Foto Traian Dorz

Înaintaşii şi urmaşii

Traian Dorz - Avuția Sfântului Moștenitor

1 - O, ce mari înaintaşi am avut şi noi în credinţa noastră şi în neamul nostru.
Când ne apropiem de viaţa şi de faptele lor,
când privim cu băgare de seamă urmele lor şi dovezile rămase până astăzi printre noi,
- inima noastră se umple de mândrie, faţă de trecut şi de rugăciune faţă de prezent şi viitor.
2 - O, dacă am întoarce mai atenţi şi mai des inima spre înaintaşii noştri, spre credinţa şi pilda lor
dacă am răsfoi mai cu respect filele istoriei lor,
şi dacă am privi mai cu cutremur urmele şi ruinele sfinte care ni le-au lăsat ei
lăcaşurile şi învăţăturile lor izvorâte dintr-o credinţă puternică în Dumnezeu,
- atunci poate că faptele lor ne-ar trezi şi pe noi.
Şi am ajunge să fim mai demni şi mai vrednici de părinţii noştri şi de Dumnezeul lor.
3 - Valoarea unui om nu se măsoară întotdeauna după anii lui
sau după perii cărunţi ai capului său,
după cum nici valoarea unui sfat bun, sau a unei învăţături sănătoase, nu se măsoară după haina celui ce ţi-o spune,
ci după conţinutul sănătos pe care îl are în ea însăşi şi îl arată prin roadele sale.
4 - Vârsta cuiva, adică viaţa şi experienţa unui om credincios, dă o şi mai mare valoare cuvintelor sale sănătoase şi pline de seriozitate.
5 - Cu cât cineva are în urma lui un număr mai îndelungat de ani,
adică mai multe lupte, încercări şi jertfe pe calea umblării lui cu Dumnezeu,
- cu atât cuvintele lui au o şi mai mare greutate şi preţ.
Fiindcă el vorbeşte nu numai de cele învăţate şi primite prin credinţă, ci adevărul mărturisit de el a căpătat pecetluirea verificării şi mărturia experienţei celui care l-a crezut şi îl mărturiseşte.
6 - Când vorbeşte un om duhovnicesc, Duhul Adevărului te încredinţează puternic şi cutremurător, nu numai de valoarea adevărului pe care îl auzi, ci de valoarea omului pe care îl vezi,
iar tu trebuie să le preţuieşti înalt şi demn pe amândouă!
7 - Anii mulţi nu sunt totdeauna o dovadă de seriozitate şi un motiv de netăgăduit pentru primirea unei îndrumări.
Mulţi oameni, deşi bătrâni, mai lasă uneori de dorit foarte mult. Şi sunt alţi credincioşi cu mai puţini ani, dar cu mai mult har.
8 - Sunt mulţi oameni mari ai lui Dumnezeu şi ai omenirii care au spus vorbe de aur,
şi au lăsat neşterse urme de lumină
la anii când mulţi dintre noi, încă nu eram nimic şi nu făcusem nimic.
Când ne izbeşte puternic un adevăr, un talent, o minune, - atunci nu mai trebuie să ne împiedicăm de lipsa numărului de ani.
Ci să-l primim crezând, atât valoarea adevărului - cât şi a celui care l-a spus.
9 - Piatra şi insulta este ultima dovadă a aceluia care nu are dreptate.
A aceluia care este şi josnic şi mincinos, şi nedrept,
care nu mai are cu ce să se apere şi cum să-şi mai susţină ceea ce spune, decât punând mâna pe piatră sau pe ciomag.
Care în momentul când ar trebui să răspundă în faţa unui adevăr strălucit şi biruitor, se apleacă şi ia piatra, sau parul.
10 - În faţa Adevărului celui mai înalt toţi oamenii se apleacă totdeauna.
Unii să I se închine, primindu-L.
Alţii ca să ridice piatra ucigaşă şi să-l lovească.
