Întâlnirile cu Dumnezeu
Traian Dorz - Lupta cea Bună
1 - Răscrucile istorice care pot mântui lumea sau o pot prăbuși - nu le poate prețui decât Dumnezeu și profetul Lui cu El pe Sinai.
Sau cu Isus pe Tabor.
Atunci atât Dumnezeu cât și Omul Său, sunt la fel de cutremurați și la fel de pătrunși de însemnătatea clipei în care se întâlnesc sau se despart.
- Cine poate să știe ce se petrece atunci acolo între Dumnezeu și alesul Său?...
Pentru că nici Unul nici celălalt, nu spun altora despre acest moment unic și tainic!
3 - Cum I Se arată Tatăl Fiului, - ori Fiul, fiului Său?...
Cum îi transmite El puterea?
Cum îi dă investitura?
Cum Se unește Dumnezeu cu el pentru acest act divin, în care omul devine Dumnezeu și Dumnezeu devine om?...
Ce taină nepătrunsă este aceasta!
4 - Dar trebuie să fie ceva nespus de înalt, ceva nespus de cutremurător, ceva nespus de profund, care trece dintr-o dată și pentru o clipă, peste toate legile sub care sunt închise toate ființele, toate puterile, toate marginile existente în Univers, - afară de cele ale lui Dumnezeu Însuși.
Poate că de aceea niciodată aceste acte, nu se pot petrece jos - ci numai sus.
5 - Și nu se petrec niciodată în altă prezență ci numai în a Lui și a lui.
Și niciodată decât în genunchi.
Pentru că de nicăieri nu se poate cuprinde mai mult, vedea mai departe, sau birui mai sigur ca din genunchi.
O, Dumnezeule, ce sus e aici pe acest munte
și ce înfricoșător de sfânt este locul acesta!
Cine poate sta fără să se clatine, fără să se cutremure, fără să se prăbușească!...
6 - Când Focul Duhului Sfânt este mare și puternic, Vântul ceresc care vine la timp, cât de bine îi face acestui foc că îl împrăștie cât mai grabnic și cât mai departe.
Iată ce mare vâlvătaie se aprinde oriunde ajung aceste sfinte scântei și cum iau foc atâtea suflete, atâtea case, atâtea cetăți, ducând lumina, căldura și puterea lui Hristos pretutindeni,
arzând putregaiurile, alungând întunericul și aducând primăvara cea nouă și cerească a unei vieți de dimensiuni cerești și veșnice.
7 - Viața plină de Duhul Sfânt, este o viață puternică, lucrătoare și vrednică.
Sufletul în care se pogoară și rămâne lumina și puterea Duhului Sfânt, - acela nu poate sta nici în tăcere și nici în nelucrare.
El trebuie să meargă, el trebuie să spună, el trebuie să lucreze neîncetat, oriunde este și oriunde ajunge, ceva bun pentru Dumnezeu și pentru semenii săi.
8 - Pentru Biserica cea vie a lui Hristos, vremile de pace sunt niște vremi de largă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, vremi în care numărul ucenicilor crește, sămânța Cuvântului se răspândește cu prisosință, iar viața duhovnicească se organizează, își face făgaș mai adânc și mai frumos. Se face pescuirea în larg.
Dar aceste vremi cuprind în ele și o primejdie: primejdia lenevirii duhovnicești și a pătrunderii duhului lumesc în Biserica lui Dumnezeu.
9 - Dacă voi sunteți niște flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăștie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuți sau printre necunoscuți, - aceasta nu va face decât ca voi să fiți folosiți de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a lui Dumnezeu, a Domnului nostru Isus Hristos și pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El,
pentru a le aduce și lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.
10 - Furtuna va trece, - dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmașii care v-au împrăștiat se vor risipi, - dar rodul pe care l-ați strâns pentru Dumnezeu, va rămâne.
Ranele voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care le-ați pierdut vă vor fi înlocuite, - dar ceea ce v-ați câștigat la Dumnezeu, vă va rămâne o bogăție veșnică.
11 - Unele semințe le seamănă omul cu mâna lui, unde vrea și unde știe el - și ele răsar acolo.
Alte semințe le duc păsările și le seamănă unde cad, iar ele poate răsar acolo, poate nu.
Dar sunt unele semințe pe care le seamănă vântul și le duce acolo unde nici omul nici pasărea nu le pot duce sau nu le pot semăna, sau nu le știu semăna. Și ele răsar acolo unde nici n-ai fi crezut că pot răsări, dar unde era cel mai necesar.
