Împreună și laolaltă

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Am dorit din toată inima o zi ca asta și Îi mulțumim din toată inima lui Dumnezeu, Care a pregătit-o. Fiecare întâlnire ca aceasta este pentru noi un prilej de neuitat. Pentru că acolo unde „doi sau trei se adună în Numele Domnului”, după sfânta Lui făgăduință, El a fost și este totdeauna acolo.

Să credeți din toată inima acest lucru. Și ori de câte ori vă duceți acolo unde frații se adună și unde doi sau trei, doisprezece sau treisprezece, două sute sau trei sute, două mii sau trei mii se adună în Numele Domnului, El este totdeauna acolo.

Adică Mântuitorul a promis și a spus cu sfintele Lui buze acest mare Adevăr pe care noi trebuie să-l credem din toată inima că așa este. Acolo unde sunt sufletele iubitoare și credincioase adunate în Numele Domnului, El este întotdeauna acolo. Cuvântul Lui este adevărat. De aceea să iubiți adunarea, să iubiți Biserica și să doriți să mergeți totdeauna cu bucurie acolo, pentru că acolo întotdeauna este Hristos prezent.

În nenumărate locuri din sfintele Evanghelii este scris că Mântuitorul Se ducea în sinagogă și în Templu. De la început, în atâtea locuri spune evanghelistul că Iisus era dis-de-dimineață în Templu. Dis-de-dimineață...

De la începutul slujbei... de la începutul adunării... de la cel dintâi ceas, El este acolo și stă până la sfârșit. Pentru că este scris: „Eu sunt cel dintâi”... Și la adunare El este cel dintâi. Și: „Eu sunt cel din urmă”... Și la adunare El este cel din urmă.

Grăbiți-vă să veniți, dar nu vă grăbiți să plecați, pentru ca să puteți sta întotdeauna cu Domnul, pentru că El este și stă totdeauna cu plăcere acolo unde doi sau trei se adună nu numai laolaltă, ci și împreună.

În Faptele Apostolilor capitolul 1 , unde se vorbește despre Pogorârea Duhului Sfânt, spune Cuvântul lui Dumnezeu că frații erau „împreună și laolaltă”.

Știți ce înseamnă asta? Nu numai „împreună”, ci și „laolaltă”. Nu numai „laolaltă”, ci și „împreună”. Că noi putem fi mulți laolaltă, dar sufletește, de multe ori, nu suntem împreună.

Duhul Domnului nu Se coboară, și atunci Domnul stă cu durere și cu amărăciune în mijlocul nostru. Stă... dar stă cu tristețe și cu durere.

Noi suntem trupește laolaltă, dar nu suntem sufletește împreună. Și Domnul ne vrea să fim nu numai laolaltă, ci să fim și împreună. Adică o inimă, un gând, o credință, o învățătură, o dragoste adevărată. Oricât de departe am veni sau oricât de departe am sta trupește unii de alții, dacă noi suntem împreună - adică sufletește uniți în Domnul, în aceeași credință și învățătură - El va petrece întotdeauna cu noi. Iar distanțele și piedicile, și munții, și apele, și frontierele nu sunt despărțiri între noi. Ci sunt depărtări peste care Duhul lui Dumnezeu ne unește totdeauna prin cele trei mijloace ale Sale: Dragostea, Rugăciunea și Duhul lui Dumnezeu.

Evanghelia din ziua de astăzi începe cu o mare bucurie. N-aș vrea să amintesc decât primul verset. În acest verset din Evanghelia după Luca capitolul 8, versetul 40 spune: „La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de mulțime, căci toți Îl așteptau”.

De unde Se întorcea Iisus atunci? Din ținutul gadarenilor, unde Se dusese să vindece, să caute și să mântuiască un suflet pierdut. Un suflet care nu mai avea pe nimeni, pe care nu-l mai primea nimeni, căci locuia în pustiu, printre morminte dormea. Domnul totdeauna caută astfel de suflete. Toți îl părăsiseră pe acest om nenorocit. Nimeni nu-l mai căuta. Nimeni nu mai avea nevoie de el.

Sunt suflete părăsite de toți. Dar nu sunt părăsite de Dumnezeu. De unde Se dusese Mântuitorul? De aici Se dusese și trecuse apa dincolo. Și ce trecere a fost peste apa aceea în noaptea furtunoasă! Când Mântuitorul S-a urcat în corabie și S-a dus dincolo ca să-l caute pe nenorocitul [acela și] să-l vindece, s-a stârnit pe mare o furtună.

