Îndrăzneala ispititorului
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv şi îndrăzneţ.
Priviţi ce îndrăzneală a avut ispititorul chiar şi faţă de Domnul Isus. Acest duh ispititor are mereu noi iniţiative. Scorneşte mereu tot felul de căi noi şi inspiră mereu tot felul de idei noi, cu o îndrăzneală uimitoare.
2 - În Lucrarea Domnului Isus, acest vrăjmaş iese mereu înaintea oamenilor adevărului, cu interpretări viclene.
Aşează mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei, cursele lui ascunse.
Şi croieşte mereu din drumul cel drept potecuţe lăturalnice şi promiţătoare, - spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.
3 - După ce a reuşit să amăgească pe unul, ispititorul îl foloseşte pe acesta, ca pe o unealtă, ca pe un înaintaş, ca pe un steag spre a atrage pe alţii.
Astfel se creează o tradiţie rea - iar cei care vin în urmă nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea, ca pentru un adevăr, batjocorind şi dispreţuind tot ce avuseseră mai înainte sfânt,
- spre a fi siguri că nu se vor mai întoarce la el niciodată.
4 - Nici un cuvânt greu nu este ocolit.
Nici o acţiune cât de necreştinească ar fi fost, nu este ferită, dacă prin ea pot fi înjosiţi şi slăbiţi cei din „tabăra cealaltă”.
Toate mijloacele vinovate sunt folosite în această luptă nimicitoare dintre fraţi. Minciuna, răzbunarea şi ura confesională otrăvesc predicile, cărţile, faptele multora chiar şi dintre cei mai din frunte.
5 - Însă Dumnezeu a lucrat, prin omul pe care Şi-l alesese spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor.
El venea de adânc din trecutul sănătos şi creştin al neamului sfânt. Din conştiinţa Adevărului primar. Din Duhul Evangheliei şi credinţei dintâi, vestind într-un fel nou porunca cea veche a dragostei care singură poate reface şi sfinţi iarăşi totul.
Dar iarăşi numai poporul de jos, tot numai el, - a înţeles, a simţit şi a început să primească solia nouă şi sfântă a voii lui Dumnezeu.
6 - Între cele două tranşee potrivnice, se ridicase un steag alb de pace şi dragoste: Steagul naşterii din nou, Steagul chemării la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit. Steagul unei înfrăţiri evanghelice în pacea şi în sfinţirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Şi din cele două tabere înfocate, începuseră să iasă şi să se strângă sub acest steag tot mai mulţi ostaşi ai păcii şi sfinţirii. Ostaşii unei alte lupte, a luptei cereşti, pentru scopuri cereşti, pentru biruinţe cereşti.
7 - Ostaşii Domnului din ambele mari confesiuni române se adunau împreună, cântau şi se rugau Domnului împreună. Învăţăturile începătoare pentru care mai marii confesiunilor dezbinate se certau - ei le depăşiseră şi le rezolvaseră.
Lumina cea mare şi nouă a iubirii în Hristos îi înfrăţea însufleţindu-i pentru munca şi lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau încă în întuneric, care se urau şi se războiau între ei, - îi făcea nişte soli ai păcii printre fraţii lor.
8 - Despre adevărul acestei Lucrări minunate pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulţi dintre mai-marii credinţei din ambele confesiuni au aflat numai întâmplător - şi poate mulţi n-au mai aflat niciodată.
Prea mulţi dintre cei care ar fi avut datoria de conştiinţă să caute adevărul, să-l afle şi să-l sprijinească, n-au făcut aceasta niciodată. S-au mulţumit doar cu nişte informaţii aduse până la ei de nişte guri ori răuvoitoare ori dezinformate - şi şi-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului,
luând apoi atitudinea fie de împotrivire, fie de nepăsare faţă de ea.
9 - Rana acoperită deasupra, cocea şi ustura tot nevindecată. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos.
Şi metoda cea bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrăţirii şi a păcii adusă de El prin naşterea de Sus.
Numai în aceasta se face - şi se face - adevărata unire.
Prin Oastea Domnului, Duhul Sfânt aducea Bisericii şi poporului nostru leacul tuturor dureroaselor sfâşieri. Dar mai marii bisericii ca şi mai marii poporului n-au înţeles la vremea sa, această Lucrare - şi au zădărnicit-o. Pentru ei şi pentru mulţi.
