La Apostolul din Duminica a 14-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
21. Și Cel ce ne întărește împreună cu voi, în Hristos, și care ne-a uns este Dumnezeu.
22. El ne-a și pecetluit, și ne-a pus în inimă arvuna Duhului.
23. Iau pe Dumnezeu martor față de sufletul meu că n-am mai venit până acum la Corint tocmai ca să vă cruț.
24. Nu doar că am avea stăpânire peste credința voastră; dar vrem să lucrăm și noi împreună la bucuria voastră; căci stați tari în credință.
1. Am hotărât dar în mine, să nu mă întorc la voi cu întristare.
2. Căci, dacă vă întristez, de la cine să mă aștept la bucurie, dacă nu de la cel întristat de mine?
3. Și v-am scris cum v-am scris, ca, la venirea mea, să n-am întristare din partea celor ce trebuiau să-mi facă bucurie; și sunt încredințat, cu privire la voi toți, că bucuria mea este bucuria voastră a tuturor.
4. V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi.
21 - Cel care ne-a uns este Dumnezeu
Marii oameni, marii binefăcători, marii înzestrați și aleși ai lui Dumnezeu sunt unșii binecuvântați prin care Mântuitorul a vrut să ducă lumii mântuirea. Binefăcătorul - binefacerile și Luminătorul - lumina.
Este în această alegere și un har al lui Dumnezeu pentru ei, dar este și o jertfire a lor pentru El. Ei sunt niște fericiți, dar și niște condamnați. Fiind o binecuvântare pentru alții, ei sunt o suferință pentru ei înșiși.
Tot ajutorul dat altora este o povară luată asupra lor înșiși.
Toate păcatele pe care le iartă altora, trebuie să le ispășească ei.
Nimic nu poate fi neplătit, căci nimic nu se pierde fără o răscumpărare. Nimic, dar chiar nimic. Un echilibru necruțător cere ca tot ce se ia dintr-o parte, să fie neapărat plătit de cealaltă.
Și această plată o face unsul, alesul, trimesul, jertfitul, care trebuie să se așeze între Dumnezeu și oameni.
În fața lui Dumnezeu, apărându-i pe ei. În fața lor, apărându-L pe Dumnezeu.
Oamenii lovindu-l din pricina sfințeniei lui Dumnezeu.
Dumnezeu lovindu-l din pricina păcătoșeniei oamenilor.
Aduceți-vă aminte sau priviți istoria tuturor acestor oameni aleși ai lui Dumnezeu, care au avut de dus vreo solie cerească pe pământ. Și veți vedea cât de adevărat este acest lucru cu ei. Și cât de cutremurător s-a împlinit el în toate vremile, începând de la Abel și până astăzi.
Care dintre profeții din Vechiul Testament sau din Noul Testament n-au fost loviți și de către frații lor asupriți pe care ei voiau să-i izbăvească, iar apoi și de către asupritorii acestora?
Care dintre unșii Domnului au fost fără răni și fără vânătăi pe trupurile și pe sufletele lor sfinte?
Care fără spini?
Care fără cuie?
Care nebatjocoriți și care neprigoniți?
Începând cu Isus Cel Dintâi și sfârșind cu Isus Cel din Urmă, nici un fiu și nici un trimes adevărat al lui Dumnezeu n-a avut în lume și nu va avea o altă soartă decât aceea a Lui. Oricine se simte un uns al lui Dumnezeu trebuie neapărat să aibă și el în lumea asta, soarta lui Hristos, Unsul Sfânt și Unic al Tatălui.
Oare de ce așa? - Nu știm!
Așa a binevoit Dumnezeu să lucreze El. Așa a găsit El cu cale că este drept. Că tot ce nu pot să poarte alții - să ducă aceștia.
Că tot ce nu pot plăti alții - să plătească ei.
Că tot ce ar fi să sufere și să ispășească vinovații care au săvârșit neascultarea - sunt rânduiți să ispășească ei, cei care pot răbda în tăcere, care pot plânge fără să cârtească și pot suferi fără să se răzbune. Ei, cei fără vină, în locul celor vinovați. Ca și Isus. Și împreună cu El.
