Îndrăzneala ispititorului
Traian Dorz - Credința Încununată
1 - Duhul dezbinării este totdeauna un duh agresiv și îndrăzneț.
Priviți ce îndrăzneală a avut ispititorul chiar și față de Domnul Isus. Acest duh ispititor are mereu noi inițiative. Scornește mereu tot felul de căi noi și inspiră mereu tot felul de idei noi, cu o îndrăzneală uimitoare.
2 - În Lucrarea Domnului Isus, acest vrăjmaș iese mereu înaintea oamenilor adevărului, cu interpretări viclene.
Așează mereu în calea mărturisitorilor Evangheliei, cursele lui ascunse.
Și croiește mereu din drumul cel drept potecuțe lăturalnice și promițătoare, - spre a deforma Adevărul, spre a dezbina mărturisirea, spre a rătăci Calea.
3 - După ce a reușit să amăgească pe unul, ispititorul îl folosește pe acesta, ca pe o unealtă, ca pe un înaintaș, ca pe un steag spre a atrage pe alții.
Astfel se creează o tradiție rea - iar cei care vin în urmă nu numai că nu mai au puterea să iasă din ispită, ci capătă îndrăzneala să lupte pentru ea, ca pentru un adevăr, batjocorind și disprețuind tot ce avuseseră mai înainte sfânt,
- spre a fi siguri că nu se vor mai întoarce la el niciodată.
4 - Nici un cuvânt greu nu este ocolit.
Nici o acțiune cât de necreștinească ar fi fost, nu este ferită, dacă prin ea pot fi înjosiți și slăbiți cei din „tabăra cealaltă”.
Toate mijloacele vinovate sunt folosite în această luptă nimicitoare dintre frați. Minciuna, răzbunarea și ura confesională otrăvesc predicile, cărțile, faptele multora chiar și dintre cei mai din frunte.
5 - Însă Dumnezeu a lucrat, prin omul pe care Și-l alesese spre unirea, spre zidirea, spre mântuirea acestui popor.
El venea de adânc din trecutul sănătos și creștin al neamului sfânt. Din conștiința Adevărului primar. Din Duhul Evangheliei și credinței dintâi, vestind într-un fel nou porunca cea veche a dragostei care singură poate reface și sfinți iarăși totul.
Dar iarăși numai poporul de jos, tot numai el, - a înțeles, a simțit și a început să primească solia nouă și sfântă a voii lui Dumnezeu.
6 - Între cele două tranșee potrivnice, se ridicase un steag alb de pace și dragoste: Steagul nașterii din nou, Steagul chemării la picioarele Crucii lui Isus Cel Răstignit. Steagul unei înfrățiri evanghelice în pacea și în sfințirea - fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12, 14).
Și din cele două tabere înfocate, începuseră să iasă și să se strângă sub acest steag tot mai mulți ostași ai păcii și sfințirii. Ostașii unei alte lupte, a luptei cerești, pentru scopuri cerești, pentru biruințe cerești.
7 - Ostașii Domnului din ambele mari confesiuni române se adunau împreună, cântau și se rugau Domnului împreună. Învățăturile începătoare pentru care mai marii confesiunilor dezbinate se certau - ei le depășiseră și le rezolvaseră.
Lumina cea mare și nouă a iubirii în Hristos îi înfrățea însuflețindu-i pentru munca și lupta cerească spre mântuirea tuturor. Mila de ai lor, care erau încă în întuneric, care se urau și se războiau între ei, - îi făcea niște soli ai păcii printre frații lor.
8 - Despre adevărul acestei Lucrări minunate pe care Duhul Sfânt o făcea în poporul nostru, mulți dintre mai-marii credinței din ambele confesiuni au aflat numai întâmplător - și poate mulți n-au mai aflat niciodată.
Prea mulți dintre cei care ar fi avut datoria de conștiință să caute adevărul, să-l afle și să-l sprijinească, n-au făcut aceasta niciodată. S-au mulțumit doar cu niște informații aduse până la ei de niște guri ori răuvoitoare ori dezinformate - și și-au făcut o părere de la început rea despre Oastea Domnului,
luând apoi atitudinea fie de împotrivire, fie de nepăsare față de ea.
9 - Rana acoperită deasupra, cocea și ustura tot nevindecată. Pentru că adevărata vindecare o face numai Hristos.
Și metoda cea bună este numai cea a Evangheliei Lui, a iubirii Lui, a înfrățirii și a păcii adusă de El prin nașterea de Sus.
Numai în aceasta se face - și se face - adevărata unire.
Prin Oastea Domnului, Duhul Sfânt aducea Bisericii și poporului nostru leacul tuturor dureroaselor sfâșieri. Dar mai marii bisericii ca și mai marii poporului n-au înțeles la vremea sa, această Lucrare - și au zădărnicit-o. Pentru ei și pentru mulți.
