Împărăția Cerurilor și... celelalte

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

E o sărbătoare cu totul deosebită pentru noi toți în această zi și rânduită de Domnul pentru evenimentul fericit la care am ajuns, prin harul lui Dumnezeu, să ne bucurăm în această seară.

Pentru a însemna bine în inimile noastre și în amintirea noastră momentul acesta, să citim ceva din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu asupra căruia se cuvine să medităm cu toții, pentru că suntem într-o împrejurare și într-un timp deosebite, din care și prin care Dumnezeu vrea să trezească în inimile noastre niște adevăruri foarte însemnate la care fiecare să medităm. Aș dori să citesc ceva din Psalmul 139, de la versetul 1 până la versetul 18. E un imn de slavă către Dumnezeu și e un adevăr atât de adânc cuprinzător de lucruri însemnate și de meditație pentru fiecare dintre noi.

„Doamne”... ce minunat e Cuvântul lui Dumnezeu care se adresează cel dintâi din partea noastră ca o rugăciune, ca o invocare, ca o chemare, ca o înălțare a sufletului întâi și întâi spre Dumnezeu, de la Care vine orice dar bun și la Care ajunge, până la urmă, orice rod binecuvântat. „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști. Știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Că nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, Doamne, și Tu îl cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele. Este prea înaltă ca s-o poți prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, Doamne? Și unde voi fugi eu departe de Fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo. Dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo Mâna Ta mă va călăuzi și Dreapta Ta mă va apuca. Dacă voi zice: «Cel puțin întunericul mă va acoperi și se va face noapte lumina dimprejurul meu», iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina. Tu mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele.

Te laud, Doamne, că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale pentru mine și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, țesut în chip ciudat, ca-n adâncimile pământului. Când nu eram decât o ființă fără chip, ochii Tăi mă vedeau și în cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele. Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeul meu, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip, Când mă trezesc, sunt tot cu Tine”. Amin.

Cât de plin de adevăr e Cuvântul lui Dumnezeu și cât de minunată lumină ne dă El prin fiecare verset pe care îl citim, de fiecare dată! Sunt încredințat că așa cum [a luminat] în sufletul meu când am citit aceste cuvinte, Duhul Domnului a luminat și în inimile frățiilor voastre aceleași adevăruri adânci la care e bine să cugetăm de fiecare dată.

Mulțumim din toată inima Domnului nostru pentru seara aceasta, pentru casa aceasta, pentru familia aceasta, pentru întâlnirea aceasta, pentru sărbătoarea deosebită la care Dumnezeu ne-a adunat, să petrecem câteva ceasuri în meditație, în bucurie, în rugăciune și mulțumită către Dumnezeu pentru încă un suflet nou care se naște într-o familie binecuvântată de Dumnezeu. Pentru noi, cel puțin, de fiecare dată când am venit aici, Duhul lui Dumnezeu ne-a adus multă, multă mângâiere și multă îmbărbătare. Am mulțumit lui Dumnezeu totdeauna pentru familia aceasta, pentru satul acesta, pentru regiunea aceasta, pentru județul pentru părțile acestea binecuvântate. Că de când eram copil și am citit prima dată veștile frumoase care veneau din toată țara la Părintele Iosif, la centrul Lucrării Domnului, am văzut printre cele mai frumoase și mai neuitate nume, nume și știri frumoase din Bucovina aceasta, din locul acesta binecuvântat peste care Dumnezeu a dat atâtea bucurii și binecuvântări ale Lui.

Mi-amintesc și acum și țin minte, de zeci de ani, numele multora dintre frații noștri lucrătorii Domnului, care, din toate aceste părți, dădeau semne de viață duhovnicească și trimiteau celorlalți frați din țară vești de bucurie că și aici Cuvântul lui Dumnezeu s-a semănat cu mult rod și cu multe binecuvântări și că și de aici au răsărit atâția lăstari minunați în via Domnului și atâția lucrători minunați pe urma plugului Evangheliei. Numele localităților de aici îmi sunt și acum vii în minte: Gura Humorului, Vama, Sadova, Capu Câmpului...

Toate celelalte nume care mi s-au amestecat acum și-mi umplu sufletul îmi aduceau de atunci o atmosferă, o aromă, o mireasmă binecuvântată ca de niște suflete scumpe dintr-o grădină minunată a lui Dumnezeu. De câte ori am putut - rareori am putut veni încoace - și ori de câte ori ne-am putut întâlni cu frați și cu surori venind din părțile acestea, totdeauna am avut în suflet o bucurie tainică și o trăire înaltă, prin Duhul lui Dumnezeu.

