați-vă cu băgare de seamă la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu”. Ferice de cine ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și primește haina de nuntă, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre la ospățul nunții Mielului. Dar vai de cei care n-o primesc. Dacă e ferice de cel care ascultă, va fi vai de cei care n-ascultă. Momentul ascultării sau al neascultării este cel de acum.

Am dorit, participând la nunta aceasta, să adâncim în inimile noastre acest mare adevăr. Avem nevoie toți de el. Toți suntem invitați la nunta Mielului, dar toți avem o obligație: să ne predăm Domnului și să primim, la invitarea și la intrarea în Lucrarea lui Dumnezeu, haina cea de nuntă: nașterea cea din nou.

„În păcat m-a zămislit mama mea”... Pentru [ștergerea] acestui păcat din naștere, păcatul strămoșesc, am căpătat noi, prin Botez, o naștere din nou. Dar ce-am făcut noi cu această naștere din nou după Botez? Am făcut ceea ce făcuse cel care s-a coborât din Ierusalim spre Ierihon. Prin Botez, noi am ajuns în starea cea aleasă de copii ai lui Dumnezeu, membri ai Bisericii Sale, în Ierusalimul ceresc. Dacă am fi rămas acolo, am fi fost fericiți. Dar care dintre noi, când am ajuns să cunoaștem binele și răul, n-am ales răul, în loc să alegem binele? Am făcut ca acela, că s-a coborât din Ierusalim spre Ierihon. Ce s-a întâmplat? A căzut între tâlhari. A trecut pe lângă el preotul, a trecut pe lângă el cântărețul, au trecut pe lângă el toți oamenii Templului. Dar și ei mergeau tot în jos. Și cine merge în jos nu-l poate ajuta pe cel căzut. Cine el însuși cade din viața duhovnicească, cine merge în regres sufletesc, cine scade și părăsește starea cea sfântă a Ierusalimului și coboară spre Ierihon totdeauna cade între tâlhari. Trebuie să vină cineva care urcă spre Ierusalim. Acesta a fost Samariteanul milostiv. El nu cobora. El urca. Nu te poate ajuta decât cel care suie spre Dumnezeu, cel care înaintează duhovnicește, cel care merge spre Ierusalim.

De aceea pentru noi, care am căzut, a venit Domnul Iisus, Samariteanul milostiv. Și, pentru noi, El a luat personificarea Oastei Domnului. Noi toți mergeam spre prăpastie. Au trecut pe lângă noi preoți, au trecut leviți, au trecut cântăreți, au trecut toți... Dar și ei mergeau tot în jos. Nu ne-au putut ajuta. A trebuit să vină Lucrarea lui Dumnezeu care ne înalță sufletește și care merge spre o stare sfântă, spre o înălțime duhovnicească. Aceasta ne-a ajutat. Și noi am găsit în adunarea Domnului acel loc binecuvântat. A venit Domnul Iisus unde eram căzuți în păcate: în nemulțumiri, în stricăciuni, în beții, în desfrânare, în lăcomie, în răutate... Înjuram, beam, ne îmbătam. Toți acești tâlhari ne-au prădat. Dar Domnul Iisus S-a îndurat de noi și ne-a luat, ne-a urcat spre Ierusalim.

Care este acum, pentru noi, hanul în care ne-a adus Domnul și ne-a încredințat celor care erau acolo: „Îngrijește-l până voi veni Eu și-ți voi plăti”? Hanul acesta e adunarea. Domnul ne-a adus - pe toți cei care eram căzuți și ne-a chemat la El - în adunarea aceasta. Frații noștri sunt puși să îngrijească. Ei aici sunt mângâierea celor obosiți. Aici este întărirea celor slabi. Aici e ridicarea celor căzuți. Aici e înviorarea celor cu inima mâhnită. Aici e hanul Domnului, în care Domnul îi aduce pe cei pe care îi strânge de pe drumurile lumii. Și îi binecuvântează pe frații noștri care ne îmbărbătează și ne țin până la venirea Domnului. Când va veni Domnul, să ne găsească în adunare. Samariteanul milostiv zice: „Să ai grijă de el și când mă voi întoarce îți voi plăti”. La venirea Domnului, va binecuvânta Domnul pe toți frații noștri lucrători, pe păstorii adevărați ai Bisericii care-i îngrijesc pe cei scăpați din păcate și care doresc să ajungă să-și mântuiască sufletul în Ierusalim. Așa considerați adunarea: hanul, locul de îngrijire și de ospătare, și de mângâiere (...). Ce am găsit în adunarea Domnului? N-am găsit noi mângâierea sufletului, întărire, îmbărbătare? N-aveam pe nimeni, eram disprețuiți... dar în adunare am găsit așa suflete frumoase! Cântările unde le-am găsit? Cântări care ne ung sufletul și ne umezesc ochii... Unde am găsit rugăciuni, unde am găsit frați, unde am găsit Cuvânt de la Domnul atât de mângâietor ca în adunarea Domnului? Iubiți adunarea! Apărați Lucrarea! Iubiți pe frați. Nu vă vorbiți de rău unii pe alții. Ajutați pe frați, pentru că aveți nevoie să fiți ajutați. La vreme potrivită, Dumnezeu ne va ajuta.