Suflete al meu, ajuns aici, vino să facem și noi întocmai așa cum zicem acum despre voia lui Dumnezeu. Și despre soarta rânduită de El acelora care au primit ungerea aceasta de a fi jertfă. Căci jertfă înseamnă această ungere. Jertfă înseamnă această trimitere. Jertfă înseamnă această slujbă mijlocitoare!
De ce te întristezi și tu până la o întristare de moarte, când te auzi batjocorit pe nedrept și învinuit de păcate pe care nici nu le-ai gândit vreodată? Și poate tocmai de către acei ziși frați duhovnicești ai tăi. Pe care poate că tu i-ai născut din nou în Evanghelie cândva când la umbra unei biserici întrebai cu ochii tăi scăldați în lacrimi și cu sufletul tău scăldat în sânge: Ce ați făcut din inima mea?
De ce gemi acum îndurerat, tu sufletul meu, când ești zdrobit de ei și învinuit chiar de păcatele pe care tocmai ei înșiși le fac? Dar pentru care pe ei nu-i învinuiește și nu-i judecă nimeni încă. Ci ești învinuit tu. Și ele sunt aruncate de către ei chiar asupra vieții tale duse în suferință, când ei și-o duceau pe a lor în păcat.
Te învinuiesc fără rușine pe tine care ardeai pe rugul lui Hristos, când ei ardeau de patimile satanice.
Te bârfesc pe tine care trăiești bolnav și în sărăcie, în timp ce ei se lăfăiesc în bogățiile nedrepte...
Nu-mi suspina sufletul meu nici pentru asta.
Nu asculta sfaturile celor care-ți zic: Noi suntem martorii care putem dovedi că ei fac fărădelege contra ta. Dă-i în judecată și cere-le despăgubiri usturătoare! Să învețe odată că insultarea celui nevinovat trebuie pedepsită, fiindcă legea este pentru cei fără de lege. De ce să te lași împroșcat cu noroi de către acești nelegiuiți și nerecunoscători, în auzul nostru al tuturor?
Nu, suflete al meu, tu n-ai drept să-ți ceri dreptatea ta de la oameni pe pământ. Ție are cine să-ți facă dreptate, când va veni vremea să-Și facă dreptate și Lui Însuși, Isus, Cel și mai nevinovat ca tine. Dar și mai batjocorit.
Bucură-te că n-are dreptate cel care te învinuiește de tot răul pe care nu l-ai făcut.
Suferă toată murdăria pe care ți-o aruncă, suferă în locul celor care-au făcut-o, dar pe care nu-i osândește nimeni.
Tu pentru asta ai fost rânduit: să suferi, nu să te aperi!...
Să porți, nu să arunci.
Să fii ocărât, nu lăudat.
Să ai o singură mângâiere: că ești nevinovat de toate acestea. Și o singură grijă: să te rogi pentru ei și să-i ierți, așa cum a făcut Domnul tău.
Nu-l da în judecata oamenilor pe cel care te-a insultat. Dă-l în judecata lui Dumnezeu și pentru păcatul acesta, ca și pentru celelalte,
și pe batjocoritorul acesta, ca și pe ceilalți,
și de data aceasta, ca și de celelalte.
Și așteaptă tu liniștit, oricât de zdrobit ai fi, așteaptă să-ți apere dreptatea ta Dumnezeul tău care știe viața ta. Care cunoaște nevinovăția ta. Care știe atât ce ai făcut tu pentru El și pentru ei, cât și ceea ce au făcut și fac ei pentru tine și pentru El.
22 - El ne-a pecetluit
Ați fost adeseori prin târgurile de oi. Ați văzut oi însemnate cu o cruce roșie pe frunte. Cu un semn roșu pe cap.
Și ați aflat desigur, că acela care le înseamnă astfel era stăpânul lor cel nou. Era cel care le cumpărase cu un preț scump. Iar acum, ca semn că acele oi erau ale lui, el le însemna pe fiecare cu semnul lui. Cu pecetea lui pe fruntea lor, semnul că ele nu mai sunt ale celui care fusese înainte stăpânul lor. Că acum ele erau ale sale...