Totdeauna când vrei să faci bine se ridică împotriva ta furtuni, primejdii, nenorociri, necazuri. Când vrei să salvezi pe cineva, când vrei să faci bine cuiva, Satana stârnește totdeauna împotriva ta tot felul de valuri, de furtuni, de tulburări. Mântuitorul S-a dus și a biruit primejdia și furtuna, pentru ridicarea și mântuirea acestui suflet. Ce s-a întâmplat însă acolo? În loc să se bucure toți oamenii aceia la care mersese Domnul și în fața cărora făcuse o minune așa de mare, vindecând un nenorocit ca acela, care era o spaimă și o groază pentru toată lumea... în loc să se bucure de aceasta, au ieșit cu toții, grămadă, înaintea Mântuitorului și L-au rugat să plece de la ei.

Mântuitorul nu S-a împotrivit. Harul lui Dumnezeu nu se împotrivește nimănui. El vine să aducă mântuire tuturor și face în fața noastră, a tuturor, minuni nemaipomenite, înviind morți, vindecând îndrăciți, ridicând căzuți, vindecând paralizați, dând viață și lumină celor care erau orbi, nenorociți. Pentru ca noi, văzând minunile Lui, să-L primim cu bucurie și să-L chemăm cu bucurie și în hotarele noastre, și în casa noastră, și în inima noastră, că toți suntem bolnavi de câte o boală.

Fiecare purtăm sămânța morții în noi. Și sămânța morții trupești, și sămânța morții sufletești. Un microb avem fiecare în organismul nostru, însă nu știm când se dezvoltă. Atunci când Dumnezeu rânduiește ceasul plecării noastre, când se apropie ceasul plecării, atunci se dezvoltă și acest microb care aduce moartea. La unii în stomac, la alții în ficat, la alții în plămâni, la alții în inimă... În atâtea organe ale trupului nostru pot să pătrundă microbii și sămânța bolii și a morți trupești când Dumnezeu, Care a rânduit viața și moartea, socotește că a venit timpul ca acest sol al morții să ne aducă plecarea noastră.

Așa e și sufletește. Și în inima noastră, și în viața noastră duhovnicească au pătruns și pot pătrunde atâția microbi. Unii sunt bolnavi de boala mândriei, alții de boala urii, alții de boala desfrânării, alții de boala lăcomiei. Și toate aceste semințe ale bolii sufletești pot aduce totdeauna moartea, dacă noi nu chemăm pe Domnul să vindece sufletele noastre și să ne dea viață și sănătate. Totdeauna însă când Domnul vine să vindece...

totdeauna când un suflet începe să se apropie de Dumnezeu și caută vindecarea...

totdeauna se ivesc împotrivitorii, vrăjmașii, care să-L alunge pe Domnul.

Câtă milă și dragoste a avut Domnul față de toți totdeauna! El i-a căutat pe toți cei pierduți și s-au ridicat împotriva Lui tot felul de împotriviri și tot felul de vrăjmași. El însă a trecut peste toți. Când a venit însă alungarea din viață, alungarea din inimă, alungarea din cetate... atunci El nu S-a mai împotrivit! Dar totdeauna plecarea Lui de undeva a fost în folosul altora. Gadarenii L-au alungat de la ei, dar dincolo de marginea apei, cetatea spre care Se îndrepta Mântuitorul aștepta cu bucurie.

Ce frumos începe Evanghelia când spune: „La întoarcere, Iisus a fost primit cu bucurie de către mulțime; toți Îl așteptau”!

Dacă noi azi Îl alungăm pe Dumnezeu...

Dacă noi azi ne lepădăm de Hristos...

Dacă noi ne depărtăm de Evanghelia Sa și renunțăm la mântuirea Lui, locul din Împărăția lui Dumnezeu nu rămâne gol. Are El alții pe care îi caută și care cu bucurie Îl primesc pe Domnul și cu bucurie primesc Cuvântul Său.

Au fost case, au fost localități, au fost suflete față de care Dumnezeu ani de zile a propovăduit Evanghelia Sa și a adus chemarea mântuirii, dorind să le dea viața și mântuirea sufletească... Dar aceștia, până la urmă, L-au respins pe Domnul.

Locurile din Împărăția Sa nu au rămas goale însă, căci au venit alții. Domnul i-a chemat pe alții și aceștia L-au primit cu bucurie. Și aceștia au intrat în Împărăția lui Dumnezeu, după cum spusese Cuvântul: „Vor veni de la miază-noapte și de la miază-zi, de la răsărit și de la apus și vor sta la masă în Împărăția lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, iar voi, fiii împărăției, veți fi alungați afară”.

