La Apostolul din Duminica a 14-a după Rusalii

21. Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns este Dumnezeu.

22. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.

23. Iau pe Dumnezeu martor faţă de sufletul meu că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruţ.

24. Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră; căci staţi tari în credinţă.

1. Am hotărât dar în mine, să nu mă întorc la voi cu întristare.

2. Căci, dacă vă întristez, de la cine să mă aştept la bucurie, dacă nu de la cel întristat de mine?

3. Şi v-am scris cum v-am scris, ca, la venirea mea, să n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie; şi sunt încredinţat, cu privire la voi toţi, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.

4. V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi.

21 - Cel care ne-a uns este Dumnezeu

Marii oameni, marii binefăcători, marii înzestraţi şi aleşi ai lui Dumnezeu sunt unşii binecuvântaţi prin care Mântuitorul a vrut să ducă lumii mântuirea. Binefăcătorul - binefacerile şi Luminătorul - lumina.

Este în această alegere şi un har al lui Dumnezeu pentru ei, dar este şi o jertfire a lor pentru El. Ei sunt nişte fericiţi, dar şi nişte condamnaţi. Fiind o binecuvântare pentru alţii, ei sunt o suferinţă pentru ei înşişi.

Tot ajutorul dat altora este o povară luată asupra lor înşişi.

Toate păcatele pe care le iartă altora, trebuie să le ispăşească ei.

Nimic nu poate fi neplătit, căci nimic nu se pierde fără o răscumpărare. Nimic, dar chiar nimic. Un echilibru necruţător cere ca tot ce se ia dintr-o parte, să fie neapărat plătit de cealaltă.

Şi această plată o face unsul, alesul, trimesul, jertfitul, care trebuie să se aşeze între Dumnezeu şi oameni.

În faţa lui Dumnezeu, apărându-i pe ei. În faţa lor, apărându-L pe Dumnezeu.

Oamenii lovindu-l din pricina sfinţeniei lui Dumnezeu.

Dumnezeu lovindu-l din pricina păcătoşeniei oamenilor.

Aduceţi-vă aminte sau priviţi istoria tuturor acestor oameni aleşi ai lui Dumnezeu, care au avut de dus vreo solie cerească pe pământ. Şi veţi vedea cât de adevărat este acest lucru cu ei. Şi cât de cutremurător s-a împlinit el în toate vremile, începând de la Abel şi până astăzi.

Care dintre profeţii din Vechiul Testament sau din Noul Testament n-au fost loviţi şi de către fraţii lor asupriţi pe care ei voiau să-i izbăvească, iar apoi şi de către asupritorii acestora?

Care dintre unşii Domnului au fost fără răni şi fără vânătăi pe trupurile şi pe sufletele lor sfinte?

Care fără spini?

Care fără cuie?

Care nebatjocoriţi şi care neprigoniţi?

Începând cu Isus Cel Dintâi şi sfârşind cu Isus Cel din Urmă, nici un fiu şi nici un trimes adevărat al lui Dumnezeu n-a avut în lume şi nu va avea o altă soartă decât aceea a Lui. Oricine se simte un uns al lui Dumnezeu trebuie neapărat să aibă şi el în lumea asta, soarta lui Hristos, Unsul Sfânt şi Unic al Tatălui.

Oare de ce aşa? - Nu ştim!

Aşa a binevoit Dumnezeu să lucreze El. Aşa a găsit El cu cale că este drept. Că tot ce nu pot să poarte alţii - să ducă aceştia.

Că tot ce nu pot plăti alţii - să plătească ei.

Că tot ce ar fi să sufere şi să ispăşească vinovaţii care au săvârşit neascultarea - sunt rânduiţi să ispăşească ei, cei care pot răbda în tăcere, care pot plânge fără să cârtească şi pot suferi fără să se răzbune. Ei, cei fără vină, în locul celor vinovaţi. Ca şi Isus. Şi împreună cu El.

Suflete al meu, ajuns aici, vino să facem şi noi întocmai aşa cum zicem acum despre voia lui Dumnezeu. Şi despre soarta rânduită de El acelora care au primit ungerea aceasta de a fi jertfă. Căci jertfă înseamnă această ungere. Jertfă înseamnă această trimitere. Jertfă înseamnă această slujbă mijlocitoare!