Din Maramureș și din Bucovina, din aceste două regiuni binecuvântate ale lui Dumnezeu, totdeauna am avut numai bucurii din partea acelora pe care Dumnezeu i-a adus în Lucrarea Lui sfântă. Ne bucurăm și acum și-I mulțumim cu lacrimi Domnului pentru încă un prilej binecuvântat pe care prin minune l-am primit. Căci chiar cu două zile [în urmă], n-aveam decât printr-o puternică credință speranța să putem ajunge. Dar iată că Dumnezeu ne-a netezit căile. Ne-am rugat stăruitor, pentru că în inima noastră a fost o dragoste totdeauna curată și caldă față de locurile acestea și față de fețele acestea de care totdeauna când ne-am văzut ne-am bucurat.

Mulțumim Domnului și pentru seara aceasta, și pentru acest prilej binecuvântat prin care Dumnezeu dă, într-o familie binecuvântată, un nou vlăstar binecuvântat. Noi Îl binecuvântăm în Numele Domnului. Și cântările pe care le-am cântat, și rugăciunile pe care le-am înălțat, și gândurile pe care le-am avut din citirea și meditarea asupra versetelor sfinte pe care Duhul Domnului ni le-a rânduit pentru bucuria noastră în această seară, toate sunt pline de nădejdi și de mari speranțe și pe mai departe pentru lucrarea aceasta minunată de aici.

Trăim ultima lună de primăvară. Aceste trei luni care cuprind cele trei mari sărbători din an sunt cele trei luni hotărâtoare pentru recolta unui an întreg. Am sărbătorit Învierea Domnului, am sărbătorit apoi Înălțarea Domnului și am sărbătorit Pogorârea Duhului Sfânt. Aceste trei - cele mai mari - sărbători dintr-un an înseamnă și speranța, și binecuvântarea, și harul lui Dumnezeu care se revarsă în aceste trei luni care sunt hotărâtoare pentru recolta întregului an.

În aprilie semănăm, în mai întreținem și în iunie începem să pregătim recoltarea. Aceste trei luni sunt hotărâtoare pentru toată viața și recolta anului. În înțeles duhovnicesc tot așa este primăvara duhovnicească însămânțarea, apoi îngrijirea, apoi recoltarea. Pentru noi, aceste trei mari hotare, trei mari împrejurări și trei mari sărbători înseamnă: nașterea din nou, creșterea duhovnicească și rodul binecuvântat de Dumnezeu.

Mulțumim Domnului pentru aceste mari lucruri care cuprind taine de mare har și de mare înțeles sufletesc pentru noi. Am străbătut, în drumul acesta, regiunile de unde am plecat până unde am venit. Ce har de la Dumnezeu, când vezi ogoarele, grădinile lucrate frumos și promițând un rod binecuvântat! Pretutindeni am văzut oameni lucrând: la sapă, la coasă, la strâns, la plivit. Și am zis: „Ce minunată este hărnicia trupească ce - prin grija pe care o avem de bogăția noastră și chiar și de munca noastră cea trupească - asigură existența noastră cea trupească”.

Dar, pe lângă grădinile acestea și pe lângă ogoarele pe care le muncim așa de frumos și de la care, prin harul lui Dumnezeu, așteptăm rod binecuvântat care să ne întrețină viața și traiul nostru și al copiilor noștri încă un an, pe lângă aceasta, am gândit: „Fiecare dintre noi avem și un ogor duhovnicesc. Avem și o grădină duhovnicească”.

E frumoasă hărnicia acelora care se străduiesc ca, în ogorul pe care îl au, să depună o muncă vrednică și o atenție vrednică, plină de grijă trupească și sufletească, pentru a întreține ceea ce au sădit, pentru ca să ajungă la un bun rod și la un bun cules.

E frumoasă grija și osteneala cea trupească, pentru ca fiecare să strângă la cules o roadă binecuvântată în urma muncii lui.

Dar m-am gândit că, fiecare dintre noi având un ogor și o grădină duhovnicească, s-ar cuveni cu tot atâta grijă să sădim acolo, să întreținem acolo, să udăm acolo, să plivim acolo și să ajutăm ca și această roadă sădită în grădina noastră să poată fi o recoltă binecuvântată și un câștig în toamna vieții noastre. Și, în ziua când și pe la via noastră, și pe la smochinul nostru, și pe la grădina noastră va trece Stăpânul care ne-a încredințat-o s-o lucrăm și care așteaptă, să vadă și să culeagă rod binecuvântat din ea.

E frumoasă munca să ne întreținem ogoarele și grădinile noastre cele materiale, cele pământești, cele trupești. Dar oare, pe lângă acestea, cine se gândește că trebuie să aibă ogorul cel duhovnicesc lucrat, însămânțat, îngrijit și pregătit pentru o recoltă binecuvântată, când, la toamnă, Stăpânul va trimite după partea lui?

Noi cunoaștem Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, citim Biblia. Avem fiecare dintre noi - sau aproape fiecare - Biblia aceasta. Și chiar dacă n-o avem sau nu știm să citim în ea, o putem auzi, că de fiecare dată, la împrejurări de acestea, Cuvântul lui Dumnezeu se mărturisește din belșug. Și oricine are urechi de auzit poate să audă. Numai că drumul de la urechi până la inimă este adesea cel mai lung.