Noi Îi mulțumim lui Dumnezeu din toată inima pentru fiecare casă, pentru fiecare sat care Îl așteaptă cu bucurie și Îl primește cu drag pe Domnul. Sărbătoarea de astăzi este o sărbătoare de bucurie. Domnul Iisus a venit cu bucurie aici și această bucurie o simțim în inimile noastre cu toții.

Nașterea unui suflet iubit și scump într-o familie iubită și scumpă din această adunare a prilejuit întâlnirea noastră. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru acest prilej pe care l-am dorit de mult.

Avem în mijlocul nostru suflete de frați și de surori de care nu ne desparte depărtări prea mari, dar ne despart piedici prea multe. Harul lui Dumnezeu a făcut însă să se poată trece astăzi în chip minunat peste aceste piedici și ne-a dăruit bucuria ca acum, în jurul Sfântului Cuvânt, în același duh al iubirii frățești, să ne putem apleca inimile și amesteca glasurile în aceleași cântări iubite Domnului și să ne putem privi printre lacrimi fețele dorite și iubite unii altora.

În seara ultimei despărțiri de ucenici, Domnul Iisus a spus niște cuvinte care de multe ori ne-au pătruns până în adânc și inima noastră: „Cu dor am dorit să mănânc cina aceasta cu voi”. Adunarea asta poate fi ca o cină de taină. Singur Domnul știe dacă vreodată pe pământ noi vom mai sta așa împreună să citim, să cântăm, să ne rugăm, să ne hrănim din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, care este viața și bucuria noastră a tuturor.

Să rămână neuitată pentru noi ziua aceasta, pentru că tot ce s-a petrecut în ea este frumos și sfânt. Fiecare cuvânt care s-a spus aici, fiecare lacrimă care s-a vărsat, fiecare cântare în care ne-am împletit împreună glasurile noastre a fost un dar de la Dumnezeu și un mijloc prin care Duhul Sfânt a vrut să întărească în inimile noastre nu numai dragostea dintre noi, dar și încredințarea sfântă că acest drum și această cale pe care am pornit cu toții să ne mântuim sufletește și să ajungem cu bine în Împărăția cerească este calea aceasta binecuvântată; prin ea Dumnezeu a vrut ca noi toți să ajungem la mântuirea Lui.

Ziua aceasta a fost rânduită de Dumnezeu mai dinainte; noi nici nu ne-am gândit la ea. Poate că nici unii dintre cei care am venit aici nu ne-am gândit mai dinainte că aici vom găsi și vom vedea fețe și vom trăi momente, și vom asculta cuvinte, și vom simți puteri pe care le-am simțit, le-am văzut și le vedem acum.

De ce? Pentru că noi n-am știut dar, Domnul le-a pregătit pe toate acestea.

Și nu vă uitați cu nepăsare la nici un cuvânt și la nici un frate sau soră care a vorbit aici, căci fiecare este o valoare scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și El i-a ales și i-a chemat pe toți, ca fiecăruia să-i dea prin vreunul din cuvinte sau prin vreunul din gândurile sau cuvintele rugăciunii putere sau îndemn spre viață veșnică.

Primiți aceste cuvinte, oricine le spune; ascultați-le din inimă, oricine vi le citește, pentru că sunt cuvintele lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru, Care este în mijlocul nostru, El nu trimite îngerii Lui, ci trimite frații, copiii Lui, lucrătorii Săi să mărturisească acest Cuvânt. Orice cuvânt pe care-l ascultăm de la oricine, sub orice formă: sub formă de cântare, de meditație, de rugăciune, de îndemn, să știți că este Cuvântul lui Dumnezeu trimis de la El pentru întărirea și mângâierea noastră.

Așa să-l prețuim, cum le spune Sfântul Apostol Pavel credincioșilor săi: „Când am venit în mijlocul vostru, aduceți-vă aminte că eram slab, fricos și plin de cutremur. Și cuvintele pe care le spuneam nu erau întemeiate pe înțelepciunea omenească, ci erau pline de dovada dată de Dumnezeu și de putere. Pentru ca și credința voastră să nu se întemeieze pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Și ați primit cuvintele mele nu ca pe cuvintele unui om, ci ca pe cuvintele lui Dumnezeu, cum și erau”.

