La Apostolul din Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor răi)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
13. Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă!
14. Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste!
15. Încă un îndemn, fraţilor. Cunoaşteţi casa lui Ştefana; ştiţi că ea este cel dintâi rod al Ahaiei, şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor.
16. Fiţi şi voi supuşi unor astfel de oameni şi fiecăruia care ajută la lucru şi se osteneşte.
17. Mă bucur de venirea lui Ştefana, lui Fortunat şi lui Ahaic; ei au împlinit ce lipsea din partea voastră,
18. căci mi-au răcorit duhul meu şi al vostru. Să ştiţi dar să preţuiţi pe astfel de oameni.
19. Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul.
20. Toţi fraţii vă trimit sănătate. Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă.
21. Urările de sănătate sunt scrise cu însăşi mâna mea: Pavel.
22. Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema! “Maranata!” (Domnul nostru vine!)
23. Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi.
24. Dragostea mea este cu voi cu toţi în Hristos Isus. Amin.
13 - Fiţi oameni!
Când Diogene, marele înţelept din vechime umbla odată pe străzile cetăţii sale, ziua la amiază, cu un mare felinar aprins - oamenii strânşi cu grămada în jurul lui îşi băteau joc de el, întrebând:
- Ce cauţi, bătrânule înţelept cu lampa ta aprinsă ziua la amiaza mare?
- Caut un om! - a răspuns el.
- Şi cum, nu vezi nici un om pe aici? - râseră ei.
- Caut un om! - zise el, lăcrimând cu tristeţe. Pentru că a fi om este lucru mare. Puţini dintre cei care umblă pe două picioare sunt oameni!...
Un mare scriitor rus de la începutul secolului nostru, adaugă şi el, zicând că, Om, trebuie scris cu literă mare, pentru că a fi Om, este cel mai mare lucru.
Sfântul Pavel spune credincioşilor din Corint să fie oameni. Pentru că dacă mulţi înţelepţi ai lumii acesteia ne-au putut vorbi înalt şi inspirat despre ce este şi trebuie să fie omul, fiecare om în lumea aceasta şi în mijlocul semenilor săi, atunci numai Omul Isus Hristos, prin pilda vieţii Sale şi prin Cuvântul Evangheliei Lui, ne-a arătat cu adevărat nivelul la care începe şi până la care trebuie să ajungă cineva care să merite cu adevărat numele şi preţul de OM.
Când Pilat L-a scos pe Mântuitorul afară din sala de judecată şi arătându-L mulţimii, a zis: Iată Omul! (Ioan 19, 5),
atunci el n-a arătat lumii numai un învinuit pe care mulţi Îl condamnau fără să-L cunoască,
şi n-a arătat numai pe Nevinovatul care prin toată înfăţişarea Lui arăta măreţie, neprihănire şi cinste,
şi n-a arătat numai pe un Chinuit însângerat de lovituri, îmbrăcat de ocară şi încărcat de suferinţă -
- ci a arătat şi pe Acela care Singurul a putut realiza pe lumea aceasta unica viaţă umană desăvârşită. Unica Fiinţă pământească perfectă. Unicul OM după cerinţa lui Dumnezeu.
Singur El era OMUL...
O, cât de adevărat era Cuvântul Mântuitorului, când numea pe oamenii cei vicleni, vulpi! Pe cei şireţi şi făţarnici, şerpi şi pui de năpârci. Pe cei murdari, porci. Pe cei obraznici, câini... Pe cei mincinoşi, fii ai diavolului... Pe cel vânzător, drac...
În lumina acestor adevăruri, privind azi în lume, oare câţi oameni mai poţi vedea?
Cu câte felinare aprinse ar trebui să umbli prin toate uliţele şi cetăţile lumii de azi, ca să mai poţi afla un OM?
Atunci iată ce a înţeles Sfântul Apostol când a zis: Fiţi oameni!
Căci unui om cu adevărat credincios, acest mare lucru se cere în primul rând: să fie om.
Să fie omul cel mai de omenie, cel mai de cinste, cel mai de cuvânt, cel mai de caracter, cel mai de onoare, cel mai de virtute... Cu un cuvânt: un om de fire divină. Un om de tipul lui Hristos. Un om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă a fi un fiu al lui Dumnezeu.
Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt - ne pretinde şi ne porunceşte Isus tuturor celor care ne numim ai Lui (1 Petru 1, 16)!
Omule, fii asemeni lui Dumnezeu! Este de asemenea scris. Precum El e milos şi îndurător, fii şi tu milos şi îndurător!
Precum El este iertător şi bun, fii şi tu asemenea!
Precum El este blând şi iubitor, fii şi tu ca El!
Omul poate fi, şi trebuie să fie, asemenea Tatălui care l-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Fiecare om poartă firea lui Dumnezeu în tot adâncul sufletului său, în toată conştiinţa sa.
Depinde de fiecare om cât de mult vrea şi luptă să se apropie de Dumnezeu. Cât de mult se străduieşte şi se roagă ca să se poată realiza în Hristos, după voia şi chipul Său.
Fiecare om Îl are pe Dumnezeu în el, atât cât şi-L vrea cu adevărat.
Şi va avea de la Dumnezeu tot după această măsură şi calitate de OM.
14 - Tot ce faceţi
Un om întreg, un om cu adevărat om care îşi are conştiinţa datoriei sale întotdeauna trează, acela îşi simte permanent şi răspunderea sa deplină pentru tot ce face. Pentru tot ce gândeşte. Pentru tot ce vrea să fie.
Şi dacă în toată vremea vieţii sale acel om îşi are trează această conştiinţă a datoriei sale, el nu va face niciodată nici un lucru de care să se ruşineze sau să se căiască.
Numai când această conştiinţă îi adoarme, sau i se leneveşte, sau i se întunecă pentru un timp mai scurt sau mai lung, numai atunci omul face ce nu trebuie, gândeşte ce nu-i bine şi umblă fără judecată.
Un om adevărat este acela care are simţirea inimii lui caldă, iar judecata minţii sale rece.
Inima caldă îl va face să fie totdeauna bun şi iubitor, iar judecata rece îl face să fie totdeauna înţelept.
Când bunătatea sa este îndrumată de înţelepciune, omul va face totul frumos, la timp şi bine, atât pentru Dumnezeul său, cât şi pentru semenii săi.
Când, dimpotrivă, mintea îi este caldă şi inima rece, atunci va face totul, ori prea grăbit, ori prea întârziat. Ori prea puţin, ori prea mult. Ori la prea mulţi, ori la nimeni.
Tot ce facem este făcut cu dragoste numai atunci când din ceea ce facem nu căutăm numai câştigul nostru, ci şi al altora. Acela care, din tot ce face, are numai el un folos, este un egoist şi un om de nimic, care se iubeşte numai pe sine singur. Un astfel de om ajunge urât şi respins şi de Dumnezeu şi de oameni. Pe când cel care în tot ce face umblă cu dragoste, căutând şi folosul altora, acela este un om binecuvântat.
Un înţelept din vechime zugrăvea deosebirea dintre aceste două feluri de oameni, în felul următor:
În vârful unui munte se afla un învăţător iubit la fel de puternic de către doi ucenici ai lui.
Drumul până la el era foarte încurcat şi greu.
Unul dintre ucenici stătea la poala muntelui şi plângea, mistuit de dorul învăţătorului său şi se ruga de acesta să se îndure de el. Învăţătorul s-a coborât, l-a luat de mână şi l-a dus la el, sus pe muntele lui.
Celălalt ucenic s-a gândit aşa: Învăţătorul meu este un înţelept de a cărui lumină au nevoie toţi oamenii. De ce să mă bucur de lumina lui numai eu singur? Voi căuta calea spre el, croind astfel urme şi pentru alţii.
Astfel a muncit, s-a chinuit, a căzut, s-a ridicat, a dat pietre şi spini la o parte, a asudat, a plâns, a luptat până a ajuns şi el sus.
Astfel amândoi ucenicii aceştia au ajuns acolo unde au dorit să ajungă.
Dar pe când unul s-a gândit numai la sine, celălalt a croit drumul şi pentru alţii.
Şi acesta este felul cel mai plăcut lui Dumnezeu: Să nu ajungem la mântuire numai noi singuri, fără alţii.