De ce te întristezi şi tu până la o întristare de moarte, când te auzi batjocorit pe nedrept şi învinuit de păcate pe care nici nu le-ai gândit vreodată? Şi poate tocmai de către acei zişi fraţi duhovniceşti ai tăi. Pe care poate că tu i-ai născut din nou în Evanghelie cândva când la umbra unei biserici întrebai cu ochii tăi scăldaţi în lacrimi şi cu sufletul tău scăldat în sânge: Ce aţi făcut din inima mea?

De ce gemi acum îndurerat, tu sufletul meu, când eşti zdrobit de ei şi învinuit chiar de păcatele pe care tocmai ei înşişi le fac? Dar pentru care pe ei nu-i învinuieşte şi nu-i judecă nimeni încă. Ci eşti învinuit tu. Şi ele sunt aruncate de către ei chiar asupra vieţii tale duse în suferinţă, când ei şi-o duceau pe a lor în păcat.

Te învinuiesc fără ruşine pe tine care ardeai pe rugul lui Hristos, când ei ardeau de patimile satanice.

Te bârfesc pe tine care trăieşti bolnav şi în sărăcie, în timp ce ei se lăfăiesc în bogăţiile nedrepte...

Nu-mi suspina sufletul meu nici pentru asta.

Nu asculta sfaturile celor care-ţi zic: Noi suntem martorii care putem dovedi că ei fac fărădelege contra ta. Dă-i în judecată şi cere-le despăgubiri usturătoare! Să înveţe odată că insultarea celui nevinovat trebuie pedepsită, fiindcă legea este pentru cei fără de lege. De ce să te laşi împroşcat cu noroi de către aceşti nelegiuiţi şi nerecunoscători, în auzul nostru al tuturor?

Nu, suflete al meu, tu n-ai drept să-ţi ceri dreptatea ta de la oameni pe pământ. Ţie are cine să-ţi facă dreptate, când va veni vremea să-Şi facă dreptate şi Lui Însuşi, Isus, Cel şi mai nevinovat ca tine. Dar şi mai batjocorit.

Bucură-te că n-are dreptate cel care te învinuieşte de tot răul pe care nu l-ai făcut.

Suferă toată murdăria pe care ţi-o aruncă, suferă în locul celor care-au făcut-o, dar pe care nu-i osândeşte nimeni.

Tu pentru asta ai fost rânduit: să suferi, nu să te aperi!...

Să porţi, nu să arunci.

Să fii ocărât, nu lăudat.

Să ai o singură mângâiere: că eşti nevinovat de toate acestea. Şi o singură grijă: să te rogi pentru ei şi să-i ierţi, aşa cum a făcut Domnul tău.

Nu-l da în judecata oamenilor pe cel care te-a insultat. Dă-l în judecata lui Dumnezeu şi pentru păcatul acesta, ca şi pentru celelalte,

şi pe batjocoritorul acesta, ca şi pe ceilalţi,

şi de data aceasta, ca şi de celelalte.

Şi aşteaptă tu liniştit, oricât de zdrobit ai fi, aşteaptă să-ţi apere dreptatea ta Dumnezeul tău care ştie viaţa ta. Care cunoaşte nevinovăţia ta. Care ştie atât ce ai făcut tu pentru El şi pentru ei, cât şi ceea ce au făcut şi fac ei pentru tine şi pentru El.

22 - El ne-a pecetluit

Aţi fost adeseori prin târgurile de oi. Aţi văzut oi însemnate cu o cruce roşie pe frunte. Cu un semn roşu pe cap.

Şi aţi aflat desigur, că acela care le înseamnă astfel era stăpânul lor cel nou. Era cel care le cumpărase cu un preţ scump. Iar acum, ca semn că acele oi erau ale lui, el le însemna pe fiecare cu semnul lui. Cu pecetea lui pe fruntea lor, semnul că ele nu mai sunt ale celui care fusese înainte stăpânul lor. Că acum ele erau ale sale...