10 - Însă cândva, când va veni vremea lui, şi când se va înţelege cu adevărat acest lucru, când se va dori cu adevărat vindecarea deplină a acestei stări, - atunci, acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare, - fie privind aspectul religios, fie privind aspectul naţional ori social al acestei probleme, - să ştie că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decât urmând calea arătată de Duhul Sfânt prin părintele Iosif: Calea dragostei lui Hristos şi a unirii duhovniceşti sub Crucea Lui.
Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.
11 - Printre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atât slăbirea credinţei adevărate cât şi înmulţirea credinţelor dezbinătoare de fraţi şi de biserică.
Împreună, cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pământ, cu bolile şi cu toate celelalte semne ale apropierii Sfârşitului, profeţite de Mântuitorul nostru Isus Hristos, plaga dezbinărilor şi potopul învăţăturilor felurite, începură şi ele să se abată asupra omenirii odată tot cu primul mare război.
12 - Ce mare datorie avea biserica atunci să vină în întâmpinarea acestei foame şi sete duhovniceşti, împărţind din belşug mulţimilor Pâinea şi Apa cea vie a Cuvântului Ceresc!
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător. El are mereu putere nouă şi har nou. El oferă mereu mijloace noi şi metode noi, pentru stările mereu noi prin care trece omul şi omenirea.
Dar biserica şi mai marii ei, n-au înţeles totdeauna acest mare adevăr. S-a mulţumit de sute de ani cu un tipar vechi, cu nişte forme statice, cu nişte metode bune cândva şi vii, - dar în vremile noi şi în stările noi ale omenirii de azi în continuă transformare, acestea nu mai erau de-ajuns.
13 - Acei oameni ai bisericii care înţelegeau acest mare imperativ, această mare trebuinţă a sufletelor, această mare ocazie a Evangheliei, - erau însă prea puţini.
Toţi lucrătorii Domnului ar fi trebuit atunci să iasă cu toată puterea la semănatul grâului sfânt în ogorul sufletesc al oamenilor atât de adânc arat de frământările şi necazurile războiului.
Dar aceşti lucrători în cea mai mare parte a lor - dormeau. Dormeau în lene şi în ispite, dormeau în lăcomie şi în afaceri lumeşti, dormeau în politică, dormeau în păcatele veacului...
14 - Multe căi pot părea omului bune, - spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, - dar pe urmă se văd că duc la moarte (Prov. 14, 12).
Prin „noutatea” lor, aceste învăţături au prins uşor, căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi decât fiii luminii (Luca 16, 8).
Cel rău ştie să se folosească în scopurile lui de marile prilejuri, mult mai înţelept decât greoii slujitori ai binelui.
Lucrătorii Evangheliei se trezesc abia când văd ogorul plin de neghină. Ei nici nu ştiu când a fost semănată fiindcă ei dormeau, o văd numai când a crescut mare.
15 - Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care apără forma sunt greşiţi. Dacă au un cuget curat, ei vor ajunge să afle Miezul.
Noi nu vom spune niciodată că toţi cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel evanghelic deosebit în forma sa dinafară de al nostru - sunt lucrători ai vrăjmaşului.
Suntem adânc încredinţaţi că mulţi dintre ei sunt nişte minunaţi copii ai lui Dumnezeu, care au adus pe calea mântuirii multe suflete.
16 - Dar nici nu vom putea spune niciodată, că sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea credinţei ar fi după voia lui Dumnezeu. O „dezbinare” trebuie să vină! Dar o dezbinare de către păcat, nu o dezbinare de către credinţă!
17 - Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung până la un moment dat întâi o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună şi care rămâne veşnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc ci calcă această învăţătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Luca 19, 45-46).
18 - Păcatul este cel care trebuie să iasă afară din biserică, - nu cei care luptă contra lui.
Este sigur că nu este uşor să lupţi contra păcatului care a prins rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că: „dacă doi sau trei se unesc” şi luptă în Numele lui Hristos - ei până la urmă tot vor învinge răul.
În acest punct este rodul Oastei Domnului.
19 - Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi dintre cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.
20 - Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii, acolo unde au fost aşezaţi de El.
Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit.
Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt, trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut din nou.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm ajută-ne aşa.
Amin.