În felul acesta, folositoare ne vor fi și binecuvântate vor fi pentru noi toate aceste cuvinte și îndemnuri pe care le-am auzit și care ni s-au dat. Și cine le pune la inimă și le prețuiește ca pe cuvintele sosite și venite din partea lui Dumnezeu, acela va avea un folos veșnic din ele.

Dar cine le nesocotește, nesocotește Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu ne va trimite Cuvântul Său în altă formă, decât aceasta.

Când bogatul nemilostiv ajunsese în iad, Lazăr cel sărac fusese împărțit în acel loc în care stăpânea Avraam, căci este scris: „în sânul lui Avraam”. Adică printre tainele Împărăției lui Dumnezeu sunt și locuri în care vor fi împărțite sufletele în veșnicie... Împărțite în locurile în care vor stăpâni acei mari oameni ai lui Dumnezeu care au avut în ei mai desăvârșită credința sau virtutea într-o formă sau alta.

Avraam era tatăl celor credincioși. Omul credinței. Începătorul credinței dintre oameni. Și cei care vor avea credință puternică, cei care vor fi tari în credință, vor fi plini de credință, vor fi puternici în credință, vor fi stăruitori în credință... ei poate că au acolo, undeva în Împărăția lui Dumnezeu, un loc anume pentru ei, în care credința lor va fi răsplătită veșnic.

Cei care au avut în viața lor mai puternică trăsătura iubirii, aceștia vor fi în locul rezervat unde va stăpâni puternic și frumos virtutea cea minunată. Cea mai minunată virtute: Dragostea. Ce minunat va fi acolo unde dragostea va flutura peste toți și fețele tuturor vor oglindi frumusețea, strălucirea, bucuria iubirii lui Dumnezeu!

Poate că pentru alții sunt rezervate locurile blândeții, ale bunătății, ale facerii de bine, ale credincioșiei, ale înfrânării. Dumnezeu are nespus de mari și de minunate surprize pentru credincioșii Săi în Împărăția Sa, pentru că este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc pe El”.

Deci dacă există multe locașuri în Împărăția lui Dumnezeu, poate că dragostea va avea lăcașul ei, cum împărțite sunt și fericirile: fericiți sunt cei blânzi, fericiți sunt cei împăciuitori, fericiți cei iubitori de dreptate. Toți aceștia au fericirea lor și vor avea locașul lor. Ce minunat va fi însă că între toate aceste locașuri nu vor fi despărțiri și distanțe, ci unii vor merge la alții cu bucuria cu care noi mergem acuma de la o adunare la alta, de la un frate la altul, de la o bucurie la alta; îmbrățișându-ne mereu cu îmbrățișări noi, având mereu bucurii noi, petrecând mereu în stări tot mai noi și mai frumoase.

Așa că săracul Lazăr cel nenorocit și amărât pe pământ a ajuns și el în locul în care stăpânea credința și dragostea, al căror părinte era Avraam. Și când bogatul nemilostiv a strigat să-l trimită pe săracul Lazăr să-și moaie degetul în apă, să-i răcorească limba, că grozav se chinuia în văpaia focului iadului, Avraam a zis: „Adu-ți aminte că tu pe pământ ți-ai luat cele bune, iar Lazăr pe cele rele. Acum e drept ca el să se bucure și tu să te chinui” Este o răsplată și este o dreptate la Dumnezeu!

Nu poți intra în Împărăția lui Dumnezeu cu toate distracțiile și cu toate avantajele confortului și cu comoditatea lumii acesteia. Despre cei credincioși este scris: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin munți și au locuit prin peșteri, prin crăpăturile stâncilor”. Au suferit flămânzi, goi, bătuți și chinuiți. Dar ei se bucură acum pe marea de cristal, cu finici în mâini și cu harfele lui Dumnezeu, slăvindu-L.

Este drept să se bucure sus, căci ei s-au chinuit jos.

Dar noi, care pe pământ căutăm numai comoditate și confort și nu renunțăm la nimic pentru dragostea de Dumnezeu și nu jertfim nimic din dragoste pentru mântuirea și viața veșnică... cum să avem noi pretenția să ajungem acolo? La ce am renunțat noi din dragoste pentru Dumnezeu?

Ei, care au primit cu bucurie răpirea averilor lor, ca unii care știau că au în ceruri o moștenire nespus mai bună, merită să aibă, pentru că ei au renunțat la ceva, au jertfit ceva, au luptat și au suferit ceva...

Dar noi? Am vrea să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu fără nici o jertfi, fără nici o renunțare...