Aceste oi însemnate mai puteau rămâne o vreme între celelalte, dar venea clipa când ele erau luate dintre celelalte oi şi duse la casa noului stăpân care le cumpărase. În staulul lui, la păşunea lui şi în grija lui.

Ce dulce este pentru noi gândul că Bunul nostru Stăpân ceresc, că Dulcele nostru Păstor Isus ne-a răscumpărat din turma vechiului stăpân căruia îi slujeam prin păcat. În stâna căruia noi am trăit atâţia ani, behăind ca oile bete, rătăcind ca oile pierdute, umblând ca oile căpiate prin toate murdăriile şi spinii nelegiuirilor în care ne ţinea vechiul şi blestematul nostru stăpânitor, diavolul şi păcatul său, sortiţi fiind pierzării veşnice.

Da, ce dulce şi ce fericit este acum pentru noi gândul că Noul şi Fericitul nostru Stăpân Isus, ne-a însemnat cu semnul Crucii Lui pe fruntea noastră. Că El Şi-a pus peste noi pecetea Sa cea roşie a Sângelui Său Sfânt. Şi prin aceasta ne-a însemnat pe totdeauna că El ne-a cumpărat şi că ai Lui suntem.

Fie că suntem mai multe oi la un loc, fie că una este aici, alta dincolo, oile însemnate cu roşu se cunosc dintre toate celelalte. Ele poartă pe fruntea lor acel semn ce le face văzute de departe şi le arată oricui că ele aparţin Aceluia care Şi-a pus peste ele pecetea Lui.

Oare n-ar trebui să se vadă acest lucru de departe şi peste noi, fraţii mei şi surorile mele, care zicem că suntem ai lui Hristos? Răscumpăraţi de El, însemnaţi cu Crucea Sa, pecetluiţi cu semnul mântuirii şi al proprietăţii Lui!

De ce atunci peste mulţi dintre noi nu se mai vede nici o pecete, nici un semn, nici o dovadă că noi suntem ai lui Hristos?

De ce toată înfăţişarea noastră dinafară este întocmai ca a celorlalţi care aparţin păcatului, şi nu lui Hristos?

De ce pe îmbrăcămintea noastră nimic nu arată că noi suntem ai Domnului?

De ce behăim şi noi la fel ca oile cele lumeşti?

De ce umblăm prin aceleaşi locuri de păcat?

De ce ne hrănim cu aceleaşi buruieni amare

şi de ce bem aceleaşi băuturi din paharul diavolului, ca şi acei care niciodată n-au cunoscut harul lui Dumnezeu, cum pretindem noi că l-am cunoscut?

O, nu cei care se laudă singuri sunt lăudaţi, cum spune Cuvântul Sfânt, ci acei pe care Domnul îi laudă (2 Cor. 10, 18).

Nu cei care zic: Doamne, Doamne! - vor intra în Împărăţia, în Staulul Păstorului ceresc, ci acei care fac voia Tatălui şi merg până la moarte pe urmele Bunului Păstor!

Şi nu cei care se amăgesc cu pecetea pusă de vreun cult sau de vreun negustor înşelător, sunt cu adevărat răscumpăraţii şi oile Domnului, ci acei pe care se vede de departe semnul cel roşu al crucii, pecetea cea curată a jertfei, dovada cea frumoasă a ascultării, a evlaviei, a smereniei, a curăţiei, a umblării răbdătoare şi blânde, care sunt semnele adevărate şi nemincinoase ale unor oi care sunt ale lui Hristos. Care Îl iubesc, Îl ascultă şi Îl urmează oriunde pe Isus, Blândul şi Dulcele nostru Păstor.

Fratele meu, sora mea, veniţi să ne cercetăm şi noi înşine şi să vedem dacă noi recunoaştem pe înfăţişarea noastră că Hristos este în noi (2 Cor. 13, 5).

Veniţi să ne încercăm şi să vedem dacă se văd şi pe viaţa noastră, pe faţa noastră şi pe umblarea noastră semnele Domnului nostru Isus, sau nu?