Aceste oi însemnate mai puteau rămâne o vreme între celelalte, dar venea clipa când ele erau luate dintre celelalte oi și duse la casa noului stăpân care le cumpărase. În staulul lui, la pășunea lui și în grija lui.
Ce dulce este pentru noi gândul că Bunul nostru Stăpân ceresc, că Dulcele nostru Păstor Isus ne-a răscumpărat din turma vechiului stăpân căruia îi slujeam prin păcat. În stâna căruia noi am trăit atâția ani, behăind ca oile bete, rătăcind ca oile pierdute, umblând ca oile căpiate prin toate murdăriile și spinii nelegiuirilor în care ne ținea vechiul și blestematul nostru stăpânitor, diavolul și păcatul său, sortiți fiind pierzării veșnice.
Da, ce dulce și ce fericit este acum pentru noi gândul că Noul și Fericitul nostru Stăpân Isus, ne-a însemnat cu semnul Crucii Lui pe fruntea noastră. Că El Și-a pus peste noi pecetea Sa cea roșie a Sângelui Său Sfânt. Și prin aceasta ne-a însemnat pe totdeauna că El ne-a cumpărat și că ai Lui suntem.
Fie că suntem mai multe oi la un loc, fie că una este aici, alta dincolo, oile însemnate cu roșu se cunosc dintre toate celelalte. Ele poartă pe fruntea lor acel semn ce le face văzute de departe și le arată oricui că ele aparțin Aceluia care Și-a pus peste ele pecetea Lui.
Oare n-ar trebui să se vadă acest lucru de departe și peste noi, frații mei și surorile mele, care zicem că suntem ai lui Hristos? Răscumpărați de El, însemnați cu Crucea Sa, pecetluiți cu semnul mântuirii și al proprietății Lui!
De ce atunci peste mulți dintre noi nu se mai vede nici o pecete, nici un semn, nici o dovadă că noi suntem ai lui Hristos?
De ce toată înfățișarea noastră dinafară este întocmai ca a celorlalți care aparțin păcatului, și nu lui Hristos?
De ce pe îmbrăcămintea noastră nimic nu arată că noi suntem ai Domnului?
De ce behăim și noi la fel ca oile cele lumești?
De ce umblăm prin aceleași locuri de păcat?
De ce ne hrănim cu aceleași buruieni amare
și de ce bem aceleași băuturi din paharul diavolului, ca și acei care niciodată n-au cunoscut harul lui Dumnezeu, cum pretindem noi că l-am cunoscut?
O, nu cei care se laudă singuri sunt lăudați, cum spune Cuvântul Sfânt, ci acei pe care Domnul îi laudă (2 Cor. 10, 18).
Nu cei care zic: Doamne, Doamne! - vor intra în Împărăția, în Staulul Păstorului ceresc, ci acei care fac voia Tatălui și merg până la moarte pe urmele Bunului Păstor!
Și nu cei care se amăgesc cu pecetea pusă de vreun cult sau de vreun negustor înșelător, sunt cu adevărat răscumpărații și oile Domnului, ci acei pe care se vede de departe semnul cel roșu al crucii, pecetea cea curată a jertfei, dovada cea frumoasă a ascultării, a evlaviei, a smereniei, a curăției, a umblării răbdătoare și blânde, care sunt semnele adevărate și nemincinoase ale unor oi care sunt ale lui Hristos. Care Îl iubesc, Îl ascultă și Îl urmează oriunde pe Isus, Blândul și Dulcele nostru Păstor.
Fratele meu, sora mea, veniți să ne cercetăm și noi înșine și să vedem dacă noi recunoaștem pe înfățișarea noastră că Hristos este în noi (2 Cor. 13, 5).
Veniți să ne încercăm și să vedem dacă se văd și pe viața noastră, pe fața noastră și pe umblarea noastră semnele Domnului nostru Isus, sau nu?
Sfântul Pavel spune: De-acum nimeni să nu mă mai necăjească, fiindcă port pe trupul meu semnele lui Hristos (Galateni 6, 17).