Am fost nu demult într-o regiune cu vii. Și i-am întrebat pe frați:

- Când v-ați întors voi la Dumnezeu ați scos voi, careva, via? Să puneți grâu în locul ei?...

- Ați scos voi butoiul din pivniță?

- Ați aruncat voi duhul diavolului din cămara și din pivnițele voastre?...

L-am întrebat pe un frate dacă vreunul dintre frați, când s-a întors la Domnul, a făcut el ceva neobișnuit pentru Dumnezeu.

- Nu, zice, nici unul nu a scos via din grădină...

Și mergeam pe ulițele satului. Și aceleași vii și în grădinile celor credincioși ca și în ale celor necredincioși. Și aceleași teascuri de stors vin, și aceleași drojdii de făcut țuică erau și în curtea celor credincioși ca și în curtea celor necredincioși...

Atunci ce deosebire este între noi și cei care merg spre osândă veșnică? Ce am făcut noi din dragoste pentru Domnul? Și ce am făcut noi neobișnuit pentru Împărăția lui Dumnezeu? Ce am făcut, dacă n-am schimbat nimic din ceea ce era vechi și rău în viața noastră când eram necredincioși?

Toate acestea au rămas întregi și după ce ne-am întors la Dumnezeu.

Domnul Iisus spune în Cuvântul Său de la începutul Evangheliei: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Și păgânii fac la fel. Dacă faceți bine celor ce vă fac bine, ce lucru neobișnuit faceți? Și păcătoșii fac la fel!”.

Dacă noi facem ca și lumea, ce lucru neobișnuit facem atunci? Prin ce lucru dovedim noi că suntem credincioși? Dacă noi ne-am întors cu adevărat la Dumnezeu, aceasta trebuie să se vadă și în grădina noastră, și în pivnița noastră, și în cămara noastră, nu numai în biserica sau numai în adunarea noastră.

În Evanghelia de astăzi se vorbește despre mântuirea unei fetițe. Se vorbește despre un tată care s-a dus la Domnul și L-a rugat pentru copilă. Câte mame, câți tați se mai duc azi la Domnul ca să se roage pentru copiii lor ca să vină Domnul să-i vindece, ca să nu moară și ca să nu se piardă?

Copiii noștri, ai celor mai mulți, merg la osândă, merg la păcat, merg la iad. Că balul și păcatul, și distracțiile lumești, și felul deșert de viețuire în care se trăiește cu grămada - și acum și alte dăți - sunt drumul sigur spre iad și spre osândă.

Care tată se duce cu lacrimi la Domnul, să strige și să-L roage pentru copilul său?

Care mamă, alarmată și îngrozită de pierderea copilului său, strigă către Domnul: „Doamne, nu-l lăsa să moară!”?

Mai vorbeam și astăzi și am mai vorbit și în alte dăți... Mama se duce la biserică, se duce la adunare, dar înainte își pregătește fiica și o trimite la joc, la bal... O trimite la păcat, o trimite la pierzare, o trimite la foc, o trimite la moarte, o trimite la iad... Gândiți-vă ce faceți și ce răspundere aveți înaintea lui Dumnezeu pentru copii. Unde ne sunt copiii noștri? Unde sunt fiii noștri? De ce în adunările noastre sunt numai bătrâni? De ce de cele mai multe ori la biserică merg numai bătrâni? Unde sunt ceilalți?

Vine Domnul. Cuvântul Său este adevărat. Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți și va despărți pe fiii oamenilor cum desparte păstorul oile de capre. Și va zice celor de la stânga: „Duceți-vă, blestemaților...”; dar le va zice și celor de-a dreapta: „Veniți, binecuvântații Părintelui meu!”...

Dacă între cei de-a dreapta va fi mama sau tata... iar între cei de-a stânga vor fi copiii... ce mântuire va fi aceea pentru mama sau pentru tatăl care se mântuiește pe el și caută mântuirea lui, dar nu caută mântuirea copilului și nu plânge și nu-l roagă și nu-i sărută picioarele, numai să-l aducă la Dumnezeu și să nu-și piardă sufletul și să nu-l arunce în focul veșnic?

Un tată vine astăzi la Iisus!... Normal, trebuia să vină mama, căci mama are cea mai mare răspundere în familie. Dacă mama e bună, buni vor crește și copiii. Dacă mama e rea, poate să fie tatăl cât de bun, mama poate să nimicească nu numai liniștea familiei, ci și viața copiilor ei.