Sfântul Pavel spune: De-acum nimeni să nu mă mai necăjească, fiindcă port pe trupul meu semnele lui Hristos (Galateni 6, 17).

Oare noi am putea spune acest lucru?

El mai spune: Semnele unui apostol le-aţi văzut în mine, printre voi, în toată răbdarea, prin dovezi, puteri şi minuni făcute printre voi (2 Cor. 12, 12).

Nimeni nu-l poate cunoaşte şi recunoaşte pe nici un om mai bine de cum se poate cunoaşte şi recunoaşte el pe sine însuşi. Deci nimeni nu poate şti nici despre mine sau despre tine adevărul, cum ni-l ştim noi singuri, dacă vrem cu adevărat să ne cercetăm cu sinceritate.

Iar dacă credem cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu care spune că în curând vor fi date pe faţă toate cele ascunse ale oamenilor... şi că în Ziua cea Cumplită a Înfricoşatei Judecăţi tot ce a fost făcut în ascuns va fi strigat ca de pe acoperişul caselor,

ce rost mai are să ne înşelăm singuri, prefăcându-ne că suntem neprihăniţi, când în inima noastră noi înşine ştim că suntem nişte nelegiuiţi?

Ce rost mai avea pentru Iuda că la Cină, când ceilalţi ucenici se cercetau şi se întrebau îndureraţi şi nevinovaţi: Oare nu sunt eu, Doamne? - atunci şi el ca să se ascundă cu viclenie şi să nu se dea pe faţă că el era, întreba şi el cu şiretenie: Oare nu cumva sunt eu Învăţătorule?

El îşi închipuia că Îl înşală pe Dumnezeu care îi ştia inima, dacă îi putea înşela încă un ceas pe fraţii lui care nu i-o ştiau.

Dar cât a ţinut asta? Până când a strigat el însuşi, în gura mare, păcatul său şi crima sa.

Cât a putut înşela cu prefăcătoria lui?

Cât şi-a putut-o tăcea?

O, vine Ziua cea Cumplită, sărman fost frate nelegiuit şi căzut, când vei vedea şi tu că nu pe altul l-ai zdrobit, ci propria ta mântuire!

Vine Ziua când tot ce ascunzi acum, nu altul, ci tu însuţi îţi vei striga în gura mare, urlând de durere şi de părere de rău, în auzul lui Dumnezeu şi al lumii, pentru că nu te va mai răbda conştiinţa ta. Şi nu te va mai răbda pământul de sub tine. Şi cerul de deasupra ta.

Dacă încă te mai poţi pocăi şi întoarce, căieşte-te, strigă-ţi păcatul şi nu ţi-l mai ascunde, ca să poţi primi iertarea tuturor celor pe care i-ai vătămat şi spre a te putea ierta şi Dumnezeul de deasupra ta şi pământul de sub tine, care te-a auzit.

23 - Iau pe Dumnezeu martor

În ce grea apăsare de nedreptate care i se făcea, se găsea atunci în faţa fraţilor din Corint, sufletul Sfântului Apostol Pavel, când nimeni altcineva de acolo nu putea sau nu voia să depună o mărturie de apărare a dreptăţii sufletului său, în faţa vinovăţiei de care îl acuzau vrăjmaşii lui care altădată fuseseră fiii săi sufleteşti, cei aduşi chiar de el la Dumnezeu.

Când nimeni nu mai vrea să-ţi recunoască dreptatea ta,

când nimănui nu-i mai pasă de învinuirile nedrepte şi murdare ce ţi se aruncă în faţă cu îndrăzneală şi neruşinare,

când nu ţi se mai ţine seamă de nici o dezvinovăţire sau îndreptăţire pe care le-ai aduce tu în sprijinul dreptăţii tale,

- ce altă mărturie mai poate avea nevinovatul învinuit, credinciosul insultat, părintele batjocorit, - decât mărturia Viului şi Adevăratului Dumnezeu, care a văzut atât dreptatea Lui încălcată, cât şi învinuirile lor nelegiuite?

Iau martor pe Dumnezeu... Numai El mai vrea să-l apere...