De fapt, când urmărim numai aceasta, nici nu ajungem...
15 - În slujba sfinţilor
Încă un îndemn fraţilor: cunoaşteţi casa lui Ştefana, ştiţi că ea este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor...
Acest nume, Ştefana, încă nu se ştie sigur dacă este un nume de soră sau de frate. Când este vorba de ea s-a pus cu totul în slujba sfinţilor, de asemenea nu ştim dacă ea este Ştefana, sau este casa ei...
Unii scriu Ştefana, cu nume femeiesc. Alţii scriu Ştefanas, cu nume bărbătesc.
Oricum ar fi însă, despre casa aceasta şi familia aceasta, care pare să fi fost numeroasă şi cu bună stare materială, se spune un lucru atât de frumos, cum despre prea puţine nume din Biserică se poate spune, că s-a pus cu totul în slujba sfinţilor.
Prin slujirea sfinţilor putem înţelege că toată familia aceasta binecuvântată era predată Domnului pentru trebuinţele fraţilor misionari, ale lucrului Evangheliei, ale găzduirii celor care plecau şi veneau în cercetarea frăţească. Ale îngrijirii de săracii şi orfanii Domnului. Ale grijii de bolnavi... cu un cuvânt, a tot ce era nevoie în slujba Domnului Isus Hristos.
Unora ca aceştia - spune Sfântul Pavel - să le fiţi şi voi supuşi. Adică să-i preţuiţi foarte mult, să-i ajutaţi când vă vor cere un ajutor în slujba lor. Şi să le urmaţi pilda lor minunată.
O, cât de mult avem noi de învăţat de la astfel de fraţi şi surori, de la astfel de case puse cu totul în slujba Domnului şi în slujba alor Lui!
Un frate cu o casă ca a lui Ştefana, care de zeci de ani face aceeaşi slujbă, îmi spunea odată: De la fratele Ştefanas am învăţat un mare adevăr şi anume că pentru Domnul nu se dă a zecea parte, ca fariseii... nici jumătate, ca Zacheu, ci că pentru El se dă tot - cum a dat văduva săracă.
Şi că atunci când noi aruncăm tot puţinul nostru în hambarul Lui, El aruncă tot multul Său în hambarul nostru.
Şi astfel, niciodată n-am dus lipsă de nimic...
Numele lui Ştefana - am mai spus-o şi altădată - tălmăcit, înseamnă coroană, cunună, cunună biruitoare, cel încununat frumos.
Şi cât de bine i se potriveşte acest nume creştin binecuvântat, care a înţeles să se pună în slujba Domnului nu numai pe el însuşi, ci şi toate ale sale.
Dar în starea aceasta binecuvântată nu era numai Ştefana, sufletul acesta bun, - singur.
Ci era toată casa. Toată familia, împreună cu robii şi slujitorii pe care îi va fi avut.
Din pricina unui soţ bun, este binecuvântată şi sfinţită şi soţia sa.
Iată ce minunat este să faci parte din familia şi din casa unui om al lui Dumnezeu. Fericiţi sunt acei care au acest har de la Dumnezeu. Dar mai fericiţi sunt dacă ştiu şi fac totul pentru a se folosi de acest har, urmând credinţa sufletului sfânt, pe care îl au între ei, câtă vreme îl pot avea.
Frate sau soră care eşti un rob al Domnului în cetatea şi în casa ta, oare tu cum stai în privinţa asta?
Dacă toţi ai casei tale sunt credincioşi, aţi pus voi oare şi toată casa voastră în slujba Domnului, în slujba sfinţilor Lui?
Are adunarea Domnului loc în casa voastră?
Au călătorii Domnului loc de dormit, de spălat, de hrănit, de odihnit la voi?
Are lucrul Domnului parte din banii tăi, din timpul tău, din avuţiile tale?
Au săracii Domnului, orfanii Domnului, bolnavii Domnului casă la tine, masă la tine, drepturi la tine, în oricare ceas din zi şi din noapte ar veni să bată la uşa ta?
Eşti tu pus în slujba Domnului cu totul, ca Ştefana? Sau numai cu a zecea parte, sau cu a suta, sau cu nimic?
Dai tu pentru Domnul când nu-ţi cere nimeni, sau nu dai nici când îţi cere?