Ajunge Cuvântul lui Dumnezeu de la o margine a pământului la cealaltă și se răspândește de la o mare până la alta, dar de cele mai multe ori ajunge Cuvântul la urechi, dar nu mai ajunge la inimă. De aceea Părintele Iosif publica odată în cartea de istorioare un tablou frumos în care se spunea că un om a adormit odată și a avut un vis profetic, un vis tainic de la Dumnezeu. Se făcea că a ajuns în Împărăția cerească și a văzut acolo în rai o grămadă mare de urechi. Și atunci l-a întrebat pe îngerul care-l conducea:

- Doamne, dar ce-nseamnă aceasta? Zice:

- Acestea sunt urechile care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar numai ele au auzit. Inimile care trebuiau să-l primească, sufletele care trebuiau să aducă rod în urma auzirii acesteia nu sunt aici, pentru că ele n-au primit Cuvântul lui Dumnezeu și n-au adus rod. Urechile care l-au ascultat sunt mântuite.

E o pildă aceasta. E un exemplu despre felul multora de a auzi. Le place să audă Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu fac mai mult. Urechile nu-l duc la inimă și inima rămâne nemântuită și neascultătoare. Domnul vrea inima noastră, nu numai urechile noastre. Și dacă Domnul a dus urechile noastre până la auzirea Cuvântului, să ne ajute ca și inimile noastre să-l primească.

Sunt frumoase holdele noastre de-afară. Dar holdele noastre dinăuntru oare cum sunt? Avem o grădină duhovnicească de cultivat fiecare dintre noi. Cum se găsește ea în fața lui Dumnezeu, grădina inimii noastre, ogorul sufletului nostru, partea noastră și ființa noastră cea duhovnicească? Fiindcă noi nu suntem numai niște trupuri, niște ființe numai materiale. Suntem ființe spirituale în primul rând. Existența noastră nu este numai aceasta de aici. Aceasta este numai prima parte. Viața aceasta nu se sfârșește o dată cu moartea. Moartea este numai pragul peste care noi trecem în camera cealaltă, în care vom trăi veșnic.

De aceea Cuvântul lui Dumnezeu dorește să ne atragă luarea aminte de fiecare dată când privim la lucrurile pământești și trecătoare, ca să înțelegem partea cealaltă, veșnică și netrecătoare, partea sufletească. Făcând-o pe asta, să n-o uităm pe cealaltă. Lucrând pentru acestea, să nu le uităm pe celelalte. Mântuitorul a spus odată: „Nu vă strângeți comori numai pe pământ, unde le rod moliile și rugina și le fură hoții. Strângeți-vă comori în viața veșnică”. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni nu poate să pună o altă temelie, decât cea care a fost pusă: Hristos în 1 Corinteni, capitolul 3. Dar fiecare să ia seama bine cum clădește pe temelia aceasta. Unii clădesc aur, argint, pietre scumpe. Alții: paie, fân, trestie. Lucrarea fiecăruia însă va fi cercată prin foc. Și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.

Părintele Iosif scrie în Biblia - Cartea vieții despre un credincios, om mai înstărit, care avea un servitor. Un servitor credincios. Amândoi mergeau la adunare, dar cel care era bogat, stăpânul, se ocupa mai mult de lucrurile pământești. Slujitorul se ocupa și de lucrurile duhovnicești. Odată, spune că acest frate, stăpânul, a avut un vis. Se făcea că murise și a ajuns undeva într-un loc unde l-a întâmpinat o ființă luminoasă și i-a zis:

- Eu sunt Sfântul Apostol Petru. Am venit să te întâmpin și să te călăuzesc prin niște adevăruri. Iată, aici se clădește un palat strălucit.

Se clădea numai din aur, din argint și din pietre scumpe. Și el i-a spus:

- Sfinte Petru, dar al cui și pentru cine se clădește palatul acesta? Zice:

- Pentru Nicolae, servitorul dumitale.

- Nicolae?... Păi el nu va ști ce să facă cu palatul acesta.

- Când va veni să-l moștenească i se va da și înțelepciunea, și lumina cum să-l folosească.

S-a dus mai departe și a văzut niște lucrători care se străduiau să înjghebeze niște pereți din fân și din paie, și din trestie. Și omul a întrebat:

- Doamne, dar ce se chinuiesc oamenii aceștia degeaba aici?

- Se trudesc să facă o colibă din acest material.

- Dar cum din acest material?

- Păi acesta este materialul pe care și l-a pregătit cel pentru care se pregătește casa aceasta.

- Și a cui este casa aceasta?

- A dumitale.

- A mea?...

Pentru că acolo sus în cer fiecare își clădește casa lui viitoare cu materialul pe care îl trimite el de-aici de pe pământ. Faci fapte bune, vrednice de pocăință și de Numele Domnului? Aduci roade de aur, de argint și de pietre scumpe? Cu materialul acesta se clădește sus în cer casa pe care o vei moșteni. Aduci paie, fân, trestie, lucruri nevrednice? Din acestea [ți se va clădi]. Din ce strânge fiecare.