Mama va răspunde în fața lui Dumnezeu, în primul rând, pentru mântuirea sau pentru pierzarea copiilor ei. Gândiți-vă la aceasta, mamelor! Și, până se mai poate, căutați să vă salvați copiii.

Un tată se duce la Iisus și-I spune: „Învățătorule, fiica mea”... De câte ori am strigat noi către Domnul: „Doamne Iisuse, fiul meu, fiica mea... Ajută-mă să-i pot ajuta să se întoarcă la Tine! Nu mă lăsa să-i las să se ducă la osândă și la pierzare!”...

Să ținem minte din ziua de astăzi și din Evanghelia de astăzi datoria noastră de părinți: să nu-i lăsăm pe copiii noștri, să nu-i lăsăm în foc. De la copii, să mergem la Domnul. De la Domnul, să mergem la copii. Până când Îl vom putea apropia pe Hristos de copiii noștri și pe copiii noștri de Hristos.

In felul acesta și numai atunci să fim fericiți și bucuroși, când vom vedea că și copiii noștri au venit la Domnul. Când vom vedea și în mijlocul familiei noastre cum Hristos a făcut minunea vindecării și mântuirii celui bolnav. Să stăruim până-i aducem la Domnul. Cu lacrimi să stăruim, cu rugăciunea stăruitoare, pentru copiii noștri la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu totdeauna încununează stăruința aceasta și râvna aceasta și cu răsplată fericită, și cu înviere din morți.

Nu-i lăsați pe copii! Nu vă lăsați copiii să meargă la osândă! Nu-ți pune liniștit capul pe pernă până știi că copilul tău sau fata ta nu este adusă la Domnul și nu a căzut la picioarele Lui, ca să capete mântuirea.

Noi ne rugăm Domnului ca, din toate cuvintele care s-au spus și se spun în Evanghelia de astăzi și în toate aceste Evanghelii, să înțelegem dorința mântuirii. Dorința mântuirii și calea mântuirii pentru fiecare este nașterea din nou.

Prin nașterea din nou are loc o moarte și o înviere. Moare omul cel vechi și învie omul cel nou. Căci, după cum ne-am născut trupește pentru lumea aceasta, tot așa trebuie să ne naștem și duhovnicește pentru lumea viitoare, pentru viața veșnică.

Nu poți niciodată să faci un pom să aducă roade bune, decât altoit. În zadar îi spui cele mai frumoase predici și sfaturi la un pom sălbatic și-i arăți ce frumos ar fi dacă el ar face roade bune; până când nu se taie firea cea sălbatică și nu se altoiește firea cea nouă, el nu poate să aducă rod nou.

Asta este ceea ce trebuie să fie și în viața fiecăruia dintre noi. Putem să ne spunem frumoase cuvinte. Dar ce frumos ar fi dacă noi am face fapte bune, dacă am lăsa păcatul, dacă am păcătui mai puțin, dacă am face rău mai puțin și dacă ne-am strădui să facem bine mai mult! Degeaba sunt toate acestea până când în viața noastră nu vine nașterea din nou.

E rău că oamenii sunt bețivi, că sunt suduitori, că sunt bătăuși, că sunt răi dar răul cel mai mare este că nu se nasc din nou. Că, dacă s-ar naște din nou n-ar mai fi așa...

E rău că în mijlocul adunărilor noastre sunt tulburări și dezbinări, și oameni firești, și lumești, dar răul cel mai mare nu este acesta, ci este că nu s-au născut din nou. Că, dacă se nasc din nou, atunci nu mai sunt așa. De aceea, oricine vrea să-și mântuiască sufletul și să aibă viața veșnică, trebuie să se nască din nou.

La Ioan capitolul 3 se vorbește despre această naștere din nou. Cei mai mulți cred că e Botezul. Nu-i Botezul, pentru că Mântuitorul i-a spus lui Nicodim: trebuie să te naști din apă și din duh

... N-a avut în vedere apa asta moartă, lumească. Ci a avut în vedere Apa cea Vie, Cuvântul lui Dumnezeu, cum spune la Ioan capitolul 4, când i-a zis samaritencii: „Apa pe care o dau Eu, aceea este altă apă. Oricine bea din apa asta de la fântână, pe care o scoți tu acum, iarăși va înseta. Dar cine va bea din apa pe care i-o dau Eu nu va înseta în veac”. Și apa aceea, i-a spus Mântuitorul că trebuie să o aibă în viața lui, împreună cu Duhul, acela care trebuie să se nască din nou.