Dacă dai un pai când este nevoie de o claie, atâta vei şi avea.
17 - Ei au împlinit ce lipsea din partea voastră
Sunt unele suflete care ard ca lumânarea, fără nici un zgomot, dar locul unde sunt ele este binecuvântat de Dumnezeu cu un mare har pentru toţi cei din biserica sau adunarea lor - şi încă pentru mulţi alţii.
Un astfel de suflet, dacă este frate lucrător sau soră de jertfă, veghează în rugăciunile sale mult mai mult decât ar avea nevoie pentru sine, fiindcă ştie cu durere că mulţi fraţi sau surori se roagă prea puţin. Iar el suferă şi se luptă în rugăciunile lui pentru a împlini dacă ar putea şi partea acelora.
Când luptele şi cernerile de duhuri potrivnice se abat asupra Lucrării Domnului şi când aceste duhuri tulbură adunarea, dezbină pe fraţi, înşală pe cei lesne crezători - iar atunci este nevoie de post şi de jertfă - sufletul acesta vede cât de puţină luptă şi stăruinţă este în cei mai mulţi pentru asta. Şi atunci tot el este acela care este gata să facă, să dea, să jertfească, să plângă şi să se roage şi în locul altora, pentru ceea ce este nevoie mult şi se face prea puţin.
El împlineşte ce lipsea din partea celorlalţi.
Când Lucrarea Domnului are nevoie de ajutor,
când săracii Domnului sunt în lipsă,
când bolnavii, orfanii şi lipsiţii trebuie căutaţi, hrăniţi, mângâiaţi,
când sarcinile Domnului apasă mai greu şi cer mai mult, iar marea mulţime a fraţilor nu vede aceasta sau se face că nu vede -
acest suflet ascuns, văzând cu durere şi simţind cu răspundere toate nevoile Domnului, îşi dă sărăcia lui în locul bogăţiilor altora. Îşi dă şi ce i-a mai rămas lui ca să trăiască, pentru a acoperi şi prisosul celor care nu dau nimic sau aproape nimic.
El iarăşi împlineşte tot ce lipsea, în locul celorlalţi.
Când în adunarea Domnului vine câte un semănător de neghină... iar acesta, obraznic şi îndrăzneţ se ridică să vorbească împotriva învăţăturii frăţeşti, răstălmăcind Cuvântul Sfânt şi tulburând duhul adunării frăţeşti - şi nimeni dintre cei datori nu se ridică să-l oprească,
atunci acest suflet cinstit şi iubitor de adevăr nu stă liniştit cu capul în piept,
nu tace nepăsător, sau fricos, sau laş,
nu iese să plece ca un netrebnic -
ci se scoală cu sfânt curaj în Numele Domnului, şi-l opreşte pe lucrătorul acela rău, îl înfruntă şi îl dă afară din Lucrarea Domnului, cum ar da pe un răufăcător pătruns în casa lui.
El împlineşte astfel ce lipsea tuturor celorlalţi.
Când este nevoie de osteneală grabnică,
sau de un drum greu şi însemnat, noaptea sau iarna,
sau de primirea unor oaspeţi lipsiţi şi necunoscuţi,
sau de o muncă grea şi neplăcută, -
iar alţii se feresc sau se ascund, sau tac -
acest suflet binecuvântat nu se fereşte, nu se ascunde, nu se cruţă. Se duce şi ajută.
Se îmbie să meargă. Se oferă să dea sau să primească mai mult decât sunt puterile sau datoriile lui. Pentru a împlini şi partea celor care, după ce vin la Domnul, stau lângă El şi primesc mereu oricât, dar nu sunt gata să dea nimic, să sufere nimic, să jertfească nimic...
El împlineşte astfel, mereu şi mereu tot ce lipseşte din partea celorlalţi.
O, ce binecuvântate şi ce necesare sunt astfel de suflete în biserici şi în adunări! Dar ce puţine sunt ele astăzi şi cât de rar se întâlnesc în multe adunări şi în biserici!
Domnul să binecuvânteze sufletele care sunt ca Ştefana, Fortunat şi Ahaic! Domnul să binecuvânteze case ca ale lor, vieţi ca ale lor, lucrări ca ale lor!