Și zice:

- Focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia.

În momentul în care Sfântul Petru i-a spus despre acest lucru, el s-a întors și a văzut o flacără puternică mistuind căsuța lui de paie, de fân și de trestie. Și a început să plângă cu hohote și să spună:

- Doamne, ce mă fac?

În momentul acela s-a trezit. S-a trezit cu perna udă de lacrimi și a spus: „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că Te-ai îndurat de mine să-mi descoperi acest adevăr înainte de a fi prea târziu”.

După aceea, a început să facă și el fapte vrednice de pocăință și să trimită sus în cer aur, argint și pietre scumpe pentru casa lui viitoare.

Și tot Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci șapte adunări, în șapte părți ale orașului. Toții frații întrețineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunați de frați se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiți, haine pentru orfani și așa mai departe. Când frații s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăți la Oradea și i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea și ea ceva - pentru că din ajutoarele pe care le dădeau frații se întreținea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci -, doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, și dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniță, că și-așa n-o mai folosim”. Și a dat doamna aceea bogată, cu magazia și cu pivnița pline de bunătăți, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.

Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. A ajuns undeva și a văzut mese întinse și mulți, mulți oameni fericiți mâncând și veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, și nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau așteptați. Doamna s-a grăbit și ea spre o masă încărcată și spre un scaun ales. Dar a venit un înger și i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Și i-a arătat. „Dumneata vino și mănâncă-ți putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău și pentru

Împărăția cerească.”

Asta i-a fost o lecție și la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toți: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Și a fost o mare bucurie și în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înțeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi și a înțeles că cu felul de viețuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Fața și Împărăția lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naștere din nou, o începere nouă, un legământ nou și o viață nouă.

Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Si apoi nădejdea cea dulce a Înălțării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: Ma duc... nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” Locul acela ni-l pregătește Domnul cu ceea ce facem noi și trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moștenim Împărăția în care dorim să ajungem.

Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupești bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupești și ogoarele noastre promițătoare de mult rod și bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veșnică și la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.

Noi mulțumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaștem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalți, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt și care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată și care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii și dorința pocăinței adevărate. Și, cerând ajutor pentru un rod veșnic, să se străduiască să aducă acest rod.

Noi de fiecare dată, în casa noastră și pe masa noastră, ținem Cuvântul lui Dumnezeu; și în mijlocul adunării noastre, nu numai Cuvântul Domnului, ci și semnul răscumpărării noastre: crucea, Golgota, Iisus cel Răstignit. Prin El am fost noi răscumpărați și prin El am căpătat noi lumina asupra tuturor acestor adevăruri. În Lucrarea aceasta ne-a trezit Dumnezeu și ne-a deschis ochii. Scrie adeseori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Iisus le-a deschis ochii să vadă”; sau: „..le-a deschis mintea să înțeleagă Scripturile”. Și apoi le-a putut spune: „Ferice de ochii voștri că văd.”

Ocupându-ne de treburile celelalte, adeseori suntem ispitiți și noi să uităm de grădina cerească. Ocupându-ne prea mult de treburile acestea pământești, uităm de lucrurile duhovnicești. Și peste mulți vine ziua cea din urmă și-i găsește nepregătiți. Mulți sunt și astăzi dintre cei care tot sparg și tot clădesc, și tot zidesc. Cum a fost bogatul din Evanghelie, care a zis: „Am multe bogății, strânse pentru mulți ani. Ce să fac?” A început să spargă și să construiască alte magazii. Ce simplu putea să le rezolve el! Ceea ce îi prisosea putea da săracilor și avea astfel o bogăție sus în cer. Dar el s-a gândit tot să dărâme și iar să clădească. Și în vecii vecilor cred că aceasta va fi pedeapsa. Vor tot dărâma și vor tot clădi, ca să nu aibă odihnă nici pe pământ, nici sub pământ cei care nu caută odihna sufletului în Hristos.

Mântuitorul a spus - cum a zis fratele în cuvântul care s-a citit: „În ziua cea din urmă a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare și a strigat..,”. Sunt câteodată niște adevăruri pe care trebuie să le strigi. De ce trebuie să le strigi? Pentru că cele mai multe urechi sunt înfundate de păcat și nu aud, dacă le vorbești încet.

Cuvântul lui Dumnezeu, de obicei, are trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc și cei de la margine. Adică cei care aud, înțeleg și primesc tot cuvântul care se mărturisește; cei care aud și înțeleg o parte din el; și cei care n-aud, nici nu-nțeleg nimic.

M-am bucurat de atâtea ori când, fiind frați care vorbeau mai încet și adunarea fiind mare, erau mulți frați pe la margine și spunea câte unul: „Frate, mai tare, că nu se aude.” Ce suflete frumoase sunt acestea care, cu toată puterea urechilor, se străduiau să înțeleagă Cuvântul, dar, din cauza depărtării la care erau, nu-l puteau auzi. El n-a vrut să piardă nici un cuvânt, de aceea spunea: „Mai tare, frate!”; sau: „Mai repetă o dată, frate, că n-am înțeles”. El dorea să nu scape și să nu piardă nimic.