Ce altă mărturie ai putea aduce acum şi tu, suflete al meu, frate al meu, soră a mea, când şi momentele şi stările prin care trebuie să trecem tu şi eu, sunt asemenea cu ale acelui sfânt om al lui Dumnezeu?

Fraţii şi surorile în ochii şi în urechile cărora se aruncă murdăria învinuirilor nedrepte contra noastră tac...

Chiar dacă nu cred nimic din cele ce aud spunându-se despre noi, totuşi nu au curajul şi nu au voinţa să apere dreptatea noastră şi să-l înfrunte pe batjocoritor.

Nu au nici cinstea de a apăra dreptatea unui frate batjocorit în lipsa acestuia,

n-au nici bunul simţ - deşi plin de laşitate - de a ieşi măcar afară, ca să arate prin asta că protestează contra nelegiuirii învinuitorului nedrept!

Şi nu au nici ruşine şi nici frică să asculte aceste lucruri neadevărate...

Le sunt total indiferente dreptatea, cât şi nedreptatea. Cinstea, ca şi necinstea. Nevinovăţia, ca şi insulta adusă de ei.

Aceasta este o vinovăţie tot aşa de mare în faţa lui Dumnezeu ca şi a celui care a săvârşit în faţa lor păcatul împotriva căruia ei trebuia să se ridice, - şi nu s-au ridicat. Trebuia să se împotrivească - şi nu s-au împotrivit. Trebuia să-l împiedice - şi nu l-au împiedicat.

În vremea când Mântuitorul era judecat şi osândit la moarte, nu toţi cei care fuseseră de faţă atunci au strigat: Răstigneşte-L, răstigneşte-L!

Au fost şi mulţi care n-au strigat, care au tăcut...

Care au tăcut vinovat când trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-I vinovat Acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit şi de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toţi aceşti martori mincinoşi şi murdari spun neadevăruri. Omul Acesta n-a fost în stare să facă aşa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiţi pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!

Dar toţi au tăcut.

Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea...

Au tăcut cei înfometaţi pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrăşaseră acum, care aveau case la oraş, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri şi băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga şi tăcea...

Au tăcut toţi cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neştiinţă, din anonimat.

Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogaţi, acum erau tari... acum tăceau. Era mai comod să tacă... Vrăjmaşul acesta avea relaţii. Le putea face şi lor rău. E mai cuminte să taci, decât să-l înfrunţi. Te poate ataca şi pe tine...

Aşa se săvârşeşte crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul fraţilor înţelepţi, care nu-şi pun ei în primejdie situaţia lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere.

Că a fost el un binefăcător cândva şi pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic... Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.

Aceştia sunt martorii nepăsători, martorii vinovaţi, martorii criminali, care îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtaşi cu făptaşul ei la osânda lui.

Şi să şi fie şi acum şi în vecii vecilor!

Dar Dumnezeul Adevărului care cunoaşte nevinovăţia celui care a suferit făcând bine,

lupta celui care nu s-a cruţat pe el şi viaţa lui pentru a-i aduce la Dumnezeu şi la mântuire...

lacrimile şi ostenelile celui care zeci de ani, zi şi noapte a muncit şi s-a ostenit pentru a le face lor binele la care au ajuns,

Dumnezeul Acela Viu şi Prezent e Martorul Adevărat şi Credincios. Şi El, la vremea Judecăţii Lui, va apăra pe slujitorul bătrân şi bolnav, sărac şi dispreţuit acum, care peste toate acestea, în loc de recunoştinţă din partea celor ajutaţi de el, trebuie acum să sufere mai cumplit decât boala şi decât sărăcia sa, şi insultele nedrepte, învinuirile murdare, batjocurile mincinoase pe care în schimbul binefacerilor sale i le aduc acum unii dintre cei ajutaţi şi crescuţi de el.

Iar mărturia Lui va fi adevărată şi dreaptă!...

Pe Tine Dumnezeule Adevărat şi Viu Te iau şi eu Singurul meu martor faţă de toate insultele şi batjocurile pe care mi le aduc şi mie astăzi acei pe care nu i-am lăsat să moară ieri, când erau nişte necunoscuţi bicisnici, nişte milogi şi fără nici un nume.