Astfel de suflete răcoresc arşiţele Domnului, suferinţele semenilor, nevoile Lucrării lui Dumnezeu şi duhurile sfinţilor Lui.
Dragul meu frate, draga mea soră în Domnul, oare tu cum stai faţă de lucrurile şi adevărurile acestea?
Oare tu care ocupi un loc în via Domnului, în biserica şi în adunarea Lui, îţi faci tu partea ta de datorie acolo cu un cuget curat, cu inimă smerită şi cu o dragoste darnică şi ascultătoare, sau nu?
Îţi faci tu cu bucurie datoria ta acolo, sau laşi ca şi partea ta s-o facă tot acel care-şi face partea lui mai mult, mai greu şi mai repede?
Ia bine seama că în felul acesta tu îţi dai altuia partea ta de moştenire din ceruri, partea ta din cununa vieţii veşnice şi partea ta din răsplata de la Dumnezeu!
Şi vei plânge amar atunci că pentru un câştig înşelător acum, îţi pierzi o bogăţie adevărată şi veşnică.
18 - Să preţuiţi pe astfel de oameni!
Când casa către care mergi este în afara oraşului,
când noaptea este întunecoasă, iar drumul pe care mergi este anevoios şi necunoscut, - cât de mare preţ au pentru tine luminile stâlpilor înalţi, aşezaţi din loc în loc de-a lungul uliţelor pe care trebuie să mergi!...
Când muntele spre care sui este departe, cărările răsucite şi ascunse, iar pădurile sunt dese şi mari, - de ce mare ajutor îţi sunt pe cale tăbliţele îndrumătoare, aşezate din loc în loc la cele mai grele răscruci, când nu mai ştii ce potecă să apuci, ca să ajungi bine!...
Când ai de îndeplinit o lucrare însemnată pentru viaţa ta într-un oraş străin, la o instituţie mare, - de ce scump preţ este pentru tine să afli atunci un om binevoitor, care să meargă să vorbească pentru tine, unde tu nu ştii să vorbeşti. Să deschidă pentru tine uşi pe care tu nu le ştii deschide. Să-ţi arate şi să-ţi ajute să te descurci, unde tu singur ai pieri fără să ştii sau să poţi face nimic pentru viaţa ta!...
Astfel de ajutor binecuvântat în locuri grele, astfel de lumini binecuvântate în întunericul lumii şi astfel de îndrumători binecuvântaţi pe căile spre mântuirea sufletului nostru ne sunt oamenii aleşi şi minunaţi ai lui Dumnezeu, pe care El ni i-a lăsat, spre binele nostru, printre noi.
O, cât de mare lipsă este de ei în lumea de azi! Cum este lipsă de lumini în noapte; de tăbliţe arătătoare pe drumuri necunoscute; de binefăcători în momentele grele.
Astfel de binefăcători au fost lăsaţi de Dumnezeu în toate vremile şi în toate popoarele de pe pământ.
Numai că în vremile furtunoase, mulţi stâlpi sunt trântiţi şi rupţi. Multe lumini sunt stinse. Şi multe căi astupate. Astfel că în lipsa lor nenorocirile sunt din ce în ce mai mari şi pierderile lor sunt mai de neînlocuit.
Şi pe măsură ce valoarea lor este mai nesocotită şi îndrumarea lor mai nebăgată în seamă de trecătorii cărora nu le mai pasă cum merg şi unde vor ajunge, Dumnezeu nu-i mai înlocuieşte pe cei luaţi, cu alţii noi.
Şi căile lumii rămân tot mai fără stâlpi.
Întunericul pământului tot mai fără lumini.
Şi stricăciunea oamenilor tot mai fără sare.
Fiii mei, vă vorbesc vouă care mă mai ascultaţi şi vouă care mă mai înţelegeţi: preţuiţi totuşi pe oamenii lui Dumnezeu pe care îi mai aveţi încă printre voi! Pe cei care se mai roagă şi pentru voi. Mai aleargă şi pentru voi. Mai plâng şi pentru voi. Mai muncesc şi mai suferă şi pentru voi.