Oare noi am putea spune acest lucru?
El mai spune: Semnele unui apostol le-ați văzut în mine, printre voi, în toată răbdarea, prin dovezi, puteri și minuni făcute printre voi (2 Cor. 12, 12).
Nimeni nu-l poate cunoaște și recunoaște pe nici un om mai bine de cum se poate cunoaște și recunoaște el pe sine însuși. Deci nimeni nu poate ști nici despre mine sau despre tine adevărul, cum ni-l știm noi singuri, dacă vrem cu adevărat să ne cercetăm cu sinceritate.
Iar dacă credem cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu care spune că în curând vor fi date pe față toate cele ascunse ale oamenilor... și că în Ziua cea Cumplită a Înfricoșatei Judecăți tot ce a fost făcut în ascuns va fi strigat ca de pe acoperișul caselor,
ce rost mai are să ne înșelăm singuri, prefăcându-ne că suntem neprihăniți, când în inima noastră noi înșine știm că suntem niște nelegiuiți?
Ce rost mai avea pentru Iuda că la Cină, când ceilalți ucenici se cercetau și se întrebau îndurerați și nevinovați: Oare nu sunt eu, Doamne? - atunci și el ca să se ascundă cu viclenie și să nu se dea pe față că el era, întreba și el cu șiretenie: Oare nu cumva sunt eu Învățătorule?
El își închipuia că Îl înșală pe Dumnezeu care îi știa inima, dacă îi putea înșela încă un ceas pe frații lui care nu i-o știau.
Dar cât a ținut asta? Până când a strigat el însuși, în gura mare, păcatul său și crima sa.
Cât a putut înșela cu prefăcătoria lui?
Cât și-a putut-o tăcea?
O, vine Ziua cea Cumplită, sărman fost frate nelegiuit și căzut, când vei vedea și tu că nu pe altul l-ai zdrobit, ci propria ta mântuire!
Vine Ziua când tot ce ascunzi acum, nu altul, ci tu însuți îți vei striga în gura mare, urlând de durere și de părere de rău, în auzul lui Dumnezeu și al lumii, pentru că nu te va mai răbda conștiința ta. Și nu te va mai răbda pământul de sub tine. Și cerul de deasupra ta.
Dacă încă te mai poți pocăi și întoarce, căiește-te, strigă-ți păcatul și nu ți-l mai ascunde, ca să poți primi iertarea tuturor celor pe care i-ai vătămat și spre a te putea ierta și Dumnezeul de deasupra ta și pământul de sub tine, care te-a auzit.
23 - Iau pe Dumnezeu martor
În ce grea apăsare de nedreptate care i se făcea, se găsea atunci în fața fraților din Corint, sufletul Sfântului Apostol Pavel, când nimeni altcineva de acolo nu putea sau nu voia să depună o mărturie de apărare a dreptății sufletului său, în fața vinovăției de care îl acuzau vrăjmașii lui care altădată fuseseră fiii săi sufletești, cei aduși chiar de el la Dumnezeu.
Când nimeni nu mai vrea să-ți recunoască dreptatea ta,
când nimănui nu-i mai pasă de învinuirile nedrepte și murdare ce ți se aruncă în față cu îndrăzneală și nerușinare,
când nu ți se mai ține seamă de nici o dezvinovățire sau îndreptățire pe care le-ai aduce tu în sprijinul dreptății tale,
- ce altă mărturie mai poate avea nevinovatul învinuit, credinciosul insultat, părintele batjocorit, - decât mărturia Viului și Adevăratului Dumnezeu, care a văzut atât dreptatea Lui încălcată, cât și învinuirile lor nelegiuite?
Iau martor pe Dumnezeu... Numai El mai vrea să-l apere...
Ce altă mărturie ai putea aduce acum și tu, suflete al meu, frate al meu, soră a mea, când și momentele și stările prin care trebuie să trecem tu și eu, sunt asemenea cu ale acelui sfânt om al lui Dumnezeu?
Frații și surorile în ochii și în urechile cărora se aruncă murdăria învinuirilor nedrepte contra noastră tac...