1 - Să nu mă întorc... cu întristare

Până când un părinte mai are o nădejde pentru copiii săi, oricât de mult a fost jignit, dispreţuit şi nedreptăţit, în inima lui adâncă şi largă cât o pâine mare şi caldă, tot se mai găseşte, tot doreşte să se mai găsească, tot luptă să afle o speranţă, o cale, o rază, un firicel de dragoste de care să se agaţe pentru a nu-şi rupe de tot sufletul său de ei.

În dragostea asta adesea dispreţuită, părintele sau fratele ar vrea să nu lase să se rupă niciodată de tot legătura lor. Să nu se stingă lumina unei reveniri. Să nu se închidă de tot niciodată uşa unei întoarceri.

De aceea el inventează orice poate, spre a lega iarăşi firul rupt.

Măreşte însemnătatea unei impresii...

Exagerează şi interpretează cât mai înalt orice i s-ar părea lui că ar fi o rază de bucurie, o dovadă de iubire, un cât de mic semn de dorinţă de îndreptare.

Şi pe această părere el este în stare să zidească din nou construcţia unei noi şi puternice încredinţări şi speranţe de legătură şi de părtăşie trainică, acoperind totul, uitând totul, iertând totul, pentru a reface iar legătura dragostei lor.

Asta până când din nou, nepăsarea inimii nerecunoscătoare ce nu se schimbase întru nimic, dărâmă iarăşi totul cu brutalitate.

Şi zdrobeşte iarăşi, la fel de crud, inima iubitoare ce tot nu se poate şi nu se poate despărţi de dragoste. Nici când e călcată în cel mai urât noroi. Îşi ia iubirea ei de acolo din noroi, o spală iarăşi cu lacrimi, o leagă iarăşi cu suspine, o încălzeşte iarăşi cu sângele său, dar nu se poate despărţi. Şi nu poate trăi fără iubire.

Soţul iubitor şi părintele alungat se întoarce iarăşi şi iarăşi la pragul din care a fost respins. Aducând în mâinile tremurânde, şi de durere, şi de teamă, nădejdea amintirilor sale, raza lacrimilor sale, sfiala rugăminţilor şi a drăgălăşeniei lui de demult, rămase undeva în suflet tot aşa ca atunci. Dar învăluite acum în nişte îndurerate şi dispreţuite aduceri aminte, de pe când cel care este atât de mare acum, era drăgălaşul mamei cuminte şi bun.

Cum să se întoarcă altfel o iubire la iubirea sa?

Cum să se întoarcă altfel un părinte la copiii săi?

Căci dacă nu-şi face singur o stare sufletească de felul acesta,

dacă nu se umileşte singur în faţa lor,

dacă nu-şi caută cu durere în inimă singur puterea de a se face că uită totul

şi dacă nu iartă şi nu acoperă numai el cu răbdarea sa toate,

atunci nu mai poate întoarce deloc.

Şi un părinte care nu se poate întoarce la copiii lui,

o iubire care nu se poate întoarce la iubirea sa - dacă nu poate muri, acela nu mai poate nici trăi pe lume.

De aceea vino suflete al meu să întoarcem şi noi iarăşi!

Înghite-ţi lacrimile,

şterge-ţi ochii roşii,

reia-ţi zâmbetul senin de dinainte de zdrobirea sufletului tău,

schimbă vorba numai despre lucrurile frumoase de dinainte şi de după,

ocoleşte cu grijă tot ce ar putea chiar şi aminti ceva din tragedia ta care te ustură atât de dureros încă

şi fă să se creadă că nici nu-ţi mai aminteşti nimic de fleacul acela fără nici o însemnătate de care numai slăbiciunile bătrâneţii tale erau de vină.

Aşa poate că se va reface iarăşi, fie şi cât de şubredă legătura voastră, de care apoi să ai grijă numai tu să n-o mai atingi niciodată cu vreo floare ce ar putea-o sparge ca pe un vas subţire şi crăpat.

Umileşte-te, taci, renunţă, rabdă, uită, fă-te că nu le vezi şi că nu le simţi pe cele ce te dor...