Ei sunt mai necesari pentru voi şi printre voi ca lumina şi ca sarea. Fiindcă fără ei nu numai trupul vostru se pierde, ci şi sufletul vostru. Şi nu numai sufletul vostru, ci şi al copiilor voştri, al neamului vostru, al viitorului vostru. Şi poate pe veşnicie.
Nu dispreţuiţi munca bunilor îndrumători ai voştri sufleteşti! Fiindcă nu v-ar fi de nici un folos să vă umpleţi stomacurile voastre cu oricâte bunătăţi lumeşti, dacă sufletele voastre se usucă şi mor din lipsă de hrană adevărată. Cu paiele uscate şi putrezite ale unor filozofii lumeşti, cu învăţăturile serbede şi ieftine ale unor oameni goi şi uscaţi, cu toată vorbăria lăudăroasă şi încurcată a celor care se tot uită numai în jos, - ce să faci în clipele grele ale suferinţei, ale morţii, ale veşniciei tale?
Toate lucrurile lumii, toată ştiinţa ei şi toţi sfătuitorii veacului acestuia îţi pot face ceva, poate în viaţa aceasta scurtă şi nesigură. Te pot sătura când eşti sătul. Te pot ajuta când eşti tare. Te pot bucura când eşti bucuros.
Dar când ajungi nenorocit, când ajungi bătrân şi slab, când eşti nefericit şi pe pragul pierzării, nimeni dintre aceştia nu-ţi mai pot şi nu-ţi mai ştiu face nimic.
Chiar când ai avea cea mai mare nevoie de lumină, toţi te lasă în întuneric. Nu mai interesezi pe nimeni. Rămâi să putrezeşti ca o cizmă veche aruncată lângă un gard.
Dar trimeşii lui Dumnezeu tocmai atunci vin şi tocmai acolo caută să dea ajutorul lor, împlinind ce lipseşte din partea tuturor, pentru cei uitaţi şi părăsiţi.
Preţuiţi pe astfel de oameni până mai sunt!
Fiţi şi voi astfel de oameni pentru cei care au nevoie de voi.
20 - Cu o sărutare sfântă
Nu poate avea o sinceră dragoste de Dumnezeu acela care nu are o sinceră dragoste de fraţii săi, de semenii săi, de neamul său.
Cele două table ale Legii cuprindeau două feluri de porunci. Pe prima erau poruncile dragostei de Dumnezeu. Iar pe a doua erau poruncile dragostei de semeni.
Amândouă erau de aceeaşi valoare şi amândouă mergeau împreună. Nu se putea una fără cealaltă. Şi tot aşa va fi pe totdeauna.
Cine zice că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar pe fraţii săi îi nesocoteşte, este un mincinos (1 Ioan 4, 20).
Cine zice că ascultă Cuvântul lui Hristos, dar nesocoteşte cuvântul fraţilor săi, este un înşelător, un încrezut, un nelegiuit.
Şi cu cât acesta va fi mai izolat mai repede şi părăsit mai singur, cu atât mai bine şi pentru el, fiindcă va avea pe conştiinţa sa mai puţini pierduţi, duşi cu el în iad.
Sărutarea sfântă este nu numai semnul bucuriei revederii fraţilor şi a surorilor în Domnul - ci şi dovada unei adânci părtăşii în dragostea şi credinţa lor una şi aceeaşi în Hristos.
Acest semn sfânt era atât de răspândit între fraţii din vremea primilor creştini, încât Sfinţii Apostoli îl foloseau mereu în îndemnurile şi urările lor de bine, atât în scris, cât şi în vorbire.
La Romani 16, 16, la 2 Corinteni 13, 12, la 1 Tes. 5, 26 - Sfântul Pavel îndeamnă pe fraţi să dea totdeauna dovada unei iubiri sfinte unii faţă de alţii, îmbrăţişându-se între ei cu o sărutare sfântă.
Sfântul Petru la fel îndeamnă pe fraţi spre această sfântă dovadă de iubire, numind-o sărutarea dragostei, sărutarea în Domnul, sărutarea păcii (1 Petru 5, 14).
La iudei, de asemenea, semnul salutului şi al dragostei unul faţă de altul, era sărutarea.