Chiar dacă nu cred nimic din cele ce aud spunându-se despre noi, totuși nu au curajul și nu au voința să apere dreptatea noastră și să-l înfrunte pe batjocoritor.
Nu au nici cinstea de a apăra dreptatea unui frate batjocorit în lipsa acestuia,
n-au nici bunul simț - deși plin de lașitate - de a ieși măcar afară, ca să arate prin asta că protestează contra nelegiuirii învinuitorului nedrept!
Și nu au nici rușine și nici frică să asculte aceste lucruri neadevărate...
Le sunt total indiferente dreptatea, cât și nedreptatea. Cinstea, ca și necinstea. Nevinovăția, ca și insulta adusă de ei.
Aceasta este o vinovăție tot așa de mare în fața lui Dumnezeu ca și a celui care a săvârșit în fața lor păcatul împotriva căruia ei trebuia să se ridice, - și nu s-au ridicat. Trebuia să se împotrivească - și nu s-au împotrivit. Trebuia să-l împiedice - și nu l-au împiedicat.
În vremea când Mântuitorul era judecat și osândit la moarte, nu toți cei care fuseseră de față atunci au strigat: Răstignește-L, răstignește-L!
Au fost și mulți care n-au strigat, care au tăcut...
Care au tăcut vinovat când trebuia să strige: Nu! Nu-L răstigni! Nu-I vinovat Acest Om de nici una dintre crimele de care este învinuit și de acuzele ce se aduc împotriva Lui. Toți acești martori mincinoși și murdari spun neadevăruri. Omul Acesta n-a fost în stare să facă așa ceva niciodată. Acei care spun despre El aceste calomnii să dovedească, să arate ce spun! Nu osândiți pe un Nevinovat, căci vă va osândi Dumnezeu!
Dar toți au tăcut.
Au tăcut orbii cărora El le dăduse vederea...
Au tăcut cei înfometați pe care El îi dusese să se ospăteze, care se îngrășaseră acum, care aveau case la oraș, mobile luxoase, haine la modă, cei care se îmbuibau cu mâncăruri și băuturi, în timp ce El flămânzea, suferea, plângea, Se ruga și tăcea...
Au tăcut toți cei pe care El îi ridicase din mizerie, din neștiință, din anonimat.
Acum nu mai aveau nevoie de El. Ce le păsa lor că au avut cândva? Că El i-a ajutat să ajungă unde au ajuns? Acum erau sătui, acum erau bogați, acum erau tari... acum tăceau. Era mai comod să tacă... Vrăjmașul acesta avea relații. Le putea face și lor rău. E mai cuminte să taci, decât să-l înfrunți. Te poate ataca și pe tine...
Așa se săvârșește crima cu ajutorul celor care tac. Cu ajutorul fraților înțelepți, care nu-și pun ei în primejdie situația lor, spre a apăra pe un om chiar nevinovat, dar care acum nu le mai poate procura nici un avantaj direct, însă dacă l-ar apăra le-ar putea pricinui vreo neplăcere.
Că a fost el un binefăcător cândva și pentru ei, poate. Dar dacă acum nu le mai poate face nimic... Mai bine să nu ne băgăm. Nu ne mai interesează problema.
Aceștia sunt martorii nepăsători, martorii vinovați, martorii criminali, care îngăduind nelegiuirea prin tăcerea lor, se fac părtași cu făptașul ei la osânda lui.
Și să și fie și acum și în vecii vecilor!
Dar Dumnezeul Adevărului care cunoaște nevinovăția celui care a suferit făcând bine,
lupta celui care nu s-a cruțat pe el și viața lui pentru a-i aduce la Dumnezeu și la mântuire...
lacrimile și ostenelile celui care zeci de ani, zi și noapte a muncit și s-a ostenit pentru a le face lor binele la care au ajuns,
Dumnezeul Acela Viu și Prezent e Martorul Adevărat și Credincios. Și El, la vremea Judecății Lui, va apăra pe slujitorul bătrân și bolnav, sărac și disprețuit acum, care peste toate acestea, în loc de recunoștință din partea celor ajutați de el, trebuie acum să sufere mai cumplit decât boala și decât sărăcia sa, și insultele nedrepte, învinuirile murdare, batjocurile mincinoase pe care în schimbul binefacerilor sale i le aduc acum unii dintre cei ajutați și crescuți de el.