Nu cere şi nu aştepta nimic mai mult decât ţi se poate da - sau nu ţi se poate...

Dă tu şi lasă atât cât ţi se poate primi - sau nu ţi se poate,

şi în felul acesta du-ţi viaţa printre ei atât cât ţi-o pot suporta. Şi nu aştepta nimic mai mult, până când va veni vremea ca ei înşişi să vadă ce au făcut, sau ce n-au făcut cu tine.

Dacă va veni vreodată pe pământ, vei fi fericit oricât de târziu ar veni, nu pentru tine, ci pentru ei.

Dacă va veni numai când vei fi sub pământ, Dumnezeu te va despăgubi Acolo la El de tot ce ai fost păgubit aici. Şi va mai fi poate chiar şi pentru ei o nădejde acolo. Pentru ei care au făcut numai întristare celui căruia erau datori să-i facă numai bucurie. Cum le făcuse şi el lor.

4 - V-am scris cu ochii scăldaţi în lacrimi

V-am scris cu multă mâhnire, cu strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea cea nespus de mare pe care o avem faţă de voi...

Când între nişte părinţi credincioşi şi copiii lor care au ajuns să nu-i mai poată suferi, lucrurile au ajuns atât de departe încât cuvintele nu mai pot fi nici spuse, nici ascultate, rămâne totuşi încă un mijloc prin care mai pot căuta să înnoade iarăşi legătura ruptă dintre sufletele lor.

Rămâne legătura scrisului.

Dar ce tristă este totuşi o scrisoare!

Ce dureroasă dovadă este aceasta totdeauna, fiindcă ea arată că sufletele cărora le-a rămas numai această singură cale, sunt departe unul de altul. Sunt rupte unul de altul. Sunt despărţite şi înstrăinate unul de celălalt.

Ce dureroasă este starea şi dintr-o parte şi din alta, când scrisorile trebuie să fie alcătuite cu mâhnire, cu strângere de inimă şi cu ochii scăldaţi în lacrimi!

Ce stări dureroase a trebuit să se petreacă acolo, până când cuvintele nu mai pot rezolva nimic. Ci trebuie să se ajungă la scrisorile scăldate în lacrimile ochilor şi în zdrobirea inimii strânse de durere şi de presimţiri rele!...

Dragii mei fraţi şi surori, dragi suflete tinere de vârstă sau de credinţă, care aţi ajuns cumva într-o astfel de stare sufletească, într-o ruptură dureroasă faţă de părinţii sau de părintele vostru duhovnicesc... Eu vă rog daţi-vă seama de marea greşeală pe care o faceţi, de starea cea rea în care aţi ajuns. Şi nu mai continuaţi nici o clipă răul pe care îl faceţi astfel!

Dacă părintele vostru v-a certat sau v-a mustrat pentru un rău pe care voi nu-l vedeţi acum atât de mare, - nu-l dispreţuiţi şi nu-i nesocotiţi mustrarea, învinuindu-l că el este depăşit acum, că este învechit acum şi că nu mai cunoaşte că lumea s-a schimbat şi că lucrurile nu mai sunt astăzi cum erau pe vremea lui...

Evanghelia nu s-a schimbat, Dumnezeu nu S-a schimbat, condiţiile mântuirii nu sunt depăşite, nici învechite. Iar cine îşi vrea binele şi mântuirea sufletului său, acela nu trebuie să nesocotească astăzi ceea ce era stabil şi valoros ieri şi de veacuri, până astăzi.

Poruncile lui Hristos au rămas aceleaşi şi cine vrea să-şi mântuiască cu adevărat sufletul său, acela nu trebuie să nesocotească valoarea nici uneia din aceste porunci, dacă nu vrea să se piardă singur.

Primejdia păcatului nu a scăzut, ci s-a mărit.

Prilejurile de ispită nu s-au împuţinat, ci s-au înmulţit.

Diavolul n-a obosit în scornirea mijloacelor de pierzare pentru oameni, ci a devenit tot mai harnic şi mai şiret.