Să iubim toate aceste lucruri și să îngrijim de lucrurile Domnului. Iată în ce har minunat ne-a adus pe noi Lucrarea aceasta.

Unde se petreceau înainte nunți ca acestea binecuvântate? Actul unirii, actul căsătoriei, care este actul cel mai important în viața unei familii - nu numai pentru cei doi, ci și pentru cei care vor urma apoi, generații de-a rândul - ,acest act binecuvântat trebuie să se petreacă sub ocrotirea și sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Că dacă pornește rău, ce se alege bun nu numai de cei doi, dar și de cei care vor urma? De ce sunt atâtea familii nenorocite, copii abandonați? Pline orfelinatele și casele de corecție, și atâtea locuri nenorocite de copii nenorociți... Din cauza că nu numai că n-a fost pregătită după voia lui Dumnezeu unirea acelor părinți, dar n-a fost păstrată nici apoi în voia lui Dumnezeu căsnicia lor. Pe când, dacă cineva se unește în numele Domnului și, la unirea lor, e o așa cerească atmosferă ca aici, unde sunt binecuvântați de Domnul cu rugăciuni, cu sfaturi bune și cu dragostea noastră, atunci desigur că Dumnezeu îi va binecuvânta și în viitor.

Fiți credincioși, ca să puteți avea și primi de la Dumnezeu copii binecuvântați. Dacă i-ați primit, creșteți-i în frica și în dragostea lui Dumnezeu. Și, când vor ajunge și ei zilele acestea, Dumnezeu îi va pregăti la fiecare tânăr o tânără binecuvântată; și fiecărei tinere, un tânăr, un soț binecuvântat. Și părinții vor fi fericiți, și frații vor fi fericiți, și Dumnezeu va fi fericit, și îngerii vor fi fericiți cu noi. Dar mai întâi noi înșine trebuie să ne primim chemarea și să ne pregătim pentru ospățul divin. Cel dintâi lucru pe care-l pregătește un om care-i chemat la nuntă este să se îngrijească să aibă niște haine frumoase. Nimeni nu vine la nuntă îmbrăcat murdar. Ați venit aici... cred, fiecare și-a îmbrăcat cămașa cea mai bună, costumul cel mai bun. Era și normal, și frumos. Și-i bine. Dar când mergem în fața Domnului cum ne pregătim noi?

Iată, au trecut sărbătorile Crăciunului. Cum ne-am înfățișat înaintea Domnului? Cum am plecat de la ieslea lui Iisus cel Micuț? Trei categorii au fost: Îngerii întâi. Îngerii au [cântat] cu bucurie și s-au dus cu bucurie în cer. Păstorii au primit cu bucurie, au venit, L-au văzut pe Iisus Micuț, s-au închinat și au plecat bucuroși. Magii au primit vestea, au venit și s-au închinat, și au plecat bucuroși. Dar a fost și Irod, care n-a primit cu bucurie vestea. Au fost soldații, care, în loc să se teamă de păcat, au tăiat copilași. Au fost mamele, care și-au văzut copiii tăiați. Toți aceștia s-au întors altfel de la sărbători. Cum ne-am întors noi de la sărbătorile Crăciunului? Ca magii, ca îngerașii, ca păstorii sau ca Irod? S-au întors mulți în felul acesta. Dacă am trăit după voia Domnului și ne-am purtat frumos, ne-am întors fericiți. Dar dacă am făcut planuri urâte și ne-am purtat murdar, ca Irod, ce răsplată să avem?

Vine vremea postului, vine vremea rugăciunii, vremea milosteniei. S-au aranjat înaintea sărbătorilor mari aceste zile de pregătire. Când cei care așteptau sărbătorile se pregăteau cu post, cu rugăciune, cu milostenie, au primit sărbătoarea fericiți și au fost binecuvântați. Noi mai cunoaștem astăzi cele trei mari însușiri sfinte și mijloace de sfințire: postul, rugăciunea, binefacerea? Așa de puțin... De ce viața noastră duhovnicească, și în familie, scade? De ce viața de adunare și viața de societate scade? Pentru că am uitat postul, am uitat rugăciunea, am uitat binefacerea. Vă aduceți aminte, părinții noștri credincioși nu cunoșteau multe, dar trăiau cu sfințenie și cu evlavie zilele acestea. Așa așteptau sărbătoarea Paștelui. Să ne îmbrăcăm și noi în hainele luminii și să așteptăm așa.