10 - Însă cândva, când va veni vremea lui, și când se va înțelege cu adevărat acest lucru, când se va dori cu adevărat vindecarea deplină a acestei stări, - atunci, acel om destinat vreodată ca să facă această lucrare, - fie privind aspectul religios, fie privind aspectul național ori social al acestei probleme, - să știe că nu va putea ajunge la rezultatul cel bun, decât urmând calea arătată de Duhul Sfânt prin părintele Iosif: Calea dragostei lui Hristos și a unirii duhovnicești sub Crucea Lui.
Această fericită cale este cea experimentată de Oastea Domnului.
11 - Printre semnele vremilor din urmă, spun Sfintele Scripturi că vor fi atât slăbirea credinței adevărate cât și înmulțirea credințelor dezbinătoare de frați și de biserică.
Împreună, cu războaiele, cu tulburările, cu cutremurele de pământ, cu bolile și cu toate celelalte semne ale apropierii Sfârșitului, profețite de Mântuitorul nostru Isus Hristos, plaga dezbinărilor și potopul învățăturilor felurite, începură și ele să se abată asupra omenirii odată tot cu primul mare război.
12 - Ce mare datorie avea biserica atunci să vină în întâmpinarea acestei foame și sete duhovnicești, împărțind din belșug mulțimilor Pâinea și Apa cea vie a Cuvântului Ceresc!
Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător. El are mereu putere nouă și har nou. El oferă mereu mijloace noi și metode noi, pentru stările mereu noi prin care trece omul și omenirea.
Dar biserica și mai marii ei, n-au înțeles totdeauna acest mare adevăr. S-a mulțumit de sute de ani cu un tipar vechi, cu niște forme statice, cu niște metode bune cândva și vii, - dar în vremile noi și în stările noi ale omenirii de azi în continuă transformare, acestea nu mai erau de-ajuns.
13 - Acei oameni ai bisericii care înțelegeau acest mare imperativ, această mare trebuință a sufletelor, această mare ocazie a Evangheliei, - erau însă prea puțini.
Toți lucrătorii Domnului ar fi trebuit atunci să iasă cu toată puterea la semănatul grâului sfânt în ogorul sufletesc al oamenilor atât de adânc arat de frământările și necazurile războiului.
Dar acești lucrători în cea mai mare parte a lor - dormeau. Dormeau în lene și în ispite, dormeau în lăcomie și în afaceri lumești, dormeau în politică, dormeau în păcatele veacului...
14 - Multe căi pot părea omului bune, - spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, - dar pe urmă se văd că duc la moarte (Prov. 14, 12).
Prin „noutatea” lor, aceste învățături au prins ușor, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii (Luca 16, 8).
Cel rău știe să se folosească în scopurile lui de marile prilejuri, mult mai înțelept decât greoii slujitori ai binelui.
Lucrătorii Evangheliei se trezesc abia când văd ogorul plin de neghină. Ei nici nu știu când a fost semănată fiindcă ei dormeau, o văd numai când a crescut mare.
15 - Noi nu vom spune niciodată că toți cei care apără forma sunt greșiți. Dacă au un cuget curat, ei vor ajunge să afle Miezul.
Noi nu vom spune niciodată că toți cei care mărturisesc pe Hristos într-un fel evanghelic deosebit în forma sa dinafară de al nostru - sunt lucrători ai vrăjmașului.
Suntem adânc încredințați că mulți dintre ei sunt niște minunați copii ai lui Dumnezeu, care au adus pe calea mântuirii multe suflete.
16 - Dar nici nu vom putea spune niciodată, că sub orice motiv ar fi făcută, dezbinarea credinței ar fi după voia lui Dumnezeu. O „dezbinare” trebuie să vină! Dar o dezbinare de către păcat, nu o dezbinare de către credință!
17 - Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung până la un moment dat întâi o stare rea, atunci cei care văd răul și doresc binele nu trebuie să lovească în învățătura care este bună și care rămâne veșnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc ci calcă această învățătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun și rămâne veșnic bun în biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Luca 19, 45-46).
18 - Păcatul este cel care trebuie să iasă afară din biserică, - nu cei care luptă contra lui.
Este sigur că nu este ușor să lupți contra păcatului care a prins rădăcini atât de adânci și atât de întinse. Dar tot atât de sigur este și că: „dacă doi sau trei se unesc” și luptă în Numele lui Hristos - ei până la urmă tot vor învinge răul.
În acest punct este rodul Oastei Domnului.
19 - Dar în acest punct stă și marea greșeală pe care au făcut-o și o fac mulți dintre cei care caută și care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu prețul unei călcări tocmai a ei.
20 - Așa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toții, acolo unde au fost așezați de El.
Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit.
Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt, trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut din nou.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm ajută-ne așa.
Amin.