Ce minunate sunt aceste suflete pe care nu le împiedică nici somnul, nici oboseala, nici depărtarea să audă și să înțeleagă tot Cuvântul lui Dumnezeu! Că-n zadar sunt numai urechile noastre aici (sau poate că nici urechile...), dacă ele nu ne ajută să ajungă Cuvântul la inimă. Acolo, Cuvântul să deschidă nu numai prima încăpere - cum de obicei se deschide la foarte mulți -, ci Cuvântul lui Dumnezeu să deschidă toate cele trei compartimente ale inimii noastre.

Că foarte mulți primesc Cuvântul lui Dumnezeu numai în prima parte, adică în camera din față, unde-i aranjat totul frumos ca într-o vitrină. Oricine se uită, să vadă că acolo e totuși cineva credincios. Pe când, mai înapoi e compartimentul cu lucrurile ascunse. Și-n urmă de tot, cu păcatele ascunse, pe care omul niciodată nu vrea să le aducă, să le mărturisească și să le lepede înaintea lui Dumnezeu.

Lumea sufletească, pentru noi, se compune din trei părți: partea văzută - cuvântul, vorbele care ni-s ușor înțelese și ușor spuse. Pe urmă vine partea gândurilor - pe care nu toți le spunem totdeauna, ci de cele mai multe ori ni le ascundem. Apoi vine partea simțirilor, adică fundul cel mai adânc al inimilor, în care zac cele mai ascunse părți ale omului, cu care puțini oameni vin la cunoștința lui Dumnezeu.

Vorbele sunt în camera din față. Gândurile, în camera de la mijloc. Și simțirile, simțămintele, în camera din fund. Cine a ajuns să deschidă Domnului toate aceste trei uși și să spună: „Doamne Iisuse, vino până în fundul inimii mele și controlează, și curățește Tu și simțirile mele, și gândurile mele, și partea mea văzută”, acela va vedea cu adevărat pe Domnul și într-adevăr în inima aceluia [El] a pătruns.

Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care toată lumea să poată vedea. Biblia aceasta este Cartea Vieții. De ce Cartea Vieții? Pentru că toată viața de pe pământ e oglindită aici. Toată istoria omenirii și din trecut, și din prezent, și din viitor e scrisă aici. Și nu numai istoria omenirii întregi, ci istoria fiecărei generații și a fiecărui popor, și istoria fiecăruia dintre noi. Aici sunt cuprinse toate părțile ființei noastre: și partea cuvântului, și partea gândurilor, și partea simțirilor. Cuvântul lui Dumnezeu, [se] spune, e ca o sabie cu două tăișuri, care pătrunde și desparte gândurile de simțiri, sufletul și duhul omului. Până acolo, adică în fundul inimii, vrea El să curețe.

În această oglindă ne putem privi toți. Dar cum ne privim noi în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu? Avem în casa noastră Biblia. De cele mai multe ori, noi ne privim ca printr-o vitrină de la oraș când trecem pe lângă ea. Trecem grăbiți și ne uităm în vitrină. Ce putem noi să vedem din amănuntele ființei noastre și din înfățișarea noastră privindu-ne, din mers, într-o vitrină? Alții se opresc puțin în fața unei oglinzi, cum spune Sfântul Apostol Iacob: ,,… și după aceea pleacă și uită cum era”. Alții se opresc adânc și se uită cu de-amănuntul. Și aceștia își văd toate petele, nu numai de pe față, ci și de pe gânduri, și de pe conștiință. Și, când cineva așa se privește în Cuvântul lui Dumnezeu, se descoperă. Și atunci vine să se curețe în fața Domnului. Cuvântul Domnului ne arată petele ființei noastre și Sângele Domnului ne spală aceste pete de peste cuvintele noastre, de peste gândurile noastre și de peste simțirea noastră.

Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în întregimea lui e ca o oglindă mare. Ci ca și cum [ai] desface într-o mie de părticele o oglindă mare. Că fiecare părticică îți arată același lucru pe care ți l-a arătat oglinda întreagă. Adică în fiecare verset de-aici, când ne privim noi în el, ne vedem înfățișarea noastră sufletească așa cum suntem.

Ce bine-i dacă noi ne cercetăm din toată inima, dorind ca, Cuvântul Domnului să ne arate și noi să dorim ca Sângele lui Hristos să ne spele de orice păcat. În felul acesta, harul lui Dumnezeu ne aduce la această cunoaștere și la această trăire. În felul acesta numai, când ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea cum este, de fapt, grădina noastră sufletească și ogorul nostru sufletesc.