Dar vine dincolo de sărbătoarea Paștelui, poate mai devreme decât Paștele pe care-l așteptăm, Nunta Mielului, care nu știm nici unii dintre noi când va veni. Pentru aceasta să ne pregătim. Ferice de voi, cei care v-ați pregătit! Care ați pus legământ cu Domnul. Duceți-l până la sfârșit! Ați primit o haină nouă? Păstrați-o curată! Domnul Iisus a spus: „De-acuma te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuiești”. Să nu mai păcătuiți. Iubiți mai mult, rugați-vă mai mult, jertfiți mai mult. Postul merge împreună cu rugăciunea și cu milostenia. Fără milostenie, nici postul, nici rugăciunea nu ajută prea mult. Fără rugăciune, nici postul și milostenia nu ajută prea mult. Fără post, nici rugăciunea, nici milostenia nu ajută prea mult. Astea sunt ca funia cea de aur împletită în trei. Merg împreună. Și, dacă cineva vrea să câștige cu adevărat o viață de ascultare și de credincioșie, trebuie să le împreuneze. Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvală. Cine intră acolo? Cine dă năvală! Domnul Iisus a spus că vor fi mântuiți prin credință. Cine? Cei care au credință.

Spunea cineva: „Pentru cine strălucește luna noaptea, când toată lumea doarme?”. Pentru cel care nu doarme! Unul singur dacă e, pentru acela strălucește. Pentru cine-i mântuirea lui Dumnezeu? Pentru acela care ascultă Cuvântul. Dacă numai unul este cel care ascultă, pentru el Dumnezeu pregătește mântuirea. Dacă o mie nu vor să asculte, [sunt] ca aceia care dorm noaptea: degeaba strălucește luna pentru ei. Așa și cei care n-ascultă Cuvântul lui Dumnezeu: degeaba S-a jertfit Hristos pentru ei.

Dați năvală! Grăbiți-vă! Se poate întâmpla să se închidă foarte curând ușa. Noi așteptăm Paștele, dar și alții, peste care a venit cutremurul, așteptau Paștele. Mii de oameni au pierit într-o clipă. Alții, peste care, după aceea, s-au prăbușit munții... munți de noroi i-au acoperit. Și ei așteptau Paștele. Iată ce venea.

Noi ce așteptăm? Și pentru ce ne pregătim? Așteptăm Paștele? Să ne pregătim. Așteptăm necazul, așteptăm moartea, așteptăm suferința? Așteptăm accidente, așteptăm nenorociri? Și pentru astea trebuie să ne pregătim.

Postul, rugăciunea și binefacerea sunt mijlocul prin care ne putem pregăti și să așteptăm liniștiți răsplata și bucuria cerească a lui Dumnezeu, și să așteptăm liniștiți plecarea în veșnicie. Vine ospățul Nunții Mielului! Cei care nu v-ați făcut rost de haină de nuntă faceți-vă. Vine pe neașteptate și ferice de cei care vor avea drept să intre pe porți în Cetate și să slăvească pe Dumnezeu. Domnul Iisus să ne ajute ca toți să fim atunci acolo. Și, ca să fim atunci acolo, trebuie astăzi să ne dăm silința și să facem acest lucru.

Cei care v-ați predat Domnului, fiți fericiți, mergeți mai departe. Cei care nu v-ați predat încă Domnului, care nu v-ați hotărât pentru Domnul, înseamnă că nu v-ați făcut rost încă de haina de nuntă. Și stați în adunarea lui Dumnezeu și Domnul controlează: „Prietene, cum ai intrat tu aici fără haină de nuntă?”. Te-ai predat tu Domnului, te-ai hotărât, ai pus tu legământ cu Dumnezeu, ca să poți sta fericit în mijlocul adunării lui Dumnezeu, drept în fața Domnului? Când te cercetează El, tu ești gata? Dacă încă nu, Domnul să ne ajute. Și ultima dată, când frații vor face chemarea, cei care simțiți pe parcurs îndemnul Domnului, hotărâți-vă pentru Domnul.

Noi ne bucurăm că putem să vă spunem că, în după-masa aceasta, am fost la niște suflete. Două într-un loc și două într-altul. Au primit Cuvântul Domnului și așa de frumos s-au predat Domnului acolo, în locul unde erau! Faceți acest lucru toți. Și ce fericiți s-au sculat, mulțumind lui Dumnezeu că acum sunt liniștiți și pot să aștepte în liniște plecarea la Domnul! Așa să ne ajute Domnul să ne pregătim toți. Și, în Ziua cea Mare, când se va spune: „Iată Mirele, ieșiți...”, să fim ca și cele cinci fecioare, pe care să ne găsească Domnul arzând... Arzând în rugăciune, arzând în dragoste pentru Domnul, arzând de credință, arzând de dorința să facem bine, arzând de dragoste pentru Domnul și pentru frați. Și Domnul ne va ajuta și vom fi fericiți atunci. El să ne ajute la toți.

De la nunta de astăzi, țineți minte aceste lucruri. Și după ce vă duceți acasă și vă întindeți în pat, mai gândiți-vă zece minute la ce ați auzit. Și vă pregătiți, pentru ca atunci când, pe neașteptate, va veni și, la miezul nopții, se va striga (va fi o strigare mare!), să putem fi liniștiți că noi avem un loc acolo și avem o haină cu care vom fi primiți.

Domnul să ne ajute pe toți!

Slăvit să fie Domnul!