Inima omului care l-a primit înlăuntru pe Satan

Iată acum inima omului care l-a primit înlăuntru pe Satan. Iată inima omului biruită de ispitele lui Satan.

O, dragă suflete, poate tu zâmbești privind imaginea de mai jos! Dar aceasta nu e de râs, ea nu e o închipuire, ci, vai, e un lucru ce aievea se și întâmplă.

Aș putea să întăresc acest lucru cu nenumărate locuri din Sfânta Scriptură. Voi aminti aici unul singur: Despre Iuda ne spune Evanghelia că, în clipa când L-a trădat pe Mântuitorul, a intrat Satan în el. „Satan a intrat în Iuda”, zice Evanghelia (In 13, 27). Satan a intrat în Iuda cu patima iubirii de bani.

Cu ajutorul patimilor rele intră și azi Satan în inimile oamenilor.

O! Satan nu hoinărește prin locuri pustii și case părăsite, cum cred unii oameni, ci dă târcoale neîncetat să poată intra în inimile oamenilor.

De câte ori te ispitește vreo patimă lumească, să știi, dragă cititorule, că Satan e la ușa inimii tale și încearcă să intre înăuntru. Dacă nu respingi ispita, Satan deschide ușa; o deschide mai întâi încet-încet, pe neașteptate și pe nesimțite, și pe urmă dă năvală înăuntru cu toată gloata lui, cum se vede în chipul de pe pagina următoare.

Cu cele șapte păcate de moarte umblă diavolul să cuprindă inima omului: cu trufia, cu desfrânarea, cu pizma, cu mânia, cu zgârcenia, cu lăcomia (îmbuibarea cu mâncări și beții) și cu lenea. Aceste șapte păcate de moarte sunt prezentate în chipul celor șapte dobitoace urâte și flămânde. Potrivită asemănare! Căci cu adevărat patimile cele rele sunt lighioanele, sunt „oile” lui Satan, pe care diavolul le scoate la pășune în țarina inimii oamenilor.

Trufia înseamnă mândria. Ea e arătată în chip de păun, pentru că păunul este o pasăre care se mândrește cu penele ei cele frumoase. Prin păcatul trufiei a intrat Satan în lume și în inima primilor doi oameni.

Mândria este și azi un izvor de păcate și de păcătuiri. Mândria îl face pe om să nu se plece în smerenie în fața lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, tot mândria stârnește între oameni zavistii, certuri, asupriri și alte multe păcate.

Desfrânarea este arătată în chip de țap, pentru că țapul este un dobitoc desfrânat, puturos și nerușinat. Așa e și patima desfrânării.

Lăcomia, îmbuibarea de mâncări și băuturi e arătată în chipul porcului. Tot aici se țin și bețiile și chefurile ce îl schimbă pe om în chipul porcului, care se tăvălește în noroi și în fărădelegi.

Pizma e arătată în chipul șarpelui care stă gata să muște, de moarte, sufletul oamenilor. Graficianul nostru a făcut acest șarpe, în alte reprezentări, și ca fiind coada diavolului. Potrivit lucru… Pentru că pizma și zavistia sunt cu adevărat coada și codița diavolului care tulbură satele și orașele, făcând grozave pustiiri sufletești.

Mânia și răzbunarea e arătată în chip de tigru furios, gata să sfâșie pe aproapele. Mânia îl schimbă pe om în dobitoc furios.

Lenea și nepăsarea e arătată tot în chipul porcului, iar zgârcenia, în chipul broaștei, care, în pofta ei nesăturată, mănâncă până și pământ. Acestea sunt cele șapte păcate de moarte din care izvorăsc, ca dintr-un izvor plin de otravă, toate păcatele și fărădelegile. Aceasta e firea noastră cea veche cu patimile ei.

În această imagine, firea noastră cea veche cu patimile ei e reprezentată în chipul dobitoacelor, în mijlocul cărora stă comandant diavolul.

Foarte potrivită asemănare, pentru că obârșia firii noastre celei vechi e de la Satan. Ea a intrat în Adam și în Eva prin păcatul șarpelui-diavolul, iar prin acest păcat a intrat și în noi.

Cu cele șapte păcate de moarte umblă neîncetat diavolul să se poată furișa în inima oamenilor. Cu aceste șapte păcate de moarte cuprinde Satan inima omului și se așează în ea ca un stăpân și poruncitor atotputernic. Dintr-o astfel de inimă Duhul Sfânt Se depărtează și fuge. „Voi sunteți casa Duhului Sfânt”, zice Apostolul Pavel (1 Cor 6, 19), însă din „casa” în care intră diavolul, Duhul Sfânt Se depărtează și fuge. În locul Lui se așează un alt duh: duhul diavolului, alcoolul. Ăsta e duhul cel rău care dă omului îndemn și putere în cele rele și face „minuni” mari pentru biruința iadului și pierzarea sufletelor.

Duhul diavolului, alcoolul, stă și el în rând cu cele șapte păcate de moarte - precum se vede în imagine - ba încă, mai mult decât acelea, el stă tocmai pe fundul inimii, în loc de frunte, pentru că face mare slujbă pentru biruința diavolului și a iadului.