Trecând, am mai văzut și grădini în care nu era nimic. Locuri în care erau numai pietre și bălării. Locuri în care erau numai spini sau în care nu se însămânțase nimic. Umblau pe-acolo trecătorii și de-o parte, și de alta. Mântuitorul, când ne-a înfățișat Pilda semănătorului, cam aceste trei, patru feluri de grădini și de stări ne-a arătat. Un loc bătătorit, în care nu prinde nici o sămânță... pe-acolo pe unde trec toți. Cui îi place să stea mereu pe drumuri, cui îi place să stea mereu în mijlocul poveștilor și fleacurilor lumești, în inima aceluia, chiar dacă se seamănă un cuvânt bun, lumea, anturajul, prieteniile lumești, duhul veacului acestuia de pe unde îi place să umble adeseori nimicesc și răpesc tot, orice sămânță bună.

Cui îi place să stea mereu de povești, cui îi place literatura lumească, cui îi plac distracțiile lumești, cui îi plac discuțiile acestea ușuratice, din inima aceluia, orice sămânță bună o răpesc duhurile acestea care nimicesc tot ceea ce este sănătos, serios, adânc cu tot ceea ce este ușuratic, nepăsător și flecar.

Cine se lasă copleșit de îngrijorările lumii acesteia și cine se preocupă prea mult de aceste lucruri și prea puțin de celelalte seamănă cu acel pământ umplut de spini și de buruieni care îneacă orice sămânță bună.

Nu de mult ne-am întâlnit cu niște frați din Iugoslavia. Și unul se lăuda:

- Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.

Mi s-a umplut inima de întristare și am spus:

- Zece vagoane de porumb, frate?... Da’ ce faceți cu el?

- Mai un tractor, mai o mașină, mai o casă...

- Și ce faci cu ele?

- Păi la noi așa fac toți.

- Din cauza aceasta pierdeți sufletele voastre.

Au ajuns să fie robiți de lucrurile firii pământești. Nu mai poți vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt așa de obosiți seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.

Și așa își câștigă omul greutate în viața aceasta și osândă în viața veșnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie și peste cât trebuie să aibă.

Domnul Iisus a spus: „Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și neprihănirea lui Dumnezeu; și apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că știe Tatăl vostru că aveți nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Și ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorința după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii și ca bălăriile, sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu.

Hărnicia și munca noastră cinstită e o poruncă de la Dumnezeu și o fericire pentru noi. Ce binecuvântare de la Dumnezeu este să îți vezi grădina însămânțată și ogorul rodind! Aceasta asigură hrana ta, a familiei tale pentru un an. Dumnezeu dă aceasta ca o binecuvântare și ca un dar al Său, în urma muncii noastre cinstite.

Dar când noi lăcomim și dorim mai mult decât avem noi nevoie, aceasta este un păcat care ne îngroapă într-o mulțime de îngrijorări și într-o mulțime de nenorociri pe fiecare. Și pe noi, și pe alții. Și nu ne mai lasă timp nici o clipă pentru ascultarea cu atenție a Cuvântului lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă. Împietrește inima în zgârcenie și în lăcomie. Și știți ce se și întâmplă? Totdeauna după un lacom care strânge pe nedrept, mai mult decât trebuie, vine un risipitor care împrăștie tot ce a strâns lacomul dinaintea lui. Pe cel rău, Dumnezeu cu rău îl răsplătește. Dar pe cine iubește pe Dumnezeu și caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, Dumnezeu îl binecuvântează și cu urmași binecuvântați, și cu o viață binecuvântată. Și de nimic nu duc lipsă cei care, făcându-le pe acestea, îngrijesc și de celelalte. Cei care, îngrijind de grădina aceasta, îngrijesc și de cea sufletească. Cel care, strângându-și pentru trebuințele traiului acestuia, nu uită să strângă și pentru viața veșnică.

Adunările noastre acest scop îl au: ca, făcându-ne credincioși, harnici, cinstiți și vrednici în treburile și în ocupațiile, și în munca noastră trupească, să ne facă destoinici pentru orice lucrare bună și pentru Împărăția lui Dumnezeu. De fiecare dată, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu dorește să ne învețe aceste lucruri.

Noi suntem fericiți că sărbătorim astăzi un eveniment așa de frumos, într-o familie binecuvântată de Dumnezeu.

Mulțumim Domnului pentru părinții tineri și pentru părinții bătrâni, pentru frații și surorile cu care iarăși ne-am întâlnit aici. De fiecare dată, pentru noi este o sărbătoare sfântă când avem o ocazie să venim în mijlocul frățiilor voastre. De ani de zile, de câte ori am venit, numai cu bucurie ne-am întors.

A fost și aici un timp în care am avut și întristări, din cauză că duhuri potrivnice căutau să strice lucrurile Domnului. Ne bucurăm însă când vedem că Lucrarea aceasta este ca o pânză întinsă. Și știți cum e o pânză când se țese: sunt multe fire întinse. Uneori se mai încurcă câte un fir. Dar dacă, cu toată grija și cu toată atenția, te duci acolo și se descurcă firul acesta, lucrarea merge frumos mai departe. E greu când lucrurile încurcate se amână mereu și se amână mereu și rămân încurcate. În locul acela, chiar dacă se mai repară ceva, tot se vede că acolo au fost fire care s-au rupt și au trebuit înnodate. Și orice nod strică frumusețea feței pânzei curate.