Mântuitorul îl mustră pe fariseul Simon: ... tu nu mi-ai dat sărutare, dar femeia aceasta, de când a intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Obiceiul acesta l-au împrumutat şi credincioşii Domnului Isus, îmbrăţişându-se între ei şi dându-şi unii altora sărutarea sfântă, semnul nedespărţitei iubiri care îi lega sufleteşte în dragostea Domnului.
Ce minunat şi dulce este acest semn, când inimile sunt pătrunse şi aprinse de focul sfânt din care izvorăşte acest semn ceresc!
În bisericile şi adunările creştinilor dintâi, când dragostea lui Hristos era vie şi puternică în toţi, înainte de sfinţirea darurilor, la Liturghie, în toată biserica - spune Sf. Iustin Martirul - toţi creştinii se îmbrăţişau şi se sărutau cu sărutarea sfântă a iubirii şi a iertării.
De asemenea la Paşti, într-un moment din slujba Învierii, se sărutau fraţii cu fraţii şi surorile cu surorile, tot în acelaşi semn.
Pe unele locuri în bisericile noastre se mai păstrează până aproape de zilele noastre acest obicei fericit şi binecuvântat.
Ce durere că şi acest ultim semn al dragostei de odinioară s-a pierdut astăzi dintre noi, cum s-a pierdut tot ce era atât de frumos şi de dulce cândva!
Între fraţii noştri iubiţi încă se mai păstrează acest semn frumos şi plin de duioşie sfântă. Trebuie să veghem cu grijă însă, pentru ca el să nu devină numai o formalitate fără nici o căldură şi fără sfinţenia sufletească. Sau un mijloc prin care vrăjmaşul să strecoare în inimile noastre gânduri sau simţiri vinovate sau fireşti.
Fiindcă atunci, în loc să fie o dovadă curată şi scumpă a iubirii sfinte, sărutul poate deveni un mijloc vinovat al iubirii fireşti!...
22 - Dacă nu iubeşte cineva pe Domnul Isus
Dragostea faţă de Domnul Isus este singura dovadă puternică a unei credinţe vii şi adevărate faţă de Dumnezeu.
Prin câtă dragoste avem faţă de Domnul Isus şi prin câtă râvnă fierbinte avem faţă de Numele Lui, de Cuvântul Lui, de Lucrarea Lui, de Jertfa Lui, de mărturisirea Lui, adică de tot ce este al Lui, - prin asta se vede cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Cât credem în El. Cât preţuim voia Lui. Şi cât ascultăm cu adevărat de El.
Tatăl Însuşi a mărturisit aceasta despre Fiul Său Isus, în mai multe rânduri, prin chiar glasul Său auzit din cer.
Odată la Botezul Mântuitorului, Întreagă Sfânta Treime S-a arătat - glasul părintelui a mărturisit despre El spunând: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea Mea (Matei 3, 17).
Apoi când în rugăciunea Sa, Mântuitorul a strigat: Tată, proslăveşte Numele Tău! - din cer Tatăl I-a răspuns: L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi (Ioan 12, 28).
Apoi când la Schimbarea la Faţă pe Tabor, şi norul luminos i-a acoperit cu lumina lui, ucenicii Domnului au auzit din nor glasul Tatălui spunându-le: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea. De El să ascultaţi (Matei 17, 5).
Toate aceste dovezi şi multe altele sunt semnele marii iubiri pe care Tatăl a arăta-o Fiului Său, Mântuitorul nostru, învăţându-ne astfel şi pe noi că aceasta este toată voia Lui şi tot semnul fiecărui credincios care Îl ascultă pe Dumnezeu: să-L iubească şi să-L asculte pe Dulcele nostru Mântuitor Isus, în care este cuprinsă şi arătată toată dragostea Tatălui (Coloseni 1, 19).
Însăşi Preasfânta Fecioară Maria, Maica Sa, a spus: Să faceţi tot ce vă va zice El (Ioan 2, 5). Arătând astfel şi Ea, prin Duhul Sfânt, că Isus este Acela de care noi trebuie să ascultăm cu toată iubirea sufletului nostru.
Sfântul Pavel spune în locul acesta că blestemat este - şi anatema să fie - oricine nu-L iubeşte pe Isus.