Nu despere Botez e vorba la Ioan capitolul 3, ci despre nașterea din nou. Și nașterea din nou nu-i Botezul.

Nașterea din nou e nașterea din nou! A spus aici un frate care a vorbit mai înainte despre un Sfânt Părinte că a spus: „Nu există decât o singură pocăință!”... Aceea e pocăința nașterii din nou. Între cele șapte Taine ale Bisericii este și Taina Pocăinței. Taina Pocăinței este nașterea din nou, care se petrece o dată pentru totdeauna în viața celui credincios. Și începe în clipa când omul își dă seama, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și cade la picioarele Mântuitorului Hristos, îi pare rău pentru păcatele pe care le-a făcut și, din toată inima, cere iertare Domnului. Și atunci Sângele lui Hristos îl curățește de orice păcate, îi șterge păcatele pentru totdeauna și el trăiește apoi ca un om nou, căci omul cel vechi a murit.

Aduce roade ca și un pom altoit, nu ca un pom sălbatic.

Pentru că în viața lui s-a produs acel proces al altoirii, proces care l-a schimbat dintr-o dată nu numai în rodul lui, ci și în coaja lui, și în forma lui. Și în lucrurile din afară, nu numai în cele din lăuntru. Se vede schimbarea nașterii din nou într-un om cu adevărat altoit, născut din nou, pocăit.

De aceea, dragii mei și scumpii mei, să ținem seama de aceste adevăruri și cei care nu s-au întors încă la Domnul, acei care nu s-au născut încă din nou... Cel în viața căruia nu s-a tăiat încă firea cea veche și nu s-a altoit firea cea nouă, de a fi un om duhovnicesc, acela nu are mântuirea.

Faptul că cineva mai merge la biserică și că, din Paști în Crăciun, mai face câte-o mărturisire de formă și o Împărtășanie la fel... fără întoarcere adevărată, fără o naștere din nou adevărată... nu este nici un avantaj duhovnicesc pentru nimeni: nici pentru om, nici pentru Dumnezeu.

Adevărata creștere duhovnicească o face nu acela care o spune de formă și numai din gură: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești Dumnezeu...”. Nu acela face dovada credinței lui, cel care mărturisește doar atât; ci acela care cade din toată inima zdrobit la picioarele Mântuitorului și se hotărăște pentru Domnul, și începe o viață nouă cu El. Acela care trăiește cu adevărat Taina Nașterii din nou și a Pocăinței și devine un om nou și o făptură nouă... Numai acela are drept la Împărăția lui Dumnezeu.

În atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este scris acest lucru... În Ioan capitolul 1 , chiar în Evanghelia de Paști, se citește așa: „La ai Săi a venit, dar ai Săi nu L-au primit... Dar tuturor celor ce L-au primit (adică numai acelora care L-au primit și cred în Numele Lui) le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din carne, nici din voia firii pământești, nici din voia firii vreunui om, ci născuți din Dumnezeu”.

Le-a dat dreptul, prin Botez, să se facă, prin pocăință, copii ai lui Dumnezeu - născuți nu din carne, nici din firea pământească, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Dar numai acelora li s-a dat acest drept, care se fac, care ajung să se facă copii ai lui Dumnezeu!

Dreptul de a ne face copii ai lui Dumnezeu îl avem toți, dar de fapt devin numai aceia care, prin Taina Pocăinței adevărate, una și pentru totdeauna, s-au născut din nou și au devenit făpturi noi, oameni noi, credincioși adevărați, ascultători de Dumnezeu și trăitori după Cuvântul și după voia Domnului.

Noi Îi mulțumim din toată inima lui Dumnezeu pentru că noi credem și socotim că, dacă la ceasul acesta ne aflăm aici, în viața noastră am făcut pasul hotărârii și legământului Domnului. Am făcut pasul nașterii din nou și acum trebuie să trăim numai în lumina lui Dumnezeu, în această trăire și în această viață duhovnicească, oameni noi și ascultători de voia lui Dumnezeu.

Duhul și Harul lui Dumnezeu să facă acest lucru, pentru că numai în felul acesta se poate nădăjdui și se poate crede, și se poate aștepta că se dobândește Împărăția lui Dumnezeu. Tot Cuvântul lui Dumnezeu spune acest lucru și fericit este acela care crede și face voia lui Dumnezeu.

Noi Îi mulțumim Domnului din toată inima pentru că ne-a dat bucuria aceasta de a ne vedea unii cu alții. Dorim din toată inima și Îl rugăm pe Domnul să nu ne fie această întâlnire ultima de pe pământ. Și să ne mai rânduiască Domnul astfel de bucurii, pentru că toți avem nevoie să ne îmbărbătăm și să ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune.