Ce taină este semănarea și răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu adeseori în locuri unde nimeni nu știe cum a ajuns!...
12 - Binecuvântată să fie în veci adunarea lui Dumnezeu care seamănă cel mai mult cu Hristos. Adunarea din care ies luceferi strălucitori pentru cerul Evangheliei.
Și binecuvântat să fie Marele nostru Soare Hristos, Cel care le-a dat acestora lumina Sa într-o atât de unică și de nemuritoare frumusețe și măsură.
13 - Să nu uităm niciodată că ramurile mari apar în mod obișnuit din rădăcini mari - și oamenii aleși se nasc din caracterele alese ale unor înaintași sfinți.
O vână de apă sănătoasă venea din adâncimile înaintașilor săi - și el a fost izvorul de la suprafață care după ce l-a desfundat Duhul Sfânt și l-a curățit de vechiul noroi și mâl - iată acum ce râuri de binecuvântări s-au revărsat din Hristos prin el până astăzi peste lumea întreagă.
14 - Oriunde apare un om mare, această apariție nu este întâmplătoare. O rădăcină adâncă l-a născut. Un șir de strămoși cinstiți, credincioși și vrednici, l-au adus la lumină
- și în el se arată numai virtuțile lor rămase necunoscute până la ei, cum ramul arată puterea rădăcinii sale.
Toți acești oameni mari au spus aceasta ei înșiși.
Ce frumos vorbește istoria și gura lor despre părinții, moșii și strămoșii din care au apărut ei!
15 - Ce credincioși trebuie să fi fost înaintașii sfântului Pavel, dacă el spune despre ei așa de frumos, când zice: „Mulțumesc lui Dumnezeu căruia-I slujesc cu un cuget curat din moșii și strămoșii mei...” (2 Timotei 1, 3).
Ce frumoasă trebuie să fi fost viața lui Lois, bunica lui Timotei și a lui Eunice mama lui! - că ele au crescut un așa copil bun...
Ce frumoasă trebuie să fi fost inima mamei sfântului Ioan Gură de Aur și a multor mame ale ei, până la ea.
Sau a mamei fericitului Augustin,
sau a mamei neuitatului nostru părinte Iosif.
Dumnezeu să binecuvânteze aceste sfinte rădăcini, care au născut aceste sfinte și rodnice ramuri pentru Hristos și pentru noi.
16 - Binecuvântat să fie Ierusalimul, binecuvântată să fie Antiohia, binecuvântate să fie toate adunările Domnului, mamele care au dat naștere și au adus la Hristos fii așa de sfinți, alergători așa de mari, apostoli atât de minunați.
17 - Lucrarea Domnului în care ne-am născut și noi este mama noastră duhovnicească.
Ea este familia noastră din care ne tragem, rădăcina noastră binecuvântată
din care iese seva care ne alimentează ființa noastră, darurile noastre, florile și roadele noastre duhovnicești.
Cât de mult trebuie să-I mulțumim!
18 - Fericit este acela care recunoaște acest adevăr și nu se rupe niciodată de el, ci simte în tot ce realizează el, marea parte a înaintașilor familiei din care s-a născut.
Recunoașterea aceasta nu numai că îl va face recunoscător tuturor acelora care au murit ca el să trăiască și s-au ascuns ca el să se arate și s-au smerit ca el să se înalțe
- ci îl va face și statornic și îndatorat până la moarte față de aceste valori, fără de care el n-ar fi fost nimic niciodată.
19 - Dar osândit va fi veșnic îngâmfatul nerecunoscător, care urcându-se pe scara înaintașilor săi până în vârf, odată ajuns acolo disprețuiește treptele pe care s-a suit, sfidează pe înaintașii prin care a ajuns și uită pe binefăcătorii care l-au hrănit și l-au ajutat să ajungă unde i se pare că stă.
20 - Vântul nimicirii îl va zbura pe cel îngâmfat și nerecunoscător - și să-l și zboare!
Focul rușinii îl va arde pe cel ce uită datoria sa - și să-l și ardă!
Întunericul uitării îl va înghite - și să-l și înghită!
Să nu mai fie și să nu se mai nască fii nerecunoscători în veci nicăieri. Că au fost și sunt încă prea mulți.
Dumnezeul nostru Te rugăm ascultă-ne această amară și dureroasă rugăciune.
Amin.