Cuvântul anatema, este o ameninţare că oricine nu-L iubeşte fierbinte şi puternic pe Mântuitorul Isus, nu cu gura lui, ci cu toată fapta sa, acela este sortit nimicirii şi osândei, de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu.
Acest cuvânt greu şi plin de ameninţare ar trebui să zguduie puternic orice suflet care trăieşte străin de dragostea faţă de Domnul Isus şi care nu-i predă Lui toată inima plină de o dragoste fierbinte.
Aici nu este vorba de cei care-L urăsc pe Domnul sau Îl ocărăsc şi luptă contra Lui, ci chiar de cei care nu-L iubesc cu tot sufletul lor. Fiindcă a nu-L iubi pe Isus, după tot ce El a făcut pentru noi, este un păcat vrednic de cea mai grea osândă.
22 - Domnul nostru vine
Cuvântul Maran-atha, care înseamnă în limba aramaică: Domnul nostru vine, vrea să ne zguduie inimile cu înştiinţarea că venirea Domnului este atât de apropiată, încât oricine nu-L iubeşte şi nu-L aşteaptă cu dragoste fierbinte pe Domnul Isus, la Venirea Sa, va avea parte de blestemul nimicirii şi al alungării pe totdeauna de la Faţa Lui.
Cu acest cuvânt de grea înştiinţare pentru sufletele lipsite de dragoste pentru Hristos, Sfântul Pavel îşi ia rămas bun prin epistola aceasta de la corinteni. Şi de la toţi cei care vor citi aceste cuvinte de grea înştiinţare, în vederea venirii Domnului.
Sunt aceste cuvinte o înştiinţare rea şi pentru noi, ca şi pentru corintenii care erau bântuiţi de certuri, de îngâmfare, de tulburări şi de partide ce îi făceau să uite marea lor datorie de a veghea, de a fi uniţi în credinţă, curaţi în purtări, statornici în credinţă, stăruitori în învăţătură şi sfinţi în toată umblarea lor, potrivit cu vestirea Evangheliei ce le fusese predată. Şi împlinitori cu toată evlavia a voii lui Dumnezeu pe care o cunoscuseră, dar în care se lăsaseră clătinaţi de feluriţi învăţători răi. Toate acestea în vederea venirii Domnului.
O adâncă şi puternică înştiinţare zguduitoare este şi pentru noi aceasta, fiindcă în zadar am primit şi noi cea mai curată Evanghelie de la cei mai mari apostoli ai lui Hristos. Şi în zadar am rămas o parte de viaţă credincioşi în ea, dacă nu păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început. Şi dacă dragostea noastră faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru scade, iar noi alunecăm în ispite şi în fapte lumeşti... în loc să avem parte de binecuvântări, noi suntem atunci ameninţaţi de anatemă. Căci venirea Domnului nostru este aproape.
Să ne rugăm să fim izbăviţi de orice rău. Şi printr-o viaţă ascultătoare de Domnul Isus, să ne învrednicim de harul Său mântuitor.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, care ne poţi face să fim tari în credinţă şi să nu slăbim în ea niciodată. Ajută-ne ca tot ce facem să fie făcut cu dragoste, atât pentru Tine, cât şi pentru semenii noştri.
Binecuvântează pe fraţii şi surorile noastre aleşi, care împlinesc pentru Tine şi o mare parte din ceea ce eram datori noi să facem. Şi dăruieşte mereu Doamne Lucrării Tale astfel de oameni plini de Duhul Tău şi de Dragostea Ta.
Binecuvântează-ne pe fiecare în parte. Şi pune în inimile noastre o puternică dragoste de Tine, Doamne Isuse, pentru ca în această fierbinte iubire să facem totul pentru vestirea Evangheliei Tale. Şi pentru a aduce la Tine cât mai multe suflete care să afle mântuirea şi răscumpărarea Ta.
Fereşte-ne pe toţi de osânda şi anatema care aşteaptă pe acei care nu iubesc venirea Ta. Iar pe noi ajută-ne să nu uităm niciodată acest lucru mare şi fericit, pentru ca să ne pregătim cu toată grija şi curăţia sufletească, spre a putea vedea şi noi cu bucurie Faţa Ta când vei veni. Amin.