Noi mulțumim lui Dumnezeu că, chiar dacă au fost unele încurcături cândva, lucrurile acestea s-au descurcat încet și Lucrarea lui Dumnezeu merge frumos. Mulțumim Domnului pentru că această Lucrare se țese acuma. Și Țesătorul cel minunat, Duhul Sfânt, Care lucrează, iată cu ce mari bucurii și binecuvântări ne răsplătește.

[Cu] bucurii ca acestea când noi ne putem întâlni aici, cântăm o cântare împreună, ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu împreună, ne rugăm împreună, vărsăm o lacrimă de dragoste și de bucurie împreună.

Mulțumim lui Dumnezeu, căci toate acestea sunt pietre scumpe și bucăți de aur care se zidesc la temelia și la pereții caselor noastre din cer. De aceea căutați adunarea de fiecare dată, ascultați Cuvântul lui Dumnezeu. Cântați din toată inima cântările Domnului. Aduceți laudă din tot sufletul Domnului. Căci toate acestea sunt materiale care vor rezista focului și, trecând prin focul încercării, ele vor apărea mai frumoase, cum aurul topit și curățit prin foc apare mai frumos.

Să ne ajute Domnul ca, în întâlnirile noastre, fiecare să aducem ceva scump. Un gând frumos, o cântare, un îndemn, o lacrimă. Și, dacă nu puteți... măcar o rugăciune. Stăruiți pentru ca cei care vorbesc sau cei care ascultă să vorbească și să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că vremea noastră trece. Ziua de astăzi s-a dus. A trecut de miezul nopții. În curând va veni o zi, cea din urmă pentru fiecare dintre noi. Atunci ne vom duce și noi și vom bate la ușa Domnului, Care a tot bătut la ușa inimii noastre. Ferice de cel care I-a deschis Domnului, că și El va vedea cum Domnul îi deschide atunci nu numai ușa, ci și brațele, și Împărăția Lui.

Va veni o zi când și noi ne vom duce. Și vom vedea casa pe care ne-am zidit-o noi, pentru că în Împărăția lui Dumnezeu sunt multe lăcașuri. Este scris acest lucru. Și fiecare deci vom avea o casă pe care ne-am construit-o acolo. Gândiți-vă de acum. Strângeți lacrimi, rugăciuni, zile de jertfă, gânduri frumoase... și, cât puteți, o faptă vrednică de pocăință și de mântuire. Și trimiteți-le în fiecare zi, căci fiecare zi se duce la Domnul cu ce am pus noi în ea. Ca o găleată, ca un vas pe care l-am umplut cu ceva. Și ele se duc și se așază la rând acolo, câte zile am avut. În ziua din urmă, Domnul le va cerceta pe toate.

Și ele vor mărturisi despre noi ce-am pus noi în fiecare zi: ce cuvinte am pus noi, ce îndemnuri, ce fapte, ce roade am dus noi în fiecare zi acolo. Câtă vreme încă suntem pe pământ și cât încă nu s-au sfârșit zilele noastre, veniți, ca, de azi înainte, să înnoim legământul nostru și să fim mai vrednici, și să facem mai mult pentru mântuirea noastră de cum am făcut până aici.

Noi am dori din toată inima ca, la încheierea acestei seri, să facem o chemare. Știe Domnul dacă în ziua care urmează... când sper că iarăși vom putea să fim împreună; dar poate că sunt aici și oameni care nu vor putea fi mâine sau... la adunarea următoare. Noi am dori să facem o chemare: dacă este cineva și vrea să se hotărască pentru Domnul, [cineva] care nu s-a hotărât încă și vrea acum să se hotărască, noi am dori să facem [această chemare]. Rugăm pe frați: de fiecare dată când sunt adunări, să facă o chemare. Măcar o dată, de două ori să îndemne. poate că undeva este un suflet căruia Domnul i-a zis chiar atunci: „Predă-te și tu! Hotărăște-te și tu! Fă și tu legământ cu Domnul! Intră și tu! Deschide și tu grădina ta, ogorul tău”. Să se semene acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Și Duhul cel Sfânt, și soarele cel sfânt, și ploaia cea sfântă să-l facă să aducă rod.

În seara aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat și aici. Dacă este - poate că este - cineva care încă nu s-a hotărât și vrea să se hotărască astăzi pentru Domnul, să răscumpere ziua de astăzi și să înceapă de astăzi calea mântuirii, iată, are o ocazie binecuvântată și fericită.