Iar mărturia Lui va fi adevărată și dreaptă!...
Pe Tine Dumnezeule Adevărat și Viu Te iau și eu Singurul meu martor față de toate insultele și batjocurile pe care mi le aduc și mie astăzi acei pe care nu i-am lăsat să moară ieri, când erau niște necunoscuți bicisnici, niște milogi și fără nici un nume.
1 - Să nu mă întorc... cu întristare
Până când un părinte mai are o nădejde pentru copiii săi, oricât de mult a fost jignit, disprețuit și nedreptățit, în inima lui adâncă și largă cât o pâine mare și caldă, tot se mai găsește, tot dorește să se mai găsească, tot luptă să afle o speranță, o cale, o rază, un firicel de dragoste de care să se agațe pentru a nu-și rupe de tot sufletul său de ei.
În dragostea asta adesea disprețuită, părintele sau fratele ar vrea să nu lase să se rupă niciodată de tot legătura lor. Să nu se stingă lumina unei reveniri. Să nu se închidă de tot niciodată ușa unei întoarceri.
De aceea el inventează orice poate, spre a lega iarăși firul rupt.
Mărește însemnătatea unei impresii...
Exagerează și interpretează cât mai înalt orice i s-ar părea lui că ar fi o rază de bucurie, o dovadă de iubire, un cât de mic semn de dorință de îndreptare.
Și pe această părere el este în stare să zidească din nou construcția unei noi și puternice încredințări și speranțe de legătură și de părtășie trainică, acoperind totul, uitând totul, iertând totul, pentru a reface iar legătura dragostei lor.
Asta până când din nou, nepăsarea inimii nerecunoscătoare ce nu se schimbase întru nimic, dărâmă iarăși totul cu brutalitate.
Și zdrobește iarăși, la fel de crud, inima iubitoare ce tot nu se poate și nu se poate despărți de dragoste. Nici când e călcată în cel mai urât noroi. Își ia iubirea ei de acolo din noroi, o spală iarăși cu lacrimi, o leagă iarăși cu suspine, o încălzește iarăși cu sângele său, dar nu se poate despărți. Și nu poate trăi fără iubire.
Soțul iubitor și părintele alungat se întoarce iarăși și iarăși la pragul din care a fost respins. Aducând în mâinile tremurânde, și de durere, și de teamă, nădejdea amintirilor sale, raza lacrimilor sale, sfiala rugăminților și a drăgălășeniei lui de demult, rămase undeva în suflet tot așa ca atunci. Dar învăluite acum în niște îndurerate și disprețuite aduceri aminte, de pe când cel care este atât de mare acum, era drăgălașul mamei cuminte și bun.
Cum să se întoarcă altfel o iubire la iubirea sa?
Cum să se întoarcă altfel un părinte la copiii săi?
Căci dacă nu-și face singur o stare sufletească de felul acesta,
dacă nu se umilește singur în fața lor,
dacă nu-și caută cu durere în inimă singur puterea de a se face că uită totul
și dacă nu iartă și nu acoperă numai el cu răbdarea sa toate,
atunci nu mai poate întoarce deloc.
Și un părinte care nu se poate întoarce la copiii lui,
o iubire care nu se poate întoarce la iubirea sa - dacă nu poate muri, acela nu mai poate nici trăi pe lume.
De aceea vino suflete al meu să întoarcem și noi iarăși!
Înghite-ți lacrimile,
șterge-ți ochii roșii,
reia-ți zâmbetul senin de dinainte de zdrobirea sufletului tău,
schimbă vorba numai despre lucrurile frumoase de dinainte și de după,
ocolește cu grijă tot ce ar putea chiar și aminti ceva din tragedia ta care te ustură atât de dureros încă
și fă să se creadă că nici nu-ți mai amintești nimic de fleacul acela fără nici o însemnătate de care numai slăbiciunile bătrâneții tale erau de vină.