Îngerul cel bun, darul și mila lui Dumnezeu, nu se depărtează încă de cel păcătos. Tot mai silește pe om, să-l trezească din pieire. Îi strigă mereu: Omule, ce-ai făcut cu sufletul tău?… Ce va fi cu sufletul tău?... Însă păcătosul n-aude. El este surdo-mut, adică surd și mut, când e vorba de cele sufletești. Ochi are, dar nu vede pieirea. Urechi are, dar n-aude chemarea Domnului. Satan l-a amețit, l-a îmbătat cu plăcerile și patimile cele rele.

Un astfel de om este un mort viu sau un mort care trăiește, cum foarte nimerit îl numește Apocalipsa la capitolul 3, versetul 1. Mortul nu simte, nu vede, n-aude, nu se mișcă. Întocmai așa e și păcătosul. Îi poți tot predica, dar el n-aude nimic; îi trimite Dumnezeu fel de fel de semne și arătări, dar el nu le vede; poți să plângi pentru el, că el nu te aude. Nu aude și nici nu vede, pentru că Satan a „orbit mintea lui ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos” (2 Cor 4, 4).

O, ce fioroasă e starea sufletească a omului biruit de ispitele lui Satan! În inima lui s-a stins lumina vieții duhovnicești... S-a făcut întuneric și noapte fioroasă… A voit să trăiască o viață slobodă pentru toate plăcerile și patimile lumești și acum, iată, această „slobozenie” l-a băgat într-o robie înfricoșată: în robia patimilor rele, în robia diavolului. În această înfricoșată stare ajung toți cei care trăiesc după „duhul acestei lumi” (Efes 2, 2).

Pentru ca să ajungă omul în starea aceasta grozavă nu trebuie să se predea lui Satan. E destul dacă trăiește „în voia gândurilor sale” și în duhul acestei lumi (Efes 2, 2-3).

Despre un mare necredincios se spune că și-a testat averea diavolului. Neavând urmași, dorința i-a fost ascultată, așa că averea și casele au fost lăsate în voia lor. Și ce s-a întâmplat? Moșia a ajuns o pustietate plină de spini și bălării, iar casele, adăpost pentru bufnițe.

Întocmai așa și inima omului lăsată în voia ei, în voia lumii și în duhul lumii, ajunge sigur un locaș al diavolului și un cuib al tuturor răutăților. Vai, ce „proprietar” bogat e diavolul în privința asta! E plină lumea de „casele” și „moșiile” lui.

Dar oricât de păcătos ar fi cineva, el nu e pierdut. Ori cât de căzut și de decăzut ar fi cineva, el poate fi mântuit. El e ca pomul care și-a pierdut frunzele când a venit iarna cu viscolul ispitelor și păcatelor, dar puterea de înfrunzire o are. Și în cel mai păcătos om poate da o primăvară de trezire la o viță nouă, când suflă vântul cel cald și binecuvântat al Duhului Sfânt.

Rugăciune

Preabunule și milostive Doamne! Și eu, nenorocitul, sunt în starea păcătosului din chipul arătat mai nainte. Ispitele lui Satan m-au biruit. Lumina din mine a fost biruită de întuneric. La început, când Tu, Doamne, ai făcut lumea, întuneric mare a fost peste tot pământul. Așa e și acum în lumea sufletului meu. Întuneric mare s-a făcut în inima și viața mea. Inima mi s-a umplut de toată necurățenia. Mi-e scârbă de mine însumi și de viața mea.

Ca un fulger de mustrare și pieire aud în noaptea sufletului meu cuvintele Tale: „Oricine păcătuiește este de la diavolul, este robul diavolului și un fiu al diavolului” (1 In 3, 8-10).

O, sărmanul de mine, în ce ticăloasă stare am ajuns! Sunt robul patimilor, sunt robul diavolului! Trăiesc în dezmierdări și plăceri. Dar aceste plăceri mă dor… Mă dor, pentru că sufletul meu suspină și Te dorește pe Tine, Doamne!

Tu, Doamne, m-ai făcut un fiu al luminii, și, iată, am ajuns un fiu al întunericului. Tu m-ai făcut un fiu slobod al Tău, și, iată, am ajuns un rob al diavolului. Inima din mine ai făcut-o spre a fi Ție locuință, dar, iată, s-a făcut locuință diavolului. O Doamne, cum voi scăpa de această înfricoșată robie? Scapă-mă Tu, Doamne, căci eu nu pot face nimic. Totul e rău și stricat în mine. „Tot capul meu este bolnav și toată inima mea suferă de moarte” (Is 1, 5) „Inima mea s-a tulburat intru mine și frica morții a căzut asupra mea” (Ps 54, 4). Caută din cerul îndurărilor Tale, Doamne, și mă izbăvește din starea aceasta! În bezna cea înfricoșată în care zac, aștept cuvântul Tău: „Să fie lumină!” Scoate din temniță sufletul meu... Scapă-mă, Preabunule Doamne, din această stare grozavă!

Slăvit să fii, Doamne, acum și de-a pururi să fii slăvit! Amin.

Eu am scăpat din starea aceasta grozavă prin Crucea și Jertfa Fiului Său și mă rog acum și pentru tine, dragă cititorule, ca Dumnezeu să-ți dea ție darul și ajutorul să poți și tu scăpa din această fioroasă robie și pieire.

Și, dacă ai scăpat, vino, dragă suflete, să-i ajutăm și pe alții să scape... O, lumea aceasta e plină de cei care dorm în somnul cel adânc al fărădelegilor! Să-i trezim la viața Evangheliei prin rugăciunile noastre, prin râvna noastră și prin lucrul nostru pentru Domnul.