Luptele și necazurile, și ispitele și în trupul nostru, și în familiile noastre, și în locurile unde stăm fiecare ne împing și ne aduc trebuința să ne întărim și să ne mângâiem unii pe alții, să ne îndemnăm unii pe alții, să ne ajutăm pe cale.

Prilejuri de acestea însă nu avem decât în adunare cu frații, la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și la părtășia rugăciunii și a cântării împreună. Umblăm printre oameni, de multe ori suntem înconjurați de mari mulțimi și totuși suntem singuri, pentru că între toți cei între care ești nu simți pe niciunul apropiat de tine.

De multe ori în propria ta familie ești un străin.

Cele mai adânci gânduri și dorințe pe care le ai și pe care ai nevoie să ți le împărtășești, simți că n-ai cui, că nu poți să le spui oricui. Ci numai unora, și foarte rar: printre frați, acolo unde Duhul lui Dumnezeu ne strânge pe toți și ne face, prin credință și prin rugăciune, să simțim că ne putem dezlega sufletele și să simțim că ne putem descărca inimile noastre unii altora, în aceeași rugăciune și în aceeași părtășie înaintea lui Dumnezeu.

De aceea iubim adunarea, de aceea-i căutăm pe frați, de aceea alergăm unde știm că frații se adună.

Că, unde Domnul este în mijlocul lor, puterea Lui, Harul Lui, Lumina Lui ne întâlnesc și ne bucură. De la o adunare totdeauna te întorci mai luminat, mai întărit, mai mângâiat. Te duci bolnav uneori și te întorci sănătos. Te duci flămând și nu-ți mai lipsește nimic. Te duci obosit și te întorci parcă odihnit.

Nu-ți mai lipsește nimic, pentru că Duhul Domnului și Puterea Lui umple și trebuințele trupești, nu numai pe cele sufletești. De aceea, iubiți pe Domnul, hotărâți-vă pentru El și mai mult și căutați cu toată dragostea și cu toată bucuria adunările frățești.

Mulțumim din toată inima pentru această zi.

Mulțumim din toată inima pentru copilașul nou-născut și ne rugăm pentru fericirea lui și a părinților lui, a fraților și surorilor și trupești, și sufletești din satul acesta și din împrejurimi, pe care Dumnezeu ne-a făcut bucuria să-i vedem pe unii, mai ales, pentru prima dată și poate pentru ultima oară în viața aceasta pământească. Viața nu-i sigură pentru nimeni, dar moartea e sigură pentru toți.

Dar noi trăim în nădejdea fericită a vieții veșnice!

Știm că după ce se desface cortul acesta al trupului nostru vom fi îmbrăcați în trupul celălalt, care nu mai moare, nu mai îmbătrânește, nu mai suferă.

În nădejdea aceasta sfântă, ne rugăm Domnului să ne întărească pe toți, să ne ajute, să ne păzească.

Și, după ce vom pleca de aici fiecare acolo unde ne-a trimis Dumnezeu să lucrăm, să ne ducem crucea fiecare, să nu uităm niciodată binecuvântările primite de la Domnul Iisus, îndemnurile primite și în adunarea aceasta și să căutăm să trăim tot Cuvântul lui Dumnezeu din inima noastră.

Pentru ca la capătul vieții noastre de pe pământ să ne mai revedem odată în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde sunt mai multe „lăcașuri pregătite” de Însuși Domnul și Mântuitorul nostru scump.

Dar noi, cei care am avut același Duh, aceeași dragoste, aceeași dorință, dorim și ne rugăm Domnului ca să fim și acolo împreună; și astfel, desăvârșit și veșnic, să-L slăvim pe Domnul, Cel care ne-a mântuit și care încă de pe pământul acesta ne-a pregătit fericirea vieții veșnice.

Domnul să ne facă parte de ea și să ne ajute să luptăm pentru ea, să lucrăm pentru ea din toată inima, fără să ne pară rău de nimic din ce trebuie să jertfim, pentru că ceea ce ne dă Domnul este de mii de ori mai mult și mai scump, și mai de preț decât toate la un loc, cele ce le dăm noi pentru El și Împărăția Lui.

Domnul să ne dea puterea aceasta și să ne ajute să-L putem slăvi și iubi pe Domnul Dumnezeul nostru până în veci de veci. Amin.

Slăvit să fie Domnul!