Așa poate că se va reface iarăși, fie și cât de șubredă legătura voastră, de care apoi să ai grijă numai tu să n-o mai atingi niciodată cu vreo floare ce ar putea-o sparge ca pe un vas subțire și crăpat.
Umilește-te, taci, renunță, rabdă, uită, fă-te că nu le vezi și că nu le simți pe cele ce te dor...
Nu cere și nu aștepta nimic mai mult decât ți se poate da - sau nu ți se poate...
Dă tu și lasă atât cât ți se poate primi - sau nu ți se poate,
și în felul acesta du-ți viața printre ei atât cât ți-o pot suporta. Și nu aștepta nimic mai mult, până când va veni vremea ca ei înșiși să vadă ce au făcut, sau ce n-au făcut cu tine.
Dacă va veni vreodată pe pământ, vei fi fericit oricât de târziu ar veni, nu pentru tine, ci pentru ei.
Dacă va veni numai când vei fi sub pământ, Dumnezeu te va despăgubi Acolo la El de tot ce ai fost păgubit aici. Și va mai fi poate chiar și pentru ei o nădejde acolo. Pentru ei care au făcut numai întristare celui căruia erau datori să-i facă numai bucurie. Cum le făcuse și el lor.
4 - V-am scris cu ochii scăldați în lacrimi
V-am scris cu multă mâhnire, cu strângere de inimă, cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea cea nespus de mare pe care o avem față de voi...
Când între niște părinți credincioși și copiii lor care au ajuns să nu-i mai poată suferi, lucrurile au ajuns atât de departe încât cuvintele nu mai pot fi nici spuse, nici ascultate, rămâne totuși încă un mijloc prin care mai pot căuta să înnoade iarăși legătura ruptă dintre sufletele lor.
Rămâne legătura scrisului.
Dar ce tristă este totuși o scrisoare!
Ce dureroasă dovadă este aceasta totdeauna, fiindcă ea arată că sufletele cărora le-a rămas numai această singură cale, sunt departe unul de altul. Sunt rupte unul de altul. Sunt despărțite și înstrăinate unul de celălalt.
Ce dureroasă este starea și dintr-o parte și din alta, când scrisorile trebuie să fie alcătuite cu mâhnire, cu strângere de inimă și cu ochii scăldați în lacrimi!
Ce stări dureroase a trebuit să se petreacă acolo, până când cuvintele nu mai pot rezolva nimic. Ci trebuie să se ajungă la scrisorile scăldate în lacrimile ochilor și în zdrobirea inimii strânse de durere și de presimțiri rele!...
Dragii mei frați și surori, dragi suflete tinere de vârstă sau de credință, care ați ajuns cumva într-o astfel de stare sufletească, într-o ruptură dureroasă față de părinții sau de părintele vostru duhovnicesc... Eu vă rog dați-vă seama de marea greșeală pe care o faceți, de starea cea rea în care ați ajuns. Și nu mai continuați nici o clipă răul pe care îl faceți astfel!
Dacă părintele vostru v-a certat sau v-a mustrat pentru un rău pe care voi nu-l vedeți acum atât de mare, - nu-l disprețuiți și nu-i nesocotiți mustrarea, învinuindu-l că el este depășit acum, că este învechit acum și că nu mai cunoaște că lumea s-a schimbat și că lucrurile nu mai sunt astăzi cum erau pe vremea lui...
Evanghelia nu s-a schimbat, Dumnezeu nu S-a schimbat, condițiile mântuirii nu sunt depășite, nici învechite. Iar cine își vrea binele și mântuirea sufletului său, acela nu trebuie să nesocotească astăzi ceea ce era stabil și valoros ieri și de veacuri, până astăzi.
Poruncile lui Hristos au rămas aceleași și cine vrea să-și mântuiască cu adevărat sufletul său, acela nu trebuie să nesocotească valoarea nici uneia din aceste porunci, dacă nu vrea să se piardă singur.
Primejdia păcatului nu a scăzut, ci s-a mărit.
Prilejurile de ispită nu s-au împuținat, ci s-au înmulțit.