11 - Unii oameni n-au putut fi atât de cinstiţi să mărturisească deschis, dar n-au putut fi nici atât de necinstiţi să tăgăduiască şi să se răzbune deschis.
Când n-au mai putut răspunde,
- din respect pentru Adevăr au tăcut şi au plecat.
Au acceptat mai bine ruşinea înfrângerii, decât crima răzbunării.
Aceştia erau vrăjmaşii cinstiţi.
Cinste lor, căci au recunoscut şi s-au smerit...
12 - „Credincioşii” necinstiţi sunt de o mie de ori mai vinovaţi decât necredincioşii.
Ei care pe faţă se arată prieteni se dovedeau în ascuns a fi cei mai răi vrăjmaşi.
Duşmanii scormonesc uneori pietrele, dar nu lovesc cu ele.
Însă „prietenii” care te ştiu şi te cunosc, nu se cutremură să le ia în mâini ca să lovească.
Câinele de prieten şi iuda de frate - sunt cele mai crude fiare din lumea de dincolo de iad.
Aceştia ştiu cel mai bine unde doare cel mai tare şi cum să lovească cel mai crud.
13 - Prietenii blestemaţi sunt mai primejdioşi decât orice duşmani.
La o mie de duşmani sinceri să fii atent numai cu un singur ochi, dar la un singur „prieten” prefăcut, să fii atent cu o mie de ochi.
14 - Când Hristos părăseşte un suflet, urmează prăbuşirea acestuia.
Când părăseşte o adunare, urmează răvăşirea acesteia.
Când părăseşte o lucrare urmează sigur nimicirea şi pierzarea acelei lucrări.
15 - Când Dumnezeu părăseşte pe cineva, aceasta este condamnarea aceluia la moarte veşnică.
Vai de acela pe care Dumnezeu îl părăseşte şi de la care pleacă Hristos (Rom. 1, 28).
16 - Până când soţul (sau soţia) te-a lăsat, din pricina credinţei tale, sau a bunătăţii tale, sau a sărăciei, sau a slăbiciunii tale, - încă tot nu eşti părăsit! Domnul rămâne cu tine şi tu eşti cel mai însoţit.
Îl ai pe Dumnezeu şi pe prietenii lui Dumnezeu, care te vor sprijini, te vor mângâia, te vor îngriji şi ajuta.
17 - Dar chiar dacă prietenii sau fraţii, sau familia ta, te-ar lepăda pentru vreun păcat, sau vreo neascultare, sau vreo slăbiciune... Câtă vreme nu te-a lepădat Dumnezeu, încă mai poţi avea nădejde şi tu şi alţii pentru salvarea ta.
18 - Când însă după repetate păcate grele împotriva Duhului Sfânt,
- după repetate căderi, şi nici o dorinţă de ridicare,
după repetate chemări şi nici un semn de întoarcere,
după repetate cercetări şi nici o lacrimă de căinţă,
- vremea cercetării tale trece, iar tu tot nu vrei şi nu vrei să te pocăieşti de păcatele tale, ca să te întorci şi să te îndrepţi,
atunci Dumnezeu te părăseşte în rătăcirea ta, în mândria ta, în căderea ta.
O, atunci nu-ţi mai rămâne, într-adevăr nu-ţi mai rămâne nici o singură nădejde!
Şi nimicirea ta nu o va mai putea împiedica nimeni şi nimic să nu vină
groaznică, totală şi veşnică!
19 - Când Dumnezeu te-a părăsit, ajungi un hoit înainte de moarte
şi o ruină înainte de prăbuşire.
Toate lucrurile te vor urî şi fiecare va dori să scape de tine,
singur iadul te va primi cu bucurie.
Doamne, nimic nu poate fi mai îngrozitor decât starea aceasta.
Nu lăsa pe nici o fiinţă omenească să ajungă aşa.
20 - Numai cine caută acela găseşte,
numai cine priveşte, acela vede,
şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte.
Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nădejde de mântuire (Luca 19, 10).
Fii binecuvântat Tu Mântuitorul nostru Sfânt.
Amin.