Și noi ne rugăm Domnului pentru toți cei care au pus legământ mai demult cu Domnul și care până astăzi s-au străduit să-și țină acest legământ și să-l înfrumusețeze, și să-l împodobească de fiecare dată cu ceva bun, cu ceva sfânt, cu ceva plăcut lui Dumnezeu. Să ne rugăm ca și de aici înainte, încă și mai mult, să ne ajute Domnul să putem face acest lucru fiecare dintre noi.

Am pus legământ cu Domnul, am lăsat însămânțate țarina și ogorul inimii noastre, și grădina noastră cu roadele minunate ale Împărăției lui Dumnezeu? Să căutăm să aducem aceste roade până la coacere, adică până la starea în care Domnul și Stăpânul nostru să poată fi mulțumit de ele.

Noi mulțumim Domnului pentru ceasurile acestea pe care le-am petrecut împreună și încă o dată ne rugăm Domnului să binecuvânteze sufletul nou venit în familia aceasta, părinții lui tineri și părinții bătrâni, frații, surorile și pe toți. Să-i ajute să-l poată vedea crescând în dragostea lui Dumnezeu. Și să-l ajute să poată crește în aceasta fiecare cu partea pe care Domnul le-a rânduit-o și pe care sunt datori și o pot aduce pentru rezultatul acesta bun.

Iar nouă să ne ajute Domnul să ne ducem propria noastră mântuire până la sfârșit. Și ogorul, și grădina inimii noastre, în starea în care se găsește, s-o binecuvânteze Dumnezeu. Pentru ca atunci când va veni vremea coacerii, vremea culesului sfânt, când îngerii Domnului vor veni să culeagă roadele noastre, să poată să le ducă înaintea Stăpânului ca pe niște roade coapte, frumoase, dulci și plăcute, așa cum dorește Dumnezeu de la noi. Căci aceasta va fi și bucuria lui Dumnezeu, și fericirea fiecăruia dintre noi.

Să ne ajute Domnul la aceasta pe toți și să ne binecuvânteze, ca să putem fi fericiți.

Acum dorim din toată inima: dacă este cineva care vrea să se hotărască, mai facem o chemare. Iar dacă nu, cred este ceasul să ne ridicăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu cu o rugăciune de mulțumire și recunoștință pentru aceste ceasuri și pentru acest cuvânt pe care ni l-a dat. Iar în ziua următoare, când va ajuta Dumnezeu, dorim iarăși să ne vedem, pentru ca să folosim din plin ocaziile acestea care vin așa de rare și țin așa de puțin în viața noastră.

Dea Domnul ca Sfântul Său Cuvânt care s-a semănat și în seara aceasta să prindă rădăcini frumoase și să aducă roade dulci în viața fiecăruia dintre noi. Dea Domnul ca rugăciunile pe care le-am făcut pentru copilașul scump care a venit - și pe care îl primim în Numele Domnului, ca pe Domnul -, dea Domnul ca aceste rugăciuni să fie împlinite în chip fericit atât pentru copilaș, cât și pentru părinți și pentru noi toți, frații și surorile noastre, și pentru câți ne vedem fețele aici, și pentru toți ceilalți frați și surori cărora le vedem numai sufletele. Pentru că îi pomenim în rugăciunile noastre, cum și ei ne pomenesc în rugăciunile lor.

Ce mare dar de la Dumnezeu este adunarea frățească! Iubiți adunarea! Căutați adunarea! Iubiți pe frați și iubiți surorile, și priviți-i pe fiecare dintre frații și surorile noastre ca pe niște îngeri ai lui Dumnezeu. Cât de slabi suntem, cât de slabi ne sunt frații și cât de buni sunt străinii, tot e mai bun un frate slab decât o sută de străini buni. Aceia sunt străini, dar aceștia sunt frați. Să ne iubim din toată inima și să ne rugăm lui Dumnezeu ca toți să devină frați. Că atunci vom fi și noi fericiți, când toți Îl vor iubi și-L vor cunoaște pe Dumnezeu. Să ne iubim părinții, să-i iubim pe frații lucrători bătrâni din adunarea lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt și-o poruncă plină de cutremur pentru toți. Întâi pentru părinți, apoi pentru copii. Părinții trebuie să-i îngrijească, să-i crească, să-i lumineze, să-i îndrume. Iar copiii trebuie să asculte. Așa [să fie] frații bătrâni din adunare și așa tineretul adunării. Toți o inimă și-un gând să-L slujim pe Dumnezeu. Cei în vârstă având grijă nu numai de cuvântul pe care-l spun, ci și de pilda pe care o dau. Iar cei tineri să-și aducă aminte ce cutremurătoare este răspunderea pentru respectul față de părinții trupești și cei sufletești, pe care o poruncește Cuvântul lui Dumnezeu tuturor. În felul acesta, făcându-ne fiecare datoria, Dumnezeu ne binecuvântează pe toți și vom fi fericiți.

Cu aceste gânduri, mulțumim Domnului, lăudăm pe Domnul că ne-a ajutat să ne bucurăm împreună și am vrea să ne rugăm acum.

Ne ridicăm în picioare și facem rugăciunea de mulțumire.