Diavolul n-a obosit în scornirea mijloacelor de pierzare pentru oameni, ci a devenit tot mai harnic și mai șiret.
De aceea nici cei care doresc cu adevărat să nu-și piardă sufletul de tot, nu trebuie să-și adoarmă vegherea lor, ci să și-o facă tot mai trează și mai plină de teamă.
Nu nesocotiți sfaturile bătrânilor părinți care v-au adus pe voi la Dumnezeu. Și care caută să vă păstreze lângă Hristos, înștiințându-vă și mustrându-vă pentru călcarea și abaterea de la ascultarea smerită și de la umblarea evlavioasă în slujba și Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu vă supărați pe ei și nici nu vă rupeți de ascultarea și prețuirea lor, când vă mustră pentru îmbrăcămintea lumească și necuviincioasă pe care uneori, luându-vă și voi după chipul lumii acesteia, o aveți la fel cu lumea.
Nu vă mâniați pe părinții voștri și nu-i disprețuiți când vă aduc aminte de Cuvântul Domnului, care vă cere femeilor să aveți capul acoperit la biserică, la adunare, la rugăciune...
Care vă cere bărbaților să nu aveți părul lung și vă cere tuturor nu numai îmbrăcămintea cuviincioasă, ci și purtarea, și cuvintele, și starea, la fel. Nu numai în fața Domnului, dar mai ales acolo (1 Cor. 11, 4-15; 1 Petru 3, 1-5).
Sau care vă cere tinerilor să vă purtați cuviincios și ascultători, smeriți, curați și harnici pentru Dumnezeu. Ca să puteți fi înzestrați cu darurile Duhului Sfânt. Și să deveniți bărbați și suflete destoinice pentru orice lucrare bună pe care o are în vedere Domnul. Pentru generația voastră în mijlocul căreia trebuie să străluciți, ducând ștafeta mântuirii până la Cel care a predat-o primei generații de părinți ai voștri.
În felul acesta ei nu vor trebui să ajungă rupți de voi, să vă scrie cu sufletul mâhnit, cu inima strânsă de durere și cu ochii scăldați în lacrimi. Fiindcă acesta nu ar fi un rău mare în primul rând pentru ei, ci ar fi pentru voi, care v-ați putea pierde mântuirea. Cum și-au pierdut-o cei mai mulți. Și și-o pierd și astăzi când în loc să se ia după Cuvântul Bun al lui Dumnezeu spus de părinții lor, se iau după nebuniile modei și ale filozofiei veacului acestuia tăgăduitor de Hristos și nimicitor de tot ce este curat și sfânt.
O, marele și Sfântul nostru Dumnezeu și Mântuitor, Te rugăm ai milă de noi toți când din cauza neascultării noastre de Cuvântul Tău, îi îndurerăm și îi disprețuim și pe părinții și pe frații noștri care ne sfătuiesc și caută să ne îndrume. Ca să nu ne pierdem și noi sufletul, luându-ne după ispitele sau învățăturile veacului acestuia lepădat și pierzător.
Te rugăm binecuvântează pe părinții care ne sfătuiesc și ne îndrumă în tot ce este bine și ajută-ne să le urmăm pilda, spre a nu ajunge să ne pierdem. Pentru că ei sunt unșii Tăi și trimeșii de care trebuie să ascultăm.
Nu ne lăsa niciodată Doamne ca noi să păcătuim împotriva lor, învinuindu-i și judecându-i. Pentru ca nu cumva să ajungem osândiți de Judecata Ta. Și să trebuiască să ispășim osânda păcatului celui mai greu, de care ne-am face astfel vinovați.
Ajută-ne ca noi înșine să devenim la vremea noastră niște buni părinți duhovnicești ai altora. Pentru ca și urmașii noștri, crescând în frica și în dragostea Ta, să păstreze nu numai învățătura Ta curată, ci să ne păstreze și nouă o dragoste și o prețuire sfântă.
În felul acesta, atât ei cât și noi să fim fericiți. Spre slava Numelui Tău Sfânt și spre mântuirea noastră veșnică. Amin.