De aceea nici cei care doresc cu adevărat să nu-şi piardă sufletul de tot, nu trebuie să-şi adoarmă vegherea lor, ci să şi-o facă tot mai trează şi mai plină de teamă.

Nu nesocotiţi sfaturile bătrânilor părinţi care v-au adus pe voi la Dumnezeu. Şi care caută să vă păstreze lângă Hristos, înştiinţându-vă şi mustrându-vă pentru călcarea şi abaterea de la ascultarea smerită şi de la umblarea evlavioasă în slujba şi Lucrarea lui Dumnezeu.

Nu vă supăraţi pe ei şi nici nu vă rupeţi de ascultarea şi preţuirea lor, când vă mustră pentru îmbrăcămintea lumească şi necuviincioasă pe care uneori, luându-vă şi voi după chipul lumii acesteia, o aveţi la fel cu lumea.

Nu vă mâniaţi pe părinţii voştri şi nu-i dispreţuiţi când vă aduc aminte de Cuvântul Domnului, care vă cere femeilor să aveţi capul acoperit la biserică, la adunare, la rugăciune...

Care vă cere bărbaţilor să nu aveţi părul lung şi vă cere tuturor nu numai îmbrăcămintea cuviincioasă, ci şi purtarea, şi cuvintele, şi starea, la fel. Nu numai în faţa Domnului, dar mai ales acolo (1 Cor. 11, 4-15; 1 Petru 3, 1-5).

Sau care vă cere tinerilor să vă purtaţi cuviincios şi ascultători, smeriţi, curaţi şi harnici pentru Dumnezeu. Ca să puteţi fi înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt. Şi să deveniţi bărbaţi şi suflete destoinice pentru orice lucrare bună pe care o are în vedere Domnul. Pentru generaţia voastră în mijlocul căreia trebuie să străluciţi, ducând ştafeta mântuirii până la Cel care a predat-o primei generaţii de părinţi ai voştri.

În felul acesta ei nu vor trebui să ajungă rupţi de voi, să vă scrie cu sufletul mâhnit, cu inima strânsă de durere şi cu ochii scăldaţi în lacrimi. Fiindcă acesta nu ar fi un rău mare în primul rând pentru ei, ci ar fi pentru voi, care v-aţi putea pierde mântuirea. Cum şi-au pierdut-o cei mai mulţi. Şi şi-o pierd şi astăzi când în loc să se ia după Cuvântul Bun al lui Dumnezeu spus de părinţii lor, se iau după nebuniile modei şi ale filozofiei veacului acestuia tăgăduitor de Hristos şi nimicitor de tot ce este curat şi sfânt.

O, marele şi Sfântul nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Te rugăm ai milă de noi toţi când din cauza neascultării noastre de Cuvântul Tău, îi îndurerăm şi îi dispreţuim şi pe părinţii şi pe fraţii noştri care ne sfătuiesc şi caută să ne îndrume. Ca să nu ne pierdem şi noi sufletul, luându-ne după ispitele sau învăţăturile veacului acestuia lepădat şi pierzător.

Te rugăm binecuvântează pe părinţii care ne sfătuiesc şi ne îndrumă în tot ce este bine şi ajută-ne să le urmăm pilda, spre a nu ajunge să ne pierdem. Pentru că ei sunt unşii Tăi şi trimeşii de care trebuie să ascultăm.

Nu ne lăsa niciodată Doamne ca noi să păcătuim împotriva lor, învinuindu-i şi judecându-i. Pentru ca nu cumva să ajungem osândiţi de Judecata Ta. Şi să trebuiască să ispăşim osânda păcatului celui mai greu, de care ne-am face astfel vinovaţi.

Ajută-ne ca noi înşine să devenim la vremea noastră nişte buni părinţi duhovniceşti ai altora. Pentru ca şi urmaşii noştri, crescând în frica şi în dragostea Ta, să păstreze nu numai învăţătura Ta curată, ci să ne păstreze şi nouă o dragoste şi o preţuire sfântă.

În felul acesta, atât ei cât şi noi să fim fericiţi. Spre slava Numelui Tău Sfânt şi spre mântuirea noastră